Veronica Lazăr – Cincizeci de ani cu istoria anglo-saxonă a ideilor politice

1. Turnura contextualistă

La sfârșitul anilor ʼ60, pe când Quentin Skinner își publica epocalul său articol Meaning and Understanding in the History of Ideas, nori negri începeau să se adune asupra universului intelectual al Războiului Rece și se pregătea o turnură epistemică serioasă, o schimbare de paradigmă care avea să marcheze decisiv pentru următoarea jumătate de secol tot câmpul anglo-saxon al istoriei ideilor politice. Revoluția epistemică contextualistă, asociată convențional cu așa-numita Școală de la Cambridge – deși nici un fel de asemenea școală, în sens propriu sau figurat, nu există și nu e recunoscută ca atare de autorii asociați cu ea, adică trio-ul Skinner, J. G. A. Pocock, John Dunn, iar mai târziu și Anthony Pagden, Istvan Hont și Richard Tuck – avea o dimensiune puternic polemică. Țintele ei predilecte erau idealismul, esențialismul trans-istoric și preferința pentru metodele internaliste de lectură a textelor ale istoriilor tradiționale ale ideilor (Arthur Lovejoy, cu teoria ideilor-unități transmise practic nealterat de la o epocă la alta din Marele Lanț al Ființei devenea un celebru cal de bătaie, iar alături de el și Leo Strauss, cu teoria lui ezoterică despre intențiile și mesajele ascunse ale marilor texte); marile narațiuni despre istorie și modernitate, iluminism și romantism ș.a.m.d. (de tipul celor ale lui Paul Hazard, iar mai târziu Steven Pinker ori Jonathan Israel); lecturile istorice deformatoare pe care se întemeiau filosofii politice șubrede (ca de pildă viziunea despre liberalism pe care-și baza Isaiah Berlin teoria celor două tipuri de libertate); istoria Whig, cu teleologia ei mulțumită de sine (și botezată „Whig” într-un eseu critic al lui Herbert Butterfield1, devenit mai apoi el însuși un clasic); asumpțiile că ar fi existat niște corpuri doctrinare coerente de lungă durată (ca „realismul politic”, de exemplu, care s-ar fi transmis viu și intact de la Tucidide încoace); istoria marxistă a ideilor (cel puțin în versiunea ei vulgar-deterministă, în care ideile ar fi fost niște simptome ale marilor mișcări tectonice sociale și mai ales ale înfruntărilor între clase – o versiune greșită de contextualism, am putea deduce).

Citește în continuare →

Cristian Iftode – Analitic / continental: o distincție depășită?

Distincția analitic/continental a fost și a rămas cât se poate de problematică, iar aceasta din mai multe motive1. Mai întâi, nu a fost niciodată clar ce criteriu substanțial poate fi invocat pentru a justifica o asemenea împărțire a filosofiei contemporane în două mari tabere. Unul dintre cei mai importanți filosofi morali britanici din secolul trecut, B. Williams, remarca faptul că a împărți filosofia în analitică și continentală „e ca și cum ai clasifica automobilele ca fiind japoneze și ca având tracțiunea pe față”2. Criteriul geografic se vădește, de la început, inadecvat, câtă vreme filosofia analitică nu s-a ivit „cu arme și scut” din capul Statuii Libertății, ci s-a născut în spațiul de limbă germană, mai precis în filosofia austriacă a începutului de secol XX.

Citește în continuare →

Lorin Ghiman – Filosofia continentală: astăzi o vezi și nu e

Genul de petreceri la care merg filosofii

Sunteți invitați, să spunem, la o petrecere, la o petrecere filosofică. N-ați vrea mai întâi să aflați ce fel de petrecere va fi? Și, dacă nimeni nu v-ar spune, n-ați căuta să vă dați seama privind în jur, observând interacțiunile dintre cei prezenți? Și, descoperind sicriul undeva într-un colț, nebăgat în seamă, nu ați conchide că vă aflați la o înmormântare – în pofida muzicii, a discursurilor, buletelor de cașcaval și paharelor de vin împerecheate cu conversații sclipitoare? Și, mai departe, constatând că lumea nu pare realmente interesată de cea dispărută, comportându-se de parcă ar fi la o cu totul altfel de ocazie (colocviu, susținere publică de doctorat, școală de vară, etc.) – n-ați încerca să le deschideți ochii? Și nu ați risca să-i supărați încercând să-i convingeți să se poarte cum o cere ocazia?

Căci filosofia a murit, și acum trebuie să-i facem o înmormântare cum se cuvine1.

Citește în continuare →

Iovan Drehe – Jaloane pe pârtia istoriei filosofiei

În interbelic, pe când Martin Heidegger (1889-1976) era o veritabilă avalanșă de filosofare pe continent, un tânăr englez de formație mai analitică și interesat de istoria filosofiei antice, Richard Robinson (1902-1996), și-a exprimat dorința de a deveni un veritabil filosof în fața profesorului său. Profesorul, David Ross (1877-1971), cunoscut publicului din România pentru o monografie a lui Aristotel (probabil insipidă pentru unele gusturi), l-a trimis în Germania, să ia contact direct cu ce însemna filosofia pe atunci, cu Heidegger. Mulți ani mai târziu, la pensionare, un mai venerabil Richard Robinson i-a dăruit exemplarul personal din Sein und Zeit unuia dintre studenții săi preferați, Jonathan Barnes (n. 1942). Acesta din urmă l-a întrebat cu mare curiozitate: Ce anume a învățat de la Heidegger? Răspunsul a fost scurt: „M-a învățat cum să schiez”. După ce ne trece presupusul șoc mai mult sau mai puțin autentic rezultat din automata comparație cu marii români trecuți prin fața baghetei heideggeriene, poate ne-am putea întreba ce anume ar fi dus la un asemenea răspuns. În cele ce urmează, în discuție voi introduce inevitabil tradiția concurentă filosofiei continentale, anume pe cea analitică (notă: mai târziu Robinson a ajuns să scrie una dintre monografiile canonice despre dialectica platoniciană timpurie, cea influențată de Socrate).

Citește în continuare →

Ioan Coroamă – Ce mai rămâne din filosofie într-o lume fără telos?

1. Filosofie continentală și filosofie analitică. O diferență de concepere a realității, o aparentă diferență de poziționare geografică, o diferență de stil sau metodă, cât și o diferență de accentuare a intereselor intelectuale, diferențe exemplificate (asumat reducționist) prin contrastul dintre Sein und Zeit (Ființă și Timp)  scrisă în 1927 de Martin Heidegger, și eseul Überwindung der Metaphysik durch logische Analyse der Sprache (Depășirea metafizicii prin analiza logică a limbajului), scris de Rudolf Carnap în 1931. O mare presupoziție utilizată în comparația dintre analitic și continental este aceea că la originea lor filosofia analitică și filosofia continentală au operat în spații geografice diferite, respectiv spațiul insular anglo-saxon, și restul spațiului occidental (cu precădere cel francez și cel german). Ori, dacă privim atent originile filosofiei analitice,  din prima jumătate a secolului al XX-lea, observăm că la Universitatea din Viena perioada 1924-1936 este grăitoare pentru emergența și dezvoltarea unei direcții fundamentale de cercetare în filosofia științei, și anume empirismul logic, denumit ulterior pozitivism logic sau nepozitivism. Matematicieni, logicieni, filosofi sau savanți au participat în această perioadă la întrevederile organizate de Moritz Schlick, participând activ la construirea unui nou ethos intelectual și la coagularea a ceea ce avea să se numească Cercul de la Viena. Astfel, putem deduce că istoric, până în secolul XX nu a existat o delimitare naturală între analitic și continental, cel de-al doilea termen fiind oricum folosit pentru a descrie filosofia din spațiul vestic european.

Citește în continuare →

Andrei Chițu – Trei exemple

Distincția dintre filosofia analitică și cea continentală nu mai este ce a fost. Dacă acum două decenii sa zicem, idea unei fuziuni a celor două tradiții într-un proiect filosofic de anvergură părea un deziderat încă neîmplinit, astăzi pare deja în multe facultăți aproape demodat să menționezi un clivaj analitic/continental în termeni categorici. Acest lucru se datorează mai ales unui dezgheț ideologic în tabăra analitică unde în multe domenii de interes ale filosofiei analitice zelul pozitivist pare a ceda locul unui nou interes pentru istoria filosofiei (continentale), un exemplu, poate cel mai la îndemână fiind redescoperirea lui Kant și prin el în etapa următoare a idealismului german de către Wilfrid Sellars și studenții săi. În tabăra continentală un oarecare recul al influenței lui Heidegger pare să facă loc unui nou interes pentru științele exacte și  epistemologie ca domeniu de cercetare filosofic (ambele circumscrise de fenomenologul german proiectului filosofic cartezian, capitol încheiat și depășit în istoria filosofiei). Filosofia științei și epistemologia nemaifiind un apanaj strict analitic, atacurile adeseori (prea) polemice de obscurantism la adresa filosofilor continentali nu mai găsesc poarta goală.

Citește în continuare →

Diana Bulzan – Raportul dintre filozofie și societate în contemporaneitate

Interogarea formelor contemporane pe care raportul dintre filozofia continentală și societate le poate lua implică atât examinarea distincției sau, mai bine zis, a relației dintre filozofie și științe, cât și cercetarea modului în care atributele specifice noilor media se imprimă în acest raport. Propun așadar două cazuri care pot fi aduse în discuție: primul reflectă întocmai modul în care temporalitatea specifică noilor medii poate interveni în acest raport, subliniind în același timp centralitatea medierii operate de imagine pentru constituirea realității sociale. Al doilea caz, în schimb, implică o examinare scurtă a relației dintre filozofia continentală și fizică astăzi, prin proiectul etic și feminist propus de Karen Barad în noul materialism. Desigur, nici unul dintre cele două nu pot fi considerate exhaustive, ci sunt mai mult tratate ca exemple prin care funcția socială a filozofiei continentale poate fi citită.   

Citește în continuare →

Ciprian Bogdan – Despre filosofie și tensiunile sale

1. Dacă ar fi să-l credem pe John Searle, reflexul unui filosof analitic e să recurgă la un argument, pe când al unui continental să invoce un nume sau o carte. De cealaltă parte, Deleuze taxează gândirea lui Wittgenstein drept o „catastrofă” pentru filosofie, o „regresie masivă” a ei, gândire care sub masca noutății subminează chiar impulsul filosofiei de a genera noutate, reducând-o la un simplu mecanism de eliminare a erorilor. Mostre ale relației complicate dintre cele două tradiții de gândire, astfel de reacții critice sunt, mai degrabă, episodice, apărând pe fundalul unor lungi perioade de (aparentă) indiferență reciprocă.  

Citește în continuare →

Filozofia continentală astăzi (II)

(continuarea anchetei)

Claudiu Gaiu

1. În septembrie 2008, Marie-Claude Lorne, o specialistă în filosofie analitică, se arunca în Sena, în dreptul celor patru turnuri pariziene ale Bibliotecii Naționale a Franței. Tocmai aflase că universitatea din Brest îi respinsese titularizarea. Trei ani mai târziu, o anchetă ministerială îl declara nevinovat pe Pascal David, un fin cunoscător al idealismului german și a hermeneuticii heideggeriene, președintele comisiei care examinase dosarul colegei sale. Reflecțiile asupra lumii universitare provocate de faptul divers au scos la lumină duritatea „gestiunii resurselor umane” din marile instituții publice. Dar, citind comentariile din subsolul articolelor de presă și aflându-mă întâmplător în preajma câtorva apropiați ai victimei, am ascultat relatarea faptului divers în cheia unui litigiu filosofic: heideggerienii, apărători ai Sensului, își protejau citadela contra asaltului iubitorilor Științei! Poate că ambele explicații sunt valabile, la care se mai adăugau animozități personale și corupția specifică mediului academic. Nu, Emilia Șercan nu a descoperit apa caldă, iar susținătorii ei din marile noastre universități sunt ipocriți „de calitate superioară”, cum scrie pe eticheta oricărui produs alimentar ieftin.

Citește în continuare →

Filozofia continentală astăzi(I)

Anchetă

  • Filozofie continentală și filozofie analitică: În ce măsură este sau a fost vreodată pertinentă această opoziție? Ce diferențiază cele două tradiții – o chestiune de specific cultural, de așezare geografică, de metodă, concept și problematică? Unde începe, istoric vorbind, această bifurcare în tradiția filozofiei, când și cum se va sfârși (presupunând că o reconciliere este într-adevăr posibilă)?
  • Filozofie continentală și științe: În cea mai mare parte a istoriei sale (de la Platon la cei trei mari H), filozofia continentală și-a asumat un rol de călăuză a cunoașterii științifice, pe care a pretins că o susține fie conferindu-i bateria de metode, concepte și teorii indispensabile, fie, mai modest, dar la fel de autoritar și necesar, integrând și interpretând post-festum dezvoltările științelor particulare, extrăgând sens din ele. În ce măsură această relație de autoritate a filozofiei cu științele mai este creditabilă astăzi, cât de integrabile sau inteligibile din punct de vedere filozofic mai sunt științele și tehnologiile actuale, dar și cât de capabilă (sau dornică) mai e filozofia continentală de această vocație tradițională?
Citește în continuare →