Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →

Cătălin Pavel – Intersecția

– Mă auzi? E muzica tare afară, stai să-mi pun căștile.

– Te aud. Te aud, repetase, cu o voce din care eliminase slăbiciunea, ridicîndu-se pe jumătate din pat.

– Sînt plină de nervi! Trebuie să-ți povestesc. N-aveam pe cine să sun la ora asta. Ești în București? Noi sîntem la mare de trei zile. Adică am venit împreună, dar acum mă bate gîndul să plec singură acasă. Ai timp să-ți zic?

– Da, am timp, zise el, aruncînd o privire îngrijorată alături, unde i se păruse că vede o mișcare.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (V)

Cornel MORARU          

Tentația rescrierii

Romanul Întâlnirea (Polirom, 2003, 2007, 2008) e rescrierea unei proze mai vechi de mari dimensiuni, cu titlul omonim. Povestirea, ea însăși un microroman, n-a mai fost reeditată împreună cu celelalte proze din vol. Vară-primăvară (1989), unde a apărut prima și ultima oară. Semn că noua variantă, sub formula de „roman poematic” (la început), o transformă în mod substanțial. Contrar aspectului de roman experimental, din primele variante, textul (față de cel din nuvelă) câștigă în transparență. Se simte o relaxare (poate și un sentiment al datoriei împlinite), o decomprimare a tensiunii acumulate, scrisul e mai puțin crispat. Unele pagini par scrise într-un fel de transă, de euforie auctorială, în funcție de starea de spirit a personajelor. Este momentul eliberării – cum afirmă într-o confesiune prozatoarea – de constrângerile cenzurii și autocenzurii. În schimb, se acutizează cumva decalajul tot mai vizibil dintre timpul scriiturii și timpul istorisit (în povestire aproape se suprapun). Acum realitatea și discursul sunt două entități care nu se mai sincronizează.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (IV)

Maria HULBER

Sculptură în suflet

În cronica dedicată romanului de debut al Gabrielei Adameșteanu, publicată în revista 22 cu prilejul unei reeditări ulterioare a cărții, Tania Radu scria: „Dincolo de revelația că Drumul egal al fiecărei zile e o carte foarte frumoasă, cu adevărat uimitor e cât de bine se regăsește în fibra ei tot ceea ce astăzi știm despre Gabriela Adameșteanu”. Succesivele revizuiri ale volumului, ajunse până la cea de-a șasea ediție, definitivă, apărută în 2015 la Editura Polirom, mărturisesc despre un laborator de creație artistică, de continuă prelucrare și modelare a textului inițial. Dacă volumul păstrează în paginile sale cam tot ceea ce știm până acum despre remarcabila scriitoare, atunci el nu poate fi doar o carte a adolescenței, așa cum a opinat o parte a criticii literare de-a lungul timpului, căci la o lectură atentă observăm că trei vârste se distilează în structura sa tripartită: franjuri de copilărie se întrețes cu anii adolescenței și cu tinerețea fragedă, urmărită sub o lentilă mereu schimbătoare.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (III)

Dan ȚĂRANU

Despre memorie, prin„ambiguitatea sceptică și consolatoare a literaturii”1

Memoria este antidotul nostalgiei, susține Christopher Lasch în The True and Only Heaven: Progress and Its Critics, un eseu despre pericolele fetișizării ideii de progres. Obsesia progresului teleologic, care nu admite abateri și erori, ci doar inamici și indivizi incapabili să înțeleagă mersul istoriei, are drept contrapondere idealizarea trecutului. Nostalgia, crede Christopher Lasch, îngheață trecutul ca model al perfecțiunii sau măcar sub forma unei alternative superioare în fața unui prezent derutant sau degradat, dar, simultan, îl desubstanțializează. Spre deosebire de această mișcare regresivă a nostalgiei, paralizată, de multe ori, de un set de reprezentări doctrinare, memoria are și o funcție integratoare și recuperatoare: „it sees past, present, and future as continuous. It is less concerned with loss than with our continuing indebtedness to a past the formative influence of which lives on in our patterns of speech, our gestures, our standards of honor, our expectations, our basic disposition toward the world around us”2. Astfel, nostalgia șterge tensiunile, alternativele, posibilitățile care compun și colorează țesătura lumii, elimină ce nu îi convine, fiind o construcție utopică. În schimb, memoria implică un traseu cu dublu sens între prezent și trecut, descoperă în prezent ramificațiile bănuite și nebănuite ale trecutului și în trecut potențialitățile actualizate în prezent, respectiv eșecurile, blocajele, corelațiile fără cauzalitate evidentă, disparițiile misterioase ale unui discurs / comportament sau resurgența altora. Nostalgia este o proiecție puternic emoțională, compensatorie, hrănind o interpretare unică a trecutului. Memoria ‒ un proces afectiv-intelectual, care colectează și zgura realității și ceea ce în exercițiul nostalgiei este zgomot de fond.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (II)

Irina PETRAȘ

Gabriela Adameşteanu și viața ca viață

„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile”. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii”, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“.

Citește în continuare →

Țintă fixă – Gabriela Adameșteanu (I)

Argument

Gabriela Adameșteanu e unul din prozatorii de primă mână ai literaturii române contemporane, dar de o mare discreție și noblețe încât, deși extrem de valoroasă, opera ei nu a provocat, cel puțin până în prezent, verva hermeneutică pe care ar fi meritat-o. Surdă la bătăliile și vanitățile literare, neangajată generațional, după propria mărturisire, și nerâvnind la recunoaștere nici înainte de ’90, nici după, Gabriela Adameșteanu și-a consolidat prin  talent, perseverență și completă angajare în actul scrierii locul în liga întâi.                                                 

Citește în continuare →

Andreea Pop – Un globe-trotter sentimental vs. fantezistul ermetic

Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).

Citește în continuare →

Nina Corcinschi – Poezia ca un tablou pointillist

Cultivarea expresiei subtile, a lirismului delicat, a emoției rafinate e o marcă a poeziei lui Grigore Chiper, care traversează tot parcursul creației sale. Semințe de betel (Rocart, 2020) se înscrie în același registru al sensibilității și decenței. Trăsăturile poeziei lui Grigore Chiper:  minimalismul elaborat, ecoul cultural al notației subiective, sugestivitatea detaliului, jocul contrastelor etc. sunt și aici bine strunite stilistic, excelent distribuite în arhitectonica textului.  Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în fragmente. Biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și investirea lui cu semnificații iradiind din\spre lumea textuală a Cărții. În poezia din Semințe de betel se păstrează dialogul mutual al eului cu tu  o prezență mereu absentă (a eului dedublat) –  și dialogul referințelor culturale cu oferta cotidianului. Un cotidian al detaliului, al frânturii, al instantaneului, care iese înnobilat din filtrul cultural. Realitatea și imaginația sunt în permanentă competiție, ca în acest tabloul pointillist: „Strada e ușor înclinată\ oarecum pustie pentru ora de seară\ cântă eventual și o muzică potolită\ încât trebuie doar să țin volanul\\ Începe a bura\ Pun în funcțiune ștergătoarele\ care deodată distrug totul\ cu zgârâiatul lor ritualic\ De aceea le deconectez\ și îmi continui drumul\ întâlnind numai verde la semafoare\\ Mă uit și mă uit cum picăturile se strâng pe parbriz\ marginile apoi și drumul se estompează într-un soi\ de tablou pointilist\\ După exercițiul de admirație șterg apa îmbrobonată\ pe sticlă\\ iar drumul apoi și marginile îmi reapar în față\ după care dispar din nou în spatele cortinei de bulbuci\ când deodată tu răsăriși în  cale-mi\ suferință tu, negrăit de dulce” (Pe o stradă înclinată). Conștiința culturală tinde mereu să modifice contururile realului, aureolându-le cu luciri noi. O ieșire din cotidian e o intrare „pe verde” în spațiul regal al fanteziei. Semințele de betel ale poeziei aduc în habitatul tern o aromă afrodisiacă, revigorează atmosfera, o încarcă de culoare.

Citește în continuare →