Categorie / Dosar

de VATRA

„Temeiul conflictului e criza criteriului estetic”

Călin CRĂCIUN

2013041

S-a instituit de mult ideea că la fel cum există generaţii de creaţie, în sensul succesiunii unor noi viziuni estetice „descriptibile”, dincolo de individualităţi, există generaţii critice, adică o succesiune de perspective analitice şi axiologice relativ unitare, dependente mai mult sau mai puţin de cele strict creative. Fie că la baza categorisirii a stat criteriul biologic, fie mai ales cel al aderenţei faţă de o ideologie, ambele relaţionate într-un fel sau altul de determinări sociale sau istorice, s-a admis mereu că o generaţie de creaţie îşi are proprii critici, care contribuie măcar la consolidarea poeticii ei, de nu chiar la propunerea sau conceperea acesteia. Dacă principiul enunţat ar fi totdeauna valabil, ne-am putea automat gândi la faptul că douămiismul n-ar putea decât să-l confirme.

Paradoxal însă, la „detectarea şi «sponsorizarea» critică şi sufletească” (Gheorghe Grigurcu) a ultimei „direcţii” literare româneşti ce se autoproclamă cu acte în regulă îl regăsim pe Marin Mincu, aparţinând cu totul altei generaţii. Îi putem lua în calcule, în grade mai mici, prin girul acordat tinerilor afirmaţi în jurul anului 2000, pe Mircea Martin şi pe Al. Cistelecan. Ultimul mai ales pentru sprijinirea liniei neoexpresioniste, fiind, chiar dacă îngăduitor atunci când a recunoscut oarece potenţial creativ, infinit mai puţin rezonant cu cea care mizează exclusiv pe mizerabilism afectat de un exhibiţionism pornografic-scatofil cam gratuit. A pariat pe Dan Coman şi Claudiu Komartin, limitându-se apoi la intervenţii prin „note de pe margine”. Cât despre criticii tineri, luându-i acum în calcul doar pe cei care sunt doar critici, neputând fi bănuiţi de altă cauză de „angajare” – cum e cazul celor care sunt şi creatori de ficţiune, câtă o fi ea prin biografismul douămiist, cu toată pretenţia lor de a fi constructori ai lumii reale, nu ai unora strict imaginare (Conştiinţa că literatura nu doar defineşte lucruri, că ziua a şasea nu e încă încheiată iar ei sunt unealta care făureşte lumea,  o au scriitorii de mult. De pildă, cei care ne-au convins că urâtul e frumos sau că întunericul e lumină au creat de fapt noi conţinuturi, reconfigurând realitatea.), mai ales al lui Marius Ianuş şi Claudiu Komartin –, ei au fost incluşi, în cea mai mare parte, în generaţie din reflex biologic. N-am putea spune că vreunul a pus umărul mai mult decât tangenţial la cristalizarea ideologică ce stă în interstiţiile oricărei formule estetice, afirmându-se de-a dreptul criticul de direcţie douămiist, nici măcar Daniel Cristea Enache. Putem însă găsi printre congeneri – eliberând acum termenul de implicaţii estetico-ideologice – contestatari vădiţi ai vreunui rol major în plan estetic al douămiiştilor, Paul Cernat, de pildă, ba chiar voci care anulează, pe urmele lui Gheorghe Grigurcu, generaţia în sine. Constatând că douămiismul nu face altceva decât să exploateze diferit, chiar până la suprasolicitare modalităţi ce aparţin tradiţiei literare, putem concluziona că e expresia unei noi perspective, ivită din realităţi civilizaţionale specifice vremii. Între artă şi context istoric e o interdependenţă indestructibilă chiar şi atunci când arta îşi neagă determinările externe. Românii ar trebui să ştim mai bine că nici măcar revendicarea autonomiei esteticului n-a fost altceva decât o expresie a acestei interdependenţe.

Am deschis discuţia despre critica tânără cu astfel de consideraţii pentru a observa mai clar că prin sintagma critica tânără ne asumăm un mixaj de criterii, din care cel imediat vizibil e biologicul (critica scrisă de tineri), lui fiindu-i asociate apoi toate cele derivate din ambianţa sau contextul formării, de la modelele, şcolile/ universităţile ori tipurile de lecturi care au stat la baza apariţiei diverşilor noi critici, până la condiţiile culturale, sociale sau chiar materiale în care se manifestă, cu diversă pondere sau însemnătate, dar nici unul de contestat, dincolo de talentul individual, care rămâne totdeauna primordial. Tinerii critici nu fac altceva decât să se raporteze fiecare în manieră proprie la tradiţie, asumându-şi sau contestând modele, manifestându-şi sau căutându-şi intuitiv ori conştient stilul personal, sistemul de valori sau prestigiul. Critica tânără e un amalgam de individualităţi, dar pe care le reuneşte tocmai contextul postoptzecist (pentru cei care-i includ aici şi pe scriitorii ultimului deceniu al secolului XX), peregrinările în jurul pământului prin mişcarea mouse-ului, dialogul instant bloger-ist, lipsa oricăror constrângeri ideologice exterioare conştiinţei lor etc. – în definitiv, etapa istorică pe care o parcurg. Nu alta este concluzia care se desprinde tocmai din meditaţia criticilor tineri înşişi asupra raporturilor lor cu tradiţia, din „Cultura” numărul 43 (348), 3 noiembrie 2011 (Critica nouă, critica veche). Raportarea la tradiţie, prin asumarea unor modele şi respingerea altora este recunoscută, semn firesc al continuităţii şi al căutării unui drum propriu fiecărei voci critice tinere în parte. Nu-şi revendică niciuna salturi cuantice, doar metamorfoze proteice fireşti evoluţiei oricărei literaturi.

Astfel, Paul Cernat adoptă concepţia călinesciană a criticii ca „formă de creaţie personală” şi sociologismul lui Mihai Ralea, acceptând de asemeni din tradiţia criticii româneşti orice i se pare util discernerii, de pildă, relaţia cu istoria ideilor sau estetica filosofică. Şi Mihaela Ursa se simte legată, fără absolutizări, de modele ca Maiorescu, Manolescu sau Ioana Em. Petrescu, dar nu mai puţin de înrâurirea „sistemelor de idei” occidentale, vădind apetenţe pozitiviste prin teama de impresionismul pur, „umoral” şi „egocentric”, după cum îl califică. Spre o selectare chibzuită a metodelor şi conjugarea lor, fie sociologismul, psihocritica, istoria mentalităţilor sau estetica receptării, tinde şi Bianca Burţa-Cernat, deşi acceptă impresionismul în contactul prim cu opera, în critica de întâmpinare. Alex Matei, în schimb, e adeptul globalizării, al depăşirii localismului (naţional), şi odată cu aceasta al ignorării specificului estetic autohton. În fond, mi se pare utopic, întrucât prin globalizare înţelege occidentalism, ceea ce nu sunt deocamdată totuna şi nu cred să fie vreodată. Fuge de specific cu Lovinescu legat de picior, ignorând că Lovinescu însuşi alerga spre Europa cu urme de specific uitate prin buzunare. Bogdan Creţu pledează de asemeni pentru acceptarea în cadrul esteticii şi a valorilor etice, religioase sau, larg spus, ideologice, pe care critica occidentală şi le-a asumat de mult timp. De asemeni, el denunţă ca păguboasă tentaţia sentenţiozităţii şi a impresionismului în spatele căruia nu stau solide articulări teoretice, şi cred că are dreptate. Ea poate da ca rezultat simple atracţii artificiale, floricele stilistice similare pulverizării unui parfum seducător pe o păpuşă gonflabilă îmbrăcată sexy. Bogdan Creţu îşi proclamă individualitatea, unicitatea, astfel că raportarea sa la modele e intuitivă, selectând critic, în funcţie de nevoile de moment, ceea ce e util demersurilor sale.

Avem aşadar un val de critici tineri care îşi caută fiecare un loc în peisaj, raportându-se în manieră proprie la trecut şi visând la recunoaştere nu doar naţională (mulţi o au deja), ci, mai mult, la cea internaţională. Dar nu este oare asta marea obsesie culturală românească de la paşoptişti încoace, acutizată mai ales în interbelic? Dacă exemplele precizate nu par suficiente, se pot adăuga destule altele, de pildă din „Observator cultural” (Nr. 722 / 16 Mai 2014 şi Nr. 723 / 23 mai 2014), mai ales intervenţiile lui Andrei Terian şi Claudiu Turcuş, cele menţionate în „Bilanţul douămiismului” („Vatra”, nr. 3/2009) sau cele ce se configurează în comunicările Colocviului anual de critică al ASB: „Critica tînără – o nouă critică?” – 2013 (publicate în „Luceafărul de dimineaţă”, Nr. 5 / mai 2013). Criticii tineri au antenele aţintite spre Occidentul momentului, acuzându-i pe predecesori de defazare. Şi nu neapărat pentru că predecesorii n-ar fi încercat aceeaşi strategie, ci întrucât ei au trecut toate înrâuririle prin filtrul opac al estetismului şi impresionismului (Alex Goldiş), denaturându-le, insistă să atragă atenţia Andrei Terian. Conflictul dintre vârste e inevitabil şi stimulator, stând totdeauna la baza evoluţiei – iar prin conflict nu e de înţeles neapărat ruptură, ci divergenţă constructivă, dialog, analiză şi discernere asupra elementelor ce pot asigura mersul înainte.

Să vedem însă care este optica prin care privesc înaintaşii nemulțumiți tinerimea. Nicolae Manolescu o acuză de lipsă de empatie, de incapacitatea de-a iubi cărţile pe care le citesc, studiindu-le doar, prin grile teoretice sau culturale care conduc la metatexte sterile, fără repere estetice. Aici e de fapt marea divergenţă dintre vârste. Şaizeciştii şi optzeciştii au făcut din criteriul estetic miza esenţială a criticii, şi nu pot decât să le dau dreptate, nu cred să n-o facă cineva, ar fi absurd. Problema este însă ce se înţelege prin estetic. În general, pentru ei esteticul e mai ales aventura formală ce îmbracă ori construieşte şi traduce emoţia sau ideea. Ce transmite opera e subordonat modului cum transmite. Literatura e recluzivă, un univers autosuficient, cum i se arăta lui Ion Barbu, modernilor în ansamblu. Concentrându-se prevalent asupra modului cum spune creatorul, ei au asociat esteticul impresionismului, pe care-l transformă în singurul instrument viabil al discernerii axiologice. Faptul mi se pare ciudat, deoarece analiza formei e pretabilă instrumentarului comparativ, analitic, nu conexiunii empatice directe. Impresionismul are la bază principiul literar clasic al definirii lucrurilor, unei trăiri ori a presentimentului, inefabile până în momentul desluşirii artistice, moment ce permite cititorului revelaţia izbânzii limbajului asupra nedesluşitului. Prin limbajul artistic, s-a spus cu prisosinţă, cititorul are acces la sinele creatorului şi odată cu aceasta îşi descoperă, întâlneşte propriul sine. Forma e mijlocul prin care se ajunge la ce spune opera (totdeauna mai mult decât autorul), iar esteticul e punctul lor de convergenţă. Şi dacă în acel punct se relevă un presentiment etic, oricât de retardat platonician ar suna, tot în câmpul estetic suntem, la fel ca atunci când descifrarea operei, hermeneutica, şi situarea ei adecvată, sincronică sau diacronică, în câmp axiologic pretinde apelul la sociologie, metamorfoza estetică, studii culturale, comparativism, psihologism ori vreo altă formulă. De fapt, acuzându-i pe tineri de impotenţă simpatetică ori participativă şi de refugiu în culturalism, comparativism, sociologism sau în orice altă metodă, cărora li se asociază uneori şi o etică, Nicolae Manolescu ignoră că unei bune părţi din literatura antedecembristă îi proclama valoarea estetică tocmai pe temeiuri similare. Mă refer la cea subversivă, plină de „şopârle” antisistem. Estetica ei e de neconceput fără absorbirea eticului, a reverberaţiilor sociologiste sau a ideologicului, la fel cum e greu detectabilă, de nu de-a dreptul imposibil, cum susţine Nicolae Manolescu însuşi, de cei care n-au trăit contextul. Prin urmare, îi acuză pe tineri că au poluată, bruiată percepţia estetică de elemente pe care el însuşi le-a avut integrate subtil propriei percepţii. Şi impresionismul său are în fundal un context complex, nu vine din neant, la fel cum tinerii îl au pe al lor, epistemologic, axiologic, etic, socio-politic sau ideologic. Să observăm, în acest sens, că un reprezentant de maximă autoritate al criticii din optzeci până azi, Al. Cistelecan, are, cum arăta Caius Dobrescu, o conştiinţă „reticulară” atât inter-, cât şi una intra-subiectivă, care transformă critica sa într-o „apologie elegantă şi elocventă a vibraţiei spirituale, a semnificaţiei civilizatorii, deopotrivă cognitivă şi morală, a dubiului interior”. Şi impresionismul său include ceea ce altora li se pare extraestetic, întrucât rezonanţa sa, într-un discurs ludic-ironic-artistic,  pentru o literatură compasională atrage ca un magnet eticul și include erudiţia conceptuală. Impresionismul pur, putem spune, nu există decât la veleitarii absoluţi. E deci îndreptăţită afirmaţia lui Andrei Terian: „a mai vehicula, în epoca noastră, imaginea criticului-demiurg, posesor al unui «gust» infailibil şi capabil să identifice fără greş «esteticul», e o retorică din capul locului perdantă, după cum ne-au demonstrat deja ultimii 25 de ani”.  Nu i-aş susţine-o însă şi pe cea care anunţă „sfîrşitul iminent al unui sistem care a dominat critica românească în ultima sută de ani”. Într-adevăr, disputele estetic-extraestetic şi raţiune-impresionism au dominat critica întregului secol XX. Doar în teorie însă, declarativ, căci practica – observase preabine şi Andrei Terian – a dovedit nu o dată înmuierea tonalităţii, trecerea dintr-o parte în alta. Acum nu e decât momentul în care aceste fenomene se clarifică, şi nu la întâmplare mulţi dintre criticii tineri sunt mai concentraţi asupra analizei trecutului decât a prezentului. Considerând că impresionismul (în forma lui promovată de predecesori) e desuet, ei caută vectori estetici, metode sau modele noi, prin care dihotomiile trecutului să poată fi înţelese şi, dacă e cazul, depăşite. Constatând criza criteriului estetic, întrucât nimeni, nici cei care îl proclamă, nu i-au dat o definire universal valabilă, şi nici nu-i vor da până omul nu e Dumnezeu, interesul şi totodată punctul lor forte e înainte de toate critica criticii. Ca de obicei, privirea le este îndreptată mai ales spre repere din Occident, fără să-şi dea seama că şi astfel sunt tot captivii tradiţiei autohtone. Orice vor găsi nou şi seducător pe acolo va fi, într-un fel sau altul, adaptat realităţii noastre literare sau critice, va ajunge, într-un final, integrat tradiţiei noastre literare. Acestea îndreptăţesc concluzia că temeiul conflictului dintre vârstele critice în discuţie e criza criteriului estetic, ivită tocmai din contextele diferite ale formării şi manifestării lor plus oleacă de instinct al dominării (Biologicul, ce să-i facem?). Cât despre critica literară, ştim bine de la Mircea Martin, e numai una.

Pe de altă parte, Florin Mihăilescu acuză (de remarcat că tot din tabăra șaizecistă), nu o dată, tinerimea tocmai de bâjbâire într-o critică a gustului nerafinat, neîntemeiat pe metodologie adecvată sau pe sistem (coerent), de „absenţa sau fragilitatea conştiinţei sale teoretice”. Iată, unde Nicolae Manolescu vedea exces, Florin Mihăilescu percepe deficit. Totuşi, n-aş ignora deloc imputările sale, căci am văzut la tinerii cronicari destule sentinţe ivite din impresionism gol-goluţ chiar şi când nu puteau fi bănuiţi de carenţe conceptuale. Au preluat prea cu avânt principiul că prestigiul îl conferă „curajul judecăţii de valoare” – cum sună multe atestări ale titlului de critic – şi împart astfel de judecăţi cu voluptate bazându-se deseori pe lectura în fugă, fără să se mai chinuie să-şi expliciteze opţiunile, oricum cam anevoie în texte de 5000 de semne. Tentaţia prestigiului imediat ivit din sentenţiozitate îi conduce la afirmaţii de genul „cărţile proaste ale anului cutare sunt toate pe care nu le-am citit, menţionat etc.” Mai ales spre ei cred că se îndreaptă săgeţile lui Florin Mihăilescu. Nu-i vorbă că tot ei fac paradă de lecturi teoretice, incursiuni istoriografice în comunicări ştiinţifice, articole ori volume proprii, dar reţeta succesului încă o constituie cronica şi recenzia, cel puţin al celui imediat. Copleşiţi de numărul totuşi mare de cărţi publicate anual, pe o piaţă editorială mai atomizată ca oricând, şi prinşi în proiecte de cercetare benevole ori impuse de diverse nevoi „academice” (granturi, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.), o mai realizează, cu minime excepţii, sporadic iar alţii deloc. Cronica e deci în criză de mai mult timp chiar, fapt bine ştiut.

Cu acestea spuse, să ne îndreptăm, în final, atenţia asupra părţii mai …mundane a contextului actual. Criticul tânăr e în general lipsit de protecţie instituţională, material vorbind. Unii – şi de remarcat că printre ei se află cei mai activi – sunt în statele de funcţii ale institutelor de cercetare şi ale universităţilor, regăsindu-se şi prin redacţiile revistelor. Au avantajul accesului facil la biblioteci, la o ambianţă ideatică specifică permanentă. Dar sistemul Bologna şi principiul performanţei dovedite prin ISI, BDI, participări la conferinţe internaţionale sau naţionale – noua industrie culturală, de fapt, pe care au acaparat-o deja destui profitori cu instincte cupide! – îi aruncă în braţele tehnicismelor şi compromisurilor de toate felurile. Un studiu critic valoros, ce are în spate ani mulţi de cercetare, e considerat egal cu o penibilitate ce are acelaşi număr de pagini. Mulţi sunt însă mai puţin norocoşi, în afara sistemului instituţional care poate să le creeze condiţiile perceperii criticii literare cât mai apropiat de sentimentul topirii profesiei în vocaţie şi să-i facă performanţi (scuze pentru termenul consumerist!), refugiindu-se în licee, şcoli generale, unde preocupările lor, dacă nu le aduc totdeauna dispreţul, sunt inhibate de mărunţişuri cronofage, sau luând un statut mai apropiat de cel funcţionăresc prin edituri. Şi dacă generaţia înaintaşilor e în zonele puterii instituţionale, nu pot să nu o întreb ce strategie de sprijin are? De multe ori, observ, cooptarea instituţională a lăudătorilor, a afinilor ideologici… Prin urmare, fenomenul deja sesizat al tabloidizării unei părţi a criticii e în plină desfăşurare, la fel cum este – reafirm – cel al goanei cronicăreşti după prestigiul facil, fie el şi de moment. Recenzia sau cronica bazate pe lectura parțială ori superficială a cărții, verdictul pus arbitrar, la fel ca favorurile amicale și chiar polemica de dragul de-a fi auzit sunt, într-adevăr, deseori întâlnite la noul val de critici.

Critica tânără e deci expresia unui context cultural ori civilizaţional diferit de cele anterioare, încercând să reinvestigheze, mai degrabă printr-o sumă de căi individuale, criteriul estetic şi să contribuie la continua sa definire. Cât şi cum îi va / le va ieşi rămâne de văzut, când criticii care o reprezintă vor fi probabil parte a „gerontocraţiei” şi-şi vor simţi, la rândul lor, valorile dobândite cu greu atacate, investigate din altă perspectivă.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Egalitate, dar nu pentru căţei

Rita CHIRIAN

Rita_Chirian01

Orice generaţie de creaţie, se spune, are nevoie, lato sensu, de propria instituţie critică. Aceea care să funcţioneze ca ariergardă, care să împingă gloata din spate şi să înconjoare – cu arme şi bagaje – puţinii supravieţuitori. Aceea care să aibă şi atributele avangardei, să se avânte teoretic şi tăios – şi care să desţelenească gustul public, vulgar şi adesea retrograd, care să imprime un anumit orizont de aşteptare, aşa încât inovaţia – atâta câtă mai este cu putinţă – să nu cadă cu zgomot pe fundul butoiului, ci să fie asimilată cam în felul în care se aşteaptă, în anticamera medicală, la proceduri, pacientul pe jumătate, dar corect informat. Dacă-mi este permis, critica de generaţie este moaşa generaţiei, că doar de skill-urile ei depinde scorul Apgar al nou-născutului: o critică slabă nu va impune o generaţie puternică – dar schiţează zona în care se nasc individualităţi, supra-creaturi de mirare, genialoizi meteorici.

Nu este nimic uimitor să conştientizezi că desantul generaţionist rămâne, încă, de la optzecişti încoace, o strategie irefutabilă. Optzeciştii şi nouăzeciştii, de bine, de rău – şi atât cât s-a putut – au făcut (micro)istorie mai ales graţie vocilor critice care au îngânat teoretic ceea ce ei au intuit, articulat sau reciclat în literatură. Nu putem să imaginăm un lunedism fără Manolescu sau un nouăzecism fără Ulici. Liniile se încâlcesc abia când vine vorba despre criticii douămiiştilor, cei care alcătuiesc ceea ce ar trebui să fie critica încă-tânără. Nicio personalitate critică de autoritate, în afara lui Al. Cistelecan, ale cărui verdicte & gusturi au fost cele care au diktat mai mult de un deceniu trend-ul literaturii celei mai noi. Numelui său i s-au adăugat, în proporţii şi cu regularitate diferită, cel al lui Marin Mincu – emulul cenaclului Euridice şi al fracturismului – şi al Ştefaniei Plopeanu, al lui Octavian Soviany, mai puţin al lui Ion Pop – care şi-a declarat, nu în puţine rânduri, reticenţa faţă de scriitura urlată a ultimelor promoţii decenale. În rest, apariţii orbitoare şi-apoi întuneric de nepătruns; Andrei Terian, care promitea să fie update-ul lui Manolescu – iar douămiiştii şi l-au dorit, şi pe faţă, şi pe dos, ca lider-cap-critic de generaţie – a abandonat cronicăria de întâmpinare, altminteri cronofagă şi iute dătătoare de insatisfacţii; la fel s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi care urmăreau cu interes mişcările pieţei de carte şi bursa valorilor: Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Angelo Mitchievici, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Alex Goldiş. Să fi fost cariera universitară de vină, să fi fost inflaţia de neoprit a nonvalorilor, liberalizarea peste măsură a gestului firesc de a publica abia după gestaţie & consult, sentimentul inutilităţii şi al pulverizării centrilor de putere? Mai că-mi vine să spun că puţin din toate astea şi multe altele încă, cert este că nu-i învinovăţesc, dar le simt lipsa.

Spaţiul critic s-a transferat, nici nu mai e nevoie s-o spun, din aulă pe Facebook şi de pe hârtie în internautic – şi n-ar fi rău dacă democratizarea şi relativizarea nu s-ar fi petrecut prea pe de-a-ntregul şi prea la nimereală. Astăzi, nu se gustă şi nu impune supleţea teoretică şi comentariul adecvat, ci policromia şi jerba, spumosul şi retorica revanşardă, omul, iar nu cartea. Vezi canonul.net, bazaconia absolută, show cu subiect literar, dar cu Hit Girl – care nu-i deloc o entitate lipsită de inteligenţă, nici de cultură, nici de gust, ci numai una cu o descalificantă carenţă: incapacitatea de a rupe produsul artistic de identitatea producătorului; critica – dimpreună cu principiile ei de odinioară, da, vetuste – în derivă, fără măcar iluzia unei re-formulări de perspectivă. Şi nici nu e nevoie. Critica literară a fost mereu un apendice, gena recesivă a literaturii, groapa cu nisip a celor care s-au ratat ca scriitori.

Muţi privirea în ograda revistelor cu profil literar – deschise www-ului ori ba. Ştefan Baghiu, ciclotimic şi gata parcă mereu de revizuiri pe care numai o prea mare înverşunare de scripta manent pare a le împiedica; Cosmin Ciotloş, cu imersiuni istoricizante şi integratoare, cu aplecări critificţionale; pleiade de doamne şi domniţe care scriu normat şi insipid şi profesoral; unul dându-şi cu presupusul în no man’s land-ul dintre semidoctism, oracular şi complex cristic, alăturea, altul vituperând ţăţeşte şi cu aerul că pe umerii lui s-a aşternut urieşeasca sarcină de a salva din impostură absolută mica noastră literatură.

Ce rămâne? Dincolo de orice defetism, nu cred că numai instituţia criticii traversează procesul acesta: decredibilizată, scoasă de sub autoritate unică, şi ea s-a făcut plurală, critici şi critice. E momentul alternativelor şi al underground-ului şi mai că tind să cred pe cuvânt un blogger ca Terorista când îmi zice sau nu-mi zice ceva despre o carte, mai pe cuvânt oricum decât pe cronicheţii de provincie, măcar atât cât să nu mă gândesc, citind & aprobând, la trocul – despre care şşşt!, nimeni nu vorbeşte – cronică-peşcheş, mai ales de când admisiunea în rânduri se face în funcţie de recomandările numelor cu greutate. Hai, mai bine să mă încred în bunul meu simţ de cititor şi să recomand – cu căldură – focului un titlu prea trâmbiţat, pe pagini şi la mese, după nici treizeci de pagini citite. Ori să rămân la fel de convinsă ca la prima lectură – vade retro, gregarilor! – că Răzvan Ţupa e cel mai important poet din douămiism, că pe Elena Vlădăreanu n-a înţeles-o nimeni în Spaţiu privat, că, esenţial, optzecismul (nu cumva toată literatura noastră, cea cu toptanul?) este Cărtărescu şi că nu ce e foarte la îndemână & frumuşel & foarte de suflet are şi vreo însemnătate…

Dar diacronia e făcută din sincronii, istoriile din momente. – Nicio pierdere, de vreme ce a venit timpul istoriilor secundarului, al istoriilor şi studiilor de gen, al minoratului şi al minorităţilor. Cred nu într-o critică tânără, ci în tinereţe. Cred nu în verdictul fără apel, ci în modulare şi educaţie. Cred în festival şi nu în muzeu. Cred în cititorul critic şi nu în criticul cu cravată, în cronica pop, prietenoasă şi empatică, nu în arabescuri clişeistice în urma cărora nici nu-ţi pică fisa dacă merită să-ţi pierzi sau nu vremea. Cred într-un cronicar ca Marius Chivu sau ca Andrei C. Şerban, fiindcă în scrisul lor se vede căptuşeala de cititor îndrăgostit.

Critica tânără – cea care dispune, impune şi validează literatura tânără, cu miros de tiparniţă, cum s-ar zice – nu mai poate juca pe acelaşi teren pe care s-au bătut generaţiile de critici anterioare. Cum tot mai căscată e falia dintre cititorul care intră în librărie – nice vorbă să pomenim de cel care nu intră sau de homunculul care nu vădeşte interes pentru literatură nici cât negru sub unghie – şi noua literatură, mi-e teamă că orice tumbă strategică ar face criticastrul n-ar mai avea, astăzi, sorţi de izbândă. În evul media, cu cele cinci minute de glorie pe care le promite în chip democratic, validarea critică va avea loc secvenţial, fără să ocupe mult spaţiu de memorie, aleatoriu cum ruleta rusească. Poate că nici nu e ceva rău, doar nu absenţa liderului naşte cu necesitate anarhia.

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Surse, resurse şi burse

Adriana STAN

Tuturor celor care gravitează, mai productiv sau mai parazitar, în zona literară le-a devenit evident că asistăm în ultimii ani la the end of the world as we know it. În ce priveşte critica însă, schimbarea n-a avut loc, ca în melodia cu acelaşi titlu, la sfârşitul anilor ’80, căci, în ciuda rupturii istorice, mecanismul a continuat să se învârtă şi în decada de după pe aceiaşi centri de putere şi de legitimare încărcaţi în perioada naţional-comunistă. În anii ’90, atât critica „veche” (şaizecistă), cât şi cea „nouă” (optzecistă) de atunci şi-au disputat poziţiile de forţă, încercând să-şi convertească sau să-şi reconfirme capitalul cucerit anterior din simbolic în practic şi nu o dată în politic. Cum furtunile canonice şi „est-etice” s-au consumat în paharul unor răfuieli interne, mai degrabă decât prin deschiderea unor noi direcţii metodologice, se poate spune că o adevărată mutaţie cognitivă în critica noastră a întârziat astfel încă o dată, prelungind efectul de seră al deceniilor precedente de blocadă. O critică nouă nu s-a născut deci deodată cu lumea nouă, iar contratimpul s-a văzut parţial în receptările inadecvate ale literaturii noi, cu accente radicale, din preajma anilor 2000. Mai mult, generaţia critică tânără biologic din aceeaşi perioadă s-a afirmat tocmai repetând o lecţie din bătrâni, adică în câmpul cronicii de întâmpinare, cea care – la noi ca la nimenea – fusese genul criticii cu „c” mare între anii ’60-’90. Numele majorităţii criticilor tineri importanţi de azi s-a clădit ieri printr-o prezenţă jurnalistică susţinută în anii 2000. Aceasta i-a confirmat chiar înainte ca (unii dintre) ei să fi confirmat prin cărţi (lucru care, din fericire, s-a produs). E cazul lui Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alex. Goldiş, Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloş ş.a.m.d., pentru care cronica a funcţionat şi ca o trambulină de imagine.

Totuşi, jumătatea anilor 2000 a fost probabil şi ultimul moment când acest lucru s-a putut întâmpla, ultima zvâcnire a unui model critic şi de reuşită critică resuscitat doar temporar de difuziunea abia atunci descoperită în mediul virtual. Căci în câţiva ani regulile jocului au devenit altele. Nu neapărat din pricina unei epuizări asumate a modelului de care vorbeam, ci, înainte de toate, pentru că s-a schimbat harta resurselor. În condiţiile pauperizării presei literare şi dificultăţii acesteia de a compensa financiar pierderea publicului, în condiţiile remunerării adesea doar în lauri a colaboratorilor, critica jurnalistică n-a dispărut, dar a încetat treptat să mai fie o arenă activă şi spectaculoasă, a dezbaterii substanţiale şi a impunerii de valori. Pe de altă parte, atrasă de noile finanţări europene, dar şi constrânsă de parametrii tot mai draconici fixaţi unui CV de carieră, ceea ce până mai ieri se numea la noi (cu aureolă) „critică” s-a văzut nevoită să se reinventeze ca „cercetare”, aplicând pentru granturi şi învăţând din mers limbajul „impactului ştiinţific internaţional”*.

Or, astfel de (scurt)circuite instituţionale au început să despartă apele tot mai mult. Pe de o parte, critica şi istoria literară de inserţie şi orientare academică (incluzând aici şi diferitele proiecte temporare de cercetare) a fost influenţată inevitabil, la nivel tematic şi al abordării, şi de noile norme de finanţare şi avansare profesională. Spre exemplu, modul în care tinerii cercetători şi-au argumentat „impactul şi relevanţa” proiectelor doctorale se vede, chiar şi în traducere, în miza teoretică şi instrumentarul updatat din cărţile lor ulterioare. Dacă numitorul comun din discursul tinerilor critici de azi poate fi găsit în relativizarea esteticului, în atenţia la contexte şi ideologii sau curiozitatea pentru subiectele scufundate ale istoriei literare de până acum, acesta e şi efectul unei alte educaţii bibliografice şi al unei alte situări în câmpul muncii lor. Cred că schimbarea de paradigmă în critica recentă a venit prin astfel de condiţionări, nu neapărat printr-o afirmare tipic beligerantă de „nouă generaţie”. În fond, distinctelor şi puternicelor sale individualităţi le lipseşte atât vreun program colectiv, teoretic ori ideologic, cât şi vreun conflict deschis cu generaţia „veche” estetică. Din această privinţă, cherela din primăvară a domnului Manolescu cu tinerii „anti-maiorescieni” poate fi considerată un caz simptomatic, dar nu exponenţial pentru relaţiile altminteri ecumenice şi deferente ale noilor critici cu şaizeciştii.

Pe de altă parte, critica de întâmpinare continuă să existe, prin câteva nume stabile şi destule nume sporadice, dar contează tot mai puţin. Asta e însă o veste bună pe fundalul istoriei criticii noastre postbelice, de-a lungul căreia prea adesea cronica – un gen important, dar nicidecum chintesenţial – s-a suprapus peste ideea de studiu critic, peste ideea de actualitate literară, a ajuns chiar materie primă pentru istoria literară. Astăzi cronica îşi pierde forţa de iradiere publică nu doar din pricina aşa-zisei „dezertări” a multor cronicari cu ştaif, ci şi pentru că sistemul literar a găsit alte modalităţi de auto-reglare: pe lângă critica axiologică de tip tradiţional, lucrează în sprijinul unui scriitor o reţea eficientă de promotori, de la agenţi şi editori la telefonul fără fir al internetului şi la tot felul de comunităţi de cititori. Cel puţin în ce priveşte actualitatea, canonul – sau măcar topul – nu se mai „face” şi desface pe o coloană din România literară, ci se discută. Nu degeaba Daniel Cristea-Enache, cronicarul prin excelenţă al generaţiei 2000, încearcă să prindă trenul sărind de pe o platformă virtuală pe alta.

În concluzie, comentariul critic s-a eterogenizat astăzi considerabil, ca discurs (mai specialist, mai monden, mai trivial), ca perspectivă (estetic, extra-estetic), dar şi în privinţa propriului obiect (care, cum o arată multe tematici meta, nu mai e doar textul sau doar literatura în sine). Aşa că, deşi critica aşa-cum-o-ştiam o fi pe cale de dispariţie, ea are în continuare o grămadă de practicieni.

_____

* Pentru argumente, rechizitoriu şi pledoarie pe tema raportului dintre critica românească şi piaţa academică externă, v. Andrei Terian, Critica de export, 2013.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Noi, în mlaştina noastră

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

foto-Bogdan-Alexandru-Stanescu

“You can’t stay in your corner of the Forest waiting for others to come to you. You have to go to them sometimes.” (Winnie the Pooh)

Cu ocazia unei furtuni într-un ţoi cu apă, am vorbit destul de aplicat despre critică şi ce cred eu că ar mai reprezenta ea. Nu vreau să mă repet. Cine e curios, să caute cele două texte în Observator cultural. Mergeam acolo pe urmele unui critic pe care-l admir şi care nu a trăit acum câteva secole, ci este destul de activ as we speak. Mă refer la Daniel Mendelsohn, a cărui formaţie de clasicist nu-l împiedică să comenteze fenomene pop, pornind însă de la ceea ce ştie. Iar rezultatul este unul admirabil. Vă recomand textul său despre Alexander the Great, filmul lui Oliver Stone, sau despre A Game of Thrones (cartea+filmul).

Nu vreau nici să reiau discuţia despre blogurile de carte, care au început să suplinească rolul criticii de întâmpinare. Mi se pare că genul acesta de subiecte se nasc bătrâne şi mor a doua zi.

Ce m-ar interesa, însă, este alunecarea destul de vertiginoasă a criticii de întâmpinare într-o desuetudine la care a asistat chiar ea, cu o privire destul de amuzată, condescendenţă pe care a plătit-o cu viaţa. Trebuie să mă raportez la cronicile care au însoţit naşterea şi maturizarea generaţiei 2000. În acei ani, fiecare cronică era primită cu un entuziasm egalat poate doar de cel care însoţea apariţia unui nou volum de poeme al tinerilor autori. Era o atmosferă a urgenţei, trăiam sentimentul că ceea ce facem contează. Şi nu doar pentru noi. Prin comparaţie, ultimii ani au adus cu ei, odată cu moartea presei (şi nu doar a celei culturale), şi acest sentiment al inutilităţii actului critic. Poate că anii 2000 au fost o continuare a perioadei care a urmat loviturii de stat din 1989, marcând naşterea unei generaţii care a crescut în haosul anilor ’90. Nu ştiu, încă nu am o explicaţie.

Aşa cum nu ştiu dacă există această aşa-zisă critică tânără. Eu scriu cronică de carte de exact 15 ani. Mi-am făcut ucenicia la Ziarul de Duminică, la revista Luceafărul, la Adevărul literar şi artistic, într-o perioadă când aceste publicaţii mergeau fie în siajul ziarelor care le editau, fie în virtutea unei inerţii născute înainte de Lambada. Nu e de neglijat, cred, nici influenţa pe care a avut-o alegerea unor redactori-şefi de a atrage tineri critici, care simţeau că ar putea spune lucrurile altfel. Iar acest altfel implica şi demolarea unor scriitori aparent intangibili în perioadă. Acei ani au însemnat criticile Luminiţei Marcu, ale lui Costi Rogozanu şi chiar ale mele la adresa noilor romane semnate de Nicolae Breban. La fel, a fost atacat intuşabilul Octavian Paler. Nu fac judecăţi aici, ci spun că atmosfera era una vie, atât de diferită de mocirla în care stăm acum până la gât, asemenea lui Robinson din Vineri şi limburile Pacificului.

Încet-încet, toţi cei care formau grupul tinerilor critici în anii 2000 s-au îndepărtat de critica de întâmpinare: au devenit fie universitari, fie jurnalişti-activişti, fie…editori. S-a creat un vid pe care au încercat să-l umple alţi critici (aripa conservatoare?), pentru care activitatea respectivă ţine exclusiv de exercitarea unei puteri iluzorii. Or, ştim prea bine că optica asta e cu totul eronată, pentru că e prea vizibilă, prea evidentă şi, de multe ori, infantilă. Iar aceste lucruri sunt foarte vizibile pentru public. De unde şi o creştere uluitoare a lipsei de încredere în actul critic şi mutarea centrului de interes în zona blogului de carte. Ce mă nemulţumeşte aici, personal, este accentul pus de majoritatea acestor cititori amatori pe empatie: lipsa empatizării duce la respingerea cărţii, însă empatizarea cu un personaj absolut rudimentar (dintr-o carte proastă de multe ori) va atrage elogii dubioase cărţii.

Ar mai fi de discutat despre critica universitară, care-şi continuă neabătut drumul, fără a arunca un ochi spre preferinţele publicului, sau măcar spre cărţi scrise de universitari occidentali, care parcă nu stau rău în vânzări. De fapt, ce se întâmplă aici? Criticul universitar e mulţumit cu ecourile pe care le are în cercul închis al propriei meserii. Nu face nici un efort de a-şi modela cartea astfel încât să fie plăcută (nu înţeleasă) de publicul cititor. Vă dau exemplul monografiei Tolstoi a lui Pavel Basinski (recent tradusă la Humanitas), a monografiei dedicate lui Nabokov de Brian Boyd, sau al monumentalei monografii James Joyce semnate de Richard Ellmann. Sunt cărţi care au avut, şi au în continuare, vânzări, ediţii peste ediţii. Or, în cazul nostru, cea mai apropiată formă de critică de tipul acesta este monografia-doctorat, publicată cu infime modificări după susţinere. Urmată, ca număr de titluri, de antologiile de cronici plictisitoare, adunate între două coperte odată la câţiva ani.

Altă instanţă care şi-a tăiat craca de sub picioare este critica de poezie: total neargumentată, neţinând niciodată seama de aspectul formal al unei poezii, plină de aberaţii liricoide, lipsită de inteligenţă de multe ori. Comentariile poeţilor despre poezie sunt de 1000 de ori mai interesante decât critica de poezie făcută de profesioniştii lecturii.

Haideţi să punem punctul pe i: critica tânără nu înseamnă nimic. S-a născut speranţă şi moare talent. Mai are o singură salvare: să înţeleagă, spre deosebire de maturii, versaţii, instituţionalizaţii critici care sug direct din Olimp ambrozie că, dacă nu devine mai eseistică (dar şi mai aplicată), mai plăcută, mai literară, până nu devine, de fapt, LITERATURĂ, va rămâne scufundată în acea mocirlă a lui Tournier. Mai pe şleau? Critica trebuie să fie fun. Acum e foarte departe de aşa ceva.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Posibilitățile & confruntările criticii noi

Alex GOLDIȘ

 

10410117_968607846495691_8739775766548133974_n

Cam ca toate dezbaterile din cultura română a ultimilor ani, și dezbaterea despre  critica literară, desfășurată în primăvara lui 2014 în Observator cultural și în România literară, a debutat cu o chelfăneală și s-a încheiat în același ton, fără să se ridice la discuția de principiu. Ceea ce s-ar fi putut transforma într-o analiză atentă, din mai multe perspective, cu privire la mutațiile discursului critic din ultimele decenii, a eșuat rapid într-un meci de box generaționist, în care Nicolae Manolescu, pe de o parte, și Bogdan-Alexandru Stănescu, Paul Cernat sau Andrei Terian, de cealaltă parte, și-au aplicat reciproc croșeele fulger ale „ignoranței” și ale lipsei lecturilor. Faptul că polemica a fost supralicitată de publicul care a asistat la ea nu denotă decât faptul că ar fi fost nevoie ca de aer de o asemenea limpezire. E interesant de observat că, dacă în câmpul poeziei și al prozei de după ’90, delimitările generațiilor noi de cele vechi au fost vizibile atât la nivelul scriiturii, cât și la cel al manifestelor („fracturismul”, „minimalismul”, „mizerabilismul” au rupt-o definitiv cu textualismul optzecist ca și cu abstractismul șaizecist), tocmai critica – genul cel mai apropiat de ideologie și cel mai dispus la autoclarificări – a preferat să păstreze discreția cu privire la diferențele de viziune. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că aceste diferențe nu există. Demersurile criticilor noi, ajunși mulți dintre ei la a doua carte, compun deja un tablou suficient de coerent încât să se preteze la câteva observații.

În primul rând, perspectiva e inevitabil diferită de cea a criticilor optzeciști sau șaizeciști chiar și numai pentru că circumstanțele de producere și de discutare a literaturii române s-au modificat radical după 1990. Frontul comun sub umbrela „autonomiei esteticului”, întreținută polemic timp de mai bine de trei decenii, nu mai are niciun sens în contextul literar de azi. E și motivul pentru care generațiile vechi acuză promoția tânără de „ideologizare” sau de pactizare impură cu mediaticul sau cu socialul (în cuvintele lui Nicolae Manolescu: „neogherism”). În realitate, însă, abia echilibrul fragil dintre estetic și ideologic, fără avantaje nete de partea primului, e firesc într-o societate prin excelență democratică, în care regula o face amestecul valorilor și nu „puritatea” lor.

Diferențele dintre critica așa-zis douămiistă și cea șaizecistă, în ciuda contextelor foarte diferite în care au evoluat, nu sunt totuși atât de mari precum par măcar dintr-un punct de vedere: fiecare dintre aceste generații a reprezentat un reviriment al criticii, în momente esențiale de „turnură ideologică”: pe de o parte, critica șaizecistă a tras toate consecințele „dezghețului” ideologic de la jumătatea anilor ’60, asumându-și, aproape misionar, rolul de a „curăța” ideologic marile nume ale literaturii române și de a le repune în circulație. Era, atunci, un exercițiu crucial de demistificare. Din destule puncte de vedere, generația tânără de critici a retrăit acest moment după 1990, când i-a revenit „misia” (resimțită mai puțin emfatic, totuși) de a repune în discuție o întreagă tradiție literară românească renunțând la dogmele jumătăților de adevăr. De aici, impulsul totalizator și ambiția panoramică, comune celei mai tinere și celei mai vârstnice generații active azi.

Dacă e să inventariem atent chiar și numai cărțile tinerilor critici (deși nu doar ei au participat la acest fenomen), ultimele două decenii și jumătate au echivalat cu repunerea pe tapet a unor probleme imposibil de invocat chiar și sub un regim care mai destrângea uneori șuruburile cenzurii: opțiunile ideologice ale avangardei și problematizările identitare avute în vedere de aceasta, în volumul lui Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei (2007); sinuozitățile scriiturii lui G. Călinescu, aflată în permanență la mijlocul distanței dintre teoriile sale și cedările de pe teren (inclusive politice), în cartea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență (2009); posibilitatea de a construi un anti-canon feminin al literaturii noastre interbelice, în volumul Biancăi Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminine interbelică (2011); calitatea de exponent al unei identități în mișcare și cea de reflector al unei perioade complexe din punct de vedere istoric a lui Mihai Sebastian (în Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012); destinul unui scriitor autoexilat din naționalismul ceaușist, în Estetica lui Norman Manea (2012); capacitatea unui scriitor activ în timpul comunismului de a ilustra atât disidența, cât și obediența față de regim, în cartea recentă a lui George Neagoe despre Ștefan Augustin Doinaș, Asul de pică (2013). Exemplele pot continua. De remarcat că fiecare dintre autorii studiilor de mai sus e dublat de un bun critic literar, fără derapaje majore în ce privește evaluarea operelor avute în discuție De aceea, fără a părăsi decisiv axa esteticului, atât de deplânsă de generația afirmată înainte de 1990, aria de problematizări este, dintr-odată, mult mai largă. Repet: ca în anii ’60, meritul central rămâne al contextului și abia apoi al criticilor individuali, mai mult sau mai puțin conștienți de permisivitatea sporită a discursului lor.

Din modificarea ariei de acoperire a studiilor literare, dublată de o nevoie de compensație, derivă, în fond portretul generației actuale de critici. Trei sunt caracteristicile centrale care o diferențiază atât de șaizeciști, cât și de optzeciști: 1. Menționata insistență asupra ideologiei în dauna esteticului e o consecință firească a blocării acestui tip de discurs aproape jumătate de deceniu. A vorbi deschis despre opțiunile politice sau identitare ale avangardiștilor, ale Generației 27 sau ale scriitorilor sub comunism nu ține de preferințe, ci de necesitate. Mai ales că această discuție e precedată de atâtea mistificări nu doar protocronist-ceaușiste, așa cum se crede îndeobște, ci și de mitizări venite din tabăra susținătorilor autonomiei esteticului. Eugen Negrici vorbește primul, în Iluziile literaturii române (2009), despre gonflarea compensativă a interbelicului modernist și a tinerei generații șaizeciste, din nevoia de a contracara dogmatismul realist socialist. 2. Preeminența metacriticii asupra criticii e explicabilă, pe de o parte, atât pe filieră externă (unde studiile teoretice și interdisciplinare au acaparat total câmpul studiilor literare), cât și pe filieră internă: unei generații ’60 care punea literatura pe piedestal și mai plasa, încă, teoria la capitolul birocrație inutilă, era normal să i se contrapună acum o generație care favorizează reflecția asupra criticii. Când nu sunt lucrări de metacritică propriu-zisă, mai toate studiile literare ale ultimei generații conțin capitole consistente de receptare și de dezbatere conceptuală. Un nou pozitivism, în consonantă cu achițiile teoretice ale World-systems Theory sau ale studiilor cantitative, nu e departe de utopia tinerilor critici. De unde și a 3-a deosebire față de generațiile anterioare: încercarea de înscriere a criticii românești într-un circuit internațional. Aflați sub influența ideologiei ISI sau nu, tot mai mulți critici actuali își pun nu doar problema orientării discursului lor către Occident (așa cum o făceau șaizeciștii sau optzeciștii), ci chiar a posibilității de a pătrunde efectiv în sfera de referințe occidentale. Cartea lui Andrei Terian, Critica de export (2013), e produsul simptomatic în acest sens. De aici, insistența asupra actualizării referințelor și reproșurile adresate vechilor critici de a nu ține pasul cu teoriile noi (Andrei Terian) sau de a se limita la referințele românești și la devenirea așa-zis „organică” a literaturii române (Bogdan-Alexandru Stănescu).

De remarcat, însă, că dacă vom mai avea parte de episoade polemice în critica actuală, e foarte probabil ca ele să-i aibă drept protagoniști tot pe șaizeciști și pe douămiiști, peste capul optzeciștilor. Pe de o parte întrucât, cu excepția Aisbergului poeziei moderne (2002) a lui Gheorghe Crăciun, ambițiile optzeciștilor au rămas nematerializate în proiecte critice de anvergură, care să servească drept model în ambele sensuri: de dependență filială și de exasperare polemică. Cea mai puternică generație anterioară, cu care mai are socoteli neîncheiate dacă vrea să-și delimiteze și mai exact pozițiile în câmpul literaturii actuale, rămâne încă generația ’60.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

„Extinderea domeniului luptei”

Paul CERNAT

cernat

În timp ce beletristica românească se afundă, pe an ce trece, într-o criză profundă, încă neanalizată suficient; în timp ce stocul literar se subţiază, dramatic, pe zi ce trece, fără a fi regenerat de „cei care vin”, iar capitalul simbolic al instituţiei literare se diminuează de pînă la irelevanţă, critica literară tînără sau încă tînără pare a se afla, paradoxal, în reviriment. Mă refer, evident, la activitatea criticilor din generaţia mea, adică a celor cu vîrste cuprinse între, să zicem, 30 şi 45 de ani. Şi, atenţie: nu am în vedere critica de întîmpinare, despre care m-am mai pronunţat. Nu ştiu ce va fi ce va fi cu cei ce se află abia în blocstarturi (menţionez, totuşi, cîteva nume „sub 30 de ani”, fără volume publicate, dar despre care anticipez că vom mai auzi de bine: Alex. Ciorogar, Andreea Coroian, Alexandru Dumitriu, Ştefan Baghiu). Un lucru e cert, în ce mă priveşte: citesc volumele celor mai buni dintre confraţii mei congeneri cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes decît cea mai mare parte a poeziei şi prozei „care se scriu azi”. Şi nu cred că e vorba de un semn de bătrîneţe… În opinia mea (care e deja o convingere) ceea ce a dat, pînă acum, mai bun aşa-numita generaţie 2000, nu e nici poezia, nici proza, ci critica (am inclus aici şi eseul, şi teoria, şi…restul).

Din păcate, criticii de întîmpinare din rîndul cărora, deocamdată, m-am retras – ceea ce nu înseamnă că nu urmăresc, în continuare, actualitatea literară! – nu mai au o literatură „actuală” importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră. Ei au, încă, la dispoziţie destule cărţi, mai ales nonficţionale, pe care să le comenteze cu inteligenţă şi talent. Celorlalţi le rămîne istoria literaturii, cu „dosarele” ei cu tot. Există, de asemenea, un imens cîmp problematic la dispoziţie, de investigat şi analizat. Critica literară de actualitate va deveni, probabil, tot mai puţin literară. Sau va fi literară mai mult prin stil decît prin domeniul ei, încă „estetic”, de definiţie. Va fi în schimb tot mai atrasă de contextele sociale, istorice, politice, instituţionale, ideologice/ideatice şi cognitive. De fapt, e deja. Iar studiile literare au devenit, tot mai mult, culturale. Asistăm, e limpede, şi la o reideologizare a cîmpului nostru literar – ceea ce a  rămas din el – pe coordonate doar pînă la un punct asemănătoare cu cele din anii ’90. Spun pînă la un punct, pentru că ideologicul, politicul ş.c.l. nu mai sunt doar atitudini publicistice, „polemic-revizioniste” sau „restauraţioniste”, ci obiecte de studiu şi de investigaţie. În „epoca naţională”, cînd literatura legitima identitar naţiunile în afirmare, argumentul estetic era, ca şi mitologia istorică, o armă legitimatoare de prim ordin. Lucrurile s-au schimbat dramatic în lumea neoliberalismului supranaţional, cînd instituţia literară trebuie să imagineze noi strategii de afirmare şi supravieţuire, să-şi investească altfel atuurile, să-şi negocieze altfel locul şi rolul. Literatura dintotdeauna e, totuşi, „despre” valori, „despre” identităţi, „despre” oameni, iar codificarea estetică – menită să dea formă ingredientelor heteronome.

Nu cred că putem vorbi de o „dominantă metodologică” a noii critici; cu adevărat dominant mi se pare a fi eclectismul fusion. Noua critică nu e nici maioresciană, nici gheristă, nici lovinesciană, nici călinesciană, nici mihaildragomiresciană (adăugaţi dumneavoastră ce alte nume mai vechi sau mai noi doriţi). E din toate cîte ceva, şi ceva pe deasupra – asta dacă dorim, neapărat, să ne limităm la tradiţia internă: mutatis mutandis, acelaşi lucru îl putem spune în privinţa modelelor internaţionale, atîtea cîte sînt. Nu ştiu, apoi, în ce măsură mai putem vorbi, ca acum zece sau douăzeci de ani, despre o „bătălie” în interiorul canonului estetic (sau „est-etic”), din moment ce nu e deloc sigur că acest canon mai contează cu adevărat. De bătălii purtate în marginea sau afara lui, da.

Pentru că, totuşi, nu ne putem dispensa de exemplele concrete, ţin să adaug că majoritatea producţiilor editoriale de prim-plan ale criticii româneşti zise tinere se înscriu, mai mult sau mai puţin, în linia schiţată mai sus. Nu re-ierarhizarea estetică e obiectivul ei major, ci, vorba lui Houellebecq, „extinderea domeniului luptei”. Meta-critice, meta-teoretice şi meta-ideologice sunt şi cele două cărţi ale lui Andrei Terian (G. Călinescu. A cincea esenţă… şi Critica de export). La fel, Critica în tranşee… de Alex. Goldiş. Volumul lui Mihai Iovănel despre Mihail Sebastian e asumat, încă din subtitlu, drept „monografie ideologică”. Mihaela Ursa mixează, fericit, teoria literară cu studiile culturale, iar Andreea Răsuceanu s-a dedicat, efectiv celor din urmă. Adrian Lăcătuş subordonează literarul istoriei ideilor, în linia lui Caius Dobrescu, în Modernitatea conservatoare…, iar Dan Gulea, în cartea sa despre avangardă, dă prioritate politicului aferent. Bogdan Creţu, mai fidel filonului estetic, se îndreaptă şi el spre zonele crepusculare ale utopiilor negative sau ale subteranelor cantemiriene. Perpessicianul Doris Mironescu se arată atras îndeosebi de biograficul din scrisul lui Blecher, iar Antonio Patraş – de psihologia lui Ibrăileanu şi Lovinescu. Adrian Jicu încearcă să-l resusciteze pe H. Sanielevici, iar George Neagoe acordă o pondere cu totul secundară „literarului” în examenul drastic pe care-l aplică dosarului Doinaş. Claudiu Turcuş subsumează „estetica” lui Norman Manea „est-eticii” sale. Mai am, desigur, şi alte exemple, am şi cîteva contraexemple (cartea Luminiţei Corneanu despre Leonid Dimov, de pildă, cea a lui Radu Vancu despre M. Ivănescu, a Oanei Soare despre Petru Dumitriu, a lui Daniel Cristea-Enache despre I. D. Sârbu sau a Crinei Bud despre A. E. Baconsky). Unii critici literari au intrat deci, cu arme şi bagaje, în zona ideologiei propriu-zise – exemple proeminente sunt C. Rogozanu (la stînga), Alex. Matei (la centru) şi Ioan Stanomir (la dreapta). Privită în accepţiunea cea mai cuprinzătoare, critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decît beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar? Iată o temă de reflecţie – încă una.

Totuşi, este trist în lume cînd critica nouă – aflată, culmea, în reviriment! – ajunge să trăiască tot mai mult din memoria unei literaturi care, pînă nu demult, a contat.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]

de VATRA

Abatele Tarhon

Liviu CANGEOPOL

Liviu Cangeopol fotografie_11201223

Nu exista un singur participant, hoţ, mardoi ori fraier coclit, care să nu fi ştiut că legendarul Mutu abia aştepta rugămintea de a porni amintirile din casa morţilor, că actul tergiversării făcea parte din meniul de bază al petrecerilor la care era invitat în acea zonă a epocii, cînd se dusese deja şi buhul anecdotic al povestirii, şi faima povestaşului jucîndu-şi mica scenetă a modestiei îndărătnice, în cadrul căreia se delecta în refuzul de-a se buluci prosteşte ca un amator pe scena afirmării, canonindu-se cu plictiseală de tip trecut prin prea multe aventuri ieşite din normă pentru a mai gusta o delicatesă atît de bicisnică, căutîndu-şi locul în ansamblul spectacolului a cărei iminenţă fornăia în culise, lucrînd la suspansul procesului de convingere, pregătind terenul pentru ceea ce, în succesiunea repetiţiei, n-avea nici o îndoială că va veni, dar ţinea să lase impresia că cedează greu, deşi era neliniştit să-i dea drumul cît mai repede, conştient că aura succesului nu va întîrzia să apară, materializată în hohote de rîs, uneori aplauze, exclamaţii de uimire, înjurături admirative sau chiar şuierături, cum i se întîmplă într-un club studenţesc, unde-l puse profesorul Rodipetal să facă balamuc, ca într-un moment anume, calculat pe socoteala ascunsă a unor repere doar de el cunoscute, să sară brusc în picioare, de dragul hatîrului care-i declanşase generozitatea de-a le satisface dorinţa unanimă, şi să distribuie ferme sugestii regizorale cu morga unui specialist de la studiourile Buftea:

         Faceţi loc, acuma ia, bre, meseni, faceţi loc, ia dă-te, bă,-ntr-o parte, poate-ţi deflectez una-n mecla aia şifonată de avocat prins cu plicu’-n buzunaru’ cusut, aşa, atenţia la mine, un scaune solid cu spătarele-nalt în capu’ mesii, că odată mă tăvăleam de rîs cu nişte sarmale-n gură ca-n basmu’ cu lupu’ şi m-am prăbuşit cu tot cu taburel, de mi-au pus aripa-n ghips pe două luni, ş-un pahar curat ca-n vitrina de la Hală lîngă sticla asta butelcoasă. Acu’ luaţi notă-n grija unei fripturici cu zeghe, un castronaş cu cartofele prăjite-n ceaun şi murăturele ca la tata acasă, Dumnezeu să-l ierte dacă mai dă de el prin văgăunile Iadului! Vărsă cîteva picături de vin pe podea, în semn de respectuoasă pomenire. Bun. Şi-o halcă de cozonac dacă tot v-aţi învrednicit. Să fie-acolo, în caz că-ncepe-un război de cotropire şi încă n-am terminat depanajul istoric. Bă, Grigore, ţie ţi s-a suit la cap de cîţi beţivi ai cărat acasă cu buzunarele dezolate?! N-ai de gînd să te ţii treaz nici de sfintele sărbători? Valea! Bun… Ia să vedem…

         Aşeză tacîmurile, ca şi cînd urmau să aibă şi ele un rost în toată tevatura, netezi faţa de masă, mărturie a educaţiei primite, înşfăcă furculiţa şi trasă cu ea cîteva linii, în replica  înfăţişării dormitorului de pe Deluşor. Îşi roti privirea peste adunare şi decor. Părea mulţumit. Nici n-avea cum să nu fie. Fără acceptarea condiţiilor n-ar mai fi existat nici povestire, nici întreţinere, nici reuşită. Ai fi zis că, de cînd se dusese anotimpul  ciumegelii, din asta trăia…

         Vasăzică, îşi începu el protocolul depănării, era prin vara lu’ ’78, cînd, poate nu toţi cunoaşteţi amăruntu’, chiar aş susţine că mizez pe ignoranţa voastră în materie, mă turnasem la pîrnae pentru vro două luni de veghe impusă-n temeiu’ a nişte verighete pă năsol, la care-am căzut cu contribuţia dă ciumete debutant, că n-aveam vină ca pîrît, mi le dădusă Păcănel să le ţiu tăinuite, da’ le-am scos la o roată de barbut cu rol de valoare colaterală, unde-a ieşit zaveră de la o pereche de oase promovate de-un boschetar infiltrat căruia i-am umflat botu’ de hrană şi la nervi a lăsat să-i scape sifonu’-n urechea lu’ Potomaci, căpitan bulangiu şi fără pic de-obraz.

         Cînd am păşit pe porţile arestului băteam spre 18 anişori, da’ ca mardoi atinsesem gradu’ de periculos, centură neagră – pumn de fer, sprijinit şi de frate-miu, deja cunoscut la nivel naţional. Încă din prima zi de pripon am curentat un ţărănoi de pe lîngă Paşcani, că se dădea caratist cu muchea lăbii la gîtleju’ lu’ Baxter, prieten de-afară, şi după aia toţi îmi purtau de frică, rezervare şi respect. şef de dormitor fusese stabilit unu’ Moloman, din Păcureţ, hoţ şmecher şi descurcăreţ, pe baza recidivei, căruia îi devenisem simpatic, că ştia bine ce poa’ să facă Inimă-de-cîine. Salonu’ era populat de ştolvime pestriţă: Gunoiu din Pod de Fer, Puradel de pe trotuarele Cantei, Scarfas din gura Socolei, Limbă şi-Afumatu’ de sub livezile Galatei, toţi trecuţi prin viaţa lumii, plus vreo trei-patru cioflingari de pripas, admişi din greşeala otorităţilor sau din prostie propie dezlegată.

         În patu’ din celalt capăt al salonulu’ îşi ducea sentinţa moş Tarhon, un deţinut mai în vîrstă, cu ceva carte la mînă, experienţă puternică şi minte întoarsă pe toate părţile, deşi n-ai fi zis, cu faţa lui de pughibală scofîlcită. Pot spune că el mi-a aşezat primele baze culturale în conştiinţă şi-a facilitat deschiderea băerelor minţii. Tradiţia cerea ca seara, după ora stingerii, fiecare să povestea ce-l tăia capu’, că n-aveam televizor ca acu’, exemple din viaţa personală, filme auzite de la alţii, bancuri inventate, minciuni.

         Moş Tarhon se distingea prin aceea că ne povestea literatură înaltă cu modele pentru viaţa de rînd, da’ mai ales oglindită în pocinoagele de bulău. Predilecţia la cerere era Papaion, cu unu’ care tot evada şi-l tot prindea, şi Contele de Monte-Cristo, din cazieru’ unui franţuz turnat la başcă după ce-a pocnit ibovnica unui şmenar cu relaţii, care l-a-ncolţit cu-nscenări de mare tupeu, judecătorul i-a tras maxima, că era şi el în tiră cu mînăriile, şi l-a dus într-o fortăreaţă de un’e nu scăpa nici paserea, nici crocodilu’, că nu numa’ că era păzită la perfecţie de arabi cumpăraţi pe aur cu muşchi în relief, iar zidăria ermetică pînă nici şobolanii nu se putea înmulţi, dar era şi aruncată în mijlocu’ mării pe unde plutea rechini în juru’ ei, şacali turbaţi, lebede otrăvitoare. Un tovarăş de facultate l-a-ntrebat odată pe moş Tarhon cum se chemau animalele acelea, că el n-auzise-n viaţa lui de-aşa ceva, şi bătrînu’ i-a răspuns cu duhu’ blîndeţii, aducînd detalii suplimentare de comportament de i-a lăsat pe toţi cu gura mască şi denumiri într-o latinească impecabulatorie. Acolo, în celula vecină, că ei n-avea saloane ca noi, în scopu’ pervers ca să le izoleze voinţa, trăia un fost popă de rang şi fast, care tot la nedreptate căzuse şi el şi se cam ţăcănise. Moş Tarhon ofta de fiecare dată cînd ajungea în dreptu’ acestui pasaj, conlucrînd un comentariu în care deplîngea soarta tuturor oamenilor mari aruncaţi pe nedrept în temniţă. Cu timpu’, după ce abatele zăun prinse-ncredere-n şmecheraşu’ ăsta dă Marsilia, l-a-nvăţat arta evadării cu vertai, cît şi locu’ din care putea sustrage nepedepsit o comoară de nestemate univocă în lume: satîre de aramă, piepţeni de abanos, salbe de nuntă, portofele de oraş, aur dentar, pumnale cu mîner de cap de porumbel cu ochii bătuţi în rubine, tirbuşoane de argint de la locale de lux. Ascultam cu ochii cît pumnu’. Moşu’ era dat naibii de picioru’ din-apoi.

         Într-o sîmbătă ploioasă, pe la ora unu, după ce ne-am întors de la masă burdujiţi cu arpacaş verzui şi-o scurtă relaxare prin curtea mărăcinită, în dormitor nu eram decît vreo cîţiva chiţigoi. Moş Tarhon, după ce-şi afişă pe meclă un muian conspirativ şi grav, se ridică de pe pat, se-ndreptă spre oglinda de pe perete şi, trecînd pe lîngă mine cu mers de pisică leşinată, fără să mă privească-n ochene, ca şi cum vorbea de unu’ singur, şopti:

         Bă, puştiule, te văd aşa, mai bengos ca media pegrei dă p-aici, dezgheţat la minte şi cu caracteru’-n formare. Ai văzut ce furori de vitejie fac alţii, iar noi sîntem un popor de tîrlă, căcănari în izmene, turnători cu leuca la urechea stăpînului, ruşinea Europei de Est, într-un cuvînt. Tre’ să ştii că bafta joacă un mare rol în viaţa omului cutezător, da’ dacă nu cutezi, de un’ să-ţ vină? Văd că tu eşti o abatere de la legea universală că, prin persoana mea, norocu’-a dat peste tine. Ascult-aici ideea de bază: sînt în stare să reprezint pentru tine distribuţia care-a făcut-o abatele Fabria pentru Aurică Dantescu, rom`n la origine, care-a ajuns conte evadat, da’ nu din pripon, care nu-i mare belea faţă de urgia franconă, ci din puşcăria cea mare, care ne ţine pe toţi fără drepturile omului şi ne umileşte la colectiv.

         Eu, alert la ideea să nu mă fac de rîs, deşi nu pricepeam mare lucru, am zis:

         Nea Tarhoane, dă duma pe scuipătoare că-s ochi şi timpane, mai ceva ca Secu. Despre ce-ar fi vorba?

         Moşu aruncă o privire de şoim constipat de jur-împrejur.

         Ce-ai zice, făcu el coborînd tonu’ şi aplecîndu-se şi mai mult, s-o tăiem la turci?

         Pierdut în faţa unei asemenea oferte, am dilatat ochii cît cepele, că nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine, şi-am răspuns electrocutat:

         Ba da, bădie, cum să nu? S-o radem în turcime, spui? Bunghesc şi limba la perfecţiune dacă te-ntreabă cineva: sictir, cacadîr, lulea, şampon.

         Moş Tarhon şi-a dus un deget la buze, şi-a rotit precaut privirile prin dormitor, mi-a făcut din ochi şi mi-a şoptit repede:

         Mutule, nu fi aşa smucit, că rupi hăţurile! Hai mai bine să ne băgăm su’ patu’ meu, care e de încredere, că celula e-mpînzită cu microfoane mai mult ca sigur.

         Şi, nici una, nici două, ne trezirăm sub pat, direct pe ciment. Cu cîteva scurte pauze biologice, am stat acolo pînă seara la unşpe. Noroc că era vară.

         Ascult-aici, şopti moşneagu’, dacă vrei să continui, e musai să fie clar că ce vorbim noi aici nu trebe s-afle nimeni, niciodată. S-a-nţelesu-m-ai?

         Eu îl priveam fascinat de-atîta precauţionare, spunîndu-mi: ăsta-i omu’ meu! Doamne, ce noroc!

         Da, nea Tarhoane, mormînt de piatră! – strigai de sub pat.

         Mai încet, făcu moşu. Ce ţipi aşa? şi încă un amărunt: obişnuieşte-te de pe-acu’ să nu mă-ntrerupi.

         Îhî!

         Şi-a dat ochii peste cap, şi-a frecat bărbia cu podu’ mînii, a scuipat în palmă, şi-a făcut lustru la păr, şi-a dres glasul. Ce mai, un mare orator! Uns cu toate alifiile…

         Întîi şi-ntîi, zise, tre’ s-ajungem pe plajă seara, cînd grănicerii sînt la masă şi-i doare-n pix de vigilenţa patriei. Confurcius sfătuia pe oricine că atacurile se dau seara, tocma’ din acest motiv, că duşmanul îşi perde atenţia cu burta plină şi gîndu’ la soi.

         Cine-i ăsta? De la vieţari?

         Un mare gînditor indian, bă, meclă, care-a dat colţu’ ierbii-acu’ vro sută de ani.

         Indienii e cei mai tari, îi ţinui isonu’.

         Ai să vii pregătit cu tot ce-ţi voi spune eu acu’, încearcă să memorezi în cap. Da’-nainte de-asta, n-ai cumva vro sfîrlă?

         Eu nu fumam pe vremea aceea, da’ aveam ţigări cu ghiotura, că mama-mi trimetea să-mi facă viaţa mai uşoară, aşa c-am răspuns:

         Stai, nea Tarhoane, stai că-ţi aduc pe loc.

         Şi m-am tîrît afară de sub patu’ moşului, mai mult amorţit decît viu, m-am dus la patu’ meu, am băgat mîna sub pernă, am luat un pachet de ţigări, l-am desfăcut în grabă, cu mîini tremurînde, am scos o papiroasă şi m-am întors ’napoi la salvator.

         Ia, nea Tarhoane, ia de-aici un cuişor de sicriu.

         Moşu’-şi făcu repede o cruce, o-nşfăcă şi-ncepu să pufăie cu mare predilecţie.

         Bre, făcu el plin de sine, fii atent, cască bine urechile şi memorează tot ce-ţi spun eu pe de rost, că-ţi prevăd un mare viitor. Să nu cumva să scrii ceva pe vreo hîrtiuţă că de-ţ’ face lestu’ control şi te toarnă cu planu’ din canci mai vedem lumina zilei cît om trăi, că ne transferă la politici. N-ar fi exclus să ne tragã şi haşu’, pentru-naltă trădare.

         Eu am tăcut chitic, căci nu bungheam chestia cu haşu’, dar mi-era jenă să-l întreb pe moşneag, una că-mi spusese să nu-l întrerup şi apoi c-ar fi reieşit că-s prost grămadă. Mai tîrziu m-am interesat la o şulfă tomnatică ş-am aflat că referinţa era la pedeapsa cu moartea.

         Deci, continuă el, bagă la cap: avem nevoie, şi asta-i cea mai importantă idee, de-un benoclu puternic, de cauciuc, numa’ şi numa’ de cauciuc, din cap pînă-n picioare!

         Pentru că mă chestionase, mi-am permis să-i răspund şi să-i sar şi eu c-o-ntrebare de gît:

         Da, nea Tarhonele, te-nţeleg de minune, căci vorbeşti clar şi răspicat, într-o rom`neasca fără cusur, de om educat, da’ ce nu-nţeleg e de ce tre’ să fie benoclu’ numa’ şi numa’ de cauciuc?

         Moşneagu’-şi dădu holbătarele peste cap:

         Bă, puştiule, ţi-am zis să nu mă-ntrerupi! Benoclu’ tre’ să fie de cauciuc ca să nu-l depisteze radarele navale de coastă! Nici la atîta lucru nu te duce bostanu’? Asta-i, că eşti tînăr, da’ tot ce-i metal este depistat imediat. Ceea ce aduce apropou că-i valabil pen’ toată expediţia. Ia du-te şi mai ad-o ţigară, că m-ai scos din mînă!

         Am sărit de sub pat, bucuros că mă pot recompensa atît de uşor şi, într-un suflet, i-am mai adus o ţigară. Moşu’ s-a uitat puţin chiorîş la mine, dar a băgat-o-n gură, a aprins-o şi-a continuat:

         Faci rost de două vîsle din lemn. Nici un cui sau legate cu sîrmă, ca la ştrand, s-a-nţeles?

         Am dat din cap, aprobator, fără să scot o vorbă.

         Mai faci rost de două paie de stuf, cît se poate de lungi, o ladă de lemn din scîndurele îmbucate cu clei, zece kile de coneac şi zece de ciocolată… Aşa…

         Cînd a spus “aşa” a plescăit din bot cu ochii-ntredeschişi. Tăceam cu sfinţenie…

         Mai aduci cu tine un bax de ţigări sigilate, vreo cinci kile de sălămior de vară, un cuţit bine-nvelit în plastic şi polistiren expandat, un colac vîrtos de frînghie, o cutie de ceramică de cremă de ghete şi douã perechi de ochelari de soare. Nu cre’ că-i necesar să-mi mai răcesc plămînii de pomană, da’ totu’ tre’ să fie de plastic. Dac-ai scăpat un singur cui în toată expediţia, sîntem haliţi. Aha! – se plesni cu palma peste frunte, că cum era să uit cel mai important element? S-aduci cu tine o cameră de tractor împachetată.

         Cînd am auzit “cameră de tractor”, am făcut ochii ca la bufniţă şi m-am pomenit întrebînd în gura mare:

         Băi, nea Tarhonică, da’ camera de tractor la ce naiba ne-ar mai fi cu trebuinţă?

         Cred că ridicasem glasu’ peste limita admisă, că moşu’ se făcu foc:

         Mai încet, tîmpitanie apucată! Vrei să ne dăm de gol? Cum adică la ce ne trebuie camera de tractor? Crezi că pîn’ la turci o să facem pluta? Ne-ar lua o lună! Cu camera o s-o frigem normal.

         Bine, nea Tarhonatale, făcui eu împăciuitor, dacă zici mata, aşa o să se facă.

         Dar nu era uşor să-i intri moşului în voie:

         Parcă-ţi spusei să nu mă-ntrerupi! Mai ai o ţigară?

         Mulţumit că e pe cale să mă ierte iar, am zbughit-o în viteza a patra şi m-am întors cu tot pachetu’, zicînd:

         Ia matale snopu’ ăsta, ca să nu-mi mai ceri din trei în trei minute!

         Moşneagu-l înhăţă cu mîna tremurîndă, îşi aprinse-o sfîrlă şi spuse:

         Bine, bă, Mutule, văd că pîn’ la urmă nu eşti băiat rău…

         Între timp, Moloman, şefu’ de dormitor, prinse foială pe lîngă patu’ sub care ţineam noi şedinţa. La un moment dat, n-a mai răbdat şi şi-a vîrît bîrnău’ pe sub saltea:

         Mutule, ce tot complotaţi voi acolo de-atîtea ore? Ai grijă, că rapănu’ ăsta de Tarhon e un mare bandit! Nu te lăsa-mbîrligat c-ai să-ţi pare rău!

         Eu, ca să m-arăt sigur pe mine şi pe situaţie, i-am replicat răstit:

         Lasă-mă-n pace, bă, Molomane! Du-te şi vezi-ţi de-ale tale! Ori poate tocma’ eu n-am voie să stau cu cine-mi place şi să fac ce-mi vine mie din toată adunătura asta de gunoaie sociale!

         După ce şefu’ de dormitor se-ndepărtă, cu inima-ndoită, moşu’ se-apropie de urechea mea şi-mi şopti:

         Vezi că Moloman e prăduitor verificat! N-ai ginit cum se tot bagă-n sufletu’ omului? Să nu cumva să-i scapi ceva din ce discutăm noi aici!

         Eu tăceam şi dădeam din cap, moşu’ vorbea şi pufăia ţigară de la ţigară şi arunca chiştoacele cu dibăcenie, ca un mare milionar, în mijlocul dormitorului. Pînă seara se strînsese acolo o grămăjoară de mucuri, că m-a făcut să-i mai dau un pachet. Eu îi sorbeam cuvintele de pe buze ori aşteptam continuarea cu inima-n gît. Iar el citea în mine ca-ntr-un bilet de voie.

         Ei, se porni iarăşi, abia acu’ urmeazã planu’ propriu-zis, că asta n-a fost decît pregătirea. Da-nainte să dăm pompe la detalii n-ai cumva nişte probă de haleală? Vreun calupaş de unt, nişte sălămior? Că mi s-a făcut foame de cînd tot îţi fac capu’ mare!

         Mă şi vedeam în Turcia, vînzînd aur prin talcioc şi chefuind prin locante aburite cu o coadă de cadîne după mine… Realitatea puşcăriei se topea vertiginos, ceea ce m-a făcut să devin mai larg la mînă decît aş fi trebuit să fiu în condiţii normale:

         Am, nea Tarhonicene, cum să nu? Pentru mata?! şi – zdup! – la Moloman, care, ca şef de dormitor, ţinea în subordine toate pachetele de halimos. Molomane, zic, dă-mi puţin pachetu’ meu, c-am o treabă!

         Moloman se uită cu-n aer de disperare prelungă şi rosti:

         Băi, Mutule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu-ţi mai căta de lucru cu hoaşchina asta perversă, c-o să te-aiurească de n-ai să ştii ce-i cu tine!

         Vorbele lui îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealantă. Am luat un pacheţel de unt, făcut de mama cu măsline, am tăiat o bucată de salam de vară şi hop! – ’napoi su’ pat, la omu’ meu, care pufăia ca o locomotivă stricată.

         Ia de-aici, nea Tarhonescu, ia şi mănîncă, i-am spus, întinzîndu-i bunătăţurile.

         Faţa ghiujului radia de fericire.

         Of, Doamne, Dumnezeule, untuleţ – de cînd n-am mai mîncat! Plus sălămaş de sezon! şi hîrşti-hîrşti, în cîteva secunde untuleţu’ se topi de parcă nici nu existase vreodată. Gura hulpavului lup nici sîmburii de măsline nu-i mai întorcea-ndărăt! O soartă similară împărtăşi şi salamu’, înfulecat într-o viteză care-ar fi sufocat un cîine flămînd. După ce termină de tocat, plescăi din buze, rîgîi satisfăcut şi-şi aprinse o ţigară. }nchise ochii, se frecă pe pîntec. Moloman îşi vîrî iarăşi capu’ su’ pat:

         Ieşi, bă, Mutule, de-acolo! Ai ’nebunit de tot? Mă strînge de gît Inimă-de-cîine dacă află ce-am permis!

         Eu, enervat de poziţia incomodă în care zăceam de-atîtea ore şi-ngrijorat şi de perspicacitatea cu care-nfuleca hodorogu’, i-am spus:

         Bă, Molomane, mai taci din gurã, că ţi-oi lipi un ciocan în bot de n-ai să mai găseşti Nordu’!

         Moloman s-a retras în grabã. Moşu’ mă privea cu admiraţie:

         Mutule, te-ai comportat exact cum trebuie! Aşa te vreau! Nu te lăsa intimidat o clipă, c-o s-avem multe piedici de trecut!

         După o scurtă pauză, timp în care şi-a tras suflarea şi a mai devorat o ţigară, începu să-mi dezvăluie amăruntele planului de trecere frauduloasă a frontierei de stat spre sistemul capitalist:

         Ajungem pe plajă seara, după cum spusei, cînd grănicerimea molfăie şi fraierimea se plimbă de colo-colo şi nu batem la ochi. Prindem un moment prielnic şi ne-aruncăm cu bagajele-n boscheţi, să nu ne vadă ţagherii. La ora unu dimineaţa, ne ducem pe malu’ mării, unde săpăm repede o groapă în nisip, în care ascundem marafeturile. La ora cinci, cînd se crapă de ziuă, dezgropăm calabadîcu’ şi-ncepem pregătirea.

         Mie-mi ardea limba să-l întreb de ce mai îngropam la unu dacă la cinci urma să dezgropăm, da’ mă temeam să nu-l scot iar din minţi. Moşu’ continuă, pe-un ton cît se poate de firesc:

         După ce-am trecut bagaju’-n revistă, scoatem camera de tractor şi-ncepem s-o umflăm…

         La acest punct al planului, n-am mai putut răbda şi-am izbucnit:

         Nea Tarhonilă, nu te supăra, pot să-ţi pun şi eu o-ntrebare?

         Poţi, cum să nu, c-ai avut contribuţie! – răspunse. Ia s-auzim. Parcă văd că vii iar c-o tîmpenie.

         Da’ cu ce, dacă vrei să-mi spui, umflăm noi camera de tractor?

         Moşu’-a rămas o clipă fără suflet, amintindu-şi momentul grav al arestării, după care se răţoi:

         Cu gura, tîmpilatule, cu gura! Nici la atîta simplitate nu te duce baniţa aia chilugă? Douăşpe suflături eu, douăşpe suflături tu. Într-un minut şi zece secunde, camera-i umflată la parametri. Apoi împletim din frînghie un fel de ochiuri de hamac, îl legăm de cameră şi ne-aşezăm pe el. La-nceput, va trebui să-mpingem camera vreo 20 de kilometri, pînă ieşim din apele teritoriale rom`ne. După aia ne suim pe colac şi-o tăiem la drum cu vîslele. În trei zile sîntem la Istanbul, pe la ora unşpe. Totu-i calculat cu ochii pe ceas. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe, tu. Tre’ să facem cu rîndu’. Mîncăm ciocolată şi bem coneac, care ne fortifică şi ne ţine de sete. Nu luăm apă cu noi că ne-ar trebui o cantitate-nsemnată şi n-avem loc. S-a stabilit prin experimente ştiinţifice că ciocolata şi coneacu’-s alimentele cu cea mai multă energie din meniu uman. Cînd pleacă-n atmosferă, ce crez’ că le dă la cosmonauţi? Pe deasupra, ţin de foame şi de sete, iar pe timpu’ nopţii alungă frigu’…

         Îl ascultam ca pe-un comentator de la Teleciclopedia, povestind expediţia unor mari exploratori. Eram soto de reuşită, dar aşa, de distracţie, m-am gîndit să-l mai necăjesc oleacă pe hoaită, cu un contraatac la construcţia logică:

         Nea Tarhonicovici, da’ lădiţa cu coneac şi ciocolată unde-o punem, dacă zici că n-avem loc de apă?

         Moşului i se umflă o vînă pe tîmplă şi-şi potrivi o culoare stacojie pe grimasă:

         Bă, Mutule, că mă-ntrerupi e una, ţine de cei şapte ani de-acasă, cînd am înţeles c-ai fost fugit, da’ să faci ce faci ca să-mi vii cu deficienţe de gîndire atît dă grave e injurios! Chiar n-ai dat neam pe la şcoală? N-ai deschis un ziar, un televizor, n-ai avut un pretenar cu patru clase? Lada o legăm c-o sfoară de colac şi pluteşte la cîţiva metri sub apă. Da’ mai bine du-te şi mai adu-n pachet de ţigări, că ăsta-i pe terminate!

         Fericit de găsirea unui plan fără nici o fisură, deşi-mi dădeam toată silinţa să dibuiesc vreuna, şi mîndru c-am un asemenea partener, deşi cam îngrijorător de mîncău, am ieşit din ascunzătoare, m-am dus la culcuşu’ meu, am luat un pachet de ţigări şi m-am întors su’ pat. Cei din dormitor se uitau la mine ca la o stafie. Oricum cred că şi arătam ca una, după mai bine de juma de zi de stat pe brînci, alb la faţă şi cu ochii roşii de la fumu’ pe care-l scotea întruna pe nări ghiuju’ naibii, care-mi mulţumi pentru ţigãri şi-şi reluă expunerea operaţiilor:

         În timp ce unu’ din noi vîsleşte, celălalt îi dă bungheală cu benoclu’ pe-ntinsu’ mării ori se odihneşte. Dac-avem noroc şi dăm din prima de-un vas american, facem semne cu mîna şi urlăm pînă ne vede. Urcăm pe vas şi, conform înţelegerilor de la Geneva, direct la Istanbul ne duce.

         Băi, nea Tarhoneier, da’ dacă-i un vas bulgăresc?

         Nu-i nimic, făcu hurdubaia calm. Dezumflăm camera şi ne dăm în linişte la fund.

         Cum, bre, poftim? – ţipăi eu instinctiv, în mijlocu’ mării? Eşti hui la cap? |i s-a aprins de la fumat? Apa are cîţiva kilometri adîncime! Ne-necăm în cîteva minute, nea Tarhonaşcule!

         Ba nu, bă, retardeală cu muci, că ne ţine lada cu-alimente! Uitai că-i de lemn? Una din propretăţile de căpătîi a’ lemnului este că nu se scufundă. Stă aşa la cîţiva metri sub apă, da’ nu se duce la fund. De-acolo respirăm cu stufurile. Parcă văd că uiţi stufurile! După ce-a trecut vasu’ bulgăresc, că flota noastră-i pe chituci, ieşim la suprafaţă şi umflăm camera din nou. Douăşpe suflături tu, douăşpe eu. După care ne-apucăm iar de vîslit, în grafic. Totu-i calculat: în trei zile sîntem la Istanbul!

         Da, bade Tarhonic, am zis. Douăşpe ore vîslesc eu, douăşpe ore, matale.

         Bine, Mutule, văd c-ai reţinut formula. Aşa este, negreşit, da’ dacă-mi mai dai acu’ un pacheţel de unt, îţi promit că vîslesc douăşpe ore-n locu’ tău, ca să te poţi odihni ca lumea, să faci o baie, să-ţi pui planurile la punct înainte de-a pune picioru’ pe pămîntu’ sfînt al Turciei prietene.

         Pentru că nu vroiam să-l mînii din nou, m-am dus la Moloman, să mai asucesc o porţie. Moloman se uita la mine cu tristeţea celui care şi-a pierdut fratele le Bug ori mama la Canal. Da’ n-a zis nimic. După ce i-am dat pacheţelu’ baragladinei, am prins curaj pentru înc-o-ntrebare:

         Nea Tarhonţu, da’ pîn-acu’ n-ai pomenit nici o folosinţă a cremei de ghete! Ochelarii de soare ni-i punem pe ochi ca să nu ne prindă insolaţia, da’ crema…?

         Chiorpecu’ mă privi cu-un aer în care se amesteca satisfacţia că-i adusesem înc-un pacheţel cu delicatese şi dezamăgirea că tot nu mă puteam ridica la-nălţimea cerinţelor. A spus resemnat:

         Puştiule, se vede treaba că-n viaţa ta n-ai auzit de nobila meserie a scafandreriei. Cu crema ne dăm pe hoitane, ca să n-o mierlim de frig în contact pelungit cu apa sărată a mării, care are propreetăţi eluzive! În combenaţie cu coneacu’ face minuni!

         Păi da’ ce, făcui, nu-i vara?

         Ghiujălău’ dădea semne de plictiseală:

         Ai dreptate, da’ numa’ calendaristic! Pe timpu’ nopţii tragem la hotel pe unde-apucăm. Noaptea e la fel de frig ca iarna, bovanale!

         Poate-ngheaţă ş-o luăm la pas!

         Nu fi obraznic, Mutule, că trufia i-a perdut pe mulţi!

         }ntrevederea noastră din acea seară s-a-ncheiat cu cererea moşului de-a-i aduce în zilele următoare cît de multe ţigări puteam, zece pachete, douăzeci. Cînd l-am întrebat de ce, mi-a făcut cu ochiu’ şi-a spus:

         Să fie, Mutule, pentru ştii tu ce…

         Eu, mirosind ceva tulbure, l-am întrebat:

         Da’ bine, bre, nea Tarhonoglu, da’ cînd ieşim de-aici nu putem cumpăra de la tutungerie cît vrem? Mi-a aruncat o privire dezamăgită:

         Păi tocma’ asta e, Mutanche, că cu comuniştii ăştia mai tîmpiţi ca tine nu se ştie, Nicolae Cizmărescu e într-o ureche, şi aceea surdă la suferinţele poporului! Mutulescule, nu poţi fi sigur ni-kak-da! Se-aude că vor să desfiinţeze tutungeriile! Ai văzut ce-a făcut cu alimentările! Tu n-asculţi Europa liberă? Ce ne costă să fim prevăzători? |ine minte aceste date: fix pe 4 septembrie, la ora cinci, în faţă la baru’ Tosca.

         După vreo două săptămîni, mă-ntîlnesc în curte cu Moloman. Încă mai era supărat. Eu urma să mă eliberez a doua zi şi l-am întrebat dacă are de trimis vreun mesaj pentru rude. Mi-a spus:

         Băi, Mutule, în ruptu’ capului nu pricep ce-aţi avut voi de pus la cale, cînd tu te huşcheşti mîne, iar banditu’ ăla de Tarhon mai are de făcut şapte coţi!

         Ce?!? Eşti zălîu?

         Am fugit într-un suflet să-l găsesc pe moşneag.

         Da cum, bre, nea Tarhonescente, i-am zis, cum ne-ntîlnim pe 4 septembrie în faţă la Tosca, la ora cinci, cînd mai ai de stat aici o viaţă de om?

         Bătrînu’ m-a privit amar:

         Mutule, văd că statu’ la başcă ţi-a zdruncinat încrederea-n oameni, nu numai precizia gîndirii. De stat aici mai am, e-adevărat, că n-am să-ncep acu’ să te mint, după ce-am coperat atît de bine, da’ asta nu schimbă cu nimic ce-am discutat. Am un proiect de evadare care nu poate da greş: a reuşit el Papion, un amăreştean care fura în gară, şi-am să dau eu şoşoi? Nu s-a mai gîndit nimeni! Un tunel săpat pe sub birou’ conmandantului. Da’ să nu insişti pentru detalii, că nu vei primi. Eşti prea tînăr! |ine minte-atît: ne-ntîlnim cum am stabilit.

         A doua zi, înainte de eliberare, am vrut să mai confirm o dată planu’ de evadare din lagărul socialist. După ce mi-am făcut bagajele, m-am dus la pat la nea Tarhon. Citea absorbit dintr-o carte de Ion Creangă şi s-a prefăcut că nu mă vede. I-am spus:

         Deci, rămîne cum am stabilit, nea Tarhonache. Ne vedem pe 4, în faţă la Tosca.

         S-a oprit din lectură, s-a uitat mirat la mine, ca şi cum unu’ din noi căzuse din pod, şi-a spus:

         Ce e, puştiule? Ai fierbinţeală?

         Nu-mi venea să cred.

         Da’ planurile noastre?

         Care planuri, panaramă, sînt om căsătorit…

         Vedeam negru-naintea ochilor. Visurile mele de libertate se duceau pe apa sîmbetei. Simţeam că mi se urcă tot sîngele la cap:

         Cum, bre, Tarhoane, chiar ai uitat? – am ţipat eu nervos la dînsu’ şi-am strîns pumnii.

         Moşu’ s-a ridicat într-un cot, a zîmbit profund şi, pe-un ton cît se poate de calm, m-a-nştiinţat:

         Eu mai am de stat aici ani de zile, tu te eliberezi peste cîteva ore. Dacă ţip după lest şi-ţi face raport, cine ştie cît te mai ţin ăştia închis, c-abea aşteaptă! Fii băiat deştept, că-n toate-i un început, şi ia-ţi viteză!

         Ce era să fac? Moloman mă prevenise. Mai era să-l şi curentez de pomană. Am ascultat sfatu’ moşneagului şi m-am topit. Mi-am luat viteză în libertatea noastră redusă, asta am făcut.

*

         După ceea ce tot mai puţini numesc “revoluţie” cu sufletul împăcat, Mutu a ieşit din ţară de două ori, tras de prieteni cu forţa, să-i însoţească pînă la Istanbul, de unde au cumpărat blugi ieftini şi haine la mîna a doua, pentru a se propăşi (dar n-au făcut-o).

         La 15 iunie 2013, ducîndu-se după o sticlă de vin în beci, a căzut în cap de pe o scară improvizată şi a murit.

(4 septembrie 2014)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Poveste cu pendul

Traian ŞTEF

traian stef

De peste un an i-am dus domnului Csas pendula pentru reparat. O cumpărasem de la piaţa cu vechituri a oraşului. Din copilărie mi-am dorit să am un raft de bibliotecă şi o pendulă. După ce am ajns la casa mea am umplut casa cu rafturi de bibliotecă şi cărţi, dar o pendulă nu mi-am permis decît după moartea lui Ceauşescu. Admiram una la un preot reformat vecin de apartament. Avea acelaşi nume şi era unchiul episcopului Tőkés. O auzeam prin peretele de beton al blocului bătînd ora, avea peste o sută de ani, mă tot gîndeam să-i propun preotului vînzarea-cumpărarea ei, mai ales că îl împrumutam lunar cu bani, suna, se arăta în faţa uşii, înalt, într-un halat vechi şi rănţuit, cu nelipsita cravată la gît, spunea acelaşi text, gîjîit pentru că fusese operat de cancer la gît şi era prima operaţie de acest fel reuşită în România, doctorul plecase după aceea în Germania de Vest, de aceea am venit să vă rog să mă împrumutaţi cu o sută de lei, o să vi-i restitui la data cutare, nota în carneţel numele şi data, se ţinea întotdeauna de cuvînt, avea o biografie fabuloasă, pe soţia lui o vedeam rar, o femeie care fusese foarte frumoasă în tinereţe, el un bărbat atletic, care schiase şi cutreierase munţii, apoi comuniştii l-au închis, a rezistat la torturile securităţii, la frigul, foamea şi bătăile din închisoare, a supravieţuit cancerului, iar acuma îşi făcuse un cerc de unde împrumuta pînă la pensie cîte o sută de lei şi-i restituia la termen, îmi era jenă pentru gîndul de a-i propune acel comerţ imediat ce-mi răsărea în minte îl şi retrăgeam în ascunzişul creierului, doamna care fusese cu siguranţă foarte frumoasă, nu mai ştiu dacă de Paşti sau de Crăciun ne-a invitat la ei, ne-a servit cu cornuleţe şi ceai, cumpărasem deci o pendulă de la o femeie frumoasă, îmbrăcată cu rochii colorate în cîteva straturi, o bluză albă, decoltată, sîni mari, i-am oferit jumătate din preţul cerut, a refuzat, m-am îndepărtat, m-a urmărit, îmi făcea noi oferte, eu refuzam, mă şi răzgîndisem, numai de pendulă nu aveam noi nevoie parcă auzeam comentariul de acasă al soţiei, luaţi-l auzeam în ceafă, e un ceas de marcă, funcţionează numai îl puneţi pe perete, pînă la urmă, haideţi că vi-l dau cu cît aţi zis, dar daţi-mi repede banii să nu vadă soţul că vi l-am dat aşa ieftin, bineînţeles că pendula nu funcţiona, ba avea piese diferite care nu se potriveau, aşa am ajuns la domnul Csas, singurul din oraş care se pricepea la ele, ba era în stare să le construiască el însuşi, făcea acest negoţ în Ungaria, cumpăra mecanismul iar restul confecţiona el după ce model voiai, cadrane, cutia din lemn cu tot felul de modele, i-am dus-o vara, prin iulie, nu pot aşa repede, îmi zice, poate înainte de Crăciun, dar mai daţi din cînd în cînd un telefon, îl mai caut cînd am drum prin zonă, uneori răspunde, deschide, nu e gata, alteori nu.

Las Crăciunul să treacă, oricum parcă nu voiam să fac alte cheltuieli, destul curcanul pe care l-am pregătit după reţeta Petronelei şi nu i-am făcut faţă toată familia, prietenii care abia ciuguleau şi se plîngeau de preaplin, trec iar venind dinspre gară pe la domnul Csas, sun, se aude un lătrat de cîine, am speranţe, e acasă, dar nu deschide nimeni, privesc atent prin vizor să percep vreo luminitţă dar nu observ nici o schimbare de luminozitate înăuntru, mă întorc dezamăgit şi un pic ruşinat în sinea mea, îl sun pe prietenul Mihoc, măi, zice, eu de cîte ori i-am dus cîte ceva la reparat am stat lîngă el pînă a terminat, dacă vrei vin cu tine, lasă, zic, mai trec să văd şi dacă mă tot amînă o să te rog să mă însoţeşti.

De obicei trec pe la domnul Csas cînd mă întorc dinspre gară sau din cartierul Rogerius, de la Magda şi Sile, de la Doru şi Florica, de la Dorina şi Nicu – ei sînt chiar vecini cu domnul Csas, acuma se apropiau Paştile, hai să intru, iar nu răspunde nimeni, îmi amintesc cum am mai vrut să cumpăr o pendulă de la cineva care vindea calorifere din fontă, nu o vindea, părea a fi fost activist al partidului comunist, numai ei stăteau şi în casă cu o bască neagră pe cap, cămaşă şi cravată, o vestă din lînă, îl întreb dacă nu e de vînzare şi pendula, nu, zice, dar dacă vă găsiţi una chiar defectă cunosc pe cineva care e foarte priceput, şi a noastră merge perfect, doar că durează cam mult, ocolesc blocul, merg prin spate şi încerc să detectez care ar fi geamul, să văd dacă într-adevăr nu e nimeni acasă, şi surpriză, domnul Csas sapă în părculeţul din spate, plantează ceva arbuşti, cu asta m-am ocupat, vreau să fie frumos şi aici la noi, nu roşii şi castraveţi ca la alţii, cam aşa era în jur, straturi cu zarzavat şi legume dacă nu bălării, dar mai treceţi, mai sunaţi, dar am mai trecut, v-am căutat la telefon şi nu a răspuns nimeni, se poate, zice, mi-am luat încă un apartament, pe acesta îl folosesc mai mult ca atelier şi am făcut lucrări acolo, am zugrăvit, mai piscăliţi, nu mă supăr, am început să uit.

Şi se apropie iar Crăciunul, s-a căsătorit Simina şi aş vrea să-i dau ei pendula, opresc iar la domnul Csas, de data asta au interfon la bloc, e chiar la apartamentul 1, sun, insist, nu dă nici un semn, iese un alt locatar, îl întreb dacă mai locuieşte acolo domnul Csas, dacă nu e cumva bolnav, mă invită să intru, e acasă, sun la uşă, au şi bec cu celulă, cînd mă apropii se aprinde becul de deasupra uşii, trece o umbră în dreptul vizorului, bat şi iese domnul Csas, răvăşit, are o pată mare pe faţă, am venit degeaba îmi zic, sigur e bolnav, am fost în spital, îmi zice, am probleme cu inima, nici nu stau aici iarna, m-aţi găsit întîmplător, acuma va trebui să mai aşteptaţi, mă invită înăuntru, aglomeraţie mare de ceasuri, alte obiecte, bucătăria e plină, parcă sînt şi piese de la o motoretă, aşa par, e colecţionar, îmi arată un ceas foarte frumos de masă pe un suport de porţelan pictat, o altă pendulă mult mai mare decît a mea şi în sfîrşit, după un pat, sub alte trei, pendula mea, îi mulţumesc, nu a dispărut, am multe obligaţii, îmi spune, trebuie să merg în Ungaria la un colecţionar de pendule, am de stat acolo vreo lună, ăla are vreo două sute, dar cînd mă întorc promit că o termin pe a dumneavoastră, pe Paşti va fi gata, încerc o ironie, precis, dar mai piscăliţi, începe să-mi placă expresia, mai piscălesc doar-doar se va excita domnul Csas şi va rezolva problema, sînt totuşi cam multe în apartamentul de două camere, unele peste altele ca la un amic cărţile care nu mai încăpeau pe rafturi, poate îi place să le vadă acolo claie peste grămadă, să aibă impresia că sînt toate ale lui, nu-i a bună cu domnul Csas, sînt pline de praf, înseamnă că nu le-a mişcat din loc, începe să lucreze, îşi pune o lupă, strînge în menghină o piesă mică, pe asta trebuie s-o găuresc foarte precis, zice, iar eu o iau spre ieşire cam cu coada între picioare.

Mai trecusem să dau un semn, dar înainte de Paşti cu o săptămînă, insist, poatre îi fac Siminei cadoul, deschide după ce se asigură cine e la uşă, e o problemă, zice, am comandat mai multe cadrane la o fabrică şi nu le-au făcut încă, e problemă cu fabrica, a dat faliment, într-adevăr, fabrica din apropiere unde se făceau oale şi aragaze dăduse faliment, era vorba de smălţuit acele cadrane pentru că domnul Csas recondiţiona ceasuri de toate felurile, trebuie să găsesc ceva atelier sau să cumpăr material să le fac eu, dar, zic, nu mai schimbaţi cadranul, lăsaţi-l aşa, nu, nu arată bine, vă fac eu ceasul cum trebuie, găsesc eu o soluţie pentru că am o comandă mai mare de cadrane, ce era să zic, nu era el vinovat că Metalica a dat faliment, cînd le-o face pentru alţii îl face şi pe-al meu, ies cu capul plecat, învins dar optimist, nici nu-i mai spun Mihaelei care la început se enerva, să iau pendula şi s-o atîrn aşa cum e, mă conduce domnul Csas, parcă e mai vioi decît ultima oară, îi întind mîna şi parcă mă priveşte fără nici o expresie, are ochii tulburi, îngălbeniţi ca degetele fumătorilor de ţigări fără filtru.

Sîntem la un nou Crăciun, nu găsise atelierul pentru smălţuit, rămîne atunci cadranul lui, nu m-am apucat pînă să vorbesc cu dumneavoastră, dar în două săptămîni va fi gata, am plecat repede, nici nu aveam chef de pendulă, în presă apăruseră şopîrle că voi fi schimbat din funcţia de director al bibliotecii, mi se părea totul absurd, tocmai dădusem în folosinţă o instituţie nouă, modernă, mă abat, totuşi, înainte de cele două săptămîni, la întoarcerea de la un avocat, nu am reuşit, zice, trebuie să rectific ceva la mecanism, nu merge cum îmi place mie, îl mai las, nici nu am bani de cheltuit pentru pendulă, am eu destule pendule în cap după toată tevatura cu domnul Ţurle, cum, adică, să mă cheme hodoronc tronc să-mi dau demisia, îl privesc lung, pe el şi pe cei patru băieţi de la masă, un şmecheraş pe care îl cunoşteam de mult, fost consilier şi al lui Bolojan cînd era prefect, un fost ofiţer de securitate adus de la Satu Mare să-l servească, un alt şmecher adus de la Timişoara, cică jurist, dar nu arată, şi un altul care se mira, nu, zic sec, nu-mi dau nici o demisie, e nervos, negricios, cu părul perie pieptănat peste cap, lins, cu mustaţa perfect tunsă, ăştia care îşi dau părul peste cap mi se par mai orgolioşi, au păreri bune despre ei, alţii îşi fac cărare pe mijloc, şi cu ei e ceva, iar cei mai mulţi, un fel de cărare pe stînga, alţii o fac pe dreapta, poate sînt stîngaci, dar domnul Ţurle e un tip cum nu am mai văzut, nu are nici o expresie, nu i se mişcă ochii, nu face nici o grimasă, mă întreb dacă a zîmbit vreodată, dacă a rîs, dacă a plîns, e tipic omul unei singure cărţi despre care se spune să te fereşti, nu că ar fi citit vreo carte, nu se arată, e omul încremenit în proiect, prost adică, ştie una şi gata.

Trece şi anul acesta, îl mai vizitez cu Mihoc care stă lîngă el pînă-i rectifică la un strung mic ataşat de masa de la bucătărie ceva mîner din aramă, am fost iar bolnav şi în plus m-au chemat la fabrică, la Tipografie, pentru că nu au găsit pe nimeni în locul meu şi vin în fiecare zi după ora patru acasă, obosit, pare într-adevăr bolnav, are faţa pătată cu nişte pistrui uriaşi, mai treceţi, ocupaţi-vă, domnu Csas şi de prietenul meu, îi zice Mihoc la plecare, mai trec peste o lună, nu am reuşit, zice, aşteptaţi că nu mai durează mult, vă sun eu, aştept, încep să uit că am acea pendulă, posesia ei devine o inceritudine, o am, o voi folosi cîndva, mai trec într-o seară în drumul de la gară spre casă, am avut ceva foarte urgent de făcut unui ştab de la poliţie, mai treceţi vreau să scap, mai am cîteva, e una de vreo doi ani la mine, de fapt mai am trei restanţe, a dumneavoastră e între ele, mi le arată într-o cameră alăturată, precis, îmi zic, a folosit mecanismul pentru o afacere de-a lui, o lungă perioadă nu mai trec pe la el, a început procesul, doamna Sultănel îl apără pe domnul Ţurle, o cunoscusem de mulţi ani dar abia acum îi văd genunchii, ridicîndu-se în faţa judecătorului, vorbeşte tare, sacadat, repezit, avocatul meu o ironizează, e vulcanică doamna Sultănel, ce spune ea acolo nu are nici o legătură cu realitatea, oare un judecător se lasă înşelat aşa uşor, Doamna Sultănel vizează postul de secretar al Judeţului, se pare că procesul meu e o probă, începuse bine doamna Sultănel, cu rezilierea contractului meu de management, semnătura ei ca şef al Juridicului e însemnată, cu ticluirea motivelor, pe culoarele tribunalului întîlnesc multă lume cunoscută, mi se par tot felul de procese absurde, al meu trebuia să se încheie din prima, dar după trei şedinţe se schimbă judecătorul, mă sună cineva de la juridic, vino să-ţi dau ceva, merg, îmi dă o copie cu atribuţiile preşedintelui, domnul Ţurle nu avea voie să-mi rezilieze contractul, nu era în atribuţiile lui, aşa că şi dacă ar fi avut dreptate în fond decizia lui e nulă, procesul tău e ca şi cîştigat, îmi zice, procesul va trece la secţia civilă, de la contencios administrativ, peste două săptămîni va fi gata, îmi zice domnul Csas, cînd deja era de doi ani la el pendula, de ce nu o iei de acolo, mă întreabă soţia, îşi bate joc de tine, începusem să mă obişnuiesc să-l vizitez, îmi arată şi alte piese din colecţia lui de ceasuri şi tot felul de antichităţi mărunte, mă amînă cu atîta seninătate, ce să fac, nu-l pot brusca, stă pendula şi acolo, mi-o va da el vreodată, dar îmbătrîneşte domnul Csas.

Tocmai murise o cunoştinţă care se ocupa cu comerţul de tablouri vechi şi copiii lui s-au trezit că tot felul de persoane vin să ceară tablouri plătite, sau banii, trec şi eu pe la domnul Csas, din casă iese fiul lui cu cîinele, întreb dacă e acasă meseriaşul, nu e acasă, am venit eu să-i dau de mîncare cîinelui, e în spital, ştiţi, zic, i-am adus o pendulă pentru reparat, vreţi s-o luaţi, mă întreabă, nu, nu vreau, sper s-o repare cînd se va face bine, tipul se uită mirat la mine, cu siguranţă el ar fi luat-o, plec cu gîndul la doamna Sultănel, e deja în funcţia dorită, dar tot îl reprezintă pe domnul Ţurle, o salut respectuos pe coridor, cu o anume superioritate, ştiu că nu am cum pierde acest proces, dacă îl pierd, le zic prietenilor, trebuie să ne luăm apele noastre să ne mutăm în altă ţară, vorba lui Goga, doamna Sultănel îmi răspunde clătinînd ciudat capul, poate face mişcarea asta din cauza ochilor, are dioptrii multe, îi seamănă ochelarii, vorba cuiva, cu o sticlă de sifon, mă gîndesc pe coridoarele Tribunalului că numai doamna Sultănel a mai rămas în funcţie dintre toţi aceia care au semnat demiterea mea, sînt supărat pe dumneavoastră, zice, eu credeam că există între noi un anumit respect, rămîn perplex, aţi scris acolo că eu nici nu am fost pe la bibliotecă în acea comisie de control, nu e aşa? întreb şi eu mirat, dar nu trebuia să scrieţi, de acuma şi eu o să fiu altfel, de fapt n-a fost nimeni, din acea comisie, ştiţi foarte bine, a făcut procesul verbal domnul Baltin, a scris bazaconii acolo şi l-aţi semnat toţi de frică, era pe saitul consiliului judeţean cu două săptămîni înainte de a fi trimisă comisia, încă la membrii comisiei e trecută şi colega mea Murga, adică o subalternă, în control…

Traversez de la Nicu şi Dorina la domnul Csas după ce le spusesem ce am de gînd şi suportasem cu umor ironiile lor, sun, soneria nu se mai opreşte şi mă bucur, dacă e acasă domnul Csas nu va avea ce să facă, va trebui să vină să oprească de la tablou alarma gălăgioasă, vine într-adevăr, nu reuşeşte, intră în apartament, se urcă pe un scaun, face acolo ceva printre fire, se enervează şi smulge unul, alarma se opreşte, domnul Csas pare buimac, în bucătărie aceeaşi vraişte, tot felul de scule mai mari, mai mici, minuscule, pe masă tot felul de rotiţe care nu par a fi de ceas, trebuie să vă torn, îmi zice, greutăţile din aramă, astea sînt prea mari, am făcut deja formele, nu am găsit altele potrivite, ale dumneavoastră sînt de la o pendulă mai mare, o să le folosesc la o alta, acuma observ că domnul Csas nu are accent unguresc, deşi la atelierul de la poligrafie majoritatea sînt unguri şi precis vorbesc în maghiară între ei, atunci cînd să mai trec, întreb din obişnuinţă şi fără speranţă, mai bine sunaţi, zice, o să vă spun dacă e gata, deci data trecută mi-a spus că l-a montat dar nu-i place cum merge, iar acum o dăm înapoi, la greutăţi, poate va fi vorba şi despre cadran, e fixul lui, ies, parcă nu l-am mai salutat, şi o văd pe doamna Sultănel lîngă piaţa Decebal, în zona asta toate sînt Decebal, strada, piaţa, şcoala, înainte strada se numea Karl Marx, e bine îmbrăcată, ca la tribunal, dar parcă a slăbit foarte mult, e coafată cu şuviţe, observ iar că doamna Sultănel poartă fuste destul de scurte, o fi îndrăgostită, umblă cu capul sus, parcă fluturîndu-l, e foarte înţepată şi la piaţă, oare cu ce ton va întreba nu daţi trei legături la doi lei şi-mi umblă prin cap moara cu procesul şi acel control, cum domnul Baltin a mers la doamna Leat şi a întrebat-o aveţi ceva ce putem folosi împotriva domnului Ştef şi doamna Leat şi-a ridicat cei doi sîni voluminoşi de pe birou, el a privit admirativ, sînteţi director şi veţi fi mai departe, am putea face ceva, dumneavoastră nu veţi avea nici o problemă, a mers apoi la cealaltă directoare, tot unguroaică, i-a spus acelaşi text, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, rămîneţi în funcţie, dar daţi-mi ceva împotriva lui Ştef, s-a uitat la el cu aerul ei lipsit de umor, domnule, Ştef a făcut tot ce vedeţi aici, dacă a greşit el am greşit toţi, a mers apoi la doamna Murga, o fostă secretară înainte de a ajunge eu acolo, ea nota tot, îşi copia inclusiv fişele cititorilor, pe mine m-a schimbat din funcţia de şef serviciu, nu o schimbasem numai pe ea, fuseseră tot un şef la trei angajaţi, a făcut un inventar la cartea veche, îi şopteşte doamna Murga, aşa vorbea, în şoaptă, şi au reieşit şapte sute de cărţi lipsă, dar nu e adevărat, sînt la alt fond, fostul director era un specialist şi un iubitor de carte veche, nu pot fi lipsă, ba erau, erau şi copii xerox în loc de manuscrise, erau şi timbrele tăiate de pe publicaţii de pe la 1700, şi a notat tot domnul Baltin, tot ce i-a şoptit doamna Murga, o salut pe doamna Sultănel şi priveşte pe deasupra mea mişcînd uşor capul de jos în sus ca domnul Antonescu.

Anul acesta, căci aşa vorbesc de aici înainte despre pendulă, Mihaela face nişte proceduri pentru artroza ei, clinica e chiar lîngă blocul domnului Csas, am zece zile la dispoziţie să-l bat la cap şi o voi face, am şi o oră de aşteptare, pot suna îndelung, pot sta cu el dacă mă invită, ne putem împrieteni, să-l întreb despre viaţa lui dar nu-mi iese din cap domnul Ţurle tocmai apăruse în presă că de aia am fost dat afară pentru că am organizat acţiuni iredentiste maghiare, îmi place, mă pot victimiza un pic, îi scriu coordonatorului publicaţiei din partea firmei austrice, nu-mi răspunde, dar mă sună disperat redactorul şef, că a primit informaţia de la acel şmecheraş Ţuplea, un tip cum rar am mai văzut, parcă se mişcă în toate părţile în acelaşi timp, mai ales ochii, sau poate mişcarea ochilor dă senzaţia asta, că acela văzuse o notă a sereiului, se mai scuză Tavi Burda că nu o poate spune public, nu-i nimic, o voi spune eu, într-adevăr găzduisem mai multe întîlniri cu scriitori unguri, dintre cei mai mari astăzi, traduşi în toată Europa şi dincolo de ea, îi adusese prietenul meu Joska, poet orădean în anii şaptezeci, stabilit apoi la Budapesta, mai român decât mulţi de la instituţiile noastre oficiale, mă felicit că am făcut-o, Joska i-a publicat la editura lui pe Cărtărescu, Dan Lungu, Florina Ilis, Gabriela Adameşteanu şi alţi prozatori încă, ba o antologie făcută de mine şi Virgil Podoabă cu zece prozatori optzecişti, rezulta deci că trebuie să fiu exclus din sistem din motive de trădare de ţară, aşa au şi interpretat comentatorii duium pe saiturile ziarelor pentru că după aceea ştirea a zburat peste tot, Manifestarile antiromanesti ale lui Stef la care se face trimitere sunt legate de promovarea repetata a unor scriitori iredentisti maghiari, culminând cu conferinţa despre lirica sublima a criminalului de război, Wass Adalbert. Preotul care a scos cu mana lui din case familii de romani din zona Valea lui Mihai pentru a le aduce in fata plutonului de executie, a fost prezentat, la un simpozion la Biblioteca Judeteana, ca un poet plin de sensibilitate. Bleah! comentatorul ştie chiar amănunte, cu Wass Albert, numai că aşa ceva nu a fost la bibliotecă, ci în altă parte, organizat de acei tineri care l-au huiduit pe primarul Budapestei la prezentarea romanului cu bărbaţii familiei sale, el se consideră polonez iar ceilalţi fraţi, mi se pare că sînt şapte, fiecare de altă naţie, înseamnă ori că sereiul are informatori proşti, ori că ofiţerul a încurcat notiţele, de ce atîta desfăşurare de forţe, era suficient să-mi spună, domnule, am vrea pe altcineva, dar nu să spună că am furat, că am risipit, că am trădat naţiunea, astea sînt peste orgoliul meu, de neacceptat, în fond înaintaşi de-ai mei au murit în război şi eu n-oi fi în stare să-mi apăr onoarea, dar parcă sînt tras undeva jos, într-o lume măruntă, redus la dimensiunile lor, îmi umblă prin minte tot felul de gînduri, dialoguri cu ei, cu cei de acasă, cu prietenii, cu acei cunoscuti care îmi spun nu te lăsa cu o umbră care lasă un pic de îndoială, poate ceva o fi şi adevărat, apoi frica unora care stau mai puţin de vorbă cînd ne întîlnim, să nu cumva să se molipsească, eu aş reacţiona zice un prieten vechi dar mă tem că mă dă afară, unul dintre prieteni e la munte, mă întreabă ce mai e cu mine, cum mă simt, rău, zic, vin să te văd sîmbătă, dar nu vine, Vasile mă sună în fiecare zi el a păţit ceva asemănător la Arad, s-a îmbolnăvit, i-au ieşit pete roşii pe tot corpul s-a şi internat în spital cîteva zile, e o frică interesantă, altfel decît în timpul regimului comunist, una liberă, paradoxal, ştii că nimeni nu-ţi face nimic, dar parcă te complaci în a nu reacţiona, în a sta deoparte, scriu un mic eseu despre laureata Nobel şi despre această frică, sun la domnul Csas, nu răspunde, mai sun, ce să fac o oră, văd o jumătate de cap iţindu-se după colţ, mă arăt mai bine după un joc în care şi eu mă ascund un pic parcă am fi doi trăgători într-un film poliţist, vine, dar domnul Csas se clatină, băuse, nu ştiam că bea, nu văzusem să aibă la îndemînă vreo sticlă ori de cîte ori mersesem la el, nu-l mai întreb nimic, voi veni mîine.

Şi am mers a doua zi, sun cu oarecare jenă, de data asta sînt hotărît să rezolv în vreun fel problema, să-i dau termen cele zece zile, iese greu după acelaşi joc de-a v-aţi ascunselea, nu ştiu de cine se teme domnul Csas, ieri nu am insistat, zic, cum staţi cu pendula mea, nu dă nici un semn să-l urmez, dimpotrivă, iese în stradă oarecum împingîndu-mă, acuma trebuie să încheiem socoteala, zic, da, acuma şi eu vreau să termin, nu mai am chef de lucru, am îmbătrînit şi eu, a dumneavoastră şi gata, daţi un semn peste două zile, e pe masă, dăm mîna ca nişte cunoştinţe vechi ce sîntem, mai stau în maşină, îl sun pe Daniel, îi povestesc despre înlăturarea mea din directorat şi chestiunea cu ungurii, nu-i nimic, zice, i-o tragem şi noi, Daniel lansează pe internet o scrisoare de protest, merg acasă şi urmăresc cum curg semnăturile, îmi face bine, prieteni, personalităţi din ţară, din Franţa, SUA, Anglia, Polonia, Italia, scriitori, artişti, regizori, universitari, scrisoarea este preluată de presa locală, mi-l închipui pe Ţurle care sigur nu înţelege nimic şi se enervează mai rău, se enervează într-adevăr, îl cheamă pe Ion şi îi cere să mă dea afară din redacţie, refuză, nu mai apar totuşi cu titulatura de redactor şef adjunct în caseta redacţională, numai bine că seara este întîlnirea cu scriitorul şi dizidentul maghiar Konrad Gyorgy, de data asta în sala mare a Primăriei, adus tot de Joska, îi povestesc, ne cunoscuserăm la tîrgul de carte de la Budapesta, el fiind acela care prezentase antologia mea, mergi în justiţie, mă sfătuieşte, nu la presă, o să ţină mai mult procesul, dar numai justiţia te poate absolvi, avea dreptate.

A treia zi mă înfăţişez iar la domnul Csas, dar îl sun înainte să văd dacă răspunde, las să sune şi soneria şi telefonul, vine mai grăbit ca altădată, mă înseninez şi eu de speranţă, intraţi zice, bucătăria unde are atelierul e drept înainte, intru gîndindu-mă că ceasul e pe masă, aproape gata, dar domnul Csas mă îndeamnă să intrăm ân cameră, acolo plin de pendule noi, mai mari şi mai mici, şi pe pat, pe pat e întins un covor mai subţire, domnul Csak se întinde, nu vorbeşte, mie îmi face semn să stau pe un scaun de birou din lemn masiv, uzat rău, ce o mai fi însemnînd asta, ştiu, zice, de dumneavoastră, îl cunosc pe domnul Ţurle, i-am făcut cadou o pendulă s-o angajeze pe nora mea, tresar, doar nu i-o fi făcut cadou tocmai pendula mea, ar fi curată ficţiune, de fapt nici eu nu mai ştiu dacă totul e realitate sau ficţiune, întorc privirea şi îmi văd pendula zăcînd sub o masă lîngă perete cu tot felul de alte obiecte din lemn, sticle colorate, ceramice, merg uneori la biserica unde predică el şi m-a prezentat un prieten, şi prietenul meu vă cunoaşte, el mi-a vorbit despre dumneavoastră, a zis să nu vă lăsaţi că dreptatea e de partea dumneavoastră, nici ai lui nu-l iubesc, dar mi-a spus că are ceva foarte puternic în spate, în America, se cunoaşte cu preşedintele, nu cred, domnu Csas, astea-s baliverne, poveşti, ştiţi că e mare vînător, mă mai întreabă, am auzit, răspund, mi-a spus prietenul meu că a fost o dată cu el la o vînătoare de mistreţi, au stat într-un foişor, au venit doi, a tras, dar mistreţul nu murea, se mai zbătea, şi a coborît, s-a apropiat de el şi i-a înfipt baioneta în gît, i-a tăiat apoi gîtul că nu curgea sîngele şi mistreţul se zvîrcolea mai tare, şi s-a ridicat plin de sînge pe piept şi pe mîini, ăsta e un criminal, pe nora mea nici nu a mai angajat-o, degeaba a insistat prietenul meu, îl ascult pe domnul Csas şi nu ştiu unde vrea să ajungă, să mă atenţioneze că domnul Ţurle are o mare putere, că e un om periculos, fără milă, crud chiar, ştiam că a încercat influenţarea judecătorului, că doamna Sultănel a făcut apel la toate cunoştinţele, prietenii, consilierii consiliului judeţean să facă presiuni asupra judecătorului, avocatul meu îi chiar atrage atenţia în plină şedinţă să nu mai facă astfel de presiuni că va cere nu ştiu ce, doamnei Sultănel începe să-i tremure vocea, se enervează şi trece de la termenii juridici la cei de gospodină, că adică domnul avocat e obraznic, vorbisem şi eu cu primarul Bolojan, pe care îl consideram prieten, voiam să-i spun doar că nu e adevărat ce spune Domnul Ţurle prin presă, că am furat zece mii de euro, mie mi-a spus, zice, că ai luat din casă patru mii de euro şi ai plecat în Franţa într-o excursie, rămîn crucit, aşa ceva nu e posibil, banii stau în trezoreria judeţului şi o astfel de sumă nu se dă în numerar, ştiu că nu ai făcut asta, o să cîştigi procesul, dar las-o şi tu mai moale cu ungurii îmi spune după ce dăm mîna la despărţire, aş fi vrut să mă întorc să mai discutăm despre asta dar e prea tîrziu, intră altcineva, el ştie dar nu vrea să spună, însă mă deranjează că în locul meu au dus un fost ofiţer de securitate de peste şaizeci de ani, ăsta e un dispreţ total faţă de o instituţie de cultură, îl privesc ca trezit din somn pe domnul Csas după ce-mi trecuseră prin minte gîndurile astea, probabil că fusese un moment de tăcere iar eu priveam undeva absent, totuşi, scopul vizitei mele, domnule Csas, daţi-mi totuşi un termen ferm, veniţi atunci şi va fi gata, uitaţi, nu vă pot spune că mîine va fi gata, dar o s-o pun pe masa de lucru şi atunci sigur o să lucrez la ea, ştiţi, am început să uit, dar mai piscăliţi că nu mă supăr, poate într-adevăr domnul Csas uită că am fost la el şi ieri şi alaltăieri, să vedem ce va spune mîine.

A patra zi domnul Csak mă aşteaptă ca pe un prieten căruia are să-i povestească ceva interesant, e vesel, mai vioi, mă împinge uşor în camera cu scaunul de birou, arunc repede privirea sub masa unde văzusem pendula, era tot acolo, tot prăfuită, înseamnă că de aici înainte lupta va fi să-l determin s-o scoată de acolo şi s-o pună pe masa de lucru, la îndemînă, rămîn iar dezarmat, nu vreţi să beţi o cafea, mă întreabă, e prima oară cînd îmi oferă ceva, o cafea, ba da, zic, tot trebuia să treacă o oră, o face într-un ibric vechi de aramă, ceva mai deschisă culoarea decît arămiul aramei, iar în interior parcă era argintiu, dar înnegrit de cafeaua arsă pe margini, asta, zice, e cea mai bună cafea, turcească, pune ibricul pe o măsuţă alăturată cu placa din marmură şi îmi aduce o ceaşcă din vitrina dulapului, el bea dintr-o cană militară de tablă, mai are în cană, dar şi-o împrospătează, dumneavoastră sînteţi scriitor, zice, aş vrea să vă povestesc ceva ce o să vă intereseze, eu acuma construiesc un perpetuum mobile, adică un ceas cu un mecanism perfect, care o dată pornit, nu se mai opreşte, fără arc, fără greutăţi, fără baterii, sper că nu vreţi să fie ăla tocmai ceasul meu, am eu umor, nu, răspunde domnul Csas, dar acuma lucrez la mecanism şi am luat şi de la dumneavoastră o piesă, înseamnă că sînt şi eu părtaş la o mare descoperire, şi procesul meu e tot un fel de perpetuum mobile descoperit de doamna Sultănel, care tot găseşte motive de amînare, ba că mai aduce un act pe care apoi nu-l mai aduce, ba că mai aduce un martor care nu mai vine, ba nu vine ea însăşi pe motive de boală, lasă, îmi zice domnul Seremi, hîrşit prin funcţii, cu atîta primeşti mai mult că pînă la urmă îţi vor da toate salariile plus rata inflaţiei, ba amînaţi voi cît puteţi, mă sună Daniel şi mă salvează că nu mai ştiu ce să-i spun domnului Csas, sînt peste o sută de semnături, îi fac o scrisoare şi i le trimit, dar în numele cui, îi facem în numele Uniunii Scriitorilor găseşte tot el răspunsul, se aliază cu Vasile, care e secretarul pe partea de vest, şi-i trimite oficial protestul, în plic, cu recomandare de primire, domnul Csas vorbeşte mai departe despre perpetuum mobile, nu înţeleg nimic, dar îmi explică avîntat şi mă face mai atent, pare să aibă un dram de adevăr ce spune el, mă uit la ceas, trecuse ora, mă anunţ pe mîine, dăm mîna şi ies repede.

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Aventuri livreşti cu Amiralul Columb şi ciobanul Ciobu

Daniel VIGHI

Daniel-Vighi-1

Acum, în ceea ce priveşte pe dona Felipe, este de căutat în genealogia domniei sale două strâmtori care duc spre două neamuri de-ale soaţei Amiralului: o dată neamul Moniz, a doua oară Perestrello. Pe când rosteşte asemenea pomelnic, i se arată căpitanului Ahabu localitatea Vila Baleira, la vreme de vară cu salcâmii şi plopii care slobod puful văratec peste uliţa Matei Corvin, dincolo de malul Mureşului, cu fostul spital orăşenesc care dormitează inutil de câţiva ani, dezafectat, cu toate că, după unele surse, este renovat, cu paturi pentru bolnavi aduse din Germania, paturi cu telecomandă, cu ferestrele, aceleaşi, din vremea când, prin anii 1962, baba Savita stătea într-unul, nu departe de fereastra luminată de soarele după amiezii, dormea după operaţie de hernie, anesteziată, şi atunci, în acele clipe, au venit orele 18, şi clopotul bisericii de peste Mureş, de dincolo, dinspre dealurile Mănăstirii franciscane tocmai umplea odaia liniştită a spitalului, a işpitariului, cum spun ţăranii locului, şi este amiază, putem să spunem ziua: 23 iunie, aceeaşi cu şedinţa echipajului în căpitănia din portul dezarticulat Gaspar Fructuoso pe nume Saudades da Terra, aceeaşi cu momentul în care căpitanul rătăceşte printre rafturile sălii de lectură de la etajul 3, toată lumea se pregăteşte pentru examene, pentru licenţă şi dizertaţii, unii plagiază, alţii se scobesc în nas plictisiţi, baba Savita aude din somnul anestezicului care a smuls-o din viaţa de zi cu zi pentru buna desfăşurare a operaţiei de hernie, aude clopotul şi ridică mână la frunte şi îşi face semnul sfintei cruci, ehe, zicem, cum este de bine să auzi, să ştii, să pricepi că este pragul serii de iunie peste uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul cu Monumentul Eroilor Sovietici, a mai scris scriitorul despre astea şi nici să vrea nu poate altfel, este prizonierul odăilor, uliţelor, stărilor, amintirilor, nici să vrea nu are altele. Viaţa se petrece între două, trei sau patru ”călicuţe” (diminutivul locului pentru cărare, cale, n.n.) care ne sunt puse deoparte. Sau poate mai multe, infinit de multe, atât de multe ”călicuţe” avem, câte putem produce – paradoxul timpului şi imposibilitatea călătoriei din viitorime în trecut, orice modificare pretinde o altă curgere, nu te întâlneşti în cutare zi cu cine ţi-ai programat, chiar în 23 iunie 1962, spre orele 18, pe uliţa Matei Corvin, nu departe de parcul de pe malul râului împodobit cu Monumentul Eroilor Sovietici, nu eşti acolo când trebuia să fii, şi viaţa ţi se schimbă cu totul datorită acelei absenţe provocate, atunci şi acolo, printr-o intervenţie a cuiva venit din viitor, poţi fi chiar tu acela, şi viaţa se desfăşoară altfel, curge prin alte locuri, se rătăceşte într-o lume paralelă, aparţinând unui alt univers din multiversurile posibile. E aşa ca o alegere a însăşi ascendenţei soţiei Amiralui: se trage dintre ai lui Moniz sau dintre ai lui Perestrello. Dacă este urmaşa celor dintâi sau a celor de pe urmă, ne spune detectivul Vignaud Henri la istmul Études critiques sur la vie de Colomb avant ses découvertes : les origines de sa famille, les deux Colombo, ses prétendus parents, la vraie date de sa naissance, les études et les premières campagnes qu’il aurait faites, son arrivée en Portugal et le combat naval de 1476, son voyage au Nord, son établissement en Portugal, son mariage, sa famille portugaise (Paris, H. Welther Editeur, 1905).

Genealogia senioritei e din vremurile pomelnicelor mănăstireşti de pe la noi, dintre care cel dintâi fu Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, dar au mai fost spre pomenire şi altele încă, acela în care se arată popimea de la mănăstirea Titireciu de la Ocnele Mari din judeţul Vâlcea cu preacuvioasul kir ”popa Nicolae sin diaconului Radu, popa Năstăsie, popa Radu sin popa Nicolae, popa Ioachim sin popa Dofta”, mai apoi pomelnicul scris ”în firida proscomidiei dela biserica din Budeşti. Iată cuprinsul acestui pomelnic Păuna, Matei, Ştefan, Stana, Matei, Barbu, Catrina, Maria, Nicolae, Manolache, Costandin, Marica, Matei, Elena monaha, Popa, Ancuţa, Ioan, Balasa, Costandin cu tot neamul lor”. (Preot I. Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura Ramuri, Craiova, 1941). Aşa şi cu urmaşii seniorei Felipe, anume moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz a luat de nevastă pe jupâniţa Leonor Moniz cu care a avut cinci urmaşi, anume Diogo Gil, Vasco Gil, Ruy Gil, Guiomar Gil şi Isabel care la rândul ei l-a luat de bărbat pe nacealnikul Bartholomeu Perestrello I cu care avu doi urmaşi, unul se găseşte în pomelnicarele lusitane cu numele Bartholomeu Perestrello II şi o fată pe nume Philippa Moniz care luă de bărbat pe Christophor Columb, la Lisabona, după zisa cronicarului Oviedo la Historia général, lib. I, cap. IV,tome I, page 19. La Porto Santo, dacă ne luăm după spusele scribălăilor Lopez de Gomara sau Estevan de Garibay, de faţă fiind, în mulţimea din biserică, şi căpitanul Ahabu, şi ajutorul de cioban Ciobu, trimişi speciali de pe duneta goeletei Speranţa. Estevan dezvăluie la letopiseţ şi obârşia din neam a Amiralului: ”un hombre de nation Ytaliano llamado Christoual Colô”, fie-i memoria binecuvântată şi mormântul luminat!

Povestea celor doi viitori însurăţei începe în curtea interioară a mănăstirii Ogni Santi din Lisabona unde vieţuia monahia Phillipa Moniz, suntem la sărbătoarea Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe data de 29 iunie. Căpitanul Ahabu însoţit de ajutorul de cioban Ciobu se plimbă prin târnaţul curţii interioare în hainele vremii, cu sabia la brâu, se învârt pe acolo şi se aşază pe balustrada din piatră a ogrăzii mănăstireşti şi trag cu coada ochiului conform fişei postului, scrutează întâmplarea: frumos fecior, murmură căpitanul la vederea lui Christoual, un adevărat huomo di bella presenza, şi Vasco Gil, unchiul Felipei, încuviinţează, asta cam aşa e, spune acest frate al răposatului, moşul din strămoşi Gil Ayres Moniz, care avu de fată pe Isabela, mama Felipei şi sora lui Vasco, care Isabela a născut pe monahia Phillipa. Aceasta tocmai iese cu pas sfielnic din umbra mânăstirii Ogni Santi din Lisabona la amiază, după liturghia de-i zice Solenidade dos Santos Pedro e Paulo pe care o găsim şi la greci cu cei doi mari apostoli ”prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece amândoi s-au săvârsit la Roma, din porunca împăratului Nero, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar lui Pavel tăindu-i-se capul. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. (http://www.crestinortodox.ro).

Trece aşadar monahia Felipa în miros de bună mireasmă de tămâie şi sfânt mir, păşeşte nu departe de Ahabu şi Ciobu, se opreşte cu bucurie feciorelnică la sfat cu unchiul Vasco şi-i spune aproape în şoaptă Laudetur Iesus Christus şi unchiuţul îi răspunde după cum se cuvine In saecula! Amen. Căpitanul Ahabu îi sopoteşte în valahă lui Ciobu, se apleacă spre urechea dreaptă a acestuia cu care aude mai bine în vreme ce stau proptiţi de o frumoasă colonadă de piatră a coridorului din patio-ul monastiresc. Îi zice:

– La noi, prin Maramureş ţăranii zic: ”Lăudăm pe Isus” şi trecătorul cu care se întâlnesc răspunde ”În vecii vecilor”!

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Proza scurtă la raport – ancheta revistei Vatra

short-story

Continuând linia programatică iniţiată în anii ’80, a promovării şi oferirii de spaţiu generos prozei scurte, revista Vatra îşi propune să redeschidă dosarul dezbaterii asupra condiţiei prozei scurte şi să afle de la  scriitorii înşişi cum privesc evoluţia genului scurt în spaţiul autohton, dacă receptivitatea faţă de proza scurtă e în creştere sau ar putea avea şanse în acest sens, dacă putem vorbi de un fenomen al prozei scurte şi la noi, ştiut fiind faptul că genul scurt nu s-a bucurat de prea mult prestigiu în plan local. Eclipsat mereu de fratele mai mare, romanul, neputându-se desprinde de eticheta inferiorităţii, de prejudecata dimensiunii reduse, care n-ar putea oferi şi garanţia calităţii, pentru a-l propulsa în categoria capodoperelor, recăzând periodic în conul de umbră al criticii şi al cititorilor,  genul scurt a trebuit mereu să-şi redefinească statutul. Scriitorii care au dat curs iniţiativei noastre au luat la rost  aceste etichete aplicate cu prea multă lejeritate şi părtinire genului aşa-zis scurt, încercând  să aproximeze un posibil parcurs al prozei scurte autohtone, sondând trecutul şi aruncând o privire profetică asupra soartei pe care ar putea-o avea de-acum încolo.    

1) Care mai este starea prozei scurte şi, în general, cum credeţi că arată viitorul acestui gen?

2) Dacă ar fi să vă opriţi asupra câtorva momente de vârf ale prozei scurte autohtone, care ar fi acelea?

 

 

Cristian TEODORESCU

1) Chiar dacă editurile noastre nu mai publică proză scurtă românească, fiindcă nu se cumpără genul, şi chiar dacă revistele literare care mai apar pe hîrtie nu se mai încurcă cu proza scurtă, fiindcă nu se mai citeşte aşa ceva, cred că fără povestiri sau schiţe bine scrise nu putem avea nici romane care să stea pe picioarele lor.

Cu puţine excepţii, marii noştri autori de proză scurtă au scris şi romane bine alcătuite. Mi s-ar putea răspunde că, uite, Caragiale n-a scris roman! Dar dacă citeşti Momentele şi schiţele lui ca pe capitole ale unei fresce alcătuite din piese mici, descoperi că şi Caragiale lucra la un roman căruia formal n-a izbutit să-i dea de capăt, dar în substanţă l-a izbîndit.

 Proza scurtă e cea care deschide căi pe care, de multe ori, romanul le urmează cu o întîrziere de înţeles. O povestire bună mă entuziasmează într-un fel pe care romanul nu-l poate atinge; îmi provoacă o stare de graţie, ca o iubire la prima vedere. Presupun că mai sînt în România cîteva mii de cititori care au asemenea aşteptări. Asta mă face optimist în privinţa viitorului acestui gen, mai pretenţios artistic decît romanul.

2) Ar trebui să ne întoarcem la proza lui Costache Negruzzi şi mai ales la nuvela lui Alexandru Lăpuşneanu, o capodoperă. Să-l redescoperim pe Ion Ghica, cu minunatele lui scrisori către Vasile Alecsandri şi să-l recitim cel puţin o dată pe an pe Caragiale. Dintr-o mare antologie a prozei româneşti n-ar trebui să lipsească nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose. Nu-i înţeleg pe cei care nu se apropie de povestirile lui Sadoveanu, cu frumuseţea lor rafinată şi nici pe cei care n-au curiozitatea să citească nuvelele lui Rebreanu. Proştii, Iţic Ştrul, dezertor sînt desăvîrşite artistic. N-am recitit de mulţi ani misterioasa Remember de Mateiu Caragiale, nici La ţigănci, cea mai bună povestire a lui Eliade. Dar nu cred că m-ar dezamăgi acum vreuna dintre ele. Aş reciti oricînd primele povestiri ale lui Marin Preda, nuvelele lui Ştefan Bănulescu şi Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. Am o relaţie specială cu povestirile din volumul de debut al lui Mircea Nedelciu. Dar mai ales cu cea care dă titlul cărţii, Aventuri într-o curte interioară, Iar mai încoace Ioan Lăcustă, cel din Cu ochi blînzi, povestirile lui Mircea Cărtărescu din Nostalgia şi cele 11 povestiri ale lui Dan Lungu, din volumul Băieţi de gaşcă.

Viorel MARINEASA

 

1) Proza scurtă a ajuns la noi în ipostaza de cenuşăreasă a literaturii. Cehov, Borges, Alice Munro ar fi nişte alibiuri proaste. Mai bine improvizezi un poem pe şerveţel într-o speluncă. N-aş merge până acolo să spun că destui editori şi mulţi critici au dus, în acest sens, o campanie demnă de o cauză mai bună, unii susţinând că aşa ceva nu se cere, alţii – că avem de-a face cu un loc de refugiu pentru neputincioşii speriaţi de rigorile romanului. O parte din vină aparţine prozatorilor înşişi, ei au generat supraproducţia. Pe de altă parte, nu cred în reglajele venind dinspre edituri şi dinspre critică. Chiar dacă scriu cu asupra de măsură texte scurte, autorii acestora trebuie să se reinventeze (să fie, asemeni hacker-ilor, cu un pas înaintea previziunilor) şi să afle calea către (cel puţin) una dintre inimile îngheţate ale componentelor trinomului (editor, critică, public) cu alură de monolit. Va fi nevoie şi în continuare de proza-blitz, în stare să concentreze foarte mult în foarte puţin, gata să se epuizeze elegant şi cu nerv la câteva clipe după ce ţi-a deschis apetitul pentru lectură.

  2) Pentru mine, importante au fost câteva antologii pe care le-am citit şi le-am răscitit (la vreo două am lucrat şi eu, aşa că m-am înfruptat copios din proza multora): Arhipelag a lui Mircea Iorgulescu, Desant 83 (sub oblăduirea lui Ov. S. Crohmălniceanu), antologiile anuale datorate lui Dan-Silviu Boerescu, Generaţia 80 în proza scurtă (Gh. Crăciun & V. Marineasa), Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Marius Chivu). Am rezerve faţă de Antologia prozei scurte transilvane actuale a lui Ovidiu Pecican, eteroclită, prea democratică. Oricât s-ar suci unii şi alţii, e limpede că optzeciştii au avut o contribuţie decisivă la revigorarea prozei scurte româneşti (vezi şi volumul Dilingo, alcătuit de Virgil Podoabă şi de Traian Ştef, care a beneficiat de prefaţa lui Peter Esterhazy şi a fost bine primit la Târgul Internaţional de Carte de la Budapesta din 2009).                                                                         Trecând de la „jocul pe echipe” la cel individual, mie mi-au priit Mircea Nedelciu (începând cu Aventuri într-o curte interioară), Ioan Groşan (Caravana cinematografică), Mircea Cărtărescu (De ce iubim femeile), Adrian Oţoiu (Stângăcii şi enormităţi). Dintre confraţii mai tineri, îl apreciez (şi-l invidiez) pe Radu Pavel Gheo pentru modul exemplar (dincolo de orice cârcoteli) în care a ştiut să-şi echilibreze opera, dând cărţi de referinţă sub specia eseului, a romanului, a prozei scurte.

Daniel VIGHI

1) Proza scurtă are viaţă lungă şi de aici înainte. Nu de mult a luat şi un Nobel. Vremea romanelor balzaciene sau, baremi, sadoveniene ca amploare  şi număr de pagini este în criză. Nu înseamnă că nu poţi scrie precum cărămidocul lui Estehazy pe nume Harmonia coelestis care este o minunăţie  şi-l îngurgitezi feeric. Este mare şi cu alcătuire de proză scurtă. La noi Mircea Cărtărescu se pricepe de minune la proza scurtă, dar… Bine scrie scurt epic şi Lucian Dan Teodorovici. Mai sunt  şi alţii. La mine acasă scrie scurt şi cu aplomb specific Viorel Marineasa. Dar  şi Mircea Pora.  Proza scurtă este mai aproape de experimentalismele postmoderne, se pretează mai uşor la lumea netului. Romanul are într-însul un protocol ceremonial al lecturii mai vechi, este ca muzica lui Bocherrini faţă de aceea a lui Ottis Reding pe când interpretează în ritm de jazz vechea zicere Amen din biserici. Aşa îmi pare proza scurtă: mai obraznică. Are  şi o dimensiune mai apăsat livrescă, nu explicită ca la Breban sau Marin Preda care practică din când în când filozofia; lasă deoparte epicul din roman  şi… filozofează. Proza scurtă este, poate fi implicit livrescă, este populată adeseori de fiinţe de staniol, de hârtie creponată, din talaj. Implicitarea asta livrescă în proza scurtă a început odată cu autorul Manechinelor, proful de desen evreu Bruno Schulz. Dar  şi cu povestirile borgesiene. Sau cu nemuritoarea Uşă condamnată – povestirea lui Bioy Casares! În ce mă priveşte vă dau pe scurt cum anume mă joc cu două figuri de strict extract livresc într-o proză scurtă extrasă dintr-o proză mare. Aici aduc la lumină explicitul cultural, implicitat la marii maeştri: ”Proptit în marginea copastiei bordajului de la prova navei, căpitanul Ahabu urmăreşte cu aten ie cum anume se aşază corabia prin opera ţiunea voltă sub vânt care o va îndrepta spre cele trei corăbii ale Amiralului. Chiar înainte de a se alătura convoiului, ca de obicei, se iveşte cu pas grav, sacerdotal, am putea spune, părintele Eugen Flasc-Ţârcodava – cel pe care îl trage aţa spre reveriile teoretice, şi nu numai, ale cetăţilor şi civilizaţiei traco-dacice pe care le consideră esenţiale pentru mare parte din civilizaţia europeană. Sub braţ poartă Cartea din care citeşte la un amvon aşezat nu departe de arborele mare; spre el se îndreaptă părintele Eugen Flasc-Ţârcodava. Faţă de părintele Mapple din romanul Moby Dick, părintele autohton nu este nici grav, nici voinic, nu poartă haină marinărească sau pălărie de pânză ceruită  şi nici galo şi nu pare nici foarte pătruns de gravitatea faptei, dimpotrivă, putem spune, gândul părintelui este la alte cele. Nici amvonul  nu seamănă cu cel al lui Mapple, nici urmă de celebra scăriţă din lemn de mahon care seamănă cu aceea pe care urcă marinarii din barcă direct pe puntea balenierei, după cum ne încredinţează Hermann Melville; cea a lui Flasc-Ţârcodava nu e deloc aşa, ba dimpotrivă, am putea spune că este opusul acesteia. La dreapta scării spre amvon, părintele a plasat un os uriaş care-l simbolizează pe Austroloantropus Olteniensis – cel mai bătrân european «de la Bugiuleşti, sat în comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, în punctul Valea lui Grăunceanu». Asta cel puţin le-a spus membrilor echipajului părintele Eugen Flasc-Ţârcodava, citind dintr-o Biblie oltenească pe nume Secretele Terei. Istoria începe în Carpaţi care-i are drept autori pe doi domni, unul pe nume Tonciulescu,  şi altul de-i zice Delcea.”

2) La această întrebare am răspuns prin prima întrebare. Adaug la cei citaţi mai sus pe maestrul tuturor Caragiale. Dar şi Ion Creangă cu moşul cela coţcar. Mai sunt şi alţii, dar nu-mi vin în minte. Să mă ierte! Dacă-mi permiteţi, spre deplina edificare a cititorului, aş mai adăuga ceva la povestea de la întrebarea 1, care zice despre cum stăm la ficţiunea scurtă: ”La stânga scărilor, cum urci spre amvon, părintele a scris cu vopsea cuvinte ale limbii române provenite din sumeriană: malac, nănaşe, nene. Apoi din acelea născute din limba bască:  alai, cioară, cocor  şi crac. A mai adăugat în stânga scării antroponimul Mirxas din limba massagetă care a dat românescul Mircea. În partea exterioară a amvonului, părintele a pus o oală din lut  şi dedesubt citatul din cartea domnilor Tonciulescu  şi Delcea «România a fost, cu multe milenii în urmă, Centrul Suprem al Lumii».  Şi cum spun, a urcat pe scăriţa spre amvon părintele Eugen deloc grav sau preocupat de problemele care îl măcinau pe cuviosul Mapple din Moby Dick. Ajuns sus a privit cu înţelepciune spre echipajul adunat pe laviţele de pe dunetă şi li s-a adresat direct.”

 

 

Mircea PORA

1) Prima parte a întrebării „unu”, sună puţin ciudat. Parcă ar fi vorba de nişte aşezări printre casele cărora mai rătăcesc doar câţiva inşi debusolaţi, rămăşiţe ale unor foste puternice colectivităţi, de destrămarea unor frumoase obiceiuri despre care vorbeşte la un moment-dat un nonagenar la televizor, ajutat de o prezentatoare, numai zâmbete şi fixative, pleznind de englezisme, lăsând impresia că, fireşte, le ştie pe toate. Îmi mai sugerează această primă parte a primei întrebări şi o interogaţie pe care un individ intrând într-un sat ce-i este cât de cât cunoscut, o adresează primului localnic întâlnit… ”Nu te supăra, nea Simion, care-a fost vatman o viaţă, mai trăieşte?…Şi răspunsul…”După câte ştiu eu, nu, dar mai bine întrebaţi la primărie”… Proza scurtă pe care o citesc eu se află într-o stare foarte bună, nici măcar o frază nu e alterată sau pusă acolo alan-dala. Şi are vechime, nu glumă. Aflu din ea despre om şi tribulaţiile lui prin viaţă, lucruri esenţiale. Şi după “îngurgitarea” textelor digestia e uşoară, fără contorsiuni. Dar pentru ca un lucru, literar de data aceasta, să fie bun, durabil, să lase dâre prin veac, trebuie ca la baza realizării lui să stea talentul. Ce ţi-e şi cu darul acesta! Lesne poate fi asemănat cu un iepure încărcat de giuvaiere care, însă, fuge, se ascunde, când peste el vin realităţi ce-l au ca emblemă pe Radu Mazăre sub chipul lui Ştefan cel Mare. Talentului nu-i plac nici beţiile de la Vama-Veche, nici stupizeniile şi înşelăciunile politicii, nici toate derapajele noastre de la buna măsură şi bunul simţ. Deocamdată noi mergem în zig-zag, întortocheat, împleticit şi atât proza scurtă cât şi cea lungă sunt în suferinţă. Dacă are proza scurtă un viitor?…Nu ştiu, timpul o va decide, dar ceea ce ştiu fără greş, e că nimic nu are viitor dacă haosul moral, “impuritatea” ca stare de spirit, se instaurează peste tot. Răsar ca într-un spectacol al grotescului, multitudine de aberaţii, nu doar în literaturi, ci pretutindeni. Cu creaţii artificioase, fără sânge şi carne, cu revărsări grafomane, totul e ameninţat să se transforme într-un pustiu. Avem cu duiumul agramaţi în funcţii înalte, cântăreţi fără voce, vedete de paie, actori fără talent, scriitori fără talent, “personalităţi”, la văzul cărora te prinde ruşinea. Şi pe fondul acesta mai vrem şi literatură înaltă? Să mai aşteptăm până vor apărea la vedere “limpezimile”. Dacă nu, comentăm, categorisim, lăudăm, premiem maculatura pe care în mare cantitate o avem…

2) Chiar despre proza scurtă “din trecut” am să spun câteva cuvinte. De la aceşti autori am deprins simţul gradării în text, fuga de banalitatea crasă, de platitudine, cuprinderea cât mai multor lucruri în, nu chiar o mare de cuvinte, obţinerea unei atmosfere din puţine vorbe care însă bine folosite îşi arată forţa lor miraculoasă. Tot de la ei am aflat că bădărănia şi pornografia groasă nu au ce căuta în literatură. Dau aici câteva nume: Cehov, Tolstoi, în povestiri, Bulgakov, Gogol, Buzzati, E.A. Poe, iar de la noi Caragiale şi foarte mult Radu Petrescu. Consider că şi jurnalele sunt, pe alocuri, proză scurtă. Atunci îl amintim aici pe Goethe cu a sa Călătorie în Italia. Si, Doamne Fereşte, cum să nu-i trec pe Bacovia şi Arghezi.

P.S. Ştiu că marele necaz al criticii actuale şi nu numai, este absenţa din literatura română a momentului a unor romane care să facă pârtie şi să se oprească direct în…premiul Nobel. Poate că nu sunt încă născute talentele producătoare de astfel de capodopere dar, cu siguranţă, noi nu avem nici “realităţi de roman”. Care ar fi acestea? …o istorie îndelungată, aproape permanent de nivel universal, oraşe vechi, devenind ulterior metropolele de azi, cu toate instituţiile şi mediile sociale posibile, o prezenţă “de găsit” în explorarea lumii, o cultură care să fie piesă grea a culturii şi civilizaţiei universale. Cu Calea Victoriei, fuga la Sinaia, moşteniri româneşti vechi, cu figurile de feluriţi imbecili actuali, unii dintre ei “publici”, chiar nu se poate pune de-un roman competitiv…

 

 

Radu Pavel GHEO

 

1) În general, adică în raport cu romanul sau alt gen de ficţiune, cred că proza scurtă stă la fel de bine ca acum un deceniu sau un secol. Se vorbeşte cam des despre ea pe un ton pesimist, ca despre un fel de „Cenuşăreasă a prozei”, şi nu cred că e cazul. Au existat dintotdeauna autori de proză scurtă de mare forţă, de acelaşi calibru cu romancierii – de altfel, nici nu ar trebui să punem în concurenţă cele două genuri –, şi vor mai exista şi de-acum înainte. Chiar dacă romanul pare a fi genul preferat de publicul larg (din motive numeroase, ce implică strategii editoriale, reflexe de lectură, clişee mentale şi multe altele) şi impune titluri şi autori memorabili, proza scurtă are, la rîndul ei, autori de vîrf, precum şi un public fidel. De aceea nu aş face o ierarhizare a genurilor prozastice; nu cred că ea e posibilă. Evident, romanele se vînd mai bine, dar proza scurtă are capodoperele ei, ce se ridică la acelaşi nivel cu cele din zona romanului.                                                                                          Nici în spaţiul autohton lucrurile nu sînt mult diferite. Da, romanele sînt mai prizate de cititori (o spun cifrele de vînzări), dar diferenţele dintre cele două genuri sînt oricum mici pe o piaţă editorială restrînsă în comparaţie cu cele din Europa mai vestică. Avem – am avut dintotdeauna – autori de proză scurtă de primă mînă, iar majoritatea scriitorilor români nici nu se cantonează într-unul sau altul din genuri. De multe ori ei scriu la fel de bine şi proză scurtă, şi roman. Iar cititorii ştiu asta. Aşa că nu mă îngrijorează viitorul prozei scurte autohtone, în ciuda clişeului cu Cenuşăreasa prozei – la urma urmei, Cenuşăreasa era frumoasa basmului omonim, singura pe care o doreşte prinţul (sau cititorul avizat). Dar mă tem un pic pentru viitorul literaturii române în general, într-o ţară tot mai slab alfabetizată.

2) Îmi vine greu să selectez momente istorice de apogeu ale prozei scurte. Cred că ele se asociază cel mai ades unor autori deveniţi reper în istoria literaturii noastre şi enumerarea lor implică inevitabil o doză de subiectivitate. La o trecere fugară în revistă, aş pomeni momentele şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale sau, ceva mai înainte, Păcatele tinereţilor al lui Costache Negruzzi, apoi, în perioada contemporană, Întîlnirea din pământuri al lui Marin Preda, volumul de proză fantastică al lui Mircea Eliade În curte la Dionis, apărut la noi în anii 1970, Caravana cinematografică de Ioan Groşan, Visul lui Mircea Cărtărescu – deşi aş mai putea înşira destule volume de proză scurtă remarcabile, de la cele ale Adrianei Bittel la recentul Escapada de Lavinia Branişte.

Dar mai există o serie de volume care, prin funcţia lor de evaluare şi sinteză, ilustrează momente istorice ale prozei scurte: antologiile de autori, de la cele de grup până la cele de perioadă. Îmi vin acum în minte Arhipelag, antologia coordonată de Mircea Iorgulescu în 1981, antologia optzeciştilor prefaţată de Ovid S. Crohmălniceanu, Desant ’83, apoi cele cîteva antologii anuale din seria „Cele mai bune povestiri”, coordonată de Dan Silviu Boerescu în anii 1990 (care, deşi grevate de o inevitabilă subiectivitate, au promovat autori de valoare), şi mai ales remarcabila Best of – proza scurtă a anilor 2000, coordonată de Marius Chivu, care (o spun tot cu inevitabilă subiectivitate) se ridică la nivelul antologiilor similare din spaţiul anglo-saxon prin selecţia amplă şi, în acelaşi timp, riguroasă şi prin viziunea de ansamblu propusă.

 

 

Cosmin MANOLACHE

 

  1. Cred că starea prozei scurte este mai bună în America decît oriunde în altă parte, deşi chiar şi acolo poate că nu are un statut cu mult mai bun faţă de roman. Oricum, expunerea trebuie să fie ceva mai mare, iar asta cred că se datorează în primul rînd revistelor care publică proză scurtă şi îşi formează un public pentru aşa ceva. Din unghiul ăsta, proza scurtă românească pare mai degrabă un zgomot de purici, ceea ce ar însemnă că aproape nu există. Sau nu există acolo unde este sau ar trebui căutată. În fond, proza scurtă este un produs de lux. România este o ţară a SUV-urilor, a viloaielor, a viselor de îmbogăţire, iar preferinţele cititorului mediu cred că ar credita mai degrabă romanul, în cazul în care această Românie uşor megalomană ar fi dispusă să dea bani şi pe literatură. Proza scurtă are nevoie de un cititor anume, care se poate lua în piept cu nişte curenţi care înseamnă discreţie, subtilitate, chiar frustrare. Nu cred că este un timp bun pentru proză scurtă, dar dacă vrem ca timpul acesta să existe cîndva, ar fi nevoie de un curaj editorial. Pe de altă parte, există nişte reviste cu poveşti scurte, adresate oamenilor simpli, care nu vor să lupte cu procedee sofisticate, ci doar să le fie livrate poveşti, pur şi simplu. Ei bine, poveştile astea, multe dintre ele, sînt scrie chiar de către scriitori care fac un pas înapoi şi le servesc pe tavă sub forma unor scrisori care conţin experienţele de viaţă ale unor oameni simpli. Am făcut şi eu aşa ceva în perioada în care editura Polirom încă nu era decisă să pornească acea deschidere cu Ego.Proză. O astfel de poveste am inclus în volumul Povestiri mici şi mijlocii, selectată apoi în Best of Proza scurtă a anilor 2000. Poate că mai potrivit ar fi să intrăm în curenţii subterani ai literaturii, decît să deplîngem dezinteresul editurilor. Poate că e o variantă de lucru.

  2. Habar nu am. Poate că un istoric literar să aibă ceva mai multă precizie pentru a analiza şi separa contextele. În fond, nu pot vorbi sigur pe ce aş putea spune decît despre experienţa mea de scris. În sensul ăsta, după 2004 a fost o deschidere extraordinară din partea editurii Polirom, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea altor edituri, dar cred că fără o bătaie lungă, ci mai degrabă dintr-un reflex de imitaţie a unui procedeu al cărui succes a fost verificat. Poate că editurile mici, cum este CDPL, de pildă, s-ar putea specializa în colecţii de proză scurtă pentru care să poată angaja strategii speciale de promovare (vezi CDPL Fest), cu lecturi, prezentări de filme de istorie literară, concerte. Proza scurtă încorporează o mare doză de eşec, aşa încît orice ai face este un plus. Eu am fost implicat într-un proiect care se numea Povestiri fără filtru, care reunea persoane care scriau mai mult sa mai puţin bine şi care vindeau povestiri la plic, care încăpeau pe o foaie (două pagini). O vreme a mers, un an şi un pic, cît le-am vîndut la diverse tîrguri de meşteri, la Street Delivery ori în alte locuiri şi cu alte ocazii. Apoi totul a murit, dar au rămas nişte texte, ceea ce e mai mult decît nimic.

 

Luca DINULESCU

1) În mod destul de evident, proza scurtă a intrat în lumina reflectoarelor odată cu Nobelul lui Munro. Ceea ce nu înseamnă însă că a devenit un fenomen. Mai degrabă i s-a confirmat un rol de prima mână, pe care ea ştia însă că-l joacă demult. Altfel, rămâne ce a fost dintotdeauna: o modalitate foarte eficientă de a extrage esenţa a ceva: o epocă, o situaţie, un vis. Şi cred că va continua să facă asta pe timp nedefinit, curgând ca un râu discret şi graţios în punctul oceanic de întâlnire al tuturor formelor de exprimare care este biblioteca cititorului.

2) Fără îndoială, m-aş întoarce în timp cu câteva decenii, la proza scurtă a unor Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gellu Naum, mai precis a schiţelor paradoxale care ţin loc de proză scurtă în ce-l priveşte pe acesta din urmă. Nu l-aş uita nici pe Ion Băieşu, prozator de un real talent. Am să fac o paranteză, răspunzând în acelaşi timp ceva mai clar la întrebare: în Bucureşti conduc un club lunar de lectură unde se citeşte predominant SF. De ce se întâmplă asta, nu e obiectul discuţiei, ideea fiind alta – într-o zi i-am întrebat pe participanţii la club: voi ştiţi că Mircea Nedelciu a scris o proză SF în versuri? „Jenny sau balada preafrumoasei conţopiste” se cheamă. Nu ştiau. Moment în care m-am gândit: ce rost are să citeşti SF, orice SF, dacă nu ai citit această proză? Pentru că acolo se opreşte totul, stilistic vorbind, greu se poate merge mai departe. Nedelciu putea deveni de-a dreptul eminescian dacă dorea, era un talent bubuitor. Era genul de scriitor care putea provoca asupra altora efectul lăsatului de scris, care, mă gândesc, ca să rămân în această zonă, ar putea fi chiar celebrul efect de ecou controlat. Doar că e un ecou care reverberează în fiinţa scriitorului şi pe care Nedelciu îl controlează cumva pentru ca respectivul să nu se simtă umilit.

Dorin DAVID

Pentru că răspunsurile sînt interconectate, o să răspund la ambele întrebări într-un singur text (dintr-un singur foc):

  Trăind într-o epocă fast astăzi tot ce facem este rapid, prin urmare şi cititul se află în aceeaşi situaţie. Cu siguranţă există cititori fideli romanului, dar eu unul, sincer, nu mai am răbdare nici să citesc romane de mare întindere, nici (ba chiar cu atît mai puţin) să le scriu. Recunosc că am în plan un roman, dar planul e făcut de ani buni, şi de cîte ori m-am apucat să scriu la el, repede am renunţat tot de atîtea ori, dacă nu chiar de mai multe… Poate o să-i vină vremea. Dar acum, proza scurtă este forma în care mă exprim cel mai bine, fără să pierd din idei: dimpotrivă, este aici şi un extra cîştig, prin concizie şi sinteză.

Proza scurtă nu are doar avantajul că poate fi citită oriunde şi oricînd, în drum spre serviciu, în autobuz sau în metrou, în tren spre studenţie sau spre mare; etc: adevăratul atu stă în faptul că o proză scurtă încape într-o postare de blog, ca să nu zic chiar una de facebook, ceea ce este important dacă vrei să ai şi cititori tineri şi digitali. Cred că „momentele de vîrf” ale prozei scurte româneşti abia acum încep să se vadă, respectiv vîrfurile să se arate. De aceea aş putea parafraza o reclamă ceva mai veche la un serviciu de telefonie („viitorul sună bine”) dar nu vreau: mai bine îi citez pe proprii mei copii, care la rîndul lor ştiu vorba haioasă, dar profundă, de la verii lor mai mari: „nici viitorul nu mai e ce a fost!”

Ceea ce, pentru proza scurtă autohtonă, poate fi de bine, dacă nu va fi de rău. Eu zic şi aici ceea ce spun despre orice: că e mai bine să fie bine decît să fie rău.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]