
Categorie / Eseu
Terry EAGLETON – Marxism fără marxism

Nu încape vreo îndoială că deconstrucția derridiană a fost un proiect politic de la bun început, sau că Derrida însuși, într-un mod oarecare, convenabil de nedeterminat, a fost întotdeauna un om al stângii. Nici unul din cei care sunt conștienți de natura profund ierarhică a sistemului universitar francez n-ar putea rata forța politică a deconstrucției care a înflorit la sânul neprimitor al acestuia, precum glumețul în interiorul unei găști de raționaliști de elită. În interior, dar și în exterior, căci Derrida însuși este un algerian (post)colonial de origini evreiești sefardite, ale cărui contacte timpurii cu înalta și glaciala cultură pariziană au fost, din câte putem deduce, unele extrem de alienante. Filiera algeriană, printre altele, l-a apropiat de cercul faimos al lui Louis Althusser din rue d’Ulm, și astfel de un marxism atrăgător în anti-umanismul său, chiar dacă încă prea metafizic pentru gusturile sale. Dar Derrida a insistat adesea pe caracterul instituțional, mai degrabă decât doar textual al deconstrucției, astfel încât nu e cu totul surprinzător că întâlnirea sa cu marxismul, pe care, acum câteva decenii, o anunțase sec în Positions ca fiind încă una „ce va să vie”, a sosit în sfârșit, într-un sens. Citește în continuare →
Mircea DUMITRU – Știință, adevăr, democrație. O alianță problematică?

Ni se spune din ce în ce mai apăsat, în ultima vreme, că epoca în care tocmai intrăm este – politic și cultural-stilistic – una a post-adevărului, a „faptelor alternative”, a demitizării adevărului obiectiv și a denunțării sale drept superstiție și vestigiu mitologic al unei culturi opresive și alienante etc. etc. Pentru mine, toate acestea însă, sunt modalități iresponsabile de a fugi de răspunderea de a cunoaște (un gen de iresponsabilitate epistemică din ce în ce mai răspândit), dar și atitudini la care este mai onest să ne referim numindu-le, frust, falsuri patente sau minciuni sau dezinteres total față de adevăr. Toate acestea ne evocă acut sentimentul moral foarte bine exprimat de acela – unii cred că ar fi fost Orwell, alții susțin că autorul este necunoscut – care a pus diagnosticul că “In a time of universal deceit – telling the truth is a revolutionary act”. Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Post-adevăr, rasism şi nazism

Îmi încep de obicei articolele cu consideraţiuni generale despre politică. Pe acesta îl voi începe cu o confesiune: am crezut totdeauna că antifasciştii sunt un grup de idealişti marginali, cam paseişti, nişte câini care lătrau furios după o mâţă care trecuse de mult. Nişte chestii demodate, ca numerele matricole de pe uniformele şcolare sau cordeluţele. Mi s-au părut nişte adolescenţi întârziaţi şi naivi. Şi de care nu mai era nevoie. Fiindcă nazismul a dispărut.
M-am înşelat.
Citește în continuare →
Claudiu GAIU – Pentru Europa (partea I)

Varşovia – 00-538, bulevardul Ujazdowkie, 1/3
– Niemiecka kurwa! – răbufni Genowefa Sobecka, preşedinta Consiliului de miniştri, trântind receptorul în furcă.
– Luksemburska kurwa…aua! – corectă pedant tânărul asistent, dar dispoziţia profesorală îi fu curmată de ştampila cancelariei ce-l nimeri în ochiul stâng.
– Sukin sin! – completă ea, nu se ştie dacă la adresa celui cu care se întreţinuse telefonic sau a tânărului asistent. Citește în continuare →
Petru CIMPOEŞU – Între Breban şi Ianuş

De fiecare dată când îl întâlnesc pe maestrul Nicolae Breban la vreo manifestare culturală, nu pierde ocazia de a mă certa, de faţă cu cât mai mulţi martori, pentru un presupus afront ce i-aş fi făcut în urmă cu mai bine de zece ani, pe vremea când era vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Deşi de fiecare dată îi prezint scuze pentru acel presupus afront, pe care el, cu binecunoscuta-i generozitate, le primeşte, la următoarea întâlnire o luăm de la capăt: el acuzându-mă de ingratitudine şi lipsă de respect, eu cerându-mi încă o dată scuze şi promiţându-i că nu voi mai greşi. Printre altele, pentru a mă face să mă simt şi mai vinovat, domnul Breban crede a-şi aminti că afrontul cu pricina a venit la puţină vreme după ce el mi-a dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Povestea Marelui Brigand”, iar eu mă văd nevoit să-l corectez de fiecare dată, precizându-i că nu „Povestea Marelui Brigand” a primit acel premiu, ci romanul „Sexagenara şi tânărul” al Norei Iuga. Încât, în final, am ajuns să cred că reproşurile domnului Breban nu sunt altceva decât manifestarea unei afectivităţi uşor exagerate (eventual ulcerate). Citește în continuare →
Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă
Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →
Anca HAŢIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (II)
La Iaşi, cu doi ani mai înainte de reprezentaţia inaugurală a şcolarilor de la Sf. Sava de pe scena de la Cişmeaua Roşie, mai precis în 27 decembrie 1816, s-a jucat în limba română pastorala într-un act Mirtil şi Hloe. Textul a fost tradus de Gheorghe Asachi după dramatizarea în limba franceză – Myrtil et Chloé (1786) de Jean-Pierre Claris de Florian – a unei idile, în proză, intitulate Daphnis (1754), aparţinând scriitorului de limbă germană Salomon Gessner (lucrare care, la rândul său, era inspirată din micro-romanul grecesc Daphnis şi Chloe de Longos, compus în secolul II d. Chr.). Spectacolul, pus la cale de către acelaşi Gheorghe Asachi, s-a reprezentat însă într-o casă particulară (şi nu pe o scenă publică ca cea de la Cişmeaua Roşie), proprietate a hatmanului Costache Ghica (sau Ghyka1), „de peste drum de Mitropolie”2, unde cel dintâi organizase, bineînţeles cu acceptul gazdei, un teatru de societate exclusivist. Citește în continuare →
Dan UNGUREANU – Istorie, tradiţie, conservatorism



