Dan UNGUREANU – Biserica ortodoxă română : Trei decenii de statistici, sondaje, târnosiri, caterisiri

dan ungureanu

Sondajele despre încrederea în Biserică

Evenimentele din viața Bisericii Ortodoxe Române pot fi urmărite meteorologic – emisiuni TV, articole în presă, articole de blog, târnosiri, sfeștanii, caterisiri. Sau pot fi urmărite geologic : evoluția numărului de credincioși în statistici.

În octombrie 2017, un specialist în sondaje de opinie afirma că, pentru prima oară, încrederea în Biserica Ortodoxă Română scădea sub 50 %. Evenimentul a suscitat surpriză : pentru institutele de sondaje, Biserica și Armata erau două instituții relativ inerte, care nu făceau absolut nimic, și în care încrederea societății era nestrămutată ; în alte instituții, care chiar aveau ceva de făcut, sau a căror activitate era măsurabilă – poliție, justiție, parlament, primării – încrederea era mică. Cea mai mică încredere era în chirurgi : rezultatul activității lor e imediat evaluabil. Rezultatele activității armatei (în timp de pace) și ale Bisericii sunt greu de văzut și greu de cuantificat. A compara încrederea în armată (care nu poate fi verificată decât în război) cu încrederea în poliție (a cărei eficiență sau ineficiență poate fi măsurată zilnic) e imposibil. Aceste sondaje nu-și au rostul decât pe termen lung, comparând încrederea în armată din 1990 cu cea din 2017. Sau încrederea în Biserică din 1990 cu cea din 2017. Citește în continuare →

Terry EAGLETON – Marxism fără marxism

terry eagleton 2

Nu încape vreo îndoială că deconstrucția derridiană a fost un proiect politic de la bun început, sau că Derrida însuși, într-un mod oarecare, convenabil de nedeterminat, a fost întotdeauna un om al stângii. Nici unul din cei care sunt conștienți de natura profund ierarhică a sistemului universitar francez n-ar putea rata forța politică a deconstrucției care a înflorit la sânul neprimitor al acestuia, precum glumețul în interiorul unei găști de raționaliști de elită. În interior, dar și în exterior, căci Derrida însuși este un algerian (post)colonial de origini evreiești sefardite, ale cărui contacte timpurii cu înalta și glaciala cultură pariziană au fost, din câte putem deduce, unele extrem de alienante. Filiera algeriană, printre altele, l-a apropiat de cercul faimos al lui Louis Althusser din rue d’Ulm, și astfel de un marxism atrăgător în anti-umanismul său, chiar dacă încă prea metafizic pentru gusturile sale. Dar Derrida a insistat adesea pe caracterul instituțional, mai degrabă decât doar textual al deconstrucției, astfel încât nu e cu totul surprinzător că întâlnirea sa cu marxismul, pe care, acum câteva decenii, o anunțase sec în Positions ca fiind încă una „ce va să vie”, a sosit în sfârșit, într-un sens. Citește în continuare →

Mircea DUMITRU – Știință, adevăr, democrație. O alianță problematică?

mircea_dumitru_2

Ni se spune din ce în ce mai apăsat, în ultima vreme, că epoca în care tocmai intrăm este – politic și cultural-stilistic – una a post-adevărului, a „faptelor alternative”, a demitizării adevărului obiectiv și a denunțării sale drept superstiție și vestigiu mitologic al unei culturi opresive și alienante etc. etc. Pentru mine, toate acestea însă, sunt modalități iresponsabile de a fugi de răspunderea de a cunoaște (un gen de iresponsabilitate epistemică din ce în ce mai răspândit), dar și atitudini la care este mai onest să ne referim numindu-le, frust, falsuri patente sau minciuni sau dezinteres total față de adevăr. Toate acestea ne evocă acut sentimentul moral foarte bine exprimat de acela – unii cred că ar fi fost Orwell, alții susțin că autorul este necunoscut – care a pus diagnosticul că “In a time of universal deceit – telling the truth is a revolutionary act”. Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Post-adevăr, rasism şi nazism

dan ungureanu

Îmi încep de obicei articolele cu consideraţiuni generale despre politică. Pe acesta îl voi începe cu o confesiune: am crezut totdeauna că antifasciştii sunt un grup de idealişti marginali, cam paseişti, nişte câini care lătrau furios după o mâţă care trecuse de mult. Nişte chestii demodate, ca numerele matricole de pe uniformele şcolare sau cordeluţele. Mi s-au părut nişte adolescenţi întârziaţi şi naivi. Şi de care nu mai era nevoie. Fiindcă nazismul a dispărut.

M-am înşelat.

Citește în continuare →

Claudiu GAIU – Pentru Europa (partea I)

claudiu-gaiu foto bun

Varşovia – 00-538, bulevardul Ujazdowkie, 1/3

– Niemiecka kurwa! – răbufni Genowefa Sobecka, preşedinta Consiliului de miniştri, trântind receptorul în furcă.

– Luksemburska kurwa…aua! – corectă pedant tânărul asistent, dar dispoziţia profesorală îi fu curmată de ştampila cancelariei ce-l nimeri în ochiul stâng.

– Sukin sin! – completă ea, nu se ştie dacă la adresa celui cu care se întreţinuse telefonic sau a tânărului asistent. Citește în continuare →

Petru CIMPOEŞU – Între Breban şi Ianuş

cimpoesu

De fiecare dată când îl întâlnesc pe maestrul Nicolae Breban la vreo manifestare culturală, nu pierde ocazia de a mă certa, de faţă cu cât mai mulţi martori, pentru un presupus afront ce i-aş fi făcut în urmă cu mai bine de zece ani, pe vremea când era vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Deşi de fiecare dată îi prezint scuze pentru acel presupus afront, pe care el, cu binecunoscuta-i generozitate, le primeşte, la următoarea întâlnire o luăm de la capăt: el acuzându-mă de ingratitudine şi lipsă de respect, eu cerându-mi încă o dată scuze şi promiţându-i că nu voi mai greşi. Printre altele, pentru a mă face să mă simt şi mai vinovat, domnul Breban crede a-şi aminti că afrontul cu pricina a venit la puţină vreme după ce el mi-a dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Povestea Marelui Brigand”, iar eu mă văd nevoit să-l corectez de fiecare dată, precizându-i că nu „Povestea Marelui Brigand” a primit acel premiu, ci romanul „Sexagenara şi tânărul” al Norei Iuga. Încât, în final, am ajuns să cred că reproşurile domnului Breban nu sunt altceva decât manifestarea unei afectivităţi uşor exagerate (eventual ulcerate). Citește în continuare →

Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

Antonesei (1)

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Citește în continuare →

Anca HAŢIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (II)

La Iaşi, cu doi ani mai înainte de reprezentaţia inaugurală a şcolarilor de la Sf. Sava de pe scena de la Cişmeaua Roşie, mai precis în 27 decembrie 1816, s-a jucat în limba română pastorala într-un act Mirtil şi Hloe. Textul a fost tradus de Gheorghe Asachi după dramatizarea în limba franceză – Myrtil et Chloé (1786) de Jean-Pierre Claris de Florian – a unei idile, în proză, intitulate Daphnis (1754), aparţinând scriitorului de limbă germană Salomon Gessner (lucrare care, la rândul său, era inspirată din micro-romanul grecesc Daphnis şi Chloe de Longos, compus în secolul II d. Chr.). Spectacolul, pus la cale de către acelaşi Gheorghe Asachi, s-a reprezentat însă într-o casă particulară (şi nu pe o scenă publică ca cea de la Cişmeaua Roşie), proprietate a hatmanului Costache Ghica (sau Ghyka1), „de peste drum de Mitropolie”2, unde cel dintâi organizase, bineînţeles cu acceptul gazdei, un teatru de societate exclusivist. Citește în continuare →

Dan UNGUREANU – Istorie, tradiţie, conservatorism

dan ungureanu

Statul şi tradiţia: absenţa tradiţiei politice

Primul text scris în română apare după două sute de ani de existenţă a statelor româneşti, ani în care se scriseseră sute de acte slavone. Şi nici măcar nu apare în arhive româneşti, ci în arhivele nemţeşti din Braşov. Românii n-au avut arhive. Nici măcar mănăstirile n-au păstrat manuscrise şi acte vechi. Un oraş occidental mărunt, Cremona, are hrisoave mult mai multe şi mult mai vechi decât toată România. Există familii aristocratice în Europa de vest care au mai multă istorie decât întregul popor român.

Statele româneşti au apărut târziu, şi au apărut ca vasali ai coroanei ungare. A urmat o perioadă efemeră de independenţă, întreruptă de cucerirea otomană. Evul Mediu are instituţii şi cultură slavone, şterse de două secole de polei fanariot în veşminte otomane. După 1830, după Regulamentul Organic, statele româneşti elimină toată moştenirea fanariotă: legile, moravurile, cultura, educaţia şi limba se europenizează. Reforma agrară din 1921 nimiceşte partidul conservator şi reaşează definitiv puterea politică în România. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Rudolf

vlad

Există împrejurări în care constatăm că am uitat numele celui cu care tocmai stăm de vorbă. Aproape că ne uităm disperaţi după un ecuson pe care să-l poarte în piept, ca la conferinţele internaţionale. Asta ne-ar scoate din situaţie. Adică există oameni cărora le uităm numele, şi când avem nevoie de ele ni se refuză, şi omul ne apare în memorie nebotezat. Chiar dacă stă de fapt în faţa noastră în carne şi oase. Şi indiferent ce vorbeşte aproape că nu auzim, chinuiţi de un singur gând: Şi cum îl cheamă?

Să fim înţeleşi, nu e vorba neapărat de cineva cu care ne întâlnim din an în paşte, suntem într-o relaţie care nu ne permite să întrerupem şi să spunem „Scuză-mă, dar nu-mi vine în minte numele tău.” Ar lua-o drept o glumă proastă, o ofensă premeditată chiar, o obrăznicie, o mitocănie.

Citește în continuare →