Radu NICIPORUC
Născut la 22.05.1950 în Cluj. În anul 1976 debutează cu poeme în revista Steaua. În 2003 înființează editura FABULATOR. În următorii ani traduce Mici infamii de Carmen Posadas (Ed. Fabulator, 2004), Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (Ed. Fabulator, 2004), Fascinația cuvintelor de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea, (Ed. Fabulator, 2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (Ed. Humanitas, 2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (Ed. Humanitas, 2010). A publicat în revistele Observator cultural, Viața Românească, Dilemateca.
Ascensorul
După ce își scoase cheile și își lipi rondela de plastic de panoul interfonului, domnul Pascu intră în holul blocului, trecu pe lângă avizierul asociației și cutiile poștale de pe același perete, și se opri cu un aer suspicios în fața butonului de comandă al ascensorului. Își dădea din prima secundă seama dacă era totul în ordine și, după ce răsufla ușurat, chema cabina și urca la ultimul etaj. Era un ascensor vechi, reparat de ze- ci de ori din fondul de rulment al locatarilor, făra ca vreunul din tehnicienii care se perindaseră să explice de ce se bloca liftul tocmai când sosea domnul Pascu de la Mega Image, cu laptele și apa minerală. Dânsul slobozea la repezeală un paștele mă-sii, și în cepea să-și tamponeze cu o batistă de hârtie ceafa și chelia, transpirate instantaneu. Își ciulea apoi urechile, căutând să prindă eventualele zgomote făcute de femeia de serviciu, când aceasta aduna sticlele goale, pantofii scâlciați și revistele din preajma tomberonului, manevre pentru care, de regulă, își ținea liftul la îndemână. Dacă le auzea, pulsul domnului Pascu scădea vertiginos. Când se încredința însă că pânda fusese inutilă și ascensorul se încăpățâna să rămână pe loc, scotea altă batistă și repeta ritualul tamponării și al căutării unei soluții. Nu se încumeta să se aventureze pe scări, de vreme ce scăpase nu demult de corset și abia începuse să facă primele drumuri la piață și la magazinele din jur.
Deunăzi, fusese nevoit să urce până la trei, unde, conform ecranului cu cifre roșii, se afla cabina. Ajunse nădușit, cu pocnete în urechi, deși urcase încetișor fiecare treaptă; își recăpătă însă încrederea după ce găsi ușa ascensorului întredeschisă. Intră în cabină, controlă limitatorul, și apăsă pe buton. Flavia n-a aflat niciodată de întâmplările acelei zile.
Acum, însă, cifra de pe panou se înmulțise cu doi, și în loc de zgomote salvatoare, casa scărilor îi trimitea exact mirosurile care îi întorceau stomacul pe dos: cel de chiftele, și de varză. Fără ele, ar fi revenit probabil la interfon și l-ar fi rugat pe administrator să-i aducă liftul la parter. Doar că domnul Pascu ținea uneori să confirme intuiția colegilor săi de liceu, care-l porecliseră Pipăruș, declarându-se în sinea sa bărbat și nu cârpă de șters praful. Drept pentru care se avântă pe scări, și nu trecuse de primul etaj și gâfâia deja ca un copoi. Se opri lângă ușa deschisă a balconului de pe palier, și după ce respiră convulsiv aerul proaspăt al începutului de primăvară, își reluă ascensiunea într-un ritm mai temperat. La trei se opri să-și tragă sufletul și să se uite la vrăbiile aliniate pe balustradă. În timp ce se uita la ghearele lor minuscule, era atent și la zgomotele care ar fi putut veni de sus, deși cei care le provocau de obicei erau acum la școală sau la slujbe. Nici Adrian nu era acasă. Iar Flavia, cu farmacia. Da, domnule, lucrurile nu se schimbă ca-n filmele de la mall, ci încetișor, așa cum urc și eu scările astea! Anul trecut era cu Forbin în Marea Nordului, iar acum, cine s-ar fi gândit? Când își amintea de Forbin, se înviora. O bijuterie, domnule! Simplu și rezistent! Ultima gheișă, așa îi spunea navei, cu o tandrețe reprimată doar de regretul că se apropia rapid de sfârșitul carierei. În iarna trecută, după ce făcuse linie între Le Hȃvre și o rafinărie norvegiană, se pomeni cu niște dureri oribile, tocmai când Flavia avea mai mare nevoie de el. Acum, însă, era ca nou! Așa-i spusese doctorul! La patru, nu s-a mai putut ține de balustradă, căci palierul era inva- dat de ghivece mari cu etichete înfipte în pământ. Ia uite, la ăsta, și-a fă- cut grădină botanică în fața ușii. Poate i le udă câinele! Nu-l suporta pe Alexe din pricina dulăului ramolit căruia îi fierbea oase de două ori pe săptămână. În zilele ploioase, se întâmpla să-i întâlnească pe amândoi în fața liftului, și mirosul de blană udă rămânea pe pereții cabinei toată dimineața. Când mai avu câteva trepte până la palierul de la cinci, îl năpădi o transpirație rece și picioarele i se înmuiară. Se sprijini de perete, privind câteva minute în gol, peste balustradă. Apoi, săltându-și cu greu picioarele, ajunse la capătul scărilor. Se așeză pe ciment, ținându-se cu mâna dreaptă de una dintre vergele, și fruntea lipită de braț. Undeva se deschise o ușă, auzi zgomot de chei învârtite în yală și niște pantofi cu tocuri în- dreptându-se spre el. Apoi, nimic. Doar un iz de parfum și un glas care îl întreba ceva. L’air du temps! Pe vremuri, când sticluța putea fi văzută doar în reviste, i-o aducea Flaviei din voiaje. Tocurile începură să răpăie, iar pe chipul său posomorât se întipări un surâs.
*
Daniel MOȘOIU
Născut în 23 august, 1969, Racâş, Sălaj. Poet, prozator, jurnalist. A absolvit Facultatea de Filozofie a Ubb Cluj (1995). Debut în Tribuna, 1991. Redactor la Radio Cluj. Volume: Poeme din mers, Editura Timpul, Iaşi, 1999 (Premiul Naţional de poezie Aurel Dumitraşcu, ediţia a VI-a, Premiul pentru debut Mongolu al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor).
Bubulina
Omul cu căruciorul era departe, la capătul străzii, aduna fără grabă grămezile de gunoi, aşa că, aşteptându-l, femeile îşi sprijiniră măturoaiele de peretele clădirii, se aşezară, una lângă alta, pe treptele Agenţiei de voiaj şi îşi scoaseră din buzunarele vestelor reflectorizante pachetele mototolite de Carpaţi fără filtru. Numai Ciulina fuma LM şi tot ea, singura, avea brichetă, pe care, după ce îşi aprinse ţigara, o întinse şi celorlalte. Mai întâi Bubulinei, pentru că, deşi venită de curând în echipă, era cea mai în vârstă.
– Ioi, şelele mele, zise Bubulina, oftând.
– Da’ ce-i, ti-i fi obosând…
– Da’ de unde… Îs sprintenă ca o rândunică!
Celelalte râseră. Bubulina, cu ţigara în gură, îşi chinuia degetul mare pe aprinzătorul brichetei.
– No, doamne bate-o, că nu mere…
Ciulina îi luă bricheta din mână şi cu o mişcare scurtă făcu să pâlpâie flacăra. Bubulina trase în piept, îndelung, un fum sănătos.
– Ţî ud dejetu…
– Şî ce dacă-i ud?
– De aia nu mere bricheta.
Bubulina îşi pipăi degetul mare de la mâna dreaptă.
– Îi ud on drac… Tăt măi bune moşinile mele
Femeile râseră din nou. Aveau toate ţigările aprinse care scăpărau precum licuricii, în întuneric, pe strada pustie. Un fuior de fum albăstrui se împletea cu lumina ştearsă împrăştiată de neonul din colţul trotuarului.
– Ce-ţi pasă ţîie, Ciulină, zise bătrâna potrivindu-şi baticul care-i acoperea jumătate din obrajii brăzdaţi de riduri. Dohăneşti ţîgări de domni, casă ai, mâncare ai…
– Şi mai am şi cînci sute de mii puşi deoparte!
– Da’ de unde supărare ai atâţa? întrebă Argentina care, aflată pe treapta de jos, nici măcar nu-şi mai întoarse capul.
– D’api dacă-s deşteaptă!
– Eşti deşteaptă, da’ tăt la mătură dai ca noi, spuse Bubulina.
– D’api trebe să am şi io un servici. Unde să mă duc?
– Dacă ai casă poţî sta şi-n serviciu ista.
– Şî am bărbat de treabă. Îi serios şî câştigă bine, zise Ciulina.
– Apăi eşti norocosă, Ciulină, nu ca mine. Că io patru am avut.
– Ş-amu nu mai ai nici unu’?
– Nici unu’. Tri o murit şi de unu m-am despărţât.
– Cum o murit tăţi tri?
– Aşe bine, că la doi le-o plăcut băutura şî unu o murit în patu’ lui, de moarte bună.
– Ş-al patrulea?
– La al patrulea i-o plăcut femeile. Şi l-am ţâpat di p-acasă.
– Amu nu mai ai bărbat?
– Amu nu-mi mai trebe, că nu mai sîmt nimnic… Că doară nu i-oi pune dejaba în blid!
– Şi cum te descurci sîngură? întrebă râzând Ciulina.
– Aşe mă descurc că mânc spanac şi şălate şi urzâci şi ce pot şi-s sângură şi nu dau la nime. Numa şaişpe mii pă chirie.
Femeile tăcură o vreme. Aşezate pe treptele de ciment, priveau în lungul străzii, de parcă ar fi vrut să se convingă că omul cu căruciorul nu le lăsase acolo baltă. Dar se auzeau, undeva departe, roţile căruciorului zăngănind pe caldarâm. Ciulina îşi aprinse o ţigară nouă, după care le dădu, din nou, celorlalte bricheta.
– D-api şi io stau pă unde apuc, cu tri copii, spuse cu voce stinsă Viorica.
– Io, Bubulină, am un băieţel de doi ani şi stau cu mama, n-am nici lumină, nici gaz, pă strada Strâmbă, vai de capu’ nost’, zise înciudată şi Maria. Numa’ Ciulina are. Femeia începu să tuşească îndelung.
– Io am casă, da’ n-am sănătate.
– Să vă povestesc io cum îi cu casele, spuse Bubulina, după care trase cu sete din ţigară. Am avut o cameră în Dâmbu’ Rotund şi-acuma cu treaba cu proprietaru’ mi-o luat-o. Când m-am dus la Primărie, era unu’Mureşan şi-o zîs că-mi dă o cameră şi bucătărie. Şi pă Mureşan ăsta l-o bătut nişte oameni ş-o intrat în spital şi ăla care-o vinit nou m-o întrebat: lucri? Lucru, dară. No, du-te la servici să-ţi deie. Şi când m-am dus, şăfu o zâs că nu-i dă primaru’ locuinţe, că nu mai are. Ş-atâtea locuinţe goale-s aci pă Pătru Groza… Io în locu’ vost m-aş duce cu copchiii la Primărie şi i-aş lăsa acolo, no faceţi ce vreţi cu ii. Cât mai pot, plătesc chiria, când nu, mă duc sub pod. Că vin cheltuieli grele…
Cu ţigările între degete, femeile, mai puţin Ciulina, îşi îndreptară privirile înspre strada Petru Groza, nu foarte departe de sediul Agenţiei de voiaj, de parcă acolo le-ar fi şi aşteptat aievea o cameră luminată, încălzită, spaţioasă. Tocmai atunci, înspre capătul trotuarului se auziră paşi, iar femeile zăriră silueta unui bărbat înalt, subţirel, complet chel. Păşea grăbit. Bubulina stinse ţigara sub gheata fără şireturi şi se pomeni strigând:
– Servus, Demo!
Bărbatul încetini o clipă ritmul şi privi insistent înspre treptele Agenţiei de voiaj. Iar când se dumiri, îşi dădu drumul la gură, într-un şuvoi precipitat.
– Servus, Bubulină! Tot mai mături, mai mături?
– Amu numa şăd, drăguţule. Iar ai fost la amante?
– Numa’ la una, Bubulină.
– Apăi nu mai poţî nici tu ca-n tinereţe! No, servus, drăguţule, griji…
Bărbatul râse şi, în semn de salut, ridică în aer borseta pe care o ţinea în mână, apoi grăbi iarăşi pasul.
– Da’ cine-i, Bubulină, ăsta?, întrebă Ciulina.
– Ăsta-i ziarist. Demo şi nu mai ştiu cum. O scris de mine.
– O scris de tine?
– M-o dat la ziar, cu poză.
Bubulina ar mai fi aşteptat o întrebare, dar cum ea nu venea, femeile din jurul ei privind-o cu gura căscată, se puse singură pe povestit.
– Apăi o fost amu cîţiva ani, c-o venit noaptea pă stradă şi zîce că să scrie despre noi la ziar. Şî nu l-o crezut nime, că di ce să scrie de noi la ziar, o crezut că vre să ne facă de minune şî numa io l-am crezut, c-avea şi aparat foto în mână. Ş-apăi m-am pus pă povestit şi i-am povestit tăt, da’ i-am fost spusă să nu mă deie la ziar. Şi iel m-o dat, cu nume, că i-am spus ca o proastă şî numele şi tătăt ce-am zâs. Şi şefu’ atunci o vrut să mă deie afară. Da’ l-o calmat Demo şi m-o dus şî la o cafea…
– Du-te tu…
– Da’ ce i-ai spus?
– De-a noast’e, cum ne taie strada dacă aruncă unu’ on pachet de ţîgări după ce-ai măturat, de egzemplu. Pi di ce să mi-o taie?
– Asta-i drept.
– Ai păţît-o?
– Am păţît-o, zoala. Şi i-am zîs că de ce n-avem şi noi vestiare…
– Ce vestiare?
– Vestiare ca-n toate fabricile. Că, normal, şi asta-i o fabrică, nu? Nu-i fabrică de curăţenie? No, atunci, să ne deie şi nouă on vestiar, să-ţi poţi lăsa hainele, să ai un veceu, că ne pişăm sub garduri…
– Unde să-ţi deie vestiar?
– Unde… La capătu’ străzî!
Celelalte femei se porniră din nou pe râs. Aşa ceva nici nu le-ar fi trecut prin cap: auzi, să aibă un vestiar! De veceu nici nu putea fi vorba.
– Şi?, întrebă Ciulina continuând să râdă.
– Şî ce? M-o salvat Demo din rahat, c-o vrut să mă deie afara. D’api i-am zîs: tu m-ai băgat, tu să mă scoţî, că rămâi fără sărvici! No, şî mi-o dat drăguţu’ ş-on cafei…
– Da’ de ce-i aşa chel omu’ ista?
– Pi dacă-i chel… No, i-o picat tăt păru’ şi s-o ras în cap.
– Io m-aş fi spăriat de el.
Bubulina scoase o nouă ţigară din pachetul mototolit de Carpaţi fără filtru pe care o aprinse cu chibriturile din buzunarul ei. Privi în lungul străzii.
– Da’ nu mai vine omu’?
– Tu, hai să ne-apucăm şi fără el.
– Io nu mă duc fără om lângă noi.
– Da’ ce-i, Bubulină, ţ-î frică?
– D’apăi nu poţî şti. Îi plin de bagabonţî pă stradă.
– Doră n-ai mătura la tine?
– D’api când eşti bătrână, ce să faci cu mătură?
– D’api dacă eşti bătrână să mai dă dracu’ la tine…
– Tu, să vă spui… Io anu’ trecut am fost foarte, foarte bolnavă şî pe la două-tri m-am dus acasă. Şî pă trotuar, până să ajung, o vinit un tânăr şi m-o prins de umăr, să mă întorcă. Şi când m-o văzut zîce: ei, de erai mai tânără… No, ş-atunci păntru prima dată-n viaţa me mi-o părut bine că-s bătrână…
Femeile izbucniră în râs. Râdea şi Bubulina, dar numaidecât o tuse năprasnică puse stăpânire pe ea, zgâlţâindu-i întreg trupul.
– Doamne bati-le ţigări, zise aruncând chiştocul pe trotuar.
Sătulă de râs, Ciulina se ridică în picioare şi privi în lungul străzii.
– Da’ nu mai vine omu’ nost?
*
Răzvan PETRESCU
Născut la 20 septembrie 1956. Scrie proză scurtă; în afară de cel mai recent volum, „Rubato” (Curtea Veche, 2011), celelalte cărţi ale sale au fost publicate la editura Cartea Românească: „Grădina de vară” (1989), „Eclipsa” (1993), „Într-o după-amiază de vineri” (1997) şi „Foxtrot XX” (2008). Teatru: „Farsa” (Ed. Unitext, 1994) şi „Primăvara la bufet” (Ed. Expansion, 1995). Antologia de proză „Mici schimbări de atitudine” (Editura Allfa, 2003) a fost publicată în Israel, la Ed. Nymrod, în 2007. Absolvent al Facultăţii de Medicină. Din 1990 profesează ca jurnalist şi redactor de carte. Nenumărate premii, prezent în antologii din ţară şi din străinătate.
RUBATO
Într-o după amiază de vineri
A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.
Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.
Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte-un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.
Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”
Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.
Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.
Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.
Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.
În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.
Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.
Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.
Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.
La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.
Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.
Atunci am început să înţeleg.
Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.
Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.
Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.
Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.
Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.
Tata privea cruciş.
Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.
*
Vasile George DÂNCU
S-a născut la 3 august 1973 în Năsăud. Este poet, publicist, editor şi manager cultural. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1997) şi Masteratul în Filosofia umanului în cadrul aceleiaşi facultăţi (1998). A publicat volumul de poeme Biografia secretă (2003), volum distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj. Prezent în numeroase antologii de poezie şi de publicistică. Colaborator la diverse ziare şi reviste din ţară.
Universul Mama III. De Paşti
astăzi este
sâmbăta mare
nu fac nimic
nu lucrez nimic
nu citesc nimic
am închis televizorul
calculatorul l-am oprit
mi-am aruncat cărţile
într-un colţ al camerei
dar sunt fericit
nefăcând nimic
înseamnă că o să-mi
petrec ziua cu tine
dragă mamă
păstrez în minte viu
fiecare gest al tău
de când a venit boala
trei luni
cât te-am vegheat
tu bolnavă fiind
aveam grijă de tine
îţi spuneam că te iubesc
te luam în braţe mereu
şi tu mă priveai speriată
nu erai obişnuită
cu acest potop de afecţiune
ziua cu tine
a trecut repede şi frumos
a venit noaptea
somn greu şi obositor
dimineaţa mă trezesc
mă spăl
iar în gând îmi spun
Mama a murit!
iar copiilor mei
răspicat le spun
Hristos a înviat!
Universul Mama IV. Viaţa merge înainte
e duminică
dragă mamă
şi spre bucuria lor
i-am adus pe copii
la o pizza în oraş
suntem pe terasă
la New Croco
şi înfulecăm pizza
copiii sunt încântaţi
e bună, tati?
mă întreabă Maria
iar eu îi răspund
înghiţind greu
da, e foarte gustoasă
Maria şi George
nepoţii tăi dragi
sunt bucuroşi
eu mă uit peste clădiri
şi văd Institutul Oncologic
acolo ai murit tu
viaţa merge înainte
copiii mănâncă pizza
şi sunt veseli
că i-am invitat în oraş
eu lăcrimez
minţindu-i
că e prea picant sosul
viaţa merge înainte
cumpărăm şi prăjituri
bem şi sucuri naturale
pe urmă o să
mergem la un film
copiii sunt mari şi frumoşi
eu am împlinit 40 de ani
viaţa merge înainte
dar fără tine
futu-i morţii ei de viaţă!
*
Alice Valeria MICU
Jurnalist la Transilvania Business, coordonator al suplimentului Transilvania Cultural al acestei reviste, colaborator permanent la Caiete Silvane, Zalău. Volume de poezie: Mecanica sufletelor, Editura Brumar, Timişoara, 2011; Domino, Editura Eikon Cluj Napoca şi Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012; Lumina din sângele meu, Editura Eikon Cluj Napoca, 2014. Prezentă în diferite antologii de poezie. Colaborări ocazionale cu traduceri şi articole în reviste culturale: Poesis, Arca, Vatra Veche, Tribuna, Literatorul.
Pereţi
-fragment-
Şi da, n-a vrut să se nască, dar i-au promis că poate
să-şi ia pereţii cu el, era atent să nu piardă vreunul
(încă de atunci matematica i se părea o aiureală)
s-a trezit undeva în frig, ceva îl strângea de gât
şi nu putea să tremure, s-a eliberat în ultimul moment,
cineva îl ţinea de picioare Atenţie! strigă, aveţi grijă la pereţi,
să nu-i pierd, să nu se spargă, sunt atât de fragili!
Nici acum nu ştie dacă i-a primit pe toţi, persista
deranjant senzaţia că lipsesc vreo doi,
de aia pătuţul lui avea un grilaj rar
îl făcuse din pereţi, era bine acolo, avea o pătură
albă cu flori şi multe scame, când i se făcea somn
începea să ciupească florile şi ele de durere se făceau mici
şi se ascundeau sub pereţi.
*
Există copii ce bântuie lumea ca nişte pungi goale
purtate de vânt, în care noi şi copiii hienă
ne vărsăm cruzimea, râsul şi indiferenţa.
*
Mamă, pereţii au frunze? Simt
uneori cum foşnesc şi se-aştern peste mine
ca toamna, de-mi vine să mă-ngrop în ei,
să ies la primăvară verde, să-mi scot
degetele printre crăpăturile din podea, să nu
mai ştii de ce-ţi vine să zbori .
*
A visat o singură dată în viaţă.
Şi atunci a visat că visează pereţii.
Se demontau cărămidă cu cărămidă
din spatele lui, din stomacul lui
din creierul şi sângele lui îşi adunau
fiecare bucăţică şi el slăbea în puteri
tot mai mult, cu fiecare pietricică visată.
Ultima dată s-a desprins nisipul din braţe,
i s-a încolăcit în jurul gâtului şi l-a strâns cu putere
S-au trezit cu toţii speriaţi din visul acesta
şi om şi pereţi şi pentru o bună bucată de vreme
n-au avut curajul să se privească.
*
I-a spus că e frumoasă,
cum stătea ea trăgând de marginea pereţilor
ca să-şi acopere picioarele de la genunchi în jos.
Lăsase liberi privirilor lui devoratoare
sânii cu sfârcuri abia sumeţite,
înroşind de fiecare dată când pereţii lui
se atingeau duios de imaginea ei din oglindă.
*
Acum aţi înţeles de ce se lipeşte de perete
cerşetorul, câinele părăsit, copilul bătut
şi femeia care plânge?
*
Mi-e din ce în ce mai greu
să mă ridic din mine.
*
Gabriel BOTA
Născut în 1982 la Orăștie. Studii: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Filosofie, 2005, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Sociologie, Masterat în ”Sociologie politică”, 2006. A publicat volumele: Diavoli în rai, Editura Sigma Plus, 1999, nu mă numesc Eu!, poezie, 2012; sushi, poezie, 2014;
Locuiesc la etajul 4
locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat….
socrate n-a şters niciodată praful
trăieşti
în cana albastră din care uneori
beau lapte în dimineţile de vară
în scaunul cu picioare instabile
pe care niciodată nu l-am reparat
în cărţile înşirate pe raftul prăfuit
în cârpa de praf aruncată în baie
tu eşti însuşi praful împrăştiat
peste lume şi timp
pe care gura mea îl respiră
şi tace
doar atunci
doar atunci când se va alege praful
de căni scaune cărţi şi cârpe de praf
vei dispărea
îmbăiere
am dat drumul la apă în cadă
m-am dezbrăcat de hainele reci
şi-am intrat sub apa fierbinte
cu toată viaţa avută până acum
şi toate vocile din cap mi-au tăcut
şi le-am tăcut şi eu
iar sub ochii închişi
altcineva mă exista
şi parcă nicicând
pielea nu ţi-a mirosit aşa
ca de măr verde
m-aş duce
aşa m-aş duce undeva
de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin
unde ziua miroase a nucă spartă
şi noapte-a opiu dulceag
m-aş duce în cel mai frumos vis
pe care să nu mai vreau să ţi-l visez
despre curaj și dinți
nu contează cine-și ia inima-n dinți
și aleargă de nebun pe șoseaua nopții
nu contează nici inima nici dinții
nici șoseaua pe care alergi
contează doar noaptea în care
crezi că ai curaj să cauți o inimă
de care să te ții cu dinții ca un nebun
uitând pentru totdeauna
șoseaua care te-ar aduce înapoi
ce-i în urmă nu revine
dacă nu te-ntorci
*
Lucian POP
Născut la Panticeu (Cluj), 1953. Prozator, dramaturg. Debut editorial: Douăzeci de povestiri 1992. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1999. A mai publicat, printre altele: Vraja galbenă (2002), Prințul cel fricos (2006), Gelozia (2008), Baletul cozilor de tigru (2010), Primul nostru milionar (2013), Un greier pentru clasa muncitoare (2014), Amiaza perfectă (2015). A colaborat la periodicele: Tribuna, Verso, Steaua, Arca, Mișcarea literară.
Prognoza celor trei zile
Abia ieşit de pe băncile facultăţii de teologie, Joldiş, înainte de-a fi hirotonisit ca preot şi a primi apoi o parohie, trebuia să se căsătorească. Unde-i lege, nu-i tocmeală!
Hirotonisirea trebuia să aibă loc pe data de 15 iulie.
Grijulii, părinţii îi găsiră încă din iarnă o tânără tăcută cu privirile coborâte, după presupunerile lor, tăcerea şi privirile plecate fiind apanajul fetelor care nu visează cai verzi pe pereţi.
Căsătoria civilă era planificată pe 10 iulie.
Înainte de-a se prezenta cu Suzi ( viitoarea mireasă) la biroul stării civile din marele oraş în care-şi petrecuse cei trei ani de facultate, Joldiş făcu o greşeală fatală. Află ce parohie îi va fi repartizată şi se grăbi să o sune pe Suzi, care, în momentul acela, era cu maică-sa într-un magazin cu rochii de mireasă.
Suzi dragă, mare noroc pe capul meu, ştii unde vom merge? În satul Babău. Închipuie-ţi, un sat în care a mai rămas un pumn de bătrâni, vin peste oamenii ăştia tentaţiile, păcatele, rătăcirile morale? O singură misiune mă aşteaptă acolo, să le întăresc credinţa în Dumnezeu şi să-i conduc pe ultimul drum.
Când auzi Suzi ce o aşteaptă, un sat fără strop de viaţă tinerească, îi replică sec:
Găseşte-ţi altă fraieră!
Disperarea, ca o bombă cu efect întârziat.
În dumineca în care trebuia să aibă loc cununia religioasă, urmată de nunta cu dar, la cantina unei fabrici de textile, în dumineca senină ca un pahar curat, Joldiş, încă de dimineaţă, se porni de unul singur să patruleze conştincios de la un capăt la altul, pe strada principală.
Sunt oameni care, rămaşi fără o lescaie în buzunare, bat trotuarele cu ochii în jos, mai ştii, dacă vor găsi ceva?!
De obicei, strada Groza, strada principală, cu cele 5 biserici ale ei, duminica este pustie, cu excepţia orelelor la care încep şi se sfârşesc slujele religioase.
Oare nu-mi găsesc una?! se plimba el pe strada nesimţitoare, sub un soare anonim, o stradă a pensionarilor îmbrăcaţi la patru ace, împliniţi, cu pălării subţiri, deschise la culoare.
Când vedea câte o tânără potrivită planurilor lui, păşea greu ca printr-un aer gelatinos. Mai grav, tânăra, odată ajunsă în dreptul lui, se dovedea că este o amazoană agresivă, arcuită, cu privirile oţelite, focalizate pe inamicul din faţa ei, cum focalizezi telescopul pe o singură planetă, nu mai există pentru tine Calea Lactee. Inabordabile, puţin spus. Intangibile, da, mai merge. Intangibile.
Cu cine mă căsătoresc?! se înălţă şi se rotunji peste lume acest gând- strigăt, acest S.O.S. al unei jumătăţi de vapor, care, dacă nu se uneşte cu cealaltă jumătate, este sortit ruginirii pe un mal.
Disperarea are această calitate, este un unguent care se strecoară, ajunge la axele înţepenite ale unor rotiţe dintr-un colţ al minţilor noastre, ce pun în mişcare cele mai trăznite idei.
În cei trei ani de facultate, odată pe săptămână, pe traseul cămin studenţesc – catedrala Sfântul Mihail, alături de alţi colegi, Joldiş trecea pe lângă vitriuna restaurantului Transilvania. Şi dacă ai fi trecut numai o sigură dată pe lângă vitrină, şi dacă ţi-ai fi aruncat privirea numai o singură dată în local, îţi rămânea în memorie, o chelneriţă cu părul roşu.
Când ajunge la asfinţit, soarele se înfoaie ca un curcan, pare de două ori mai mare, plezneşte înconjurat de ţepi aurii.
După trecerea fără folos a lungii duminici, văzând peste clădirile dinspre vest un astfel de soare glorios, Joldiş se simţi neglijabil, încălţat în plină vară cu bocanci de fier, cum picioarele îi erau sleite, nici un soldat de-al lui Cezar nu parcurse într-o singură zi atâţia kilometri câţi Joldiş, de la un capăt la altul al străzii principale.
Umbrele ce stătură pitite pe lângă oameni, pe lângă arborii ornamentali şi pereţi, prinseră curaj, se lungeau, exagerau, nu mai încăpură în cadrul oraşului şi se întinseră pe şesurile dinspre est, şesurile părând covoare verzi cu dungi de un verde închis, rece.
Joldiş, cel ce mărşăluise toată ziua, având acuma o umbră ce se pierdea către capătul străzi într-o pâclă opacă a viitorului, se opri în dreptul restaurantului în care lucra chelneriţa cu părul roşu.
Soarele se sparse şi se scurse pe întreaga suprafaţă a vitrinei restaurantului, ce strălucea ca o folie de staniol galbenă. Joldiş se aplecă, gata să-şi lipească nasul de sticla vitrinei şi îşi puse palmele la tâmple să vadă mai bine, cum se pun apărătorile de ochi la cai. Ce văzu în sala mov? Trei clienţi, mesele rotunde, aliniate pe două rânduri. Chelneriţa stătea cu spatele către stradă la barul din fundul restaurantului şi discuta cu barmaniţa care avea părul negru strâns în coc.
Cum stătea în faţa vitrinei cu palmele lipite de tâmple, lângă Joldiş veni un câine mare, alb, cu un tichet galben în ureche, semn liniştitor că este câine comunitar, castrat, nemuşcător. Câinele se holbă şi el prin vitrină, apoi, neinteresat, se îndepărtă demn, cu paşi ponderaţi.
Singur şi suferind în faţa vitrinei, ca un plop pe o câmpie pustie, se rugă:
Doamne, atâta ajutor vreau, prognoza stărilor sufleteşti prin care trece chelneriţa cu părul roşu în următoarele trei zile. Nu-mi trebuie altceva, am prognoza, las pe mine, mă descurc sigur.
Am fost noi, oamenii, în vremuri imemoriale, fiinţe acvatice?
În locul ultimei lumini solare, mustoase, portocalii, veni un aer albastru, vălurit, răcoros, adânc.
Prin acest aer, ușurat după rugăciune, Joldiş o luă către căminul studenţesc teologic, cum ar fi păşit printr-o apă prietenoasă, atentă, ce-l îndemna: – Dă-te peste cap dacă-ţi convine, vezi bine că n-am colţuri, asperităţi.
Ajunse în camera lui de cămin, corect, a lor, pentru că o împărţea cu alţi trei colegi. Doi dintre aceştia erau plecaţi în vacanţă, mai rămase el şi un student care tocmai terminase anul doi. Abrudan Dorel, aşa îl chema. Acesta aştepta nişte acte să lucreze pe timpul vacanţei în Cipru. Abrudan, petrecăreț de felul lui, nu venise încă din oraș. Joldiș era singur în camera austeră cu un crucifix pe unul din pereții albi. Uneori, Joldiș avea sâcâietoarea bănuială că în crucifix este ascunsă o cameră minusculă de luat vederi. Se dezbrăcă și se întinse în pat cu senzația neplăcută că se culcă într-o vană veche de fontă, smălțuită, golită de apă.
Ce visă? Limpede, fără echivoc. Un vis ca un raport primit de un comandant nevoit numai pe baza acelui raport să ieie hotărâri decisive.
Pe întreg parcursul zilei de luni, chelnerița va fi în cea mai proastă stare sufletească, turtită ca o cutie peste care a trecut concasorul, fără dimensiuni, o pată. Seara doar, când restaurantul se animă, se umple de clienți, chelnerița își va recăpăta volumul, va fi îmbufnată, morocănoasă ca stâncile de sus ale munților, sortite unui permanent bandaj de pâclă, nori ori burnițe monotone. După seara muntoasă, ziua de marți vine ca o stepă arsă cu cenuși ridicate de vânt. Și marți seara, o ploaie binefăcătoare spală spațiul de praful cenușilor, și stepa seamănă cu epitaful lui Kazantakis:” Nu cred nimic, nu sper nimic, sunt liber.”
– Dar până când durează starea asta nenorocită?! Până când?! se revoltă Joldiș ca într-un cinematograf, în care, ori dacă stai în cap, ori urli, filmul se derulează egal.
După cele două zile rele, în a treia zi, pe pereții chelneriței, dacă ai fi tras cu degetul, ți-ar fi rămas pe vârful lui mâzga unei otrăvi metafizice.
– Nu se poata una ca asta! se ridică Joldiș în picioare.
Porni hotărât spre ușa de ieșire, și abia atunci, filmul, să nu-și piardă clientul, începu să se deruleze cu repeziciune… Abia în a treia seară, bate în ființa chelneriței dorința de-a sta în balconul din care se vede cum apare de după colț, viitorul. Ea stă în balcon pe un scăunel, lângă o măsuță pe care și-a pus cana cu cafea și o scrumieră curată. Stă liniștită, știind fără să-și explice de ce, că viitorul îi aduce cadoul după care tânjise ani de-a rândul. Așa se termină filmul, cu o palmă de cer senin, într-un cazan ce a fiert trei zile la rând, pelin și deznădejde.
Când se trezi luni dimineța, crucifixul sta neutru pe perete. Abrudan, petrecărețul, dormea cu pătura trasă peste cap. Avea frisoane din când în când. Discotecile sunt niște restaurante în care, în loc de mâncare și băutură se servesc ritmuri africane la pătratul pătratului și mugete de vulcani în erupție. Odată ajuns acasă delirezi în somn că ești pâlnia unei urechi în care cad rar și se înfig țurțuri ascuțiți de sunete.
Pentru Joldiș, visul despre chelneriță era un jar ținut în palmă. Îl trezi fără menajamente pe Abrudan, și îl duse să-i povestească visul în parcul din fața catedralei Sfântul Mihail, din start, camera părândui-se prea strâmtă, ca un ghiveci pentru vrejul fermecat de fasole.
Având liniile curbe, pline, catedrala semănă cu o cutie de rezonanță a unei chitare. Pe o bancă din fața ei, Abrudan stătu nemișcat în timpul confesiunii, și-i zise sigur pe el, hotărât:
– Trebuie să o lași în pace două zile. Abia în a treia seară te prezinți în fața ei cu un buchet de flori și-i spui sincer ce te doare. Hirotonisirea, parohia din Babău și ca o condiție apriori, căsătoria. Sinceritatea, în fața femeilor face minuni. Este cum ți-ar sări inima din piept și dacă ea nu ți-o primește lângă a ei, kaput! În ultima instanță poți veni și cu următoarea variantă:
– Facem o căsătorie de conveniență, peste un an divorțăm, suport toate cheltuielile.
Prezența lui Abrudan se dovedi salvatoare, ca butoaiele de ulei ce calmează pentru corabie, valurile furtunii. Dar aici era vorba de o furtună a timpului, de când se trezise până când își sfârși de povestit visul, secundele se năpustiră asupra lui ca țânțarii pișcători, roiuri roiuri. După ce însă Abrudan îi dădu cel mai de bun simț sfat din lume, timpul se destinse, părea o Volgă leneșă, îmbelșugată, trebuia numai să-ți vâri paharul în ea și minunea, marea minune se petrecea, văzând atâta votkă curgătoare, nu-ți mai venea să bei!
– Dumnezeu mi te-a scos Abrudane în cale! și nu-l mai lăsă din brațe.
Pe la amiază, o amiază plăcută, intimă, ca o baltă caldă pe care plutesc broaște cu toate picioarele răsfirate, merseră amândoi la restaurant. Chelnerița își vedea de meseria ei, cu mișcări rigide, ca un Pinochio construit din bucăți de lemn. La sugestia strategului Abrudan, seara se prezentă la restaurant numai Joldiș singur. Stătu adâncit în citirea unui ziar lângă o halbă de bere, pe buza căreia se așeză o muscă resemnată.
La începutul secolului, un savant descoperi că un an uman, are pentru un câine durata de șapte ani, iar un minut, are pentru o muscă durata unei zile complecte, 24 de ore! Joldiș făcu un calcul simplu, musca stătu pe buza halbei două zile și cinci ore!
Sentimentul că ești bătut de soartă, că ești knokaut, te face uituc. Chelnerița trebui să-i atragă atenția cu o voce seacă, cum ar fi ieșit dintr-un gât de os: – Eu plec, dumneata ce faci, mai rămâi?
A doua zi, ziua nepăsării, veni iarăși pe la amiază însoțit de Abrudan.
Chelnerița, ca o extraterestră abia instalată într-un corp uman, încă nu descoperise la ce sunt buni ochii. Le luă comanda, fără priviri. Clienții care strigau după ea, te rog domnișoară adu-mi și un coniac, te rog, grătarul să fie bine prăjit, salata fără sare, parcă vorbeau cu pereții, nu-i auzea nimeni, și când chelnerița se întorcea fără coniac, cu grătarul în sânge, cu salata saramură, oftau păguboși, nepăsarea lustruită a chelneriței tăindu-le din rădăcini, instinctul protestului.
Veni și ziua a treia, ziua cea mare ce se sfârșea cu o ferestruică nu mai mare de-o palmă prin care se vedea pâlpâind o stea, prea îndepărtată să fie a ta.
Toată ziua de când se trezi, până la ora de grație când trebuia să o abordeze pe chelneriță, Joldiș se văzu clepsidră, că este o clepsidră care nu se umple cu nisip, nu curge în el, în mod constant, un firicel de nisip, curge unul de descurajare. Până la ora 9 seara, clepsidra se umpluse, putea fi întoarsă, putea să o ia de la început.
La aceeași oră, 9 seara, orașul se oprise din balansul provocat de revărsarea tușului albastru, intens, al cosmosului, peste jumătatea de planetă părăsită de lumina solară, și pe chipul chelneriței, înfloriră niște zâmbete vagi, giocondiene. Pe trotuar, în chenarul vitrinei restaurantului, apăru tumultos Joldiș, cu un buchet impozant de trandafiri roșii în mână. Îl însoțea Abrudan, pe post de de antrenor ce îi dă jucătorului, ultimele sfaturi.
Cum pocnește hipnotizorul din degete și pacientul se trezește din transă, Joldiș clipi de două ori și zise:
– M-am răzgândit. Ia tu buchetul. Fă ce vrei ! și cu pași prăpăstioși, se pierdu printre perechile care se plimbau de la un capăt la altul a străzii principale, cum perechile ar fi făcut parte dintr-un experiment la scară planetară, de validare a unui limbaj prin care trupurile noastre dansează cu aerul, arborii, liniile clădirilor, ale străzii.
Cu buchetul străin în mână, Abrudan intră în local și merse drept către chelnerița cu părul roșu. Îi întinse buchetul. Stătu cu el întins. Ochii chelneriței îl cuprinse pe Abrudan într-o lumină tonică, lumina unui far ce mângâie încurajator, în noapte, corabia neliniștită de gândul rătăcirii.
Pe nerăsuflate, Abrudan îi povesti despre Joldiș, căsătorie, hirotosinire, și satul Babău.
-
Tu nu trebuie să te căsăătorești? îl împunse ea cu degetul în piept.
-
Ba da. Anul viitor termin facultatea.
-
Să mă ai în vedere, îl somă chelnerița.
Apoi, aranjându-i gulerul la cămașă, îl liniști:
-
Mă gândesc la ceva. Poate iese. Așteaptă un pic, și chelnerița dispăru în bucătărie. După câteva minute reveni însoțită de o fată pirpirie, ce clipea mărunt de timiditate.
– Ea este Neli, ajutoare de bucătăseasă. Vrea să fie preoteasă.
Abia peste două ceasuri, când întunericul pune probleme ochilor, Abrudan îl găsi pe Joldiș.
Joldiș stătea lângă colțul Casei de modă, cu coatele rezemate de balustrada podului de peste Someș și privea cum apa neagră amestecă încet diamantele colorate ale luminilor orașului de deasupra râului.
-
Joldiș… de ce ți-ai închis mă telefonul, hî, hî, îmi scuip plămânii, am fugit ca la maraton. Pic. La ora asta restaurantul s-a închis. Ne-așteaptă fetele. Preoteasa ta.
*
Iulian DĂMĂCUŞ
Oraşul
motto : „Ce va fi fiind Buenos Aires?”
Numai de-ar putea povesti
oraşul cu nume de femeie…
Ei! – ar sări istoricii oraşului –
mai e de cercetat, de văzut…
Aşa e, aşa e, dar între timp
numele lui, numele ei, cum ziceam
a devenit substantiv comun
atît de comun, că izbindu-se
de toţi pereţii, rănindu-se în
sîrma ghimpată, privind cu jind
printre gratii şi epoleţi, s-a hotărît
să devină pentru totdeauna
substantiv propriu!
Gherla este o clădire mare şi
alte clădiri mai mici, în stil baroc
cum se pot vedea mai ales pe străzile
din jurul Catedralei, în care e şi nu e
tabloul pictat de Rubens…
Uneori noaptea, îmbrăcat într-o
mantie cîrpită cu petece de vitralii,
Iisus coboară de pe cruce şi iese în burg
Nici Rubens nici aureola nu-l însoţesc,
iar poliţiştii-l cunosc şi nu-l întreabă nimic.
Poate vreun beţiv întîrziat
îl salută, proclet…
iar îndrăgostiţii de sub ramurile joase
îi fac un semn discret…
În spatele bisericii faţă-n faţă
cu ceasul solar, atelierul ceasornicarului,
cel care urăşte ceasurile moderne „obiecte
de unică folosinţă”, locul în care le vieux prof
de français spumegă împotriva americanilor
şi a limbii lor de pus pe garduri şi ziduri dosnice!…
Tot în centru la etajul II,
într-un apartament-dulap îmbătrîneşte
D-ra G. care umblă tot mai greu şi
zîmbeşte tot mai uşor, amintindu-şi de foştii
liceeni pe care i-a iubit, dar care,
vai cît de naivi erau! n-au ghicit niciodată asta…
Ce va fi fiind?…
S-ar putea să fie renumita ciorbă
cu hurut „pe sufletul” impozantului senator care
evocă o dată-n an trecutul, vorbind melancolic de
Sfîntul Grigorie Luminătorul care bate la porţile
grele de pe cele patru străzi ale oraşului spre-a aminti că
adevărata viaţă e – un drum de jertfe şi că numai cei singuri
rătăcesc drumul…
Ce va fi văzut aici mereu pribeagul Mihai
în drumul său spre Blaj? Nu l-a-ntîlnit pe Şincai, dar
stă împreună cu Coşbuc în parcul străvechi al oraşului,
în compania veveriţelor, a muzicii de fanfară,
a cărţarilor şi a îndrăgostiţilor…
Da, ar putea fi un oraş al tinerilor sau
al celor care se-ntorc la ţară
ori pribegesc în alte ţări…
Iată dimineţile în care creşte peste ani şirul
marilor dascăli ai oraşului şi iată
nopţile în care cei depărtaţi se-ntorc
purtaţi de mînă de-o amintire, ca-n prima zi de şcoală
de un proaspăt absolvent al Preparandiei…
Zilele calde mai amintesc de oraş prin fluieratul timid
al personalului solitar care opreşte-n gară
doar din obişnuinţă…
Dimineţile întind ceaţa rece a Someşului
prin parcuri,
prin ganguri,
macină ancadramentele înflorate ale geamurilor,
rup aripile amoraşilor de pe frontispicii/ Turcul
de pe poarta de piatră visează un răsărit pe Bosfor,
iar Atlanţii de la Muzeu se ghemuiesc
pătrunşi de umezeala gri…
Un copil strînge la piept prima sa
carte de poezii/
Grasul din vecini îşi mîngîie în somn pekinezul,
singura lui companie în orele tîrzii…
Poetului i s-a făcut dor să scrie
cu stiloul, despre amicul B.
care-şi doarme prima noapte în cimitir,
Pompierii înjură în cor
pisica ce stă cocoţată deasupra lor
precum Zaheu într-acel sicomor
estimp stăpîna pisicii-i binecuvîntează…
Hoţul a fost prins intoxicat cu cîrnaţi
chiar în ziua de Bobotează
Mirii-şi numără banii şi lunile pîn’la primul copil
Poisson d’avril, poisson d’avril…
Un ţigan coseşte iarbă pentru cal,
Cîţiva ţărani opresc la Tribunal/
Împingînd căruciorul cu sîrg
se grăbesc sicanii spre tîrg
Nu-l mai zăresc pe bătînul anticar,
doar într-un colţ – mărgele, brăţări
şi cîteva cărţi întinse pe-un ziar…
Încheiere
Să ca(u)t răspunsuri mi-a dat ghes
Întrebarea lui J.L.Borges
despre Buenos Aires!
Paranteză
Să nu mă plictisesc
în drum spre cartier (oraşul are
vreo trei, dar acesta-i numai şi numai cartier,
hai să vă spun: are cel mai înalt bloc din oraş –
6 etaje! şi ascensor, fapt care-l face unic!
Mai ales după revoluţie, nimeni nu s-a gândit
să mai facă unul la fel
A rămas ascensorul! Contra
trendului descendent.
Şi tot aşa pînă s-a ajuns la exploatarea
ultimei resurse naţionale – fierul vechi, pentru că
fabrici, uzine, ce să producă?…
macarale – ce să mai construiască, iar
chefereu’ ce rost mai are, că
sunt destule maşini… A rămas aşadar
ascensorul, dar…
întreţinerea creştea mereu, deci
comitetul de bloc într-o şedinţă-fulger a decis
ca locatarii şomeri
să fie angajaţi ca liftieri,
adică silnic (aşa scria) între orele 6-7 dim. şi 14-15 p.m.,
să ridice-coboare ascensorul, folosind
scripetele, lanţul, funia şi greutatea corporală –
contra unei taxe care
nu s-a comunicat, fiind ilegală.
După ora 21- L.-V, iar S. –D. două’ş patru din două’ş patru,
beţivii se vor ridica unul pe altul…,
dar cum nu s-a înţeles,
s-a precizat cu pix roşu: adică între ei, sau
contra unei taxe duble, de către angajaţi!
După 4 cincinale mulţi dintre beneficiari
au coborît pentru vecie… iar după ce unul adormise
în timp ce trăgea de funie şi a fost turtit de ascensor,
s-a renunţat la utilizarea acestuia. Planurile
de viitor n-au fost abandonate însă…).
Acum, pentru-a nu mă plictisi mergînd
spre cartier, trec intenţionat pe lîngă cel mai
înalt bloc, la partierul căruia se silabiseşte o firmă:
„Ascensorul” – Păcănele pentru Mari
şi mici (cu materialu’ clientului)!
„Pentru cine bat…”
De unde să ştie clopotul pentru cine bate
dacă el nu face nimic fără voia clopotarului?
Cum poate plînge atunci cînd afară-i cald,
florile cîntă, iar mieii zburdă (neştiind că de Paşti
vor fi sacrificaţi ca Iisus, iar clopotele vor cînta Învierea…)?
Tot aşa mă-ntreb, cum poate cînta pe o vremea ca asta
cînd inimile tremură în iarba-ngheţată a unei toamne
altfel, obişnuite…?
Clopotul nu cîntă, nu plînge. El sună
atunci cînd cupa de bronz se balansează lovind
bara de metal.
Oamenii, crezînd c-au meşterit ceva care vorbeşte,
au numit cupa, gură, iar bara, limbă
Numai pentru a auzi ce şi cînd voiau să audă!
Totul a fost calculat, iar clopotarul
n-are decît să-l tragă de funie ca pe-un animal ascultător:
cînd bate-n dungă, e foc, iar clopotul mare spune în sat
c-a plecat un bărbat…
Deşi el ar vrea să fie şi săracul egal cu ceilalţi
măcar pe ultimul său drum, clopotarul nu-l lasă –
Pe bani puţini, jelanie puţină!
Tot acolo ajunge…
Dar… să nu-i dăm sentimente clopotului… Ce ştie el?
El face zgomot. Ca un animal care – deşi pus pe odihnă –
e-ndemnat la lucru … Aşadar plîngem uneori
cu lacrimile închipuite ale clopotului, sau ne bucurăm
de sunetele ce ni se par vesele pentru că anunţă ceva vesel…
Pasăre pe bolta cerească, dar
oamenii l-au agăţat de gîtul cailor, al turcii,
de picioarele dansatoarelor, de uşile magazinelor…
Clopotul a invadat lumea, lumea e un clopot.
Dar eu spun că clopotul nu există, nu mai există
decît în mintea celor înfricoşaţi de tăcere, a celor singuri
Gura lor se teme să strige, să-şi spună spaimele
căci betegi de nevorbire, cine ştie ce sunete ar scoate
pentru a spune : mă bucur sau sufăr?!…
Şi atunci… e mai simplu să clatini puţin
un clopot de bucurie,
de tristeţe, de
o funie
care
se subţiază în fiecare zi…
*
Alexandru Ioan POPA
Născut în Codlea, județul Brașov, la 12 iulie 1987. Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” – ULB Sibiu(2007-2011). Master în etică profesională – Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca(2011-2013). În prezent doctorand (din 2013) – Școala doctorală de Relații Internaționale și Studii de Securitate, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB Cluj-Napoca. Debut în Vatra, nr. 10-11/2010. A mai publicat în revistele: Tribuna, Vatra, Cenaclul de la Păltiniș.
Elefantul soldat
Aceasta-i povestea Elefantului soldat și a drumului lung străbătut
în căutarea oului de cristal prin care se poate vedea atât de frumos răsăritul lui Phobos.
Elefantul soldat cu fildeși de granat, cu inima zincată și trompa forjată
în luptă dreaptă, cu tigri de cașcaval, în pădurile de cristal unde a nopții-Afrodită
plutește pe vise -lebăda de brânză topită.
Elefantul soldat cumpărat din Shambhala pe-o inimă de copil și-o stea logostea
de emirul Samir îmbrăcat cu o blană de leu paraleu,
cel ce-n mâini ține scutul lui Ahile și sabia din oțel a viteazului Etzel.
Elefantul soldat poartă pe spate un țol croșetat din pene de flamingo
de-o egretă cochetă pe nume Tamingo, și are mersul lin să nu-l zgâlțâie pe emir,
bunul lui prieten Samir, stră-stră-stră-nepot după mamă al regelui Pir din Epir.
Cerbul
Era toamnă
și flăcările întunecate ale părului tău
miroseau a codrii de halva
și a lacuri de budincă, pe care
plutesc bărcuțe de portocală.
În diadema coroanei tale
Dormea o regină a cărui păr volburos
Mirosea a benzină .
Eu eram ea
și vroiam să văd cerbul.
Ne-mpleteam șuvițele în noduri strânse,
Cum își rod sihaștrii mătăniile-n chilii.
Coboram nod cu nod, ca mierea pe funie,
Candelă mută ardeam între palme
Până-am simțit sub tălpi
Bruma amară a ierbii zgribulite în noapte.
Umbrele brazilor mârâiau lugubru,
Cu acele răscolite de-un abur gălbui
Plutind uleios printre vârfurile lor ascuțite.
Octombrie până la brâu
în rana cerbului își spală gândurile,
Mânjind în sosul de ciocolată
Toamnei toate frunzele.
Păunul
În ascuțișul înălțimilor himalaiene își despica privirea
și-n adâncimi de moarte mări pândea cu-n ochi la mii de ochi.
Câmpii de scrum ce răsuflau în cercuri tulburi, vane,
Ca un mistreț cu sângele-aburind
și-n margini de hotar bezne firoase descâlcind.
Vânându-și lira – un biet Orfeu cu arcul frânt.
În mijlocul cetății adânc, încolăcit de-un șarpe
Cupolele de aur își tresărea mărețul Templu Galben
și cocoțat pe-un scund merlon de jad,
icnea ademeniri deșarte
însuși Păunul alb.
[Vatra, nr. 3-4/2015]
revistavatra.org 