Categorie / v-am dat teatru!

de VATRA

Eugenia Sarvari – Festivalul Național de Teatru 2023

Ediția a XXXIII-a a Festivalului Național de Teatru de la București s-a desfășurat pe parcursul a unsprezece zile (20-30 octombrie 2023) avându-i drept curatori pe Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari. Oferta festivalului a fost deosebit de bogată: lansări de carte, masterclass-uri, comunicări tematice despre colaborarea dintre scenografi și ceilalți artiști implicați în realizarea spectacolelor, momente in memoriam George Banu, dezbateri, expoziții, o secțiune on air cu spectacole și emisiuni realizate de Radio România Cultural și Radio România Actualități, ateliere, spectacole-lectură, instalații și nu în ultimul rând spectacole selectate din teatrele din țară dar și câteva producții din străinătate. Din multitudinea de propuneri mă voi referi doar la trei spectacole – Mass de Fran Kranz, Băieții de zinc după Svetlana Aleksievici și Exod de Marius Ivaškevičius.Mass de Fran Kranz este o coproducție a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și un teatru din București în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Patru actori – Ofelia Popii, Richard Bornoczki, Mihaela Trofimov și Marius Turdeanu – aduc, de o manieră exemplară, în fața publicului, cumplita poveste a confruntării dintre două familii, în care copilul uneia a fost ucis de al celeilalte într-un atac armat într-o școală, atacatorul omorându-și zece colegi, după care s-a sinucis. Spectacolul dens, apăsător prin problematica abordată pune oglinda în fața unei societăți măcinată de boala excesivei violențe, a neputinței de a (mai) ține în frâu adolescenți care și-au pierdut direcția. Totodată, vorbește și despre debusolarea părinților, despre imposibilitatea lor de a comunica cu propriii copii deveniți un soi de autiști emoționali. Cele două mame și cei doi tați distruși de tragedia prin care au trecut încearcă o împăcare într-o situație în care păstrarea calmului, depășirea, lăsarea în urmă a ceea ce s-a întâmplat e mult prea greu de făcut, dacă nu chiar imposibilă.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – În POOL (no water), arta devine o chestiune mor(t)ală

În același timp o criză majoră și un izvor de creativitate, pandemia a răsturnat tiparele normalității și, implicit, ale artei în 2020. Dacă lumea, așa cum o știam, a încremenit complet (în spaimă și incertitudine) vreme de două luni și s-a mișcat apoi haotic și ezitant în restul anului, noi forme de arte vizuale au căpătat formă și au luat avânt într-un mod imposibil de anticipat în urmă cu puțin timp. Actorii au fost sechestrați la domiciliu în „infama“ perioadă martie-mai, dar energiile lor au circulat nestingherite, intermediate de fibre optice, smartphone-uri și Zoom și au sfidat în mod creativ restricțiile impuse de autorități. Primul (sau, în orice caz, cel mai vizibil) produs al acelei perioade, o adevărată estetică a pandemiei (cum a fost intitulată pe bună dreptate secțiunea în care a fost prezentat la Festivalul Național de Teatru din acest an), instalația performativă POOL (no water), produsă de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca a fost lansată direct pe platforma Eventim la scurt timp după ce lockdown-ul a fost ridicat. Cu siguranță că autorului dramatic britanic Mark Ravenhill nu i-ar fi putut trece prin cap că, la un moment dat, într-o țară neobișnuită de la marginea Europei textul său va căpăta o astfel de formă de expresie neconvențională.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – Drumul spre neutralitarism începe cu un tușit

Degeaba Ministrul Culturii e al doilea om în imperiu dacă fiica lui își cască gura și declară cu senină „impertinență“ că Împăratul tușește la Parada Sănătății. Forțele de ordine îi iau pe sus și-i bagă la izolare într-o cameră de nu se știe unde. Fetița (Silvana Negruțiu), luată la rost de părinți (Viorel Cojanu și Mihaela Rădescu), își susține cauza cu înverșunare și nicicum nu acceptă că doar i s-ar fi părut că l-a auzit pe Împărat tușind, când acesta mai că nu-și scuipa plămânii. În împărăția lor nimeni nu e bolnav, cu atât mai puțin Împăratul. Iar dacă Împăratul s-ar îmbolnăvi, ar rezulta în mod fatal că toți ceilalți cetățeni de rând ar fi cât se poate de vulnerabili, de muritori și de insignifianți, și s-ar alege praful de societatea lor ideală.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – Exeunt: un video-poem performativ care deschide uși către viitor

Dacă izbucnirea pandemiei a blocat timp de două luni aproape întreaga planetă, și a paralizat în continuare unele sectoare de activitate, s-au căutat soluții de compromis pentru a depăși, cel puțin provizoriu, acest impas dificil. Artele spectacolului au avut de suferit în mod deosebit, accesul în săli fiind interzis. Unele producții s-au pretat unor reprezentații scenice, sau au fost concepute ca atare, iar unii artiști au speculat posibilitățile mediului virtual pentru a-și întâlni publicul online, în cadrul unor creații novatoare, care provoacă arta scenică tradițională și o situează într-o zonă de interferență. Producții notabile în acest sens sunt POOL (No Water) de Mark Ravenhill, realizat de Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea pentru Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, o instalație video creată în perioada izolării (aprilie-mai), care a angrenat eforturile unei echipe care nu a interacționat fizic pe tot parcursul realizării proiectului. Andrei și Andreea Grosu au realizat pentru Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu o variantă filmată a piesei Autobahn de Neil LaBute sub forma unei mini-serii de șapte episoade turnate într-o mașină, pe șosea. Dacă în acest caz, produsul final aduce mai mult a film decât a teatru, proiectul Exeunt al companiei independente clujene REACTOR de creație și experiment îmbină în mod aproximativ egal cele două medii artistice, într-un performance echilibrat, vulnerabil și uman, cu concursul actorilor Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus și Adonis Tanța.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei Vornicu – Unde-s doi, tensiunea crește: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“

Dacă evocarea celebrei scriitoare britanice Virginia Woolf nu e în măsură să stârnească temeri sau alte manifestări anxioase, conotațiile cu care versul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ e învestit în spectacolul cu același titlu  induce o stare persistentă de neliniște. Rescrierea parodică a versului „Who’s Afraid of the Big Bad Wolf“ din animația Disney „Cei trei purceluși“ antrenează o doză consistentă de arbitrar și de irațional ce oglindește elocvent starea de spirit a personajelor care o fredonează în momente cheie. Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a VI-a)

 

Cristian STAMATOIU

Preliminarii exacte pentru orice opinie fie ea despre teatrul românesc de azi

 

1.  Învăluiri și dezvăluiri contextuale

O criză a teatrului în sine nu există, ea fiind doar o componentă cu o suprafaţă tot mai restrânsă a unui fenomen de fapt tot mai cuprinzător. Acest paradox nu semnifică însă o sustragere a spaţiului scenic de la criza generală, ci faptul că Artele în ansamblu se află într-o… dramatică pierdere a rolului lor social pozitiv.

Dacă o astfel de imagine poate părea exagerată, să comparăm impactul unor opere care chiar şi-au influenţat epoca cu actuala condiție a Artelor la nivelul mentalului colectiv. Să apelăm astfel la un eveniment relevant din istoria teatrului: în 25 februarie 1830 a avut loc premiera dramei Hernani de Victor Hugo, ocazie cu care polarizările de opinie au condus la celebra „bătaie a lui Herani” dintre tinerii romantici şi fosilele neo-clasiciste. Disputa lor nu era doar estetică, ea disimulând o acerbă luptă pentru întâietatea în proiectul social al vremii, rivalii fiind burghezia emergentă şi, respectiv, nobilimea conservatoare. Acceptarea publică, sau negarea, unor valori socio-morale clasiciste sau romantice avea în zorii modernităţii o miză atât de mare, încât în jurul lor se puteau declanşa polemici, scandaluri, procese, dueluri… Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a V-a)

REFLECŢII ŞI REFRACŢII

 

 

Mircea MORARIU 

La ce bun festivalurile de teatru? Își mai păstrează ele identitatea?

Nu voi relua în spațiul acestei intervenții, prilejuite de numărul pe care revista Vatra a decis să îl dedice teatrului, pe cât de vechea pe atât de inutila discuție referitoare la numărul fie prea mare, fie prea mic al festivalurilor de teatru din România de astăzi. Și aceasta fiindcă, în ceea ce mă privește, cred în continuare în adevărul exprimat cu mulți ani în urmă de mult prea repede uitatul dramaturg și eseist de teatru care a fost și este Dumitru Solomon. Într-un excelent editorial inserat acum mai bine de două decenii în cuprinsul revistei Teatrul azi, dl. Solomon punea cu inteligența și concizia-i pe care i le recunoșteau toți ce i-au citit și apreciat scrierile, cu claritate lucrurile la punct.

Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a IV-a)

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI (continuare)

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

 

Cristian STAMATOIU

Interregn 

1. Interregnul, ca formă de sincronizare empirică la noi cu avalanșa postmodernismelor de-a gata, dar și de supunere mercantilă față de anticultură (iar nu contracultură!). La acestea se mai adaugă și incapacitatea funciară de a se genera linii strategice de forță chiar și în orizont teatral. O expresie plastică a nestării acestei stări ar fi invocarea evoluției de la starea „de molfete spre cea de solfete” apud N. Stănescu…

Citește în continuare →

de VATRA

Teatrul românesc, azi (partea a II-a)

 

ANCHETA TEATRUL ROMÂNESC, AZI

Din structura dosarului tematic despre teatrul românesc de după 1989 nu putea să lipsească o anchetă despre fenomenul teatral contemporan, o anchetă în cadrul căreia am adresat câteva întrebări unor oameni de teatru cu experienţă, autoritate şi reprezentativitate. Întrebările adresate de noi, nu fără unele subtextuale intenţii ironice, sunt:

  1. Care e starea teatrului românesc, azi?

  2. Care vi se par cele mai importante „realizări” ale teatrului românesc de după 1989?

  3. Care vi se par spectacolele cu adevărat remarcabile din ultimii 30 de ani?

  4. Cum vedeţi rostul si importanţa criticii de teatru, astăzi?

  5. Care este condiţia teatrologiei, ca disciplină, în ansamblul culturii umaniste româneşti contemporane?

Citește în continuare →