de VATRA

Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O femeie matură din București, intelectuală aflată într-o stare post-traumatică, de după moartea unei ființe dragi, și o adolescentă desțărată, rezidentă în Barcelona, marcată de divorțul părinților, pornesc într-o excursie spre rădăcini, o mică localitate de pe malurile Dunării. Călătoria este, deopotrivă, o ciocnire între generații, o incursiune în istoria familiei și a C.-ului, o experiență de (auto)cunoaștere și regăsire, o aventură în căutarea sensului existenței. Tema fierbinte a emigrației românilor de azi în Occident se oglindește în transmutarea unor italieni pe pământ românesc, la mijlocul veacului al XIX-lea. Poți trece „Linia Kármán” fără explozie sau năruire? Numai marea literatură reușește să surprindă nuanțele infinitezimale și imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán este un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/ din spații geografice și biotopuri diverse, ci și în ceea ce privește propriul sine, identitatea și alteritatea, prezentul și trecutul, realitatea exterioară și cea psihologică, viața și moartea, adevărul și ficțiunea.

Andreea Răsuceanu este o prozatoare extraordinară, o creatoare originală de lumi actuale și apuse, zdruncinate de drame individuale și colective, conturate cu precizie realistă și învăluite într-o copleșitoare poezie a crepuscularului. Cenușă și splendoare, ca într-un film alb-negru de Elia Kazan, ca într-o melancolică fotografie în sepia, peste care se așază, în colaj, imaginile colorate, de parc Guell, ale unui nou început.

 Gabriela Gheorghișor

Citește în continuare →
de VATRA

Ioan Moldovan – Poeme

*** mi-e pielea de celofan

mi-e pielea de celofan de proastă calitate

nimic nu mai ajunge la inimă din seara străveche

un ger getic din față, din spate

mă ține la graniță

spre hazul vameșilor ce-și dau din coate

ascultând cum m-apuc să dau detalii

ca nebunii lăsați de capul lor

Nimic-nimic nu reiese

Niciodată nimic n-am vrut să spun ceva

Citește în continuare →
de VATRA

Sorin Antohi şi Balázs Trencsényi – Antimodernismul (II)

Notă liminară

Aceasta e a doua parte din „Approaching Anti-modernism”, introducerea (pp.1-43) la volumul Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, coord. Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi (Budapesta-New York, CEU Press, 2014). Versiunea românească a introducerii, realizată de Ioana Șerban (și revăzută de mine), a apărut inițial, din inițiativa lui Luigi Bambulea, în revista Verso (nr. 2-3/2014 și 4-5/2015). Versiunea maghiară, realizată de Babarczy Eszter și Balázs Trencsényi, în Dénes Iván Zoltán, [coord.], A magyar történetíras kánonjai [Canonul istoriografiei maghiare], Budapesta, Ráció Kiadó, 2015, pp. 285-317. Prima parte a fost republicată în românește în Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 17-25.Volumul a fost realizat numai de cei trei amintiți mai sus, dar eu am contribuit la îndelungatul schimb intelectual care i-a dat naștere. Astfel că introducerea vorbește și în numele lor. Poate cândva o editură românească va traduce tot ciclul în care a apărut volumul menționat: Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries.

Sorin Antohi

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Fondane vagabondul și Ulise în vagabondaj persuasiv (IV)

Dualitatea Fundoianu-Fondane

Poemul Ulise constituie, de facto, un pilon autobiografic pentru Fondane (care s-a căutat și prin intermediul lui Arthur Rimbaud). Biografia lui B. Fundoianu și totodată a lui Benjamin Fondane este ilustrativă în acest sens. Prezent în limba română cu o piesă de teatru (cu inserturi de proză) care nu a fost remarcată la apariție (Tăgăduința lui Petru, 1918), apoi cu un volum de eseuri (care a scandalizat, la timpul său, printr-o teorie hiperbolizată de critică, aceea că literatura română este o colonie a literaturii franceze) – a se vedea volumul Imagini și cărți din Franța (1922), Fundoianu emigrează în Franța, în 1923, ca să devină Fondane, deși în 1930 îi apare volumul Priveliști, cu poemele românești publicate în varii reviste și adunate acum într-o carte.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Făt-Frumos din viitor (2)

Un lucru pe care puțini oameni îl iau în considerare este că anumite mesaje subtile transmit stereotipuri de care nu suntem conștienți. De exemplu, dacă îi spui unei femei lipsite de imaginație că are pantofi frumoși, ea s-ar putea gândi chiar la pantofi, deși aprecierea se referă de fapt la picioarele ei și abia după aia la alte chestii. Dar oare există femei lipsite de imaginație? Partea proastă e că această regulă funcționează și invers. De aceea, în studiourile de la Hollywood, pornind de la afirmații cât se poate de neutre, unele vedete intră în panică, ajungând frecvent la insuportabila senzație de #MeToo, însoțită de coșmaruri, insomnii, acuzații de hărțuire sexuală, procese în instanță și despăgubiri de milioane de dolari. Concret, în cazul nostru, Rujatu îi spusese Anetei că pare o persoană deosebită din simplul motiv că dorea să încheie cât mai repede conversația și să meargă la toaletă sau în altă parte – rămâne de văzut unde. În loc de asta, Aneta interpretă cuvintele lui ca anticipând intenția de a-i da cincizeci de lei, așa cum se procedează de obicei cu infirmierele din spital, pentru a le câștiga bunăvoința. Mai ales că, imediat după aceea, Rujatu adăugase că „persoane ca dumneata nu sunt apreciate cum ar trebui”. Ok, atunci apreciază-mă! ar fi putut răspunde Aneta. De fapt, chiar acesta este înțelesul cuvintelor ei aparent inocente: „Vai, domnule!… Hi, hi!”

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Scrisori neexpediate

 Dragă  Monica,

Te-am visat azi noapte și mi-am dat seama că nu mai pot amâna scrisoarea pe care o am în minte de la moartea lui Virgil. Nu am putut să-ți dau telefon, imediat, dar în cele trei zile de când am aflat, l-am simțit/văzut exact așa cum îl păstrez în minte, cu acea eleganță naturală pe care a păstrat-o până la sfârșit, cu acea interioritate inteligentă, plină de umor, uneori caustic, alteori trist, alteori doar destins, cu acea rezervă în gesturi pe care nu am mai văzut-o, la fel, la nimeni.

Citește în continuare →
de VATRA

Poeme de Dan Bogdan Hanu, Ioana Diaconescu, Dan Dănilă, Alexandru Ovidiu Vintilă și Sorin Anca

Dan Bogdan Hanu

Snowdrifts (Versetele maidaneze)

Motto: „Este adevărat că doar neliniștea merge împotriva timpului…” (V. Holan)

cînd s-a trezit se afla într-un bar părăsit

asta i-a dat de bănuit că acolo e capătul lumii

sau că oricum el nu poate fi departe

totul era alcătuit din pînzeturi și împletituri din paie – scaune mese pereți cercevele grinzi podele

„îngrozitor, m-am băgat în burta unui animal împăiat!” și-a spus

închipuindu-și flăcările ce ar mistui totul în cîteva clipe

„dacă m-aș găsi înăuntrul unei țigări, ar fi cam același lucru,

poate doar mirosul ar face diferența!”

Citește în continuare →
de VATRA

Cosmin Divile – Circul din fața casei: eros și romance în adolescența din comunism

În romanul lui Adrian Sângeorzan1 sunt rememorate secvențe din copilăria protagonistului, Adrian (petrecută la finele regimului dejist), și câțiva ani din prima tinerețe (în epoca ceaușistă). Cu toate că Occidentul nu e un personaj central în roman (ca în Vizuina de Aur, de pildă), contactul prin intermediul bunurilor materiale sau produselor culturale cu lumea de Dincolo fiind sporadic, regăsim și aici aceeași fascinație din alte narațiuni despre copilăria/adolescența petrecute în comunism. Deși rememorarea e realizată din perspectiva narativă a copilului-adolescent, îndărătul vocii auctoriale se află uneori expertiza postcomunistă a adultului, care adnotează și orientează experiențele formatoare ale eroului. Recurența unor inserții despre regimul politic în rememorările copilăriei (de pildă, „în anii ’60 comunismul părea veșnic ca o maree continua căreia dacă nu i te împotriveai te lăsa să plutești”2 sau „Comunismul ajunsese un decor prăfuit, scârțâitor, uitat pe o scenă pe care actorii începuseră să vorbească fără a-și mai ține mâna la gură”3, iar exemple pot continua…) trădează vocea matură prin care sunt adnotate întâmplările. Chiar dacă textul e jalonat de astfel de explicații despre dictatura comunistă, e recuperată și vocea narativă a copilului, cum e cea în care protagonistul își reneagă statutul de pionier, în urma interferenței cu palierul religios, urmată de părerile sarcastice ale celor mai mari. Voind să intre într-o biserică (din curiozitate sau pentru a spune o rugăciune), Adrian e întâmpinat de un preot ce-l sfătuiește că nu se cade să intre cu cravata de pionier în „lăcașul Domnului”, prilej cu care protagonistul, deși e intimidat, își păstrează totuși „integritatea” de pionier. Doar că realizează, deopotrivă, imediat după aceea, că acest statut nu e, totuși, la „modă” printre copii.

Citește în continuare →