M-am întrebat adesea, citind biografiile, memoriile sau jurnalele unor oameni celebri, cum de lor li se întâmplă atât de multe lucruri interesante, iar mie, nimic. Una din explicații ar fi tocmai aceea că eu nu sunt celebru – dar mai sunt și altele. Și iată că, de îndată ce am făcut primii pași spre celebritate, mi s-a întâmplat și mie, în sfârșit, ceva ce ar merita povestit.
Mai întâi, Domnica (Dominique) Ilea s-a gândit să traducă „Simion liftnicul” în limba franceză. După ce a tradus cartea, mi-a trimis un mesaj pe email, întrebându-mă dacă aș fi de acord să o publice în Franța. Am făcut eu niscai nazuri, c-o fi, c-o păți, să mă mai gândesc, dar în cele din urmă mi-am zis că merită și francezii să citească o carte bună.
Pentru cine nu știe, chestia cu traducerile din literatura română stă cam așa: Citește în continuare →
În primul rând, nu port izmene fiindcă nu sunt balerin. Dar era cât pe ce să fiu. Până în clasa a patra, am avut numai note de zece. Orice aș fi făcut, eram perfect. Avantajul de a fi perfect constă în aceea că nu trebuie să faci nimic deosebit ca să fii astfel. Și nici nu e câtuși de puțin obositor. Mai ales într-un sat din raionul Vaslui, regiunea Iași, în anii șaizeci, când colectivizarea abia se terminase – cu bine. Citeam cu voce tare, fără să mă poticnesc, poezii de Mihai Beniuc, învățasem tabla înmulțirii de pe coperta unui caiet cu pătrățele și corespondam cu redacția ziarului Scânteia pionierului.
Totuși, ca orice vedetă, aveam și eu o mică problemă, necunoscută marelui public. Citește în continuare →
Încă din fragedă copilărie am vrut să-mi scriu memoriile. Însă au apărut mereu tot felul de probleme. Mai întâi, nu știam să scriu. Pe urmă, după ce am învățat cât de cât să citesc și să scriu, am constatat că nu prea am despre ce. Nu mi se întâmpla nimic care să merite efortul de a scrie. Căci, să ne înțelegem, a scrie presupune un efort, sau chiar două: intelectual și fizic.
Despre asta discutam mai zilele trecute cu cineva, nu spun cine. De ce nu am ținut niciodată (nici eu, nici el) un jurnal. Și am ajuns în deplin acord la următoarea concluzie: din cauză că nu ni se întâmplă nimic semnificativ. Trăim printre oameni banali și ni se întâmplă doar întâmplări banale sau, în orice caz, care nu merită consemnate, posteritatea nu ar avea ce face cu ele. După ce ne-am îmbătat – sper că ați înțeles, discuția despre Jurnale și Memorii nu avea loc pe uscat –, am putut defini și ce este aceea o întâmplare. O întâmplare este întotdeauna abia amintirea unei întâmplări. Natura ei temporală o face să existe abia din momentul când nu mai există, când e plasată în trecut, ca o suită de prezenturi epuizate. O întâmplare este, așadar, o capcană a timpului, ceva care îl ține captiv, esența ei rezidă în geometria ideală, în cercul închis și izolat, pus la conservat undeva în memorie. Nu vă lăsați manipulați, aceste observații atât de juste și precise au fost formulate și redactate după ce m-am trezit! Citește în continuare →
