Etichetă / Emilian Galaicu-Paun
Nina Corcinschi – Emilian Galaicu-Păun: poeme din grădina de rodii
…în care (grădină) „o femeie-și/ cultivă cica-/ (ci)tricele made in/ Cântarea Cântărilor” – este o revenire triumfală a lui Emilian Galaicu-Păun în „(bib)laica” temă a erosului și a morții. Dragostea este tare ca moartea, axioma pipăită pe toate p(h)ărțile ei livrești în cărțile anterioare, cunoaște în A(II)Rh+eu / Apa.3D (Cartier, 2019) adevărata ei măsură ontologică. Dacă în Arme grăitoare kamasutrele scriiturii sunt exerciții erotice de textualizare a corpului și corporalizare a textului („mângâiam trupul ei kaligrafic de parcă aș fi urmărit, bifurcându-se-n copulative/ și subordonate, o frază”), în A(II)Rh +eu biblioteca se transformă în mod miraculos și, mai ales, emoționant într-o „pădure/ fermecată și unde de jur împrejur, ᾿n toate tufele de păducel, printre spini,/ înflorește pasiunea lui Merlin vrăjit de frumoasa Niniane”. Pasiunea, născută „din prima frază – la prima vedere” deține două elemente cardinale ale simțirii erotice: adâncimea și fulguranța. Adică esența transformatoare, de experiență-limită, pe de o parte și străfulgerarea emoției, cu mirarea și revelația, pe de alta. Iubirea se esențializează și îmbogășește în carate, trecând prin nesfârșite filtre culturale, iar congruența dintre referința savantă, încărcătura enciclopedică, grafica spectaculoasă și amprenta senzuală, convulsivă, orgasmatică fac excepționalitatea acestei cărți.
Emilian Galaicu-Păun – Două sonete (ne)pereche
Prima Pudriera cu
moarte, oglinjoară
pe care (dintr-odată,
retrovizoare)
am pri-
mit-o, a a Mamei,
fost cea singura ce-
i păstrează
a mamei chipul, aşa
Eleonora –
în chiar cum arăta
seara de în timpul
vieţii –
8 Martie,
cu dreptul nu praful
de primul şi pulberea
născut. s-alege, ci
(po)Em dat peste cap Odore di femina
Poeme de Emilian Galaicu-Păun
Liebestod
februarie-i luna făcută din streşini şi lume cu capul în nouri[sprezece].
încă n-ai scăpat bine de Valentine’sDay şi-ai dat de Dragobete.
după-amiaza de miercuri împarte oraşu-n bărbaţi [pe]trecuţi de… şi fete.
50 (neîmpliniţi). (încă) 19.
nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa
de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.
„tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”,
l-a-ntrebat ea, c-un tremur abia perceptibil în glas. (rima: vâr – stă Citește în continuare →
Emilian Galaicu-Păun – Tânărul. Parca
Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,
falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o
„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,
despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia
de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –
cu Садовое şi, pe centură, БольшоеКольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)
Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.
Şi încă puteai să-ţi mar-
quez*-i poemele: „Made in USSR”.
„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”
Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →
Al. Cistelecan – Sang d’encre
O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Citește în continuare →
Emilian Galaicu-Păun – Octoih matern
-
Praznic
În vara lui
’46, atunci
mama şi-a
mâncat-o
– fiartă! –
păpuşa de
tărâţe a
copilăriei.
Citește în continuare →
Emilian GALAICU-PĂUN – Silenzio (Stampe)
Un poem
o
r
t
a
l
consumă
aerul
unei limbi
dintr-o
suflare;
după, vine
poezia
să-i facă
respiraţie
gură la
gură –
deloc
întâmplător
Sărutul
lui Brâncuşi
pecetluieşte
un mormânt.
Silenzio stampa
La capătul
celor 40
de zile
de grevă –
cea mai
lungă din
Europa
de Est! –,
ultimul
artist al
foamei
şi-a cusut
gura pe
dinăuntru
cu propriile
coarde
vocale.
(The rest
is silence)
Respice finem
Văzându-l
cum trage
să moară,
apropiaţii
se grăbiră
să-i aprindă
între degete
o lumânare
(…şi tot aşa,
lumânare
de la
lumânare!),
atât că
ignoranţi
în materie
de suflet
nu ştiau cum
Dum-
ne-
zeu
să dea mai
tare flacăra.
Coup de grâce
La cei cca
44 de ani
de posteritate,
poezia lui
Paul Celan
(1920-1970)
seamănă tot
mai mult cu
Romy Schneider
(1938-1982)
puţin înainte
de a-şi pune
capăt zilelor.
Jus vita necisque
Câte-o naştere
pentru fiecare
(tentativă de)
suicid –
la plecare,
Sylvia Plath
(1932 – 1963)
nu datora
nimic nimănui.
Vieţi paralele/
morţi în serie
Cine cui
trebuia
să i-o pună
care cu cine
să şi-o tragă
– în serie
sau paralel –
ca nici unul
din cei trei:
Jimi Hendrix
(1942 – 1970)
Janis Joplin
(1943 – 1970)
Jim Morrison
(1943 – 1971)
– cel puţin
din respect
pentru legea
vaselor
comunicante –
să nu moară
singur de
supradoză?!
Zippo
Trupul
flamboaiant
al micuţei englezoaice
Jane Birkin
ţâşnind din mâinile
lui Serge Gainsbourg
(1928 – 1991)
cât să-şi aprindă
une dernière cigarette.
Trisecţiunea de aur
1.
…şi dacă
maică-sa
l-ar fi
născut
prin
cezariană,
Yukio Mishima
(1925 – 1970)
tot îşi
făcea
seppuku?!
2.
…când
înţelepciunea
unei vârste
înaintate
i-a spus
că bătrâneţea
e o ruşine,
Yasunari Kawabata
(1899 – 1972)
şi-a spălat-o
cu sânge.
3.
…prieteni
la cataramă
în viaţă,
moartea
i-a prins
la o cingătoare
(aceeaşi)
de samurai –
în chip de
wakizashi*, Mishima
& katana**, Kawabata.
* wakizashi (脇差) – sabie japoneză cu lamă scurtă, măsurând între 30 şi 61 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu katana.
** katana (刀) – sabie japoneză cu lamă lungă, măsurând peste 60 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu wakizashi.
Cap sau pajură
1.
Ultima
orhidee
de la
butoniera lui
Oscar Wilde
(1854 – 1900),
înainte ca
acesta să-şi
schimbe
smochingul
de dandy
pe zeghea
de puşcăriaş –
ca un cocoş
tras al unei
arme de foc
ţintindu-i
n
i
m
a
Orice
orhidee
trecută
printr-o
butonieră
de frac
se preface
în clitoris,
şi doar
orhideea lui
Marcel Proust
(1871 – 1922)
în prostată
CV = WC
…după ce
l-au bătut
până când
s-a căcat
cu sânge
pe el, Osip
Mandelstam
(1891 – 1938)
a tras apa
şi a curs
â
n
g
e, 5 l –
sângele apă
nu se face
Patriarhală
Pe când
tânăra
văduvă
răcnea
fără sine:
„Gheorghiţăăă,
cui mă laşi?!…”,
pe marginea
gropii
bărbaţii
satului
mustăceau
în tăcere.
M.M.
Într-o palmă
strâng
linia vieţii,
într-alta
o lamă
punând[u-şi]
semnul
„=”-ităţii
de-a curmezişul.
Ghici în
care mână,
Mady Marin
(1956-2003)?
Priveghi
…acum
şi ochii tăi,
Alexandru
Muşina
(1954 – 2013),
vor spori
albastrul
de Voroneţ.
Mutatis mutandis
Asta da,
solidaritate
de breaslă –
în ultimii ani
Eugen Cioclea
(1948 – 2013)
cerea mereu
de mâncare
şi i s-a dat
din când
în când
de băut.
Mort beat
1.
Nu-i aşa,
frate de cruce
Ioan Flora
(1950 – 2005),
că roua de
dimineaţă
taie greaţa?
2.
Şapte ani –
şi gata,
Gheorghe Crăciun
(1950 – 2007),
ţi se-ntoarce
pe dos
stomacul
de câine
al mormântului!
Diptic fumat
1.
…fără
Alexandru Vlad
(1950 – 2015)
aceasta CHIAR
nu este o pipă!
2.
Om de viaţă,
moartea l-a dat
peste cap –
acum Al. Vlad
trage pe nas
tămâie de pipă
şi bea tutun
de cădelniţă.
Greenpeace /
Pax aeternum
În ziua
în care
şi cimitirele
vor deveni
vegetariene,
nu noi, ci
morţii
noştri
iubiţi
ne vor
scoate
de Paştele
Blajinilor
la iarbă
verde.
Despărţirea de Goethe
Dacă-mi caut
moartea
cu lumânarea
este tot
ca să fac
lumină
mai multă lumină
Bras de fer
…dar nici
Iisus
nu-şi
poate
trece
prin
poarta
(de metal)
a raiului
decât
găurile
din palme,
nu şi
cuiele!
Pietà
Acum
tot
ce-mi
doresc
este
încă 7
ani de
viaţă
şi doar
ca să
pot fi
îngropat
într-un
mormânt
cu mama:
unu-n
braţele
celuilalt
aşteptând
învierea
din morţi.
[Vatra, nr. 9/2015]
Fratele Emil
Emilian GALAICU-PĂUN
N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.
Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.
O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-
lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman
n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –
cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.
Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile
militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.
Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea
spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-
lui Emil taburetul – o lume-n suspans.
Să nici nu se aşeze la masă de scris
– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,
ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea
nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care
o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.
De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.
Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!
Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,
când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care
scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe
conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.
Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.
Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe
cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două
decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,
o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi
veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.
Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,
mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.
Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,
la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,
ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.
[Vatra, nr. 8-9/2014]
revistavatra.org 