Etichetă / epica magna
Constantin ARCU – Prin lumea largă
Însemnare a călătoriei mele în America de Sud (Fragment dintr-un jurnal de voiaj în contratimpi)
24.03. 2017 – Pe Titicaca şi mult mai departe
Titicaca este lacul navigabil situat la cea mai mare altitudine din lume, asta o spun toate ghidurile turistice. Despre Lacul Titicaca elevii află încă din şcoala primară, dar nu mai reţin în ce context, probabil în legătură cu civilizaţia Inca. Mai încoace, televiziunile au transmis că oceanologul francez Jacques-Yves Cousteau a descoperit sub apele lacului urme ale unor vechi civilizaţii. Suficiente elemente pentru ca perspectiva unei croaziere pe Titicaca să însemne un eveniment.
Totuşi, chiar la prima oră, în timp ce mă bărbieream, am simţit cum mă cuprinde iar părerea de rău pentru că săvîrşisem, eufemistic vorbind, o faptă lipsită de delicateţe. Nu-mi puteam lua gîndul de la gafa din ajun, nici vorbă să mă gîndesc la croazieră. Erau 50 de dolari, doamnă!, mă auzeam spunînd. Deşi nu reuşeam să mă dumiresc pe deplin, exista ceva brutal în propoziţia aceasta. Luate separat, cuvintele îşi păstrau inocenţa, însă alăturarea dădea naştere unei compoziţii parşive. În fond, nu mi s-au pretins bani pentru sex (asta trebuie să fie o lucrare liber consimţită şi gratuită!) şi nici nu se punea problema, Doamne fereşte. Foarte probabil, la mijloc a fost o eroare: Suzana a confundat bancnota. Dar, odată rostită, propoziţia producea o explozie semantică tare nefericită. Citește în continuare →
Sergiu Radu RUBA – Semnaţi aici! (fragment)
Frica, da, frica începea să lucreze. Mă temeam că bătrânul meu stătea să-şi piardă minţile. Nu mă slăbea cu telefoanele, implora, se jeluia. Nu înţelegeam nimic. Îmi desfiinţasem postul fix, aşa că mă suna pe mobil, văietându-se că nu-i ies cuvintele vorbind către astfel de drăcovenii, ca apoi să încheie precipitat şi să aştepte să-l apelez eu. Prins cu alergătura după vedete şi interviuri, cu răspunsurile obligatoriu masculine la scrisorile cititoarelor, cu muncile plicticoase căzute firesc în seama singurului bărbat din redacţia unei reviste pentru femei, adică a mea, amânam mereu o întrevedere cu el. Trebuia să-l întâlnesc devreme ce se agita că are să-mi comunice informaţii care nu pot fi transmise prin telefon. Dar mai veneau la rând şi fără milă nevrozele colegelor, fantasmele lor, exaltările, dezamăgirile, secretele secrete doar faţă de bărbaţi, drept care se cădea să se ascundă de mine când şi le împărtăşeau şi toate aceste zgârieturi, fierbinţeli, ciupituri de ţânţar trebuiau oblojite şi încă în regim de urgenţă. Citește în continuare →
Daniel VIGHI – Prolog la uliță
Multe din lucrurile care se întâmplă în lumea largă seamănă una cu cealaltă. Aceleaşi gesturi şi apucături, scărpinături în cap a putinţă sau neputinţă, un fusion ca în jazzul mai nou la care mulţi cam strîmbă din nas şi poate că pe bună dreptate. Fusion e să amesteci aligore cu filigore, cum zicea moşul Spicu de pe strada Zarandului, în copilăria Blegosului Meloman. Amestecul aligore cu filigore, despre care nu prea ştim nici astăzi ce ar fi şi de unde vin vorbele care îl compun, se referă la cum stă la givan bunul Dumnezeu din biserica de pe aceeaşi uliţă, pe bancă, printre gâşte, cu pachetul de duhan Naţionale, cu moşu’ Spicu, și cum se întreţin despre fusion-ul care tocmai se petrecu când păşiră americanii pe lună. Cum adică pe lună, întreabă preopinenţii încă prunci ai uliţei, printre care şi Blegosul Meloman. Cum adică, zic, şi îşi blegesc ochii la discul astrului nopţii tocmai răsărit peste şura vecinului Fuida în al cărei bogat bălegar de vacă pruncii uliţei caută coropişniţe pentru pescuit mreană pe malurile Mureşului. Blegosul Meloman a mai povestit asta pe la sfârşitul anilor nouăzeci în romanul Insula de vară, a reluat ceva cu pescuitul şi prin anii două mii pe la mijlocul primului deceniu. Vinovată e viaţa cu teme şi motive funk, mereu reluate, ba şi rhythm and blues pe care îl cântă afro-americanii – un fel de country music ca în songul lui Dumitru Sopon „bate vântul printre duzi” pentru care preşedintele Ion Iliescu i-a decernat, în anul 2002, „serviciul credincios clasa a III-a”. Citește în continuare →
Doina CHERECHEŞ – Cititorul de carduri
… întâmplare hazlie, de care poate avusese parte tocmai ca să înveţe să fie mai puţin critic şi mai îndurător cu cei slabi de minte, care puteau fi păcăliţi uşor.
Trebuia neapărat să-şi cumpere un cititor de carduri. Se săturase câte presiuni făcuseră asupra lui cei de la Casă – o sumedenie de e-mail-uri primite în ultimele zile, toate de o incisivitate camuflată, pentru că începeau cu vă rugăm, dar, prin insistenţa exagerată, căpătau un ton aproape de somaţie – şi se hotărâse să nu mai amâne. Nu înţelegea de ce atâta grabă, de parcă intraseră zilele-n sac sau nu putea să-şi petreacă sărbătorile de iarnă fără să aibă cititorul de carduri de sănătate la purtător, dar dacă era dispoziţie dată de la comănduire, stricându-i ziua de cum deschidea calculatorul, atunci vorba aceea – unde-i ordin, nu-i tocmeală sau – şi mai tare – unde-i ordin, cu plăcere! Citește în continuare →
Marius JUCAN – Persoanele binevoitoare
La numărul de telefon trimis de Angela Anghelache, răspunse o voce de bărbat. Justin închise, cum îl sfătuise Angela, apelă apoi de două ori, și închise iar. Sună, din nou. Vocea celui apelat spuse un „da” scurt, tăios, de parcă ar fi ordonat coborârea unei bariere.
– Vă sun din partea doamnei Anghelache. Aș vrea să vă întreb dacă vă convine să ne vedem azi, zise Justin, și după o clipă de ezitare, își spune numele. Citește în continuare →
Cornel DIMOVICI – Pensacola, Florida, 2006
Morfina începu să-şi facă efectul: durerile se topeau, lăsau doar o greutate amară, ceva nedefinit… Important era că durerile acelea sfîşietoare, brutale, constante şi încăpăţînate care îi măcinau vezica şi uretra se odihneau. Nici cateterul nu-l mai sfredelea şi arsurile se calmau. Contempla oceanul, conturul şters al valurilor şi călătorea spre plaiurile copilăriei şi tinereţii, acolo departe, pe Tîrnave, în orăşelul acela pe care nu-l mai văzuse de peste şaizeci de ani şi ar fi vrut să se întoarcă, acum, cît mai repede, disperat, însă ştia că va muri şi nu va mai pleca niciunde, afară de crematoriu.
De undeva, din casă se auzeau vocile celor două Margarete, cea mare şi cea mică. Rîdeau, se distrau, îşi povesteau ceva. Se gîndea că fusese înconjurat de atîtea Margarete… Şi pe mama o chemase Margareta, pe bunica, pe sora cea mică… Si cîndva se căsători cu Margareta şi pe singura lor fată o botezaseră Margareta. Şi verişoara Margareta… Celelalte Margarete zăceau împrăştiate prin cimitirele Transilvaniei… Şi ele se distrau… Şi era bine aşa. Le iubea pe amîndouă, dumnezeieşte, aşa cum iubeşti cînd şti că mori şi n-o să mai ai ocazia să să ştii ce-i aia iubire. Şi le iubise întotdeauna. Blestemat, nebun… Şi n-a reuşit niciodată să comunice cu ele… Ar fi vrut să se descarce… Să le povestească despre tragedia pe care a cărat-o singur, trist şi umilit şi totuşi plin de speranţă. Despre anii în „S. S.”, în „Legiunea străină”, în „Armata poporului” din Republica Democrată Germană, despre trădare, minciună şi fugă… Dar ele nu au avut niciodată timp… Margareta cea mică rîdea: „Tu în S.S?” „Şi ai tras în soldaţi americani? În soldaţii noştri? Glumeşti! Lasă, mai vorbim altădată… Cînd nu ai băut nimic…” Şi le iubea aşa de mult şi le era atît de recunoscător că putea să le iubească… Şi cercul se închidea… Şi avînd certitudinea că va muri, era fericit. În sfîrşit, putea să aştepte liniştea, somnul acela netulburat şi lung şi fără tenebre. Şi va lua cu el SECRETUL, misterul cel mare. Şi nimeni nu va şti şi nici măcar nu va bănui ce a cărat cu el în toţi aceşti ani. În sfîrşit era fericit. Împăcat. Şi singur… Citește în continuare →
Virgil RAŢIU – Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (fragment)
De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.
Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.
Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…
Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.
Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.
De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea! Citește în continuare →
Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)
Ce să le mai spună Kelpius babetelor de pe bancă și bețivanilor din birt? Ar putea povesti cum anume s-a născut în el pofta de ducă peste Ocean, acolo unde și-a înțărcat dracul, urmașii. Vă invit să vedem cu ochii minții școlile pe care le-a făcut, cum anume a trăit în gazdă în odaia din piatră a lui Marghit-neni de pe ulița care dădea direct spre poarta veche, din lemn de paltin, a Universității din Altdorf. A mai învățat și la școala din Sighișoara junele Hanți Kelpius înainte de a ajunge la Universitate în purtarea de grijă a sus-numitei Marghit-neni, ea însăși de loc din Ardeal, mai precis din Radna, nevasta fostă a sodarului Perianovics, cel de la care John Căcăroanța, la etatea de nouă ani, cumpăra sifon în sticle cu clonț și mâner din alamă prin anii de început ai domniei lui Ceaușescu. Să nu uităm, așadar, să spunem și despre faptul că înainte de a ajunge la Tübingen, Leipzig sau Helmstedt, Johannes Kelpius a râvnit la comorile științei vremii lui, respectiv teologia protestantă și matematicile amestecate cu sintaxa latină la o sută șaizeci și unu de ani de când burgravii din Sfatul orașului regal Schässburg au trimis împachetată folomoc rectorului școlii o haină lungă cu guler din blană de jder împodobită cu o pongiolă lungă cu fir aurit la tivitură, la preț de patru florini, ca să-i fie domnului rector spre silința dăscăliei. Un aprod știutor de carte i-a cetit din pitacul domnesc vorbele: „Baccalaureato Rectorii scolae causa unis vesti, ut haberet diligensium cum juvenibus”. De atunci și până când a pășit Hans Kelpius pe dușumelele claselor din clădirea nou ridicată pe al cărei fronton era scris cu litere de-o șchioapă Schola Seminarium Reipublicae-1619, au trecut tot atâția ani cât a stat Banatul sub jug turcesc. A studiat Hanți până la nivelul clasei prima, a trecut cu bine de clasele cele mai mici, cea mai de jos, clasa măgarilor, cum li se spunea celor din clasa întâi la școala din Radna a tovarășului învățător Moldovan la care a deprins știința cititului John Căcăroanța, amenințat de investitura „bât cu ochi” dacă ar fi fost neștiutor și nepregătit. Unde mai pui că titulatura aceea era însoțită de un băț din alun desenat cu doi ochi, postat în fierul băncii școlare care să-l rușineze pe puturosul neștiutor al literelor. Citește în continuare →
Marian ILEA – Ultima noapte de dragoste la Londra
revistavatra.org 