Disputa între cei cocoţaţi pe tomuri de teorie socio-istorică şi literară, privind peste graniţe, şi cei îngropaţi între fortificaţii construite din aceleaşi tomuri nu este una nouă. Diferă, însă, lungimea razei de vizibilitate peste graniţe în locuri şi epoci diferite. În termeni actuali, sincronismul lovinescian este văzut ca o anticipare a teoriilor de globalizare. În contextul World literature, sincronizarea cu timpul vestic este specifică literaturilor periferice, culturilor minore, aflate la o anumită distanță în timp şi spațiu de culturile centrale, care au primit validarea culturală necesară. Direcția de sincronizare este, în termenii lui Pascale Casanova, în funcție de „meridianul Greenwich literar”, care „permite evaluarea distanței față de centru a tuturor celor ce aparțin spațiului literar (…) distanța unei opere sau a unui corpus de opere față de centru se poate măsura prin depărtarea în timp de canoanele ce definesc, în momentul evaluării, prezentul literaturii”(1). Sincronismul lovinescian ilustrează zvârcolirile unei culturi minore de a concura pentru validarea primită din partea unui canon aflat, atât în spațiu, cât şi în timp, la mare distanță.

Comparațiile sau paralelele dintre anumite elemente referitoare la World literature şi anumite elemente ale sincronismului pot părea sintetice, care semnalează nişte asemănări şi deosebiri între viziunile occidentale şi cele ale unui teoretician român, cu un uşor iz patriotic. Însă studiul are scopul de a arăta o concordanță de idei, venite din direcții diferite. Dacă World Literature încearcă să integreze literaturile minore într-un fond global, vizibil, sincronismul lovinescian lucrează din interior, pentru evoluție. Punctul final este, într-adevăr, acelaşi – trebuie să ne crească mâini, picioare şi să păşim pe uscat. Dar dacă între cele două lumi se află bariera de refracție a luminii care nu permite tuturor să creadă în lumea de pe uscat (iar cei de pe uscat să nu vadă deloc în adâncuri), e nevoie de maifeste, teorii şi reacții națio-creaționiste. Punctul final trebuie să-i găsească pe toți pe uscat, chiar şi doar târându-se pe coatele înotătoarelor.

Import de timp, export de spaţiu

Teoriile World Literature, cocoţate în cel mai înalt punct, au ambiţia de unificare globală, de sincronizare a culturilor şi literaturilor minore cu cele principale, fapt pentru care se poate înţelege aşezarea teoriei lovinesciene în proximitatea lor. Există, totuşi, un număr semnificativ de diferenţe, nu doar care vizează dimensiunea ambiţiei, ci şi direcţia de dezvoltare sau tehnica de lectură – „Abia cu Lovinescu poate fi citită critica noastră ca literatură, pentru însuşiri artistice, nu doar pentru judecăţi şi ideologie. Anticipaţiile (Heliade, Haşdeu) sunt rarisime şi întâmplătoare. Lovinescu introduce la noi acea close reading pe care o teoretizează criticii americani ai anilor 30, deşi n-are cunoştinţă de ei, trăgându-şi inspiraţia exclusiv de la francezi” (2). Scopul sincronismului lovinescian fiind diferit de cel al teoriilor world literature, este firesc să existe opoziţia faţă de principala tehnică de lectură, distant reading-ul lui Franco Moretti.

Nu se poate vorbi despre sincronism fără a-l aşeza în relaţie directă cu modernismul românesc. Pascale Casanova propune abordarea modernității şi a prezentului unei culturi în funcție temporalitatea proprie culturii respective – „Legea temporală a universului literar se poate enunța astfel: trebuie să ai vechime pentru a avea o şansă cât de mică de la fi modern sau de a decreta modernitatea. E nevoie de un îndelungat trecut național pentru a putea pretinde o existență literară modernă (…). Miza luptei dintre cei centrali, care au toți privilegiul vechimii, e stăpânirea acestei măsuri a timpului (şi a spațiului), apropierea prezentului legitim al literaturii şi a puterii de canonizare” (3). Nefăcând parte dintre „cei centrali”, cultura română, a cărei „vechime” reală este încă dezbătută, ar nevoie de alte forme de înscriere în timpul global. În acest context, „Produs al sincronizării imediate, tradus prin acte mecanice de imitaţie şi mimetism, modernismul introduce adesea în literatură articole de import, exotice, neasimilate, total exterioare substanţei sale specifice. De unde inevitabile acte de adeziune superficială, pastişă, contrafacere literară, lipsită de orice valoare” (4). Capetele principale de acuzare aduse unui modernism sincronizat vizează un asemenea fel de import intraductibil în cultura română. Intraductibilitatea a fost în repetate rânduri exprimată ca fiind problema principală a exportului de cultură şi literatură, din interiorul culturilor naţionale înspre cultura globală, aplicând concepte eurocentrice culturilor minore, distanţând conceptele autohtone de sensurile lor iniţiale – „Discrepant modernisms necessitate the conversion of conventional paradigms of literary history or incite the invention of new ones altogether. As already noted, in Western literary criticism, even when the purview is World Literature, Occidental genre categories invariably function as program settings” (5). Sincronismul întâlneşte sensul opus al unei presupuse incompatibilităţi, printr-o aplicare forţată a conceptelor exterioare culturii româneşti. Sincronizarea cu Occidentul devine astfel o iniţiativă nenaturală, din punctul de vedere al contextelor socio-politice. Modernitatea globală nu admite aplicarea tuturor modernităţilor naţionale aceleaşi repere critice pentru a concepe un (modern)-ism universal, doar din cauza coincidenţei temporale: ”In recent years, the critique of Orientalism within international modernism has prompted the need for new paradigms of literary history; paradigms that assign cultural specificity and theoretical density to Asian modernisms. Attention has increasingly been devoted to the multiple «imperialisms» of modernism, and, in particular, to the impact of the Japanese occupation during World War II. In the context of intra-Asian world-systems, Western modernism continues to figure strongly as a critical rubric for literary techniques and genres, but the emphasis is on how Western forms enabled Asian modernisms to redefine what modernism is” (6).

E. Lovinescu oferă soluţii pentru probleme puse de discrepanţa dintre nivelurile de dezvoltare. În primă instanţă, sistemul social este cel care trebuie preluat şi aplicat societăţii româneşti – „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocei noastre e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor” (7). Istoria civilizaţiei române moderne cuprinde o lungă analiză socială, istorică şi politică a dezvoltării culturii româneşti – „Sincronismul trebuie înţeles ca un proces de globalizare – în limbaj actual – care se desfăşoară prin imitaţie, în condiţiile unei interdependenţe generalizate sau printr-un spirit al veacului rezultând din aceasta. Ca lege absolută a civilizaţiei române s-a verificat limpede şi în istoria civilizaţiei române, a cărei ipostază modernă a fost creaţia burgheziei revoluţionare de la 1848, iar din punct de vedere politic e opera Partidului Naţional Liberal şi, printr-o contribuţie aparte, a lui Ion C. Brătianu” (8).

Privirea peste graniţe se adresează spaţiului exterior, însă construcţia timpului fiecărui spaţiu fiind diferită, sincronizarea cu globalul apare ca o necesitate de ajunge din urmă timpul – „Pentru teoreticianul sincronismului, interdependenţa reprezintă cadrul normal în care se manifestă imitaţia, iar aceasta e agentul prin care se realizează interdependenţa. Vorbind insistent despre tradiţia unificatoare a epocii moderne, Lovinescu foloseşte complementar şi sinonimic noţiunea de spirit al veacului, sau saeculum” (9).

Pentru ca spaţiul cultural să poată suferi modificări în urma importului, terenul pentru un asemenea import trebuie deschis – „Imitaţia, după Tarde, porneşte dinăuntru în afară: un popor nu imită luxul şi artele altui popor, înainte de a se fi pătruns de sufletul lui; numai după ce-i impusese literatura şi puterea politică, Spania a început să-i impună Franţei şi modele şi toaletele sale în veacul XVI” (10). În cazul în care imitaţia porneşte în sens invers, caracterul terenului se supune legii formelor fără fond – „Din moment ce imitaţia porneşte din afară, se înţelege dela sine uşurinţa cu care am împrumutat şi noi toate formele civilizaţiei apusene; caracterul de integralitate, constatat în formaţia revoluţionară a civilizaţiei noastre, se reduce în realitate la superficialitate. Din această pricină şi din natura evolutivă a sufletului omenesc, deducem inevitabilul contrast dintre fond şi formă. Lipsite de sincronism, forma anticipează cu mult asupra fondului, starea legală asupra stării de fapt” (11).

Din perspectiva ordinii temporale a evenimentelor, World Literature analizează retrospectiv tendinţele literaturilor minore de a se adapta celor dominante. Lovinescu, susţinând faptul că „Imitaţia se scoboară din sus în jos”, teoretizează tocmai această tendinţă asupra căreia va reveni World Literature (ca învingător) şi va stabili paradigme literare globale literaturilor minore (ca învinşi) – „Pe când invenţia poate porni de oriunde, imitaţia nu porneşte de cât din sus în jos, adică dela superior la inferior: iată primul aspect al legii imitaţiei. Prestigiul superiorului trezeşte admiraţie sau iubire şi face pe învinşi să se mlădieze şi să se configureze după învingători” (12).

Literatură vernaculară prin compromis

Imitaţia promovată de Lovinescu nu ignoră aspectele care ţin de elementele autohtone. Deşi se află în opoziţie cu tendinţele tradiţionaliste, gândiriste, situându-se într-o poziţie critică ce defavorizează literatura de inspiraţie rurală, sincronismul lovinescian susţine cele două condiţii ale evoluţiei literaturii române – „Două etape sunt în consecinţă de străbătut pentru ca fenomenul sincronic să îşi atingă finalitatea: imitaţia integrală şi adaptarea la rasă, adică la specificul naţional. Nu este, prin urmare, câtuşi de puţin corectă imputarea care i s-a adus lui E. Lovinescu atât în trecut, cât şi mai târziu, iar uneori chiar şi astăzi, că el neglijează total rolul factorilor interni, promovând un soi de mimetism generalizat şi servil în raport cu sursele de influenţă. Încadrarea în virtuţile creatoare ale poporului român e o realitate probată de întreaga lui carieră de critic literar” (13). În ciuda tuturor obiecţiilor, noutatea, o perspectivă proaspătă asupra literaturii este ceea ce a însemnat sincronismul – „Oricât de interesantă şi de atrăgătoare se înfăţişează această teorie lovinesciană, aplicată evoluţiei politice şi sociale române, oricât de convingător se impune autorul în haine de sociolog, nu aceasta era de fapt adevărata sa vocaţie şi nici principalul său scop. Cum s-a mai observat şi cum Lovinescu însuşi a lăsat să se înţeleagă, miza cea mare şi ambiţioasă o constituia demonstraţia relativ indirectă a necesităţii de înnoire, în unica direcţie posibilă pentru cultura şi literatura română: modernitatea estetică şi tematică. (…) Printre obiecţiile aduse criticului foarte frecventă a fost şi aceea şi aceea privind o presupusă confuzie între civilizaţie şi cultură, prima de esenţă materială, iar cealaltă de natură spirituală. (…) Când sublinia un asemenea efect modelator, Lovinescu nu înlătura putinţa de a grăbi într-o măsură importantă ritmul dezvoltării culturale, şi sufleteşti în general, în direcţia modernităţii, pentru ca, în cele din urmă, creaţia spirituală să se pună de acord cu evoluţia deja sensibil avansată pe această cale a structurilor sociale” (14).

Legea imitației lovinesciene nu se referă întotdeauna doar la cadrul unui context literar. Situația socială şi politică a culturilor minore formează şi influențează producția literară a culturii respective, luând o formă aproape tragică în ochii cei mari şi autoritari – „Micimea, sărăcia, «rămânerea în urmă», marginalitatea acestor universuri literare îi fac pe scriitorii ce le aparțin pur şi simplu invizibili pentru instanțele literare internaționale, imperceptibili în sens propriu; invizibilitatea şi depărtarea nu le apar, în toată amploarea lor, decât scriitorilor din aceste țări care – ocupând poziții internaționale în universurile lor naționale – pot evalua cu precizie locul spațiului lor în ierarhia tacită şi implacabilă a literaturii mondiale” (15). Ghilimele parental-îngăduitoare în care înrămează Pascale Casanova termenii caracteristici culturilor ignorate nu mai apar în discursurile celor din interiorul respectivelor culturi, precum în cel lovinescian. Nevoia de evoluție este enunțată de acesta – venind din interior, pentru interior, cu scopul de a ieşi în exterior – în sens constructiv, inevitabil întâmpinată – tot din interior – de rezistență. Contextul cultural şi social, nu doar cel literar, este analizat de Lovinescu pentru a susține ideea sincronizării, lucid în fața influenței socialului, tendință identificată şi de Pascale Casanova, care susține că „Deşi apartenența națională trebuie descrisă ca «destin», mai ales pentru națiunile «mici», ea nu este nicidecum resimțită întotdeauna ca negativă. În cursul perioadelor de întemeiere națională, al marilor răsturnări politice (…), naționalitatea inalienabilă este revendicată drept condiție a independenței politice şi a libertății literare” (16).

Intenţia teoriilor World Literature este de a integra literaturile periferice într-un sistem global, vizibil, dinspre exterior înspre interior. Sincronismul lovinescian apare tot în acest sens evolutiv, cele două teorii intersectându-se undeva la mijlocul dintre retorica aceasta de interior şi cea globală, de exterior: „Criticul explică procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române din alt punct de vedere decît acela al junimiştilor. La baza acestui proces s-ar afla legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. Este vorba de un proces în doi timpi: întîi simularea şi apoi stimularea. Tendinţa ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă adică din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare” (17).

Într-o asemenea formă de sincronism nu se poate vorbi, totuşi, despre abandonul valorilor autohtone în favoarea celor împrumutate, prin intermediul cărora evoluţia să fie posibilă. Propunerea este cea de hibridizare a materialului împrumutat cu cel autohton, teoretizând astfel procesul de creaţie: „La baza mecanismului contemporaneităţii noastre materiale şi morale se află factorul unic al imitaţiei, în care unii sociologi ca Tarde au văzut principiul de formaţie al tuturor societăţilor. Grupul social e privit astfel ca o reunire de indivizi ce se imită între dânşii. Existenţa imitaţiei implică însă şi existenţa obiectului de imitat; imitaţia presupune deci invenţia. La originea oricărei invenţii (în limbă, artă, ştiinţă, credinţă, etc.) se află un inventator şi un act individual. Invenţia nu e nici ea, în genere, decât o încrucişare de imitaţii, în care intră, totuşi, şi un element personal: aplicarea la corăbii a maşinii de aburi, utilizată de mult în uzine, a fost, de fapt, încrucişarea unei imitaţii cu altele” (18).

Această tehnică a creaţiei prin hibridizare este văzută sub formă de compromis inevitabil între specificul local şi paradigmele globale – „The system was one, not uniform. And, retrospectively, of course it had to be like this: if after 1750 the novel arises just about everywhere as a compromise between West European patterns and local reality—well, local reality was different in the various places, just as western influence was also very uneven: much stronger in Southern Europe around 1800, to return to my example, than in West Africa around 1940” (19). Compromisul susţinut de Franco Moretti, deşi se referă la toate culturile minore, ilustrează perfect modernitatea francofilă a culturii româneşti din perioada respectivă – „in cultures that belong to the periphery of the literary system (which means: almost all cultures, inside and outside Europe), the modern novel first arises not as an autonomous development but as a compromise between a western formal influence (usually French or English) and local materials” (20).

Compromisul, sau hibridizarea culturii locale, apare ca o consecinţă firească a evoluţiei culturale. În multe problematizări de acest fel, locurile comune găsite în diferite culturi sunt abordate aproape ca efecte ale fondului comun al imaginarului, însă sincronismul lovinescian arată această evoluţie ca respiraţie conştientă, ca efort vizibil de integrare valorilor europene în cultura românească. Distant reading-ul propus de Franco Moretti caută locurile comune care nu ar fi fost posibile fără efortul conştient al sincronizării cu Occidentul – “See the beauty of distant reading plus world literature: they go against the grain of national historiography. And they do so in the form of an experiment. You define a unit of analysis (like here, the formal compromise), and then follow its metamorphoses in a variety of environments —until, ideally, all of literary history becomes a long chain of related experiments: a «dialogue between fact and fancy», as Peter Medawar calls it: «between what could be true, and what is in fact the case»” .

Imitaţia şi compromisul sunt procese conştiente. Metaforicele trees and waves sunt ilustrări ale unei evoluţii fireşti ale culturii şi literaturii – “Now, trees and waves are both metaphors—but except for this, they have absolutely nothing in common. The tree describes the passage from unity to diversity: one tree, with many branches: from Indo-European, to dozens of different languages. The wave is the opposite: it observes uniformity engulfing an initial diversity: Hollywood films conquering one market after another (or English swallowing language after language). Trees need geographical discontinuity (in order to branch off from each other, languages must first be separated in space, just like animal species); waves dislike barriers, and thrive on geographical continuity (from the viewpoint of a wave, the ideal world is a pond). Trees and branches are what nation-states cling to; waves are what markets do. And so on. Nothing in common, between the two metaphors. But—they both work. Cultural history is made of trees and waves” (21), iar dacă literatura română ar fi una organică, valurile nu s-ar sparge la graniţe. Copacul lovinescian forţează, totuşi, barierele şi iniţiază compromisul – “Think of the modern novel: certainly a wave (and I’ve actually called it a wave a few times) – but a wave that runs into the branches of local traditions, and is always significantly transformed by them” (22).

În epocă, nefiind văzut compromisul cu ochi buni, Lovinescu menţionează condiţia sufletului ca parte a fondului local, adaptabil formelor importate şi ceea ce face diferenţa între cultură şi civilizaţie. Unitatea este dată de cultură (suflet) – „Unitatea de cultură se exprimă în afară de unitatea de direcţie, fără de care, ne putând ajunge la cultură, o societate se ridică cel mult la civilizaţie. Pe când cultura este, aşadar, un bun sufletesc, produs colectiv şi evolutiv al unui grup social, civilizaţia e un bun material răspândit mai mult la suprafaţa societăţii” (23). În World Literature, Rabindranath Tagore universalizează de asemenea acest concept, nemaifiind, în acest caz, o piedică în calea globalizării – “it is the nature of the human soul to seek a union of its particular human-ness with all humanity: in this lies true joy. It has constantly to battle hostility and obstruction both outside and within in order to realise this nature with true total awareness” (24). Materialitatea „civilizaţiei” este imitabilă şi importabilă, dar însuşirea ei, împreună cu contribuţia locală culturală, este ceea ce duce la sincronizare: „Drumul dela cultură la civilizaţie nu e ireversibil; devenind condiţiile vieţii noastre, aceste bunuri materiale intră în depinderi şi se prefac cu timpul, prin adaptare la unitatea noastră temperamentală, în valori sufleteşti” (25).

Pascale Casanova susţine faptul că “All those who aspire to modernity, or who struggle for monopoly control over its attributions, are engaged in the constant classification and re-classification of works – with texts apt to become modern or new classics. The recurrent use of temporal metaphors in criticism, airily declaring works to be ‘passe’ or ‘outmoded’, archaic or innovative, anachronistic or imbued with ‘the spirit of the times’, is one of the clearest signs of these mechanisms’ functioning” (26). Spiritul epocii se regăseşte evocat în repetate rânduri şi de E. Lovinescu. Însă spiritul timpului este, de obicei, unul intern, care trebuie adaptat spaţiului, şi trecut, totuşi, prin spiritul critic – “this universalism, though differing profoundly in its Eastern and Western conceptions of personality, is alike in the East and West accompanied by the imitation of literary work wrought out in days when the current of social life was broken up into many narrow channels foaming down uplands of rock and tree. Closely connected with this imitation of early models is the reflective and critical spirit, which is another striking characteristic of world-literature” (27). Imitaţia românească a îngurgitat forme exterioare, neadaptându-le la fond: „Ţinând seamă de natura revoluţionară a formaţiei noastre, prin contact brusc şi diferenţă de nivel, imitaţia a luat la noi un caracter de integralitate; am împrumutat deci formele apusului fără distincţiune, în masă, şi în nici un caz la lumina deliberativă a «spiritului critic»” (28). În termenii evoluției literare – unde evoluție este un keyword indispensabil pentru orice cultură – Casanova opune acestei îngurgitări tocmai cursul firesc al timpului: „Preocupările formale, adică specific literare şi autonome, nu apar în cadrul «micilor» literaturi decât în a doua fază, când, odată acumulate primele resurse literare şi construită specificitatea națională, primii artişti internaționali pot pune sub semnul întrebării prejudecățile estetice legate de realism şi se pot sprijini pe modelele şi marile revoluții estetice recunoscute pe meridianul Greenwich” (29). Sincronismul este o primă strigare înspre interior, din punctul cel mai apropiat de suprafața umedă a timpului, tocmai din această „primă fază”, anterioară celei mai predispuse evoluției, prezentată de Casanova.

Se pot face multe paralele sintetice între sincronismul lovinescian şi World Literature, lucru care a fost deja făcut, numindu-l premergător al teoriei, însă direcţia este vizibil diferită. Apar opoziţii de direcţie exterior-interior, sus-jos, sau opoziţii de construcţie maleabilă între formă şi fond. Dacă World Literature teoretizează modalităţile de integrare a literaturilor marginale într-un fond global, sincronismul oferă o mutaţie aplicabilă societăţii şi mentalului românesc, înspre a se integra, cultura română fiind îndreptățită la mutația necesară dreptului la mâini şi picioare.

 

NOTE

(1) Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, trad. de Cristina Bîzu, Bucureşti, Editura Curtea Veche Publishing, 2007, pp. 115, 116.

(2) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 561.

(3)Pascale Casanova, op. cit., pp. 117,118.

(4)Adrian Marino, Dintr-un dicţionar de idei literare, ediţie întocmită de Florina Ilis, Rodica Frenţiu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, p. 212.

(5)Emily Apter, Against World Literature: On the Politics of Untranslatability, London; New York, 2013, p. 73.

(6)Ibidem, p. 72.

(7)Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Vol. III, Legile formaţiei civilizaţiei române, Bucureşti, Editura Ancora, 1925, p. 77.

(8)Dicţionarul general al literaturii române, S/T, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 227.

(9)Dicţionarul general al literaturii române, S/T, coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2007, p. 227.

(10)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 115.

(11) Ibidem, p. 117.

(12)Ibidem, p. 78.

(13)Ibidem, p. 227.

(14)Ibidem, p. 228.

(15)Pascale Casanova, op. cit., p. 230.

(16)Ibidem, p. 233.

(17)Dicţionarul scriitorilor români, D-L, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 758.

(18)Eugen Lovinescu, op. cit., pp. 71-72.

(19)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(20)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(21)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(22)Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature Consultat la 15.01.2016.

(23)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 16.

(24)Rabindranath Tagore, “World Literature (1907)”, în World Literature in Theory, edited by David Damrosch, Chichester, Wiley-Blackwell, 2014 p. 50.

(25)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 19.

(26)Pascale Casanova, “Literature as a World (2005)”, în World Literature in Theory, ed. cit., p. 196.

(27)Hutcheson Macaulay Posnett, “What Is World Literature? (1886)”, în World Literature in Theory, ed. cit., p. 43.

(28)Eugen Lovinescu, op. cit., p. 189.

(29)Pascale Casanova, Republica mondială a literelor, ed. cit., pp. 251-252.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]