Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”

nora 1

– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.

Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.

 

– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?

Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”

????????????????????????????????????

  • Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?

Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.

Citește în continuare →

Vatra-dialog cu Ioan Es. POP – ”E o cunoaștere înfricoșată”

ioan es pop

  • Cum ar fi fost viața poetului Ioan Es. Pop fără poezie?

  • Probabil, ar fi fost mai simplă, dar, luându-mă după datele firii mele, n-ar fi fost nici mai lejeră, nici mai relaxată. N-aş fi fost mai bogat şi aş fi ratat tot ce se putea rata. Ratarea nu e un fapt pe care-l dobândeşti, ci unul cu care te naşti.

  • Ați spus, la un moment dat, că lumea – așa cum arată ea astăzi – este o lume care devorează. În acest context, este poezia o formă de armistiţiu?

 

  • Cât timp crezi în poezie, nimic nu te poate face să nu crezi în puterea ei de a sublima, ba chiar de a schimba şi a mântui. Este, până la momentul despărţirii de ea, religia ta. Aşadar, e şi o formă de armistiţiu. Asta până când vezi golul de dincolo de ea. Acel gol pe care nu-l vezi înainte de, ci numai după ea.

  • Mulți spun că scrisul e o formă de introspecție, pe dumneavoastră v-a ajutat poezia să vă cunoașteți mai bine?

 

  • Mai degrabă, m-a împins înspre nişte prăpăstii cu care omul nu vine prea des în atingere şi bine face. Cunoaşterea de felul acesta numai cunoaştere nu se poate numi. E o cunoaştere înfricoşată. Sau ceva şi mai rău.

  • Să înțeleg că poezia v-a schimbat?

  • Da, m-a schimbat. Dar, sub cosmetizările de tot felul, se află doar cicatrici.

  • Vă memorați poemele?

  • Nu cred că e nevoie şi n-o fac. Dar am memorat poeme sau versuri ale unor autori pe care i-am iubit şi îi iubesc.

  • Care e cea mai frumoasă amintire legată de scris?

  • Este o seară de primăvară sau de toamnă a anului 1990 sau 1991. Stau într-o mansardă de 2 metri pe 1,70 dintr-un bloc din Piaţa Lahovary în care locuieşte poetul Lucian Vasilescu. Sunt singur şi deodată mă trăznesc următoarele versuri: „aici nu stau decât doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită”.

  • Poetul lucrează cu o avalanșă de emoții. Vă consumă scrisul?

 

  • M-a consumat deja. Sunt un cimitir de lucruri trăite, imaginate şi puse pe hârtie.

  • Cum vă relaxați?

  • Beau cam mult.

 

 

  • Dacă v-aș ruga să vă descrieți într-un singur cuvânt, ce cuvânt ați alege?

  • Eşuat.

  • De ce eșuat, când vorbim de un poet cu notorietatea dumneavoastră?

  • Tot ce mi s-a părut cândva cert, compact, de neschimbat, de nezdruncinat, azi e o grămăjoară de praf pe care o răscoleşte vântul.

  • Dar soția dumneavoastră cum v-ar caracteriza într-un singur cuvânt?

  • Pierdut.

  • Ați spus, în repetate rânduri, că vă considerați un inadaptat. Este scrisul o încercare de adaptare?

 

  • Aşa am crezut pe vremuri şi cu această speranţă am trăit până în dimineaţa în care am găsit speranţa moartă.

  • A fi poet este un avantaj sau un dezavantaj?

  • Pentru cei care cred încă în poezie, a fi poet este un avantaj.

  • Ați spus că în tinerețe îi priveați pe scriitori ca pe niște zei. S-a modificat în timp această percepție?

  • Nu-i mai divinizez, dar continuu să îi admir.

  • Cum poate fi adusă cartea de poezie în atenția cititorului?

  • Multe cărţi de poezie se află deja în atenţia cititorilor, dar puţini poeţi îşi cunosc cititorii. Nu mă hazardez să vorbesc despre statistici acolo unde ele nu există, nici să dau scoruri iluzorii, dar m-aş putea opri asupra unui fenomen de dată recentă care dovedeşte şi că se scrie multă poezie, şi că se citeşte poezie multă, şi că poeţii şi cititorii interacţionează în chip aproape măsurabil. De câteva luni, poetul Călin Vlasie creşte şi animă pe internet un cenaclu intitulat Qpoem, a cărui activitate poate fi urmărită pe http://www.qpoem.com. Ce se întâmplă acolo este viaţă pur şi simplu, viaţă a autorului, viaţă a poeziei, viaţă a cititorului. Din (i)realitatea virtuală a acestui cenaclu sunt selectate cele mai puternice voci pentru a fi aduse în realitatea palpabilă sub formă de cărţi tipărite. Editura Paralela 45, pe care o conduce Călin Vlasie, va lansa, la Târgul de Carte Bookfest 2016, nu mai puţin de 12 volume reunite în colecţia QPoem. O altă formulă de descindere în realitate, de lectură şi de comunicare o reprezintă cele două lansări ale proiectului Qpoem la Târgu Mureş şi Bârlad.

  • Cei mai mulți vă cunosc în calitate de autor al volumului „Ieudul fără ieșire”. Cum ați descrie Ieudul cuiva care nu a fost niciodată acolo?

 

  • În vara anului 2015, am dat o fugă în Ieudul geografic împreună cu tânărul critic literar Cezar Gheorghe, pentru scurte filmări care, poate, într-o zi se vor regăsi într-un documentar. Am revăzut şcoala, fusese renovată, aproape că nu mi-a venit să cred că e cea în care am predat eu până în urmă cu 26 de ani, arăta ca o instituţie de învăţământ de secol XXI. Am recunoscut sediul primăriei, acelaşi de odinioară, dar adus pe dinăuntru la standardele de azi. În peisajul din centrul comunei apăruse între timp o biserică pe care n-aş fi avut cum s-o văd în urmă cu mai bine de un sfert de veac. I-am revăzut însă pe câţiva dintre oamenii cu care am interacţionat pe vremuri şi ne-am felicitat unii pe alţii pentru cât de tineri arătam, deşi nu era aşa. Pe bunul meu prieten şi coleg Viorel Hruşcă l-am vizitat la cimitir, unde doarme dus, deşi eu îl aud vorbind şi cântând şi astăzi. Când am ajuns în faţa birtului în care ne strângeam seara, am văzut că nu mai fusese deschis de ani buni: lacătul de pe uşa lui ruginise, iar buruienile din faţă astupaseră cărările. M-am aşezat pe una dintre cele două trepte care îţi arătau pe vremuri drumul cel mai scurt până la uşă şi am zis cu amar: „Aceasta e Cârciuma fără intrare din Ieudul fără ieşire.”

  • Anul acesta urmează să vă apară două cărți: o integrală de poezie și un nou volum de poezii, „Arta fricii”. Ce ne puteți spune despre aceste cărți?

 

  • Cea dintâi, botezată de editor Opera poetică, va apărea la Editura Paralela 45, ca parte a unei serii care, în acest moment, îi cuprinde pe Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe şi subsemnatul, dar acesta e doar începutul. Pe a doua, Arta fricii, am făgăduit-o Editurii Charmides şi, alături de poeme proprii de dată mai recentă, va include câteva desene „la temă” ale marelui artist vizual Aurel Vlad.

  • De ce acest titlu, „Arta fricii”?

  • Iată un răspuns care s-ar putea să nu satisfacă şi pe care l-am extras dintr-un poem din această viitoare carte: „ştiu de ce nu mai bate aproape nimeni/ la geamul revelaţiei: îndărătul lui,/ timpul se înjumătăţeşte, iar cutremurarea/ se dublează. de asta m-am străduit să deprind/ aspra artă a fricii, la care, cu totul,/ am lucrat cincizeci de ani.”

  • “Nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul”, spuneț Credeți că prin scris v-ați programat pentru nefericire? A devenit astfel nefericirea o profeție autoîmplinită?

  • Mă tem că da, însă eu nu lucrez cu adevăruri, ci cu iluzii de adevăr. Atâta mi s-a dat mie să pot face.

  • Spuneți-ne un loc inedit unde v-ar plăcea să aveți o lectură de poezie.

 

  • Într-o sticlă din care să nu mai simt nevoia de a bea.

Dialog realizat de Laura DAN

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Poeme de Laura Dan, Medeea Iancu, Elena Dulgheru, Ofelia Prodan și Mihok Tamas

Laura DAN

 laura-dan

 

Dacă întrebi ce e liniştea

dacă întrebi

ţi-aş spune că e acel moment în care

el îşi trece mâna prin părul meu

dacă întrebi

bunica îţi va arăta florile din grădină

va lua din bibliotecă

albumul cu pozele de familie

va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări

şi îl va aşeza cât mai aproape de tine

dacă întrebi

bunicul ţi-o va arăta pe bunica

apoi ţi-ar spune că liniştea

e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii

nu şi-au vorbit niciodată

dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte

vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure

şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui

iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:

eu privesc părul ei.

Început de septembrie

acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se

desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo

mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie

dimineaţa în gând îţi povestesc visul

‘atât de multă apă atât de aproape de casă’

nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima

păsările
singurătatea

eu sunt în locul în care

lucrurile se ridică în aer

apoi cad pe podea cu mine.

atât de singură atât de aproape de casă.

 

 

Reconfigurare

ia o foaie

desenează un arbore

pe crengile lui fă nişte cercuri mici

aşează-ţi în ele părinţii

bunicii

fraţii şi surorile

acum îndepărtează foaia şi priveşte

trecutul e un vânător nerăbdător

‘orice ascunzătoare e o mărturisire’

traversează pădurea

desenează alt arbore

ţine minte ceva din ce ai citit

ceva ce îţi va fi de folos.

Universuri paralele.

Colţurile gurii îi erau ridicate

perfect simetric

îmi spunea că îl fac să râdă

ceea ce auzeam

semăna cu sunetele

maşinii de spălat.

Cu puţină tandreţe

doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare

la început, mişcările tale vor fi nesigure

va fi nevoie de încercări repetate

noaptea, visele îţi vor aminti:

erai singură

alergai pe un deal

nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale

te-ai ascuns după un copac

în momentul următor a început să plouă

te trezeşti, simţi umezeala pe piele

dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn

pentru că, ştii deja asta,

în timp ce dormi

lucrurile capătă alte sensuri.

şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate

la geam ţi se aşează perdele

şi ţi se lasă pantofi noi la intrare

răzbate până la tine muzica unui patefon

în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi

deschizi larg uşa

simţi razele soarelui pe chip

îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa

cu puţină tandreţe

doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.

surâzi. ai ochii în lacrimi.

poate aşa arată

bucuria copiilor surdo-muţi care

descoperă pentru prima oară

conversaţia prin semne.

***

 

Medeea IANCU

 medeea

 

Două poeme

STELE SOLZOASE-n gura mea.

Îngaimă, îngaimă

Sîngerînd.

Atîta uitare, atîta

Uitare, o ia-nainte,

Te-neacă, oxidabilă fire!

Ca fumul de toamnă

Ard, înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită–

Şi mintea, cu sperietorile ei

Cereşti, gîfîie deasupra

Acestui trup, zeama de crini a unui

Sfînt–

Înflorită, veştedă,

Veştedă, înflorită ard

Cu mintea-mi destrămată, ponosită

Flanelă.

* * *

ŢARA mea este biopsia de pe gîtul

Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor

Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub

Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,

Despart limbajul de ţară.

A atinge, vulnerabilitate condamnată!

A vorbi, crimă abominabilă!

A fi, rădăcină spurcată!

Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,

– care mînă se-ntinde, care mînă e

Curată?

Să ai răbdare, să ai răbdare,

Şuruburile te vor odihni,

Şuruburile te vor odihni–

Cineva va pune răul drept artă,

Cineva va pune mereu răul drept

Artă–

MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,

Mîna are conştiinţă.

 

***

 

Elena DULGHERU

elena dulgheru 

 

Tînărul salahor

Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.

E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.

Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.

Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.

Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat

şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.

Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari

şi aproape nu observi că are un defect la picior,

ba chiar şchiopătează.

E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.

Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,

că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.

Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.

Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.

Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,

din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei

la prima întîlnire. Orele trec.

Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.

Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.

Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.

Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.

Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă

şi în forfotă el, şchiopătînd.

E atît de alb şi de proaspăt aerul

pe care îl poartă pe piept!

Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,

e încă sfîrşit de după-amiază.

Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,

ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!

Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,

să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.

Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,

acele cuvinte.

 

Un sîn prearotund

Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,

a cerut luna de pe cer

şi Tu i-ai dat-o.

Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,

ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.

Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare

şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă

Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.

Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,

ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,

ce o cuprinde cu totul,

într-un aer al mirării depline,

Cînd lacrimile toate s-au uscat

şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.

Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,

ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,

Fata mirată întreabă tăcerea:

„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”

Labiile se întreabă

– Alb peste alb −

Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,

întrebîndu-se: Cum?

Vîntul iconic poartă sărutul

între două ape

În cetatea asta de jad

Înalţă-Te Tu!

Lumina verde irigă

Cea mai întunecată grădină

Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea

şi orice gust de pămînt

Acum şi aici şi oricînd.

Labiile se întreabă grăbite

asupra vîntului serii

Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit

Şi pier, unduite în flăcări

Ale ei începuturi

Cînd Tu scrijeleşti peste inimi

Crochiul acestui sărut

De lume-nnoită pe piepturi de dor

Fecioara ivită în pragu-nserării

Deprinde verbele verii

Acum; tot mai mult.

Şi scrumul dispare.

O floare

ivită în drum

Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”

Şi scrumul dispare

Acum; tot mai mult

Peste ape

Sărutu-i aproape

Labiile mici, încruntînd din sprîncene,

se-ntreabă

acum

şi Rabi

Şi alb peste alb

O lume întreagă

Cu noul catarg

Porneşte la drum.

 

 

Liftierul

Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele

Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte

şi drept locuinţă.

Aici coboară zilnic toate lifturile.

Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.

Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,

cam reumatice, peste treningul ieftin.

Te strecori în camera lui, uşor întunecată

– în timpul zilei nu stă nimeni aici,

nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,

cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,

aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.

Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,

Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,

ce te acoperă pînă la gît.

Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.

Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:

Ea te va duce la suprafaţă

Din mina asta veche de sare.

Dai roată cu privirea în jur

Şi abia acum observi printre cotloane

podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,

Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,

forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:

– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.

Şi Dacia

Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe

Iat-o cum creşte această fecioară

Iată şi mirii de lîngă ea

– mirii Tăi

cu inimi blînde şi trupuri voievodale,

Înconjurînd nisipul solar

spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta

şi apoi, îmbrăţişarea frăţească

A inimilor mari, voievodale –

Frumuseţe de frumuseţe,

Spic după spic

şi pas după pas

– Iat-o cum acoperă această ţară

Cu dorul Tău

În frumuseţe de frumuseţe

şi-n dor după dor,

Aşteptîndu-Te.

            Bărbatul acesta

Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge

Cu cele mai erogene lacrimi din lume!

Pielea măslinie, trasă în sus,

Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre

Nu emite vreun sunet şi totuşi…

Aerul vibrant din jurul lui

Plînge în reflexe domoale

În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.

Doar femeile îl observă… femeile.

Fluiere tăcute de bambus

Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi

Sprijinite de cealaltă parte a lumii

Şi femeile…, ah, femeile:

doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,

sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,

– chiar şi Marele Zid Chinezesc,

cu înţelepciunea-i gîndită

să ţină pînă la finele lumii −

spre a vedea şi a auzi şi a pipăi

plînsul luminii

al celei mai erogene lumini

de dincolo de capătul lumii:

Lumina plîngînd bărbatul,

Obrazul bărbatului plîngînd lumina

în oftaturi uşoare,

radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine

şi tu…

şi sărutul…

şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc

şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc

cald şi spasmodic

în cea mai contopită strîngere de braţe.

Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.

Las piedras jamás, paloma,

¿qué van a saber de amores?

Pergamentul rotund

Mireasa asta care are între coapsele ei

ascunsă o întreagă bibliotecă.

Mirele ia o carte şi o deschide

Şi filele ei singure încep să vorbească

Despre Facerea Lumii, şi Tu…

Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind

toată liniştea şi vîrtejurile începutului.

Şi Mireasa mai cere o carte

şi Domnul o deschide

şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd

în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,

în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.

Numai să auzi vuietul literelor

Dintr-o tîmplă într-alta

şi dintr-un cer în alt cer,

rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!

Ascultă vuietul literei

Şi lasă-te purtat de potop

Pînă cînd litera se transformă în undă

– că doar atunci te poţi uni cu ea

pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,

în dulceaţa unirii,

Desfoliindu-vă unul pe celălalt,

rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife

Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească

şi cînd potopul se va opri,

O poţi privi

Ca pe tine însuţi

În tihna liniştii minţii

şi a labirintului despecetluit.

Şi iată, Eşti Tu!

Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.

Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)

Ca un sărut preadeplin

Taina inimii, respirînd în lumină:

Atriul şi ventriculul stîng

cu atriul şi ventriculul drept

îmbrăţişat preadeplin,

mereu ritmic

în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.

Sutrele inimii

şi sutra iubirii

Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului

Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.

„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.

Atriul şi ventriculul stîng

Cu atriul şi ventriculul drept

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite,

Mereu împreună

şi mereu la un pas despărţite

în cea mai erotică îmbrăţişare.

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Topite-n eter şi iar ridicîndu-se

Şi amînînd, mereu amînînd

– asemenea mării de dimineaţă

fatidicul orgasm

– inima Tatălui.

Sinusoida iubirii

Pulsînd reciproc

în cea mai umilă fiinţă.

Ritmul inimii −

Valea venelor cave

Cu cerul marii aorte

iubindu-se.

Niciodată rotund,

ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă

Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.

1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut

− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!

Inima continuă să bată

ca în icoana Treimii

Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,

Căci nu poţi omorî un sărut!

Dragele mele artere,

Difuzînd capilar în toate tainele inimii,

Ce-i deschisă în palma-mi.

[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]

***

Ofelia PRODAN

ofelia prodan

 

Notă:

 

Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.

 

 

cuibul de viespi

 

(poemele de la Telciu)

 

Riders in the storm

Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!

cuibul de viespi

pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!

 

scary movie

văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.

Camera

Noaptea, în mansarda cu poezie

ne prefacem în fluturi cap-de-mort.

Cărţile de poezie se deschid singure

şi între file noi ne aşezăm cuminţi,

cu aripile întinse perfect.

Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară

şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid

cu zgomot şi ne presează

între file. Vlaşin evoluează rapid

la stadiul de nimfă, apoi devine un imens

fluture cap-de-mort

depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare

cartea potrivită de poezie.

Aripile lui acoperă mansarda

de la un capăt la celălalt.

Ochii lui fosforescenţi întrezăresc

cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit

antologia Camera. Vlaşin intră subit

în atac de panică şi devorează

cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.

Scooby-doo

Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.

Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.

Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,

dar chitara lui Şerban mă bruiază.

Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura

şi cobor scările înguste ţinându-mă

cu ambele mâini de balustradă.

Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.

Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.

Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.

Ceva nu e în regulă. În foişor

s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.

Mă apropii. O clipă de linişte

şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.

Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura

că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez

în hohotele de râs ale tuturor până

ajung un biet purice care se înfige straşnic

în blana lui Scooby-doo.

 

 

Ceasul Rău

Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.

Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.

Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el

de-l facem ţăndări-ţăndări.

 

maria, jos pălăria

pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.

***

Mihók Tamás

SONY DSC

 

[în iad toate literele sunt chirilice]

mi-am prins visul umbla

cu cioara vopsită prin iad

s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars

un mare dulap de fontă se clătina cu putere

toate din încercarea de a suprapune

două localuri peste două poveşti. când

experimentul a eşuat definitiv am urcat

într-un metrou suspendat

primul

un fel de tiroliană a infernului

unde zeul suprem era în vizită &

îmi şoptea binedispus

abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*

iadul a depăşit india în mode şi nevoi

se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente

(frivol supracontrol al departamentului

de mecanică) m-a luat la unşpe metri

că nu mai scap de delicateţe doar

dacă-mi recunosc părinţii

apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei

şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari

p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!

m-a tăiat de sub frânghii

cădeam în gol jos nişte manifestanţi

mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă

a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca

ei arborau steguleţe cu texte chirilice

în iad toate literele sunt chirilice

îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu

cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem

trăgea de manivele ciugulind din tărâţe

cearşaful îmi era spoiler

l-am apucat de-un colţ

păstra câteva pete albe şi roşii

de azi-viaţă

uscate

la fel de uscate ca tărâţele

ciudat

în iad

legenda petelor albe şi roşii

o cunoşteau şi proştii

echilibru

 

sistemul tău nervos, al zeului

ca o fabrică împânzită de japonezi

gesturi tăiate la jumate furnale

tăiate la jumate puse la fiert

hrănind milioane de hikikomori

demarăm tăieţei cu bucăţi de soia

privirea ta centripetă numără bancnote

şi un patent roz hello kitty

ne ciupeşti zilnic din creier

încet-încet piere şi absenţa

greierul ţârâind după arcă

ai doar brichetă şi timp

cadavre nu (e pauză) ne adunăm

la fumoar să pufnim în isme

pântecele ne huruie printre microcipuri

a cascadă de lapte condensat

privim cerul dintr-un unghi mort

ne spui boa-lă şi dăm din umeri

pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi

ne vom împacheta benzile

furnalele şi ne vom

absorbi cerul

ca pe-un

supozitor.

amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat

premiul nobel pentru tăcere: astupuş

conducta oraşului era vena lui dumnezeu

se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare

se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon

de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă

ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal

astfel tupeam cu rândul până în ziua când

nu ni s-au mai deschis ochii defel.

 

[Vatra, nr. 9/2015]

Încă o noapte în locul acesta

Laura DAN

laura-dan

Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochii

îmi amintesc strada,

glasurile vesele ale unor copii

numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,

pisica încolăcită pe dulap,

serbarea surorii mele,

sala frumos decorată,

partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care

în momentul spectacolului a uitat pașii.

 

 

îmi amintesc vecinii,

profesorul acela înalt

care mă ruga să închid ochii

de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,

masa plină cu cărți,

mirosul de prăjituri,

dimineața în care tata a spus

că dumnezeu e un bătrân reumatic,

felul în care mama îl privea

gustând liniștită dintr-un şerbet.

în nopțile acelea mama dormea cu mine

părul ei mirosea a scorțișoară

seara râdea și îmi pieptăna părul,

întreba:

care este culoarea ta preferată?

eu nu am o culoare preferată

nu se poate, toți avem o culoare preferată.

îmi amintesc

balconul plin cu flori,

diminețile în care mama cosea

așezată pe scaunul micuț din bucătărie,

vecina cu privire de păpușă care  s-a aruncat în gol 9 etaje

mama spunea că vecina nu dorise să moară

dorise să fie salvată și iubită.

îmi amintesc mâinile ei

se mișcau în aer

ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam și cântam din  muzicuța mea roșie

aș fi vrut s-o întreb:

care este culoarea ta preferată?

toți avem o culoare preferată.

dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..

[Vatra, nr. 3-4/2015]

O floare și trei grădinari

Andreea POP

 

Nota red.: În anii ’80, pe cînd optzeciștii începeau să se afirme și prin debuturi editoriale, dl. Gheorghe Perian a inițiat, în Vatra, o rubrică de primire intitulată Cei ce vin. Nu știm dacă cei ce vin acum sunt – sau vor fi – tot atît de semnificativi pentru literatura de mîine pe cît au fost cei care au venit atunci, dar, cu siguranță, trebuie să încercăm să vedem. Așa încît, cu acordul binevoitor al d-lui Perian, i-am împrumutat titlul rubricii și am încredințat-o unui tînăr critic pe care se poate conta fără ezitări – Andreei Pop. Prin ochii ei vom vedea ce și cine vine.

*

 laura dan

O poezie delicată și cu o focalizare pătrunzătoare, în același timp, scrie Laura Dan în volumul său de debut, Începe să doară puțin (Tracus Arte, 2012). Sub tonul aparent liniștit al confesiunii pulsează cu intensitate rana, tensiune subterană continuă alimentată pe un fond autobiografic.

„Pretextul” liric nu e nou (câțiva din comentatorii anteriori chiar au „inventariat”, cu această ocazie, șirul poetelor tinere cu „complexe” de/din familie – v. comentariile semnate de Al. Cistelecan, în România literară, nr. 30/2013, ori Gellu Dorian, în nr. din august 2013 al Convorbirilor literare) – „blestemul” tatălui, călău absent, „cadavru care taie” și „țară  îndepărtată”, în același timp. De la el pornesc toate liniile tari ale poemelor: raportarea „victimei” față de „torționar” („Am tălpile vopsite în roșu/[…] sunt un pod peste carnea ta”), iubirile pasagere, „sacrificate” pe „altarul” „moștenirii” paterne, sacrificiu din care răzbate, totuși, uneori, o brumă de speranță („erai înalt/ și veneai spre mine/ în jur, aerul devenea cald/ ca o promisiune”) ori, în vreo două locuri, mici reflecții asupra propriului demers poetic („doar atunci când scriu/ o pătură verde/ îmi acoperă încet rănile”), de pildă. Toate aceste ipostaze iradiază puternic într-o direcție comună – singurătatea, ca o excrescență patologică, transfigurată printr-o lepădare organică de toți „fetușii” cotidieni care înnoadă zalele lanțului existențial. Or, poezia pe care o scrie Laura atinge, în acest punct, o tensiune care scânteiază puternic printr-un joc fin al contrastelor (râsul ca o „cascadă de frică”) cu un efect stilistic îngroșat și prin acea austeritate poetică de care vorbea Démeny Péter (în Observator Cultural, nr. 643/2012); extrem de edificatoare sunt cele câteva „definiții” ce ating pragul haiku-ului și care concentrează o mare capacitate de sugestie: „inima mea/ o uzină dezafectată/ în care răsună muzică de sărbători” ori, ceva mai încolo, „portretul” de familie – „eu/ același coș cu fructe/ întins spre tine/ tu/ același pământ carnivor”, într-o descriere sumbră.

            În linia aceleași notații tenebroase, poemele iau adesea calea unui expresionism colorat în nuanțe tari (pe care, de altfel, poeta și-l asuma ca filtru intern al sensibilității sale lirice într-un interviu): mult roșu și negru, cărora li se adaugă uneori tușe uneori de-a dreptul sinistre: „un bilet folosit/ o gură plină cu pietre/ oase/ o cărare îngustă/ o groapă/ un bici uriaș/ un copil ca un ghem de ierburi.// în Praga/ pe podul Carol/ artistul ambulant/ îmi întinde portretul.” (Portretul) Poezia Laurei Dan este o întâlnire fericită a conciziei și clarității expresiei, articulată într-un registru ce merge cel mai adesea înspre detaliul violent și, mai puțin, dar nu fără importanță, inserează erotica discretă, un fel de coroniță din sârmă ghimpată pusă pe un cap de fecioară.

  • Laura Dan, Începe să doară puțin, Editura Tracus Arte, București, 2012

***

 gringo

Poemele din volumul de debut al lui Radu Nițescu, Gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012), vibrează prin elanul necontrafăcut al confesiunii expansive. S-a spus despre ele, pe bună dreptate, că „sunt libertine, aruncă priviri complice, debordează de sexualitate agrestă, viguroasă precum coarnele bivolilor din volumul «Poemul invectivă» de Geo Bogza” (George Neagoe, în Cultura, nr. 391/2012). Într-adevăr, mai toate „trădează” un teribilism de tip „beția pe față/ și iepurii pe scăfârlie”, cum bine zice poetul la un moment dat, teribilism tras printr-un „filtru american”, vizibil mai ales în prima parte a volumului, dar identificabil peste tot ca „muzică de fond” mai mult sau mai puțin discretă: podul Brooklyn, „unde au murit douăzeci căutând fericirea până pe/ salteaua mucegăită a unui adăpost social din lower eat side odată/ periferia săracilor”, I am Legend, „acadele kill osama cu gust de praf afgan/ și cola deadladen ediție limitată”, muzica celor de la Greatful Dead, ori „strigătul” după rețeta lui Gingsberg cu care se închide volumul etc.

Infuzia puternică de erotism, gratuit, vulgar, împins la extrem, în funcție de caz, traduce tocmai o astfel de predispoziție și riscul unei asemenea poezii e să rămână cantonată doar între aceste repere. Or, la Radu Nițescu, dincolo de seria lungă a poemelor machiste, ornate „hormonal”, se pot identifica, în cele mai bune rânduri, urme ale unui eros aproape apocaliptic, ce depășește barierele geografice: „în două mii doișpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie,/ și penisul meu va fi înghițit de puhoiul de lavă// o să-mi cuprindă apoi adidașii/ genunchiul stâng/ șoldul umerii părul/ australia// sydney va fi o scoică pe valuri// oameni negri cu cravată/ se vor strânge să afle epicentrul/ în timp ce europa și asia/ se vor afunda în tine.” (9 sau când tata îmi face semn să mă apropii) Dincolo de colecția de amoruri pasagere, senzații adolescentine, experimente formale și exerciții imaginative (a se remarca și pasajele livrești, scurte, inserțiile onirice, ori fluctuația nehotărâtă a tonului), poemele scot la suprafață, în mai multe locuri, un hibrid curios de „copil mare”, complexe de „adult întârziat” cu nostalgii copilărești (și câteva sentimentale, îngăduite), care mută accentele volumului (vezi poemul „umanitar” despre Anaïs – reușit, ori cel salingerian despre Daniela Roxana).

Poate că după ce se consumă toate teribilismele, ce rămâne ca notă fundamentală într-o astfel de poezie neașezată încă este tocmai căutarea unei formule care să îngăduie o libertate cât mai mare de mișcare; versurile-manifest și „declarația” de prietenie, totodată, de la începutul volumului (interesantă și mai rară, aș îndrăzni, dovadă de solidaritate între poeții tineri chiar în interiorul textelor lor), dau voce unei asemenea căutări: „aș vrea să merg în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul america al generației mele/ să ne schilodim simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să aibă picioarele în apă” – miss liberty cu poetul alexandru văsieș. Aproape că se ghicește o criză interioară, care, dacă se va dovedi adevărată, va fi interesant de văzut cum se va transfigura într-o schimbare de direcție în poezie.

  • Radu Nițescu, Gringo, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 vasies

Urmărit pe linie ascendentă, Alex Văsieș scrie o poezie „înrudită” într-o anumită măsură cu cea a lui Dan Coman, dincolo de apartenența la același spațiu biografic – Bistritz-ul atât de fertil sub raport liric –, prin viziunea fragmentară care punctează cadrele realului. Fără să atingă nuanțele expresioniste ale autorului Cârtiței galbene, poemele din Lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012) subliniază apăsat un blocaj existențial, o rotire mecanică, în gol, a scenariului cotidian.

O astfel de retorică a vidului este cultivată cu voluptate printr-un exces de luciditate (asupra căruia au convenit, în bună măsură, mai toate comentariile critice de până acum), care adună, într-o succesiune laconică, imagini concentrate ce țin mai mult de atmosferă, decât de scenariul propriu-zis, detalii de fundal mai greu perceptibile, acele „meditații tehnice” de care vorbea Ștefan Baghiu în Cultura (nr. 391/2012), când sugera excesul de sedentarism și ”viziune statică”, analizarea mișcărilor mărunte ca modalitate predilectă de construcție a poemelor. În cele mai bune secvențe ale ei, toată această optică „ascuțită” împrumută ceva din notația impresionistă; câteva „mostre” din decupajele pe care le face Alex Văsieș merg chiar până la a sugera o poetică a sugestiei ca filon principal al tipului de poezie practicat în Lovitura de cap: „deasupra genunchiului o pată de lumină/ intrată din vreme prin fereastră/ Auzeam bila, cercurile înșelătoare/ prin același spațiu un punct roșu tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă – Stam într-o zi și rostogoleam bila de oțel în bol.” Printr-un filtru asemănător este trecută și experiența erotică de cele mai multe ori, fie că e vorba de erotismul cibernetic („păcat” generaționist), „asistat”, dintr-un poem ca Doi hackeri la mal, ori de cel asumat direct, experimentat: „Se așază turcește, rămân la vedere puful întunecat/ și linia feselor./ Blugii acoperă și descoperă cu fiecare zvâcnire./ Ca-ntr-un turneu de uzură mă-mping în partener,/ să nu cedăm noi primii./ Fetele se apleacă să observe în apă./ Între blugi și bazin, forță de frecare./ […] Pleacă și mă urnesc și eu,/ încercând să inspire cât mai mult./ Ca dup-o pastilă albastră, cât mai adânc și mai iute,/ gata să cer îndurare.” (Dublu-mixt) Nimic emfatic, nicio urmă de patos în sublinierea tensiunii erotice, ci mai degrabă intuiția că a sugera cântărește mai mult decât orice paradă a verbozității hormonale.

Pe alocuri, însă, o asemenea economie de resurse împinge granițele dintre concret și abstract până în apropierea unei poezii narcotizate, în care jocul fluctuațiilor cerebrale pășește în direcția unui zid ermetic greu de escaladat. Doar că închistarea într-o formulă obscură ține uneori loc de manifest, refuz al normei care, așa cum se vede într-un poem din finalul volumului, face loc paradoxului: „Învățătoarele drept ne-au învățat/ Au uitat însă abandonul/ pentru ce e degradant și înălțător/ ca atunci când lumina-i fără formă/ și e la un pas” (La masa săracilor). Cu toate astea, mai mult decât manifest, poezia lui Alex Văsieș indică, în esența ei, blazarea unui spirit maturizat prea devreme.

  • Alex Văsieș, Lovitura de cap, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

***

 amar

Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție  insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene  (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.

  • Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012

[Vatra, nr. 11-12/2014]