Etichetă / Magda Carneci
Magda Cârneci – Poemul ecologic
Se face de dimineață
se aud șuierături, țipete, croncănituri, ciripituri, uguituri
O boare animală electrizează aerul, apa
impregnează câmpurile arate, străzile și metroul
Am început.
Citește în continuare →
Magda CÂRNECI – Poeme
La mijlocul vieţii
Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,
în această cursă ciudată, fără ieșire,
Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte
şi vedem altfel, dar a l t f e l,
scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.
Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,
un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,
dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.
Timpul stă, nimic nu mai curge.
Stăm. Aşteptăm.
Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.
Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.
Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,
această viaţă a noastră,
ne-ar putea cădea brusc în faţă
ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.
Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie
şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,
înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.
Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.
Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.
Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,
spre uitate misterii, nicicând bănuite.
Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.
Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,
întrevăzându-şi uluit inocenţa.
Şi în noua limpezime a vederii interioare
zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,
nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,
făcându-ne discret semn cu mîna,
zîmbind,
aşteptându-ne.
Vatra-dialog cu Magda CÂRNECI: „…mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală”
-
Sunteți cunoscută publicului în calitate de scriitor, publicist şi critic de artă. Cu care dintre aceste ipostaze vă identificați mai mult și de ce?
Este dificil să posezi mai multe săgeți la arcul înaintării tale prin lume pentru că ceilalți vor întotdeauna să te eticheteze repede și comod într-un singur fel, simplu, dacă se poate… Și adesea nu se poate pentru că viața e cel puțin complicată, e o aventură cu episoade neașteptate, e o probă cu obstacole nebănuite, o încercare întortocheată, e o luptă cu tentații și cărări deschise și închise, e o provocare continuă, dar e mai ales o imensă iluzie și, din când în când, o trezire. Iar uneori, impenitent, e o irumpere miraculoasă pe verticală… În fine, am făcut multe de-a lungul timpului, nu doar publicistică și critică de artă, ci și cercetare de istoria artei, și traduceri, dar și management cultural și diplomație culturală. Cu toate acestea, în adâncul meu m-am considerat irepresibil poetă, poet, pentru că împărtășesc cu această specie minoritară de oameni un fel anume de a nu fi în întregime aici, prinsă în materialitatea grosieră a lumii, un fel de a naviga între lumi, de a sări între nivele de percepție și de realitate, un mod de a refuza închiderea în concretul irespirabil și a forța deschideri incredibile… Totuși, în ultima vreme, am ajuns să mă consider mai degrabă o aventurieră – o aventurieră spirituală, dacă pot spune astfel, întrucât realizez că fazele prin care am trecut, consemnate în jurnalele mele numeroase, au finalmente un numitor comun : o căutare la început disperată, apoi din ce în ce mai lucidă și mai liniștită, mai resemnată și chiar împăcată, a unei depășiri a condiției mele încarnate și terestre, prin tot felul de căi, metode și tehnici, nu neapărat poetice, ci de-a dreptul religioase, esoterice sau spirituale. Spuneam cândva că sufăr de prejudecata „trans” întrucât caut în toate transgresiunea, transcenderea sau transfigurarea.
Magda CÂRNECI – Omul vieţii tale
Auzi o voce într-un magazin, întâlneşti fără să vrei o privire
care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmureşte
şi fulgerător ştii, ştii profund, ai dat peste omul vieţii tale
bărbatul demult aşteptat, îndelung căutat
ţi-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate
şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat
părul nu ţi-e spălat, eşti numai în tee-shirt şi blugi
În zgomotul magazinului rămâi nemişcată, încerci să gândeşti
priveşti pe furiş către bărbatul acela
– el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –
dar tu ştii, ştii irevocabil, profund
el e omul vieţii tale, simţi fără să înţelegi
intuieşti o transfigurare
Ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage puternic
încerci să găseşti o apropiere, o cale, te prefaci
că şi tu cauţi produsul acela
Deja omul vieţii tale a plecat mai departe
iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul
dar alura lui, chiar din spate, îţi indică enigmatic, definitiv
– el e omul vieţii tale –
îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic
Şi oboseala ta e din ce în ce mai puternică
un fel de somn se lasă greu peste creier, caşti şi îţi vine
să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi
El e omul vieţii tale şi nu ştie, nu simte
iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai –
privirea lui te-a atins pînă în străfunduri
ţi-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă
bucuria enormă este posibilă
armonia totală este posibilă
El e omul vieţii tale, bărbatul îndelung aşteptat
inima strânsă te doare, ai vrea să vorbeşti
nu găseşti cuvinte, totul pare ridicol
Îl urmezi de la mică distanţă – îţi aminteşti brusc
de parabola celor cinci fecioare nebune
care au uitat să-l aştepte pe mire cu candela plină, aprinsă
când el a venit pe neaşteptate şi le-a frânt inima
Acum ştii – şi cu pieptul în flăcări
mută ca o umbră cenuşie din lumea cealaltă
îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos
printre culoarele magazinului
fără să-i poţi striga, chiar de departe
Eşti omul vieţii mele, eşti împlinirea mea
eşti infinitul meu, dezmărginirea –
Te-am aşteptat cât am putut, m-am pregătit cum am ştiut
– am uitat, mi-am amintit, iar am uitat –
Nu vreau să te mai ratez. Eşti gloria lumii.
Acum eşti aici. Te-am recunoscut. Vino !
[Vatra, nr. 3-4/2016]
La aniversară
Magda CÂRNECI
pentru Andrei Bodiu
pentru Alexandru Vlad
Nu ştim cum, nici de ce începe să se însereze uşor,
lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă
un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi lucruri
Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin
zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă – o durere în inimă, o panică
ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gânduri
Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu oaspeţi
căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă straniu, mecanic
nu mai înţelegem nimic – nu mai e nimic de înţeles
Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decât noi
lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret
să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pământul
Mai rămânem o clipă în parc, pe o bancă,
privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe
frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare
Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta
suntem Conştiinţă pură, universală
şi nu ne mai e frică de moarte…
[Vatra, nr. 5/2015]
revistavatra.org 