Autor / VATRA
Corina CROITORU – Aer cu diamante
Manifest al optzecismului poetic românesc, antologia Aer cu diamante, publicată de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan la Editura Litera în 1982 și republicată la Editura Humanitas în 2010, este, la trei decenii distanță de la apariția ei, o carte pe care cititorul de astăzi o poate bănui cu îndreptățire de resurse inepuizabile de oxigen. Tânără precum cei patru lunediști surprinși într-o fotografie memorabilă pe coperta a patra a volumului, poezia din Aer cu diamante sfidează încă prin prospețimea ei. Ca o fiică ilegitimă care a schimbat radical fizionomia poeziei românești a secolului trecut, refuzând categoric postura de „bunică” pentru cea de soră mai mare a formelor ulterioare de poeticitate, poezia celor patru „Beatleși” cucerește cu ușurință, deși se lasă pătrunsă cu dificultate. Cel mai adesea, sensul ei profund se articulează diafan în spatele unor conglomerate de cuvinte rupte din realitatea în care, notează Mircea Cărtărescu în Poem de amor, nu se întrezărește „nimic metafizic, doar o nervozitate fără greșeală, doar un fel de scârțâire de celofan violet”.
Astfel, două mari teme lirice precum iubirea și moartea sunt ambalate de Cărtărescu în celofanul foșnitor al unui nou imaginar poetic, electrizant prin ineditul asocierilor de termeni, care înlocuiește, în timpul unei eclipse bâlbâite de lună de la televizor, viziunea cu vederea sau chiar cu vedenia: „și doar un fel de a apăsa cu degetul pe două fire prost izolate/ și în bucătăria dementă te-ai arătat limpezită și transparentă ca un giuvaer de două sute de mii de carate/ și am văzut până la tubul digestiv moartea”. După două pagini de ipostazieri plate și absurde ale morții („am văzut-o sprijinită de gardul de fier al spitalului de ftiziologie”, „am văzut-o ducându-se după chifle și ziare”, „am văzut moartea fabricată pe cale sintetică”, „am văzut-o despăduchindu-se de rubine în regiunea dintre pancreas și ficat” etc.), radiografierea se soldează cu o explozie, căci, într-un final, „eclipsa de lună se bâlbâi așa de rău că ecranul plesni/ și moara dâmbovița se bolovăni ca o cetate atlantică scufundată (…)/ nimic metafizic: în curte basculantele uguiau, iar în noi intestinele/ împodobeau cu steluțe electrice pomul de iarnă”. Coborâte din planul cosmic tocmai în busculada intestinelor umane, după o eclipsă bâlbâită de lună, astrele devin simple elemente decorative într-un tablou democratizat în care iubirea nu mai e altceva decât o atingere de conștiințe reci: „să facem dragoste, să ne culcăm împreună/ să ne atingem cu conștiințele reci”. Citește în continuare →
Istoria postmodernismului prin antologii
Se vor împlini în curând patruzeci de ani de la debutul în volum al scriitorilor postmoderniști. E o durată suficient de lungă încât să putem observa o devenire în interiorul fenomenului reprezentat de ei și chiar să încercăm o periodizare a acestuia. Etapele sunt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronologizarea. Dacă urmăm succesiunea antologiilor publicate de acești scriitori, se poate vedea că ele se grupează, după un criteriu sociologic, în patru categorii inegale sub raport cantitativ.
Din prima categorie fac parte antologiile de grup apărute una după alta, în ritm accelerat, la începutul anilor 1980. Aer cu diamante a deschis seria, fiind urmată la scurt timp de Cinci și Desant ’83. Autorii erau absolvenți sau încă studenți ai Universității din București și frecventau cenaclurile literare din universitate, puse sub conducerea unor profesori din acea vreme. Asemenea cenacluri existau și la Cluj, și la Iași, și la Timișoara, dar acestea n-au izbutit să publice în condițiile de atunci volume reprezentative, de felul celor trei amintite. Au fost doar încercări soldate cu eșec. Specific pentru această etapă este că toate grupurile (nu doar cele bucureștene) au căutat, mai mult instinctiv decât cu premeditare, să se pună sub protecția unor instituții puternice, cum erau facultățile cu profil filologic, și a unor coordonatori prestigioși, de la care așteptau sprijin și recunoaștere. Prin faptul că au trecut în mod voluntar sub protectoratul acestora, scriitorii tineri au arătat cu claritate că vor să se manifeste în interiorul sistemului și în limitele lui, acceptându-i regulile și răspunzând pretențiilor sale. Unele gesturi de frondă au existat, dar pe ansamblu grupurile n-au fost angajate politic și n-au luat poziție împotriva comunismului în mod deschis. Reacțiile de acest fel se vor face simțite peste câțiva ani. La începutul deceniului al nouălea, cu speranțele de viitor încă intacte, scriitorii tineri aveau conștiința că aparțin unor grupări literare diferite, conștiință pe care cei din cenaclurile bucureștene și-au întărit-o în plus prin publicarea antologiilor menționate. Conștiința aceasta a fost și una a diferențelor, a separării și a rivalităților dintre grupuri, și de aceea, de la un punct încolo, ea a devenit o frână și a întârziat integrarea „optzeciștilor” într-o unitate mai largă.
Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”
– Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?
– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).
– Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?
– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.
Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.
Citește în continuare →
Floarea ȚUȚUIANU – Poeme
Corp de literă
Și dumneavoastră veți ajunge din iubit –
un bărbat din hârtie de scris și citit. Astfel că
după moarte veți avea mult timp. De trăit.
Veți fi răscolit.
Veți simți o anume plăcere la răsfoit
Levitație
Dacă îl privesc pe el
parcă mă văd pe mine
Dacă mă gândesc la el
parcă mă gândesc la mine
Mâna mea se oprește
la un centimetru de pieptul lui
Gura lui se oprește
foarte aproape de gura mea
cât să-i simt respirația.
Sticla se aburește
Corpul lui deasupra corpului meu.
L e v i t e a z ă
la un centimetru distanță.
Și această lipsă de atingere păstrează vie.
Dorința
Cornel DIMOVICI – Pensacola, Florida, 2006
Morfina începu să-şi facă efectul: durerile se topeau, lăsau doar o greutate amară, ceva nedefinit… Important era că durerile acelea sfîşietoare, brutale, constante şi încăpăţînate care îi măcinau vezica şi uretra se odihneau. Nici cateterul nu-l mai sfredelea şi arsurile se calmau. Contempla oceanul, conturul şters al valurilor şi călătorea spre plaiurile copilăriei şi tinereţii, acolo departe, pe Tîrnave, în orăşelul acela pe care nu-l mai văzuse de peste şaizeci de ani şi ar fi vrut să se întoarcă, acum, cît mai repede, disperat, însă ştia că va muri şi nu va mai pleca niciunde, afară de crematoriu.
De undeva, din casă se auzeau vocile celor două Margarete, cea mare şi cea mică. Rîdeau, se distrau, îşi povesteau ceva. Se gîndea că fusese înconjurat de atîtea Margarete… Şi pe mama o chemase Margareta, pe bunica, pe sora cea mică… Si cîndva se căsători cu Margareta şi pe singura lor fată o botezaseră Margareta. Şi verişoara Margareta… Celelalte Margarete zăceau împrăştiate prin cimitirele Transilvaniei… Şi ele se distrau… Şi era bine aşa. Le iubea pe amîndouă, dumnezeieşte, aşa cum iubeşti cînd şti că mori şi n-o să mai ai ocazia să să ştii ce-i aia iubire. Şi le iubise întotdeauna. Blestemat, nebun… Şi n-a reuşit niciodată să comunice cu ele… Ar fi vrut să se descarce… Să le povestească despre tragedia pe care a cărat-o singur, trist şi umilit şi totuşi plin de speranţă. Despre anii în „S. S.”, în „Legiunea străină”, în „Armata poporului” din Republica Democrată Germană, despre trădare, minciună şi fugă… Dar ele nu au avut niciodată timp… Margareta cea mică rîdea: „Tu în S.S?” „Şi ai tras în soldaţi americani? În soldaţii noştri? Glumeşti! Lasă, mai vorbim altădată… Cînd nu ai băut nimic…” Şi le iubea aşa de mult şi le era atît de recunoscător că putea să le iubească… Şi cercul se închidea… Şi avînd certitudinea că va muri, era fericit. În sfîrşit, putea să aştepte liniştea, somnul acela netulburat şi lung şi fără tenebre. Şi va lua cu el SECRETUL, misterul cel mare. Şi nimeni nu va şti şi nici măcar nu va bănui ce a cărat cu el în toţi aceşti ani. În sfîrşit era fericit. Împăcat. Şi singur… Citește în continuare →
Virgil RAŢIU – Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (fragment)
De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.
Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.
Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…
Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.
Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.
De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea! Citește în continuare →
Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)
Ce să le mai spună Kelpius babetelor de pe bancă și bețivanilor din birt? Ar putea povesti cum anume s-a născut în el pofta de ducă peste Ocean, acolo unde și-a înțărcat dracul, urmașii. Vă invit să vedem cu ochii minții școlile pe care le-a făcut, cum anume a trăit în gazdă în odaia din piatră a lui Marghit-neni de pe ulița care dădea direct spre poarta veche, din lemn de paltin, a Universității din Altdorf. A mai învățat și la școala din Sighișoara junele Hanți Kelpius înainte de a ajunge la Universitate în purtarea de grijă a sus-numitei Marghit-neni, ea însăși de loc din Ardeal, mai precis din Radna, nevasta fostă a sodarului Perianovics, cel de la care John Căcăroanța, la etatea de nouă ani, cumpăra sifon în sticle cu clonț și mâner din alamă prin anii de început ai domniei lui Ceaușescu. Să nu uităm, așadar, să spunem și despre faptul că înainte de a ajunge la Tübingen, Leipzig sau Helmstedt, Johannes Kelpius a râvnit la comorile științei vremii lui, respectiv teologia protestantă și matematicile amestecate cu sintaxa latină la o sută șaizeci și unu de ani de când burgravii din Sfatul orașului regal Schässburg au trimis împachetată folomoc rectorului școlii o haină lungă cu guler din blană de jder împodobită cu o pongiolă lungă cu fir aurit la tivitură, la preț de patru florini, ca să-i fie domnului rector spre silința dăscăliei. Un aprod știutor de carte i-a cetit din pitacul domnesc vorbele: „Baccalaureato Rectorii scolae causa unis vesti, ut haberet diligensium cum juvenibus”. De atunci și până când a pășit Hans Kelpius pe dușumelele claselor din clădirea nou ridicată pe al cărei fronton era scris cu litere de-o șchioapă Schola Seminarium Reipublicae-1619, au trecut tot atâția ani cât a stat Banatul sub jug turcesc. A studiat Hanți până la nivelul clasei prima, a trecut cu bine de clasele cele mai mici, cea mai de jos, clasa măgarilor, cum li se spunea celor din clasa întâi la școala din Radna a tovarășului învățător Moldovan la care a deprins știința cititului John Căcăroanța, amenințat de investitura „bât cu ochi” dacă ar fi fost neștiutor și nepregătit. Unde mai pui că titulatura aceea era însoțită de un băț din alun desenat cu doi ochi, postat în fierul băncii școlare care să-l rușineze pe puturosul neștiutor al literelor. Citește în continuare →
Andreea POP – Puncte de nevralgie
Aproape fără excepție, poezia Iuliei Modiga din Bagdad poate fi citită ca un soi de politică de deratizare și decantare a „muncilor zilnice”. Dictate de un elan confesiv de o transparență aproape fotografică, poemele fac din explorarea angoasei cea mai confortabilă strategie vizionară. E caz de oboseală cronică aici, pe care poeta o afișează fără program ostentativ în declicul câtorva imagini care lasă la vedere derapajele interioare – „încă mai exersez ieșirea la suprafață”; „ritmul cardiac își strânge genunchii la piept în/ slow motion”; „cu frânghii în buzunarul de la piept, cu pleoapele grele, cu soluții fugare” etc. – și care dau cea mai fidelă fizionomie lirică a Bagdadului. Inevitabil, toate aceste schițe trase în tuș solemn duc la o geometrie lirică abisală, regizată sub forma unui joc al distanțelor (care amintește, parțial, de poemele pe care le scria Alexandra Turcu în Celelalte produse într-un debut contemporan cu acesta de față) ce trădează vidul: „am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară/ într-o vineri.// am atins cu ambele palme pardoseala din baie/ și am împins.// dincolo era/ privirea halogenă/ ultima/ înainte de toate/ celelalte”, am încuiat ușa pe care am închis-o. Ceva mai inflamate ca tonalitate, dar consumate prin același tratament „la rece”, vor fi cele câteva poeme care pun la bătaie scenariul urban în care cresc sănătoase fricile poetei (să îți mai zic ceva: e noapte și nu ai habar; e 5 fără zece și nu mă-ncumet să urc; și-au scos oamenii din cap, între ele ar fi între ele), ori acelea de orientare socială, mai mult sau mai puțin declarative, care traduc, toate, rețeaua de sensuri de semn negativ care stă la baza versurilor. Aici e de găsit cea mai intimă logică poetică, în instrumentarea tensiunii din jur cu o vigilență fără scăpări și care captează cu premeditare pulsațiile dereglate ale lumii. Nu e vorbă, radiografia personală nu se limitează la survolarea nivelurilor de suprafață, ci declanșează, din loc în loc, mici debușeuri interioare, păstrate, ce-i drept, într-un regim temperat. Citește în continuare →
Anamaria MIHĂILĂ – O Românie vertebrată: Exerciții de rezistență
