Autor / VATRA

de VATRA

Ștefan Borbély – Centenarul Muntelui vrăjit – premisa burgheză

Prima ediție a monumentalului roman Muntele vrăjit (Der Zauberberg) al lui Thomas Mann a apărut în data de 28 Noiembrie 1924 la S. Fischer Verlag din Berlin, în două volume masive, cel dintâi terminându-se cu despărțirea Doamnei Chauchat de „prințul ei de Carnaval” la sfârșitul capitolului al cincilea, pentru ca al doilea să debuteze cu considerațiile lui Hans Castorp despre timp („Ce este timpul? O taină – ireală și puternică…”1), ceea ce înseamnă că în transpunerea românească de referință, cea a lui Petru Manoliu din 1969, de la Editura pentru Literatură (colecția BPT), editată în trei volume, linia imaginară de demarcație a celor două blocuri de text originale poate fi trasată cu puțin dincolo de jumătatea volumului al doilea, înainte de capitolul intitulat Schimbări, unde se modifică nu numai fluxul narativ al întregului, dar și comportamentul „bunului, răbdătorului, ordonatului Joachim” (Ziemssen, vărul protagonistului Hans Castorp, ofițer în devenire în viața sa civilă), care, deși „total pătruns de statorniciile serviciului și ale disciplinei, era, de o bucată de vreme, copleșit adesea de ispita răzvrătirii” (II, 269) împotriva obligației de a mai petrece cel puțin o jumătate de an la Sanatoriul Internațional Berghof, de deasupra Davosului, unde, cum toată lumea știe, el primește, la începutul romanului, vizita de curtoazie a vărului său hamburghez Hans Castorp, viitor inginer naval, sosit doar pentru trei săptămâni scurte, care se vor face, în cele din urmă șapte ani lungi, numărul anilor petrecuți de acesta în aerul rarefiat al Berghofului fiind doar un indiciu al obsesiei pentru cifra 7, pe care Thomas Mann o va introduce în roman nu doar pentru a-i provoca pe interpreți (sunt zeci de mii de soluții furnizate până în momentul de față), ci în primul rând pentru a sugera că protagonistului său, Hans Castorp, i se furnizează un ciclu inițiatic complet de-a lungul sejurului său de șapte ani la sanatoriu, dar care leagă, în cel din urmă, într-un subtil spirit ironic, două stadii de relevanță identitară în esență similare, caracterizate prin lipsa de sens, prin anonimitate.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Lucian Raicu. Ceremoniile empatiei

Receptarea recentă nu e deloc generoasă cu opera critică a lui Lucian Raicu, una dintre cauze fiind, poate, temperamentul rezervat, echilibrul, măsura unui critic important al literaturii române contemporane. Cărţile lui Lucian Raicu (Liviu Rebreanu, Structuri literare, Gogol sau fantasticul banalităţii, Reflecţii asupra spiritului creator, Printre contemporani, Calea de acces, Critica – o formă de viaţă, Fragmente de timp, Scene din romanul literaturii, Journal en miettes cu Eugène Ionesco, Scene, fragmente, reflecții, O sută de scrisori din Paris) sunt predispuse la confesiune, dialog cu cititorii, multe dintre ele adoptând forma expresiv-afectivă a jurnalului de idei. În acelaşi timp, scriitura în sine nu e rigidă, crispată, austeră, excesiv de metodică, ea mizând, mai degrabă pe dezinvoltură, disponibilitate, spontaneitate, căci Raicu refuză aderenţa la modele sau la metode suficiente lor însele, pledând, dimpotrivă, pentru un inconfort creator, pentru revizuirea opiniilor proprii, pentru mobilitatea exerciţiului hermeneutic. 

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Cistelecan – Un american liniștit

În torentul de discurs euroatlantic monocrom care se publică la noi pe chestiunea Rusiei și a spațiului (ex)sovietic, e foarte ușor să ratezi acest bijoux care e volumul lui Vladislav Zubok, Căderea. Colapsul Uniunii Sovietice, recent tradus la editura Litera1. Cartea e cam tot ce ai putea dori de la o lucrare de istorie: relevanță actuală, oferind o explicație moyenne durée a fenomenului Putin și a conflictului din Ucraina – bifat; documentare hipersolidă, măcinând toate sursele primare posibile, de la arhive instituționale la jurnale, memorii și interviuri cu principalele personaje implicate – de-asemenea bifat; talent de povestitor care cerne avalanșa de evenimente într-un fir narativ cristalin dar cu o intensitate de thriller – mega checked; și nu în ultimul rând, ambiții teoretice și de interpretare provocatoare, care sfidează mai toate adevărurile stabilite – bifat așijderea. Din toate aceste puncte de vedere, lucrarea lui Zubok este o reconstrucție fabuloasă a ultimilor ani (1985-1991) ai Uniunii Sovietice, axată în principal pe figura lui Mihail Gorbaciov – și a dublului său nemetic Boris Elțîn.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – O confesivă prudentă

Alina Țârcoman-Ochea debutează cu un volum destul de scurt, de o notație aproape aforistică în unele puncte și niște reflexe controlate ale dozării emoției. Nu doare când dormi vorbește în termeni foarte preciși, dar în același timp, mai degrabă reținuți, aproape solemni, despre izolare și blocaje zilnice, pe fondul unor poeme aproape transparente – niște exerciții de contemplație sincere până la spovedanie care evită cu succes orice politici poetice subtile și își  localizează foarte exact fondul angoasei.

Citește în continuare →
de VATRA

Florina Lircă-Moldovan – Cutia Pandorei sau Cufărul lui Cain

„Adevărat vă spun că și-au luat răsplata”: Cain și toți păcătoșii asemenea lui. Răspicat ne-o spune Isus – prin Matei – despre fățarnici. După dreptatea Fiului (a Tatălui deopotrivă), cu siguranță, nu numai ei. Ci toți greșiții care ne-au izgonit din Rai. Din cauza cărora suferim noi astăzi. Și ne purtăm crucile. Și suntem nefericiți. Plângem, ne tânguim, ne ducem la biserică, punem pomelnice, ne rugăm fierbinte, scuipăm în sân să ne ferească de cel rău. Și de cei ca el. De ispititorii Adam și Eva, mai ales de Cain. Căci dacă slăbiciunile femeiești ale Evei mai pot fi înțelese, crima lui Cain – păcat de moarte – nu credem! Deși zicem: „iartă-ne nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. A zis și Isus (el –Dumnezeu adevărat) pe cruce: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Totuși, din solidaritate cu Abel și din compasiune pentru ghinionul lui de frate, nu ne stă în putere să-l primim pe Cain în sufletele noastre. De ce? Ne-o explică blând și calm, pe înțeles, dar cu spirit critic și cu talent literar, bine documentat, ca un bun psiholog ce probabil este, Cristina Danilov în cartea – colecție de (46) eseuri pentru minte și suflet prefațată de Adrian Alui Gheorghe – Cufărul lui Cain (Editura Junimea, 2024).

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Un reportaj cinepoetic

Când în lumea literară tocmai se discută mai intens de o adevărată criză a editării de carte în general și, în mod special, de beletristică, fiind evidențiate aspecte cum sunt costurile materiale imense, retribuirea mai mult simbolică sau chiar deloc a scriitorilor, precum și situații, nu puține, cum sunt cele în care scriitorii înșiși își finanțează publicarea, apar totuși și întreprinderi ce se arată temerare. Un astfel de caz este și Colecția Amaterasu, lansată de editura Cartex în 2024, sub coordonarea Ramonei Boldizsar. Într-un context ce e denunțat de jucătorii cei mai importanți din piața cărții de literatură drept ostil, e de lăudat faptul că o editură încă mică și care a mers preponderent pe mâna cărții școlare, a clasicilor și a scriitorilor consacrați a trecut și la publicarea de poeți foarte tineri, și încă afișând în librării prețuri per exemplar extrem de atractive, dacă le comparăm cu cele practicate de editurile cu tradiție deja solidă în publicarea debutanților. E drept, privirea pe care o  aplic în cazul de față este una de la distanță, iar de aici totul pare roz, cu atât mai mult cu cât cartea despre care am ales să vorbesc acum, semnată de Nicoleta Șimon*, se înscrie între debuturile pe care le consider remarcabile.

Citește în continuare →
de VATRA

Al. Cistelecan – Sfîrșitul Epocii foiletonistice

Să-ncep și eu cu tonul radical și emfatic al tuturor căuzașilor din Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, Cluj, 2024): nu există decît o singură cale pentru a face critică literară onestă și riguroasă – calea lui Livius Ciocârlie. Adică, pe scurt, a n-o face. Orice carte/operă trebuie încadrată în sistemul mondial literar, iar pentru a face asta în mod corect ar trebui nu doar să fi citit toate cărțile lumii apărute înaintea ei, dar să le și ții minte în amănunt și să folosești toată aparatura investigativă și evaluativă – ori măcar cea adecvată la pretențiile și propunerile operei. Deocamdată așa ceva e omenește peste puteri – cel puțin pînă cînd inteligența artificială nu ne va sta în ajutor documentar -, așa că facem ce putem, pe bucățele mai mici ori mai mari și cu instrumente și calități personale cum dă Domnul și sîrguința. Orice investigație, cît de complexă, e doar parțială și orice interpretare limitată și insuficientă. Asta ca să nu creadă cineva că nu e critica literară o vocație a dezamăgirii. Firește, nu toată lumea are casanța lui Livius Ciocârlie și sînt mulți oameni curajoși care riscă în limitele propriilor puteri, cu tactici și strategii mai primitive ori mai sofisticate, unele mereu înnoite, altele încremenite. Din cînd în cînd au loc revoluții metodologice și se dau alarme despre criza (eternă, congenitală, căci de acolo i se și trage numele) a criticii, iar în cazuri grave se lansează manifeste de urgență. Dar totdeauna lucrurile se calmează și revin la șansele – sporite cu fiecare insurgență inovativă – de a raționaliza bucuria (ori dimpotrivă) unei lecturi și de a justifica plăcerea literară în sine. Căci dacă literatura nu produce plăcere, nu produce nimic. Deși, firește, literatura e mai mult decît literatură (dacă e cu adevărat literatură).   

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Bulgakov forever (2)

Clujul era un oraș dezolant ca toate orașele românești în ceaușismul ultim din anii 1980-1989. Frigul ne intrase în oase, aproape că eram făcuți din gheață ori din carton cerat. De mâncat nu era ofertă grozavă, așa că ne obișnuisem cu cartofi; când erau prăjiți ni se păreau cei mai gustoși din lume. Fasole și mazăre mâncam în tocănițe improvizate, linte la fel, orezul era nobil și rar, mâncam chiar și cuscus, deși bobii de cuscus erau trufandale pentru pești, când tatăl meu Domițian, pescar de plăcere, punea în cârlig câte-o biluță albă. Dar nici peștii nu mai prea erau decât la conservă, iar uneori nici aceștia nu aveau gust, căci putreziseră excesiv în uleiul lor bolhăit. Salată de vinete, sarmale cu te miri ce carne improvizată ori cu soia sau ciuperci, salată orientală sau de boeuf, până la urmă se mai adunau de-ale gurii, nu crăpa nimeni complet de foame.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Simuț – Jurnalul unui potrivnic

Jocuri lingvistice

1. Duelgiu/ duduielgiu.

 Unuia care are mania duelului îi zicem duelgiu (D’Artagnan și confrații lui). Lui Carol al II-lea, care avea mania Duduii (Elena Lupescu), îi putem spune duduelgiu.

2. Pilangiu/ compilagiu/ compilangiu.

Anecdotic, am avea trei categorii de scriitori: pilangiul, compilagiul și compilangiul. (Las la o parte anti-alcoolicii ca pe o minoritate, gen Doinaș.) Pilangii avem mulți, poeți și prozatori. Poeții sunt, totuși, cei mai mulți, de la Nichita Stănescu la Virgil Mazilescu, Tudor George și toată gruparea lui Ahoe, ajungând la solitari ca Mircea Ivănescu. Prozatorii sunt mai puțini, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și Nicolae Velea, pentru că ei trebuie să stea mai mult la masa de scris decât poeții.

Citește în continuare →
de VATRA

Valentina Sandu-Dediu – Glissando și sforzando: despre muzici clasice românești ale secolului XX

Câteva idei aduse de la pariziana Schola cantorum

Recentul dosar alcătuit de revista Vatra despre muzica clasică românească – subiect aflat în prim planul revistelor de specialitate și rareori lansat în alte publicații culturale – m-a determinat să reflectez la cât de puțină muzică de acest fel ascultăm inclusiv noi, așa-zișii profesioniști. Să fie teama instaurată – în instituțiile care alcătuiesc repertorii și în conștiința interpreților – de sonoritățile moderne, considerate elitiste, prea intelectuale sau abstracte, mai des urâte decât frumoase? Dacă ar fi așa, atunci ne-ar reveni nouă, muzicologilor (termen generic care i-ar include pe realizatorii de emisiuni radio și tv, pe cei activi în scris pe platforme sociale, pe profesori și jurnaliști deopotrivă) misiunea de a comunica și a convinge ascultătorul că în secolul trecut s-a scris multă muzică bună și durabilă, în circumstanţe favorabile sau vitrege, într-un mediu înfloritor sau toxic. Sincronizarea cu modernitatea occidentală sau afirmarea unei voci proprii, naționale, apoi realismul socialist în opoziție cu avangarda vestică generează o pluralitate de stiluri componistice, fascinantă pentru observatorul care percepe obsesia principală a creatorului român de secol XX, în general: „tensiunea între naţional şi universal” (așa cum era desemnată până la saturație de scrierile muzicologice din timpul regimului postbelic comunist).

Citește în continuare →