Autor / VATRA

de VATRA

Perspectivele studiilor umaniste (I)

Argument

Se știe că rolul științelor umaniste a fost, de la început, acela de a conserva și redimensiona coordonatele patrimoniului cultural, prin cultivarea unei atitudini și a unei gândiri democratice, fundamentată pe interculturalitate, dialog, empatie. Într-un articol din revista „Vatra” (nr. 5/2016) intitulat sugestiv Sfârșitul umanioarelor? De ce mai avem încă nevoie de educație umanistă în universități?, academicianul Mircea Dumitru atrage atenția asupra „decăderii treptate a rolului umanioarelor în universitățile contemporane”, în contrast vizibil cu rolul central pe care l-au jucat în istoria democrației: „Credința mea adâncă și puternică este că știința constituie o dimensiune esențială și constitutivă a identității culturale europene, alături de filosofia greacă și, cultural și istoric vorbind, de religia creștină. Căutarea imparțială și obiectivă a adevărului și a esenței ultime a realității a început cu multe secole în urmă în Grecia Antică, atunci când știința și filosofia nu puteau fi rupte una de cealaltă, deoarece formau o unitate de neseparat. Dar cultivarea științei, cu excluderea celorlalte componente majore ale culturii europene, îngustarea până la eliminarea totală a spațiului de existență academică legitimă pentru cunoașterea și înțelegerea valorilor umane, a subiectivității, trăirilor, emoțiilor sau a gustului estetic, ne vor lăsa sărăciți și văduviți de orice acces la spiritualitatea adâncă și la tradiția multimilenară prin care suntem ceea ce suntem și am ajuns până aici în istorie.” Nevoia de umanioare derivă, astfel, tocmai din dimensiunea morală a educației umaniste, din semnificația sa cognitivă, din utilitatea intelectuală și socială, căci „nu va exista nici un viitor cu sens nici în universități și nici în societatea omenească, servită cultural de către aceste universități, dacă nu va fi recunoscut, păstrat și acceptat pe deplin și în mod semnificativ rolul umanioarelor și al educației umaniste.”

Citește în continuare →
de VATRA

Kovács András Ferenc – Poeme

S-a născut la Satu Mare la 17 iulie 1959 – poet, eseist, traducător, dramaturg, redactor.

Și-a dat bacalaureatul în orașul natal la Liceul Kölcsey Ferenc. A terminat Facultatea de Litere a Universității din Cluj, secția maghiară-franceză, în 1984 (în timpul studenției a fost redactor la revista Echinox). Între 1984 și 1999 a trăit la Cristuru Secuiesc – a predat la școli din Avrămești, Șimonești și Liceul Orbán Balázs din Cristuru Secuiesc. Din 1990 a fost redactorul secției de poezie a revistei Látó din Târgu-Mureș. Între 1991 și 2000 a fost profesor de dramaturgie la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Între 1996-2000 a fost secretarul Filialei Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor din România. Între 1997-1998 a fost directorul artistic al Teatrului Național din Târgu-Mureș, conducător al companiei Tompa Miklós. Între 2006-2007 a fost redactor-șef adjunct al revistei Látó. Din ianuarie 2008 până în iunie 2019 a fost redactor-șef al revistei Látó. A debutat în 1977, Scrie și eseuri și studii literare. Traduce din poezia română și franceză. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi. A debutat cu volumul Tengerész Henrik intelmei (Povețele marinarului Henrik), 1983, după care a publicat numeroase volume de poezie și eseu. Este laureat al prestigioaselor premii József Attila (1996) și Kossuth (2010).

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Andrei Oișteanu. Preliminarii la un portret

Andrei Oișteanu este unul dintre cei mai reputați intelectuali români contemporani, specializat în antropologie culturală, imagologie etnică și istoria religiilor. Este un intelectual evreu din stirpea rară a cărturarilor exigenți și rafinați, de care cultura română are imperioasă nevoie, pentru a-și reexamina tare, stereotipuri și complexe. Calitatea esențială a cărților lui Andrei Oișteanu este, poate, curiozitatea, „o curiozitate nestăpânită”, care „îmbrățișează toate aspectele vieții”, curiozitatea unui om care „scotocește în locuri în care puțini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri «interesante» în sensul lui Kierkegaard, caută lucruri despre care simțim cu toții că înseamnă ceva mai mult decît se așteaptă oamenii să însemne. Cele mai recente cărți ale sale, cea privind imaginea evreului în cultura română și europeană, cea dedicată narcoticelor în cultura română și cea consacrată sexualității, reprezintă o culminare a acestei curiozități intelectuale deosebite.” (Mircea Cărtărescu). 

Citește în continuare →
de VATRA

Vasile Dub – Despre poezie și alte nimicuri

Tocmai mă pregăteam să-i vizitez pe bravii ceangăi la ei acasă, când un polițist fără pic de simț al umorului  mi-a suspendat permisul pe două luni, nerămânându-mi decât trenul. Oricum, trebuia să trec pe undeva Carpații. La Adjud am adormit, după Bacău m-a trezit conductorul.

— Puteți coborî la Pașcani, ori la Dolhasca.

— Care-i diferența?

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Pop – Un experimental cu metodă

Debutul lui Cătălin Lazurca din Lumea e oricum o idee proastă nu-i chiar un debut în adevăratul sens al cuvântului. O zice chiar poetul pe clapeta interioară a cărții – textele de aici sunt, de fapt, o revizuire a unui proiect anterior scos sub pseudonim într-un tiraj mic, rescrierea și repunerea lui în circulație, dată fiind prima ediție apărută în condiții destul de obscure și anonime.

Citește în continuare →
de VATRA

Veronica Lazăr – Femei în filosofie: filosofia între ‘gender’ și ‘genre’

Cînd am ajuns studentă la Filosofie la Cluj1, în urmă cu douăzeci de ani, în facultate încă se mai auzeau pe la colțuri ecouri ale sentințelor unor profesori în vîrstă care clamau că fetele nu sînt făcute să studieze filosofia. Ci, eventual, Literele. Că, dacă veneau la Filosofie, era ca să aibă șansa să se mărite cu vreun intelectual cu mintea la sisteme suprasensibile și să-i fie alături în această înaltă aventură (deși nu-mi dau seama dacă ăsta era cu adevărat un aranjament marital prea grozav). Filosofia avea gen. Un singur gen, genul masculin.

Citește în continuare →
de VATRA

Senida Poenariu – Lectură și tact după teorie

Studiul manifest Lectura după Teorie1 (Reading after Theory)al lui Valentine Cunningham este tradus cu un decalaj de douăzeci de ani de la apariție (2002), chiar când preocupările din spațiul nostru cultural pentru (post)teorie / „postcritique” se materializează în volumul Theory in the „Post” Era. A Vocabulary for the 21st-Century Conceptual Commons, editat de Alexandru Matei, Christian Moraru și Andrei Terian, la prestigioasa editură Bloomsbury. „Departe de a fi un fuddy–duddy don, o figură a establishment-lui academic conservator, Cunningham e mai degrabă un provocator dotat cu acel remarcabil wit britanic – un individ care nu agreează sistemul, convențiile, care repune problemele timpului său într-o ecuație personală, într-un stil idiosincratic, amuzant-ironic …”2 – îl descrie, pe bună dreptate, Raluca Dună, în textul amplu dedicat profesorului britanic din „Observator cultural”, în urma lecturii căruia te întrebi ce-i mai rămâne de spus cronicarului întârziat care a avut neșansa să vină după, cum ar spune Harold Bloom.

Citește în continuare →
de VATRA

Rodica Ilie – Cum se scrie un roman?

Maria Orban este cu Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, apărut la Nemira în 2023, la al doilea roman al său. Pentru prozatoarea brașoveană scrisul nu este doar o formă compensatorie, deși uneori, citind paginile sale, poți dezlega unele intarsii autobiografice montate cu decență, cu rafinament și uimitoare detașare. Iată ce mărturisea Maria Orban într-un interviu acordat revistei „Familia” la câteva luni de la apariția romanului: „Am făcut documentare, am citit despre moarte, am văzut pe tema asta, am discutat mult despre și am trecut printr-un proces dificil de doliu. Când am început să scriu per se, știam încotro merg. Mi-a luat aproape un an, cu mici pauze. Am lucrat la carte pe calupuri, în diverse locuri (Brașov, Sângeorz-Băi, Iași), vreme în care am scris, rescris și tot așa. A fost un drum greu, total diferit de cel de la Oameni mari, dar știu că mi-a fost necesar. Și mai știu că am vrut să scriu despre o cădere, în timp ce eu însămi eram în cădere”1.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Spovedanie către Alionușka

Romanul Alionușka* al Liliei Calancea se face remarcat și dacă-l raportăm strict la contextul moldovenesc din stânga Prutului, și dacă-l plasăm în mai largul peisaj literar românesc. Ceea ce-l particularizează înainte de toate este faptul că reliefează dintr-o perspectivă originală vectorii ideatici și comportamentali – căci ideologici pare prea mult spus – care au funcționat în perioada tranziției generate în Republica Moldova odată cu momentul colapsului Uniunii Sovietice. Apoi, i se remarcă numaidecât formula estetică responsabilă de lectura pe nerăsuflate, în ingredientele căreia stau principiul mărturisirii emoționante în fața unei fetițe moarte înainte de naștere, structurarea textului în povestioare ce portă titluri cu tâlc, ale căror subtilități invită la glose, și rar exprimata convingător dragoste genuină față de bibliotecă, încrederea în forța cărții de a „descoperi omul”, pusă împreună cu inserții poetice, autoreferențiale.

Citește în continuare →