Radu Paraschivescu – „Noaptea ca o batistă neagră îmi bea plânsul.”

                                 Dragul meu Filip,

Ce bucurie, scrisoarea ta! Și ce surpriză frumoasă, versul din Toto care o precede! Mă așteptam să ții minte cât îmi place I Will Remember, iar felul în care ai transformat versul ăsta în antetul iubirii noastre – sau măcar în unul dintre ele, ceva îmi spune că o să continui – m-a făcut să ascult cântecul în buclă aseară, cu un pahar de vin bun în față, cu gândul la tine și la figura ta de copil pofticios. Nu știu dacă am apucat să-ți spun, am fost la concertul Toto cu niște ani în urmă. La Sala Palatului. Jalnic, absolut jalnic. Sala a fost pe jumătate goală, fiindcă organizatorul, într-un splendid număr de autosodomie, programase două concerte cu două trupe diferite în două locuri diferite din oraș la aceeași oră. Pe urmă, o parte dintre cei prezenți erau convinși că aveau bilete la Toto Cutugno, așa că, în clipa când au apărut pe scenă Steve Lukather, David Paich și ceilalți, s-au ridicat și au plecat. Pe lângă asta, în foaier erau folii de plastic întinse pe jos, fiindcă se făceau nu știu ce lucrări de întreținere și se zugrăveau niște pereți. Adaugă acustica precară și scârțâitul fotoliilor antediluviene și o să ai imaginea unui eșec deplin. Pentru noi și pentru Toto. De fapt, tipii au fost atât de dezamăgiți – ca să nu zic enervați – de concertul din București, încât nici n-au pomenit de el pe Facebook. Ca și cum n-ar fi existat. Au pus poze din Plovdiv, din Sofia, din Stara Zagora, din Salonic, din Pireu, dintr-o mulțime de locuri, dar fără București. Și zău că nu pot să-i condamn. În locul lor, aș fi făcut la fel.

Citește în continuare →

Petru Cimpoeșu – Făt-frumos din viitor. Antract

În luna octombrie 2023, pe plaja stațiunii Benidorm de pe Costa Blanca s-au raportat zilnic aproximativ douăzeci cazuri de mușcături ale peștelui numit științific Oblada melanura, vizând de preferință persoanele în vârstă care prezentau zgârieturi, mici răni, negi, alunițe sau formațiuni varicoase la nivelul picioarelor. Asta, oficial. Pentru că, neoficial, asistenții medicali de la punctul de prim ajutor amenajat pe plajă observaseră că obladas atacau mai ales persoanele care, indiferent de vârstă, de îndată ce intrau în apa mării își puneau mâinile în șolduri și rămâneau astfel preț de două, trei minute, privind melancolic în zare. Ulterior, aprofundându-și observațiile și beneficiind de asistența unor specialiști în biochimie, ei au ajuns la concluzia că peștii oblada erau atrași irezistibil de șiroaiele de urină ce li se prelingeau persoanelor respective din costumele de baie, în minutele în care priveau melancolic la orizont. 

Citește în continuare →

Gabriela Adameșteanu – Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare (II)

Tentative de autoreeducare

Severitatea cu care îmi cenzuram efuziunile lirice de când am început să scriu se datora imaginii negative a „literaturii feminine” – concept cu tradiție în critica interbelică, care plutea în aerul anilor 70. Nu-mi dau seama cum ajunsese la mine. Poate îl culesesem după absolvire, din cărți de teorie literară,citite cu creionul în mână pe plajă, ce aiureală! Sau l-am pescuit din discuțiile cu Nora Iuga, singura mea interlocutoare la acea vreme pe teme literare sub al cărei imbold/imitație am început să scriu. „Interdicția sentimentalismelor feminine” avea să existe permanent, de-atunci înainte, în mintea mea. Aveam 27 de ani și nici o tentativă anterioară de a intra în meseria de scriitoare, pe care subconștientul meu o respingea.                                                

Citește în continuare →

Poeme de A. T. Branca, Lidia Lazu, Marcel Lucaciu, Lucian Merișca și Șerban Dinger

A. T. Branca

confidenta

nu încă, spui. nu încă, te îngână ipocrită

apoi se pierde

o pată întunecată în albul amiezii

nu știi când, nu știi cum ți-a devenit confidentă,

dar i-ai destăinuit deja toate codurile

și-a făcut diademă din genele tale

Citește în continuare →

Perspectivele studiilor umaniste (IV)

István Berszán

Ritm practic și proiecție de timp

Să ne amintim de „alegoria peșterii” propusă de Platon: așa cum prizonierii înlănțuiți și orientați către peretele gol al unei peșteri și nu văd decât umbrele proiectate ale lucrurilor care se mișcă în spatele lor la lumina focului, experiențele noastre empirice ne oferă, în mod similar, imagini distorsionate despre adevărul ideilor (Republica 514a-520a). Ideea de bază a studiului meu este că Platon nu oferă aici o alegorie, ci un experiment. Care este diferența? Dacă o considerăm ca alegorie, ne aflăm și noi în interiorul peșterii (sau al spațiului) retoricii, unde există doar semnificanți, așa cum pentru prizonierii legați există doar umbre. Toți semnificanții se află în același spațiu retoric, de aceea pot fi aliniați sau înlocuiți unul de altul, la fel cum umbrele apar și se acoperă reciproc în spațiul peretelui de peșteră. Alegoria, ca figură retorică, proiectează totul în spațiul cinetic al semnificanților – de aceea deconstructivismul postmodern presupune că „nu există nimic în afara textului [there is no outside-text; il nʼy a pas de hors-texte]”. (Derrida, Of Grammatology 158). Înainte de a afirma acest lucru, la rândul lor cercetătorii deconstrucționiști au proiectat totul în spațiul cinetic al proceselor textuale.

Citește în continuare →

Perspectivele studiilor umaniste (III)

Alex Goldiș

Cercetare (umanistă) și resurse în România

Până la a ajunge la problema disciplinelor umaniste în dinamica mai generală a cunoașterii, e greu de scos din ecuație – dacă ne gândim la contextul românesc – faptul că învățământul și cercetarea au suferit de subfinanțare cronică în ultimele decenii. Cele mai recente statistici Eurostat, disponibile pentru anul 2021, arată că în materie de educație România se află pe penultimul loc, cu o alocare de 3.2% din PIB, în condițiile în care media europeană e de 4.8%. În cercetare, lucrurile arată și mai dramatic: datele din 2021 arată o medie europeană de 2.27%, în timp ce în România, situată tot în coada clasamentului, alocarea din PIB este de 0.47%. Procentul nu e obscen de mic doar în raport cu economiile consolidate ale Europei, ci și în raport cu țările emergente și/sau cu dificultăți financiare: Ungaria alocă procentual de trei ori mai mult decât România pentru cercetare, Bulgaria sau Slovacia – de două ori mai mult. În educație, Estonia, Lituania sau Ungaria depășesc 5 puncte procentuale din PIB.

Citește în continuare →

Perspectivele studiilor umaniste (II)

Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian1. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului2, moartea literaturii3, moartea teoriei literare4, moartea literaturii comparate5, moartea limbajului6, moartea artistului7 și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture8.

Citește în continuare →