Magda CÂRNECI – Poeme

magda 3

La mijlocul vieţii

Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,

în această cursă ciudată, fără ieșire,

Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte

şi vedem altfel, dar a l t f e l,

scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.

Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,

un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,

dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.

Timpul stă, nimic nu mai curge.

Stăm. Aşteptăm.

Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.

Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.

Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,

această viaţă a noastră,

ne-ar putea cădea brusc în faţă

ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.

Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie

şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,

înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.

Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.

Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.

Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,

spre uitate misterii, nicicând bănuite.

Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.

Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,

întrevăzându-şi uluit inocenţa.

Şi în noua limpezime a vederii interioare

zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,

nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,

făcându-ne discret semn cu mîna,

zîmbind,

aşteptându-ne.

Citește în continuare →

Traian ŞTEF – Poeme

????????????????????????????????????

 

Euridice

 

Se îndepărtează

Şi corpul ei

E o vîltoare mătăsoasă

De parfum liliachiu

Şi nu-i văd decît gropiţa

De deasupra genunchiului

Printr-o fulgerare molatecă

Nu-i văd chipul

Doar doi ochi mari

Care mă absorb

Cînd întoarce capul

 

Şi sînt atras pe urmele ei

Tot mai aproape

Pînă ajung  să se suprapună

Corpurile noastre

Pînă corpul meu ia forma

Corpului ei

Şi dispare

Şi nu mai pot privi înapoi

Nici înainte

Şi nu mai ştiu nimic

Nimic

Şi nu se arată nimeni

Să mă trimită înapoi

În peisajul inaugural

 

Şi nici cum aş putea scăpa

Din această vălătuceală

A minţii

Din acest luciu

Al  conştiinţei

Din această liniştită

Abandonare

Nu ştiu

Şi încep să cînt

Fără mine

 

 

Păpuşa

Ziua de ieri se mută în ziua de azi

Ziua de mîine se mută în ziua de azi

Numai  pe ziua de azi

Aş vrea s-o trăiesc

Dar cum

Să chefuiesc cu un prieten

Să slobod un pic de sînge rău

Poate

Să chem  iubita din copilărie

Pe care mi-o amintesc

La orele de gimnastică

În sală

Întinsă pe salteaua unde învăţam

Exerciţiile de elasticitate

A corpului

Podul de sus

Podul de jos

Rostogolirile

Să chem formele ei proaspete

Să le recompun într-un joc

În care poţi da viaţă unei păpuşi

Goale

Să nu mai fie aşa de perfectă

Să facă mişcări neaşteptate

Să se umple de gînduri răzleţe

Să-şi acopere părţile la care mă uit

Insistent

Să crească în braţele mele

Cît o femeie în carne şi oase

Care mă doreşte

Care  întinde amprentele degetelor ei

Peste cearcănele de sub ochii mei

Peste corpul meu visător

Pînă uit să mai chem

Alte ajutoare

Pentru pîinea cea de toate zilele

 

 

Să nu laşi sfîrşitul lumii

 

Uneori mi se pare că

Timpul poate fi dat

Înapoi

Celuilalt

Că nu ar trebui să las

Sfîrşitul lumii

Să se apropie

Singur

Pînă nu îşi arată roadele

Investiţia mea

Într-un pat de frasin

Într-o îmbrăţişare

Într-o cutremurare

În cuvîntul ca o zeiţă

Născută din creierul meu

Într-o dimensiune

A fatalităţii plăcute

 

Şi mi se pare că pot face asta

Să nu las adică sfîrşitul lumii

Să se apropie

Să dau timpul înapoi

Pentru o

Supremă plăcere  a sărbătorii

Corpului tău

 

Să ai puterea asta

S-o ţii într-un cuvînt

Care umblă printre moleculele poemului

Ca o epifanie

Asta este supremaţia dragostei

Poete

 

 

Preaplinul

 

 

Atîta îmi este lumea

De clară

Că-i văd curgerea

Şi văd pînă departe

Departe

Şi mă scald gol în bulboanele ei

În marea dăruire

A ghirlandelor

În marele vîrtej al strălucirilor

Îndoită e curgerea

După preaplinul

Care îşi caută forma

Şi cînd o găseşte se face altă lume

Dincolo de toată claritatea

Pe care o văd eu cu ochii mei

Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin

Al cerului

Umezit în ochii tot mai mari

Mai apropiaţi

 

 

Locul cît un pliu şifonat

Am căutat un ac mai mare

Aţă mai rezistentă

Chirurgicală

Şi am cusut o pereche de pantofi

Mai vechi pentru că erau

Desfăcuţi pe la încheieturi

Asta am făcut astăzi

Mulţumit de viaţa mea

Şi cusătura a ieşit bine

Pantofii ca noi

Eu ca nou

 

Mă gîndeam

Ce să fac mai departe

O plimbare în locuri cunoscute

Cu ochii închişi

O vizită în alt loc

Cu simţurile deschise

Să trec

Muntele

Dealul

Văile

Să cînt la vioara ca o femeie

Care aşteaptă

 

Greu de luat o hotărîre

Mă aşteaptă cu siguranţă

Şi cîntă

Se simte singură

A făcut focul

S-a acoperit cu un cearceaf de mătase

Îşi despleteşte părul

Îşi încălzeşte mîinile între coapse

Mai lasă loc la marginea patului

Cît un pliu şifonat

Cît faldul vălurind

Un pic mai sus de genunchi

 

Doar în clipa asta  sîntem vii

Cînd fisurile se desfac

Împrejurul măduvei

Şlefuite de dansul visat

În grădini suspendate

În clipa dăruită

În olimpul cu margarete

Ce-şi lasă una cîte una petalele

În ascunzişul în care stăm

Fără să ştim

 

 

Ca doi artişti

Îmi place să dansăm

Ca doi artişti

Acoperiţi doar de un voal solemn

Prin care trec toate formele

Trec toate simţurile

Şi care îşi schimbă culorile

După  voinţa superioară

A respiraţiei zeieşti

Căreia îi încredinţez

Toată viaţa de la marginea

Unei respiraţii omeneşti

Prelungi

La care să nu mai ajungi

De care să nu te lămureşti

În patul căreia să nu te opreşti

În intervalul căreia să nu şopteşti

Versul cu împărăţia

 

Să nu mai vină

Împărăţia

Să mă lase cu

Tot ce întinde spre mine braţe

Tot ce îmi cîntă-n urechi

Tot ce lasă lacrimi pe bucurii

Toate deliciile fricii

Cu dansul acesta

În care rochia ta

Alunecă prin aer ca o putere

Încinsă

 

 

Joc

Şi lemn sculptat şi luciu temenele

Scumpeturi colorate lăutari

Sofaua largă care te cheamă

Val portocaliu de catifea

 

Poetul întinde  vocale pe gura femeii

Cu lux de amănunte vioi şi odorant

Ea doar priveşte şi tace deschis

Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale

De ce nu vii tu vino

Să-ţi fiu eu protector

Îţi fac şi prunci o mie

Îţi dau

Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala

Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele

Să fim noi doi nemuritori şi vii

Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii

 

Ia-mi şi mie mărgele

Cum au toate femeile

Inele şi basma

Cercei şi dedesubturi

În loc de ceas inima ta

S-o întorc s-o opresc

S-o dau înapoi înainte

S-o strâng puţin

Între două cuvinte

 

Am putea încerca

Să faci şi tu o năzbîtie

Să nu te găsească

Să nu te trimită

Cînd e clipa clipita

Tu să fii aici

Şi El să nu ştie

Că-ţi plac bomboanele

Şi cerceii

Inelele şi basmaua

 

Lasă-mă să scriu un poem

Direct pe pielea ta

Bine întinsă

Cu o pană de struţ  voi scrie

Să zgîriie puţin

Să iasă sînge

Să văd dacă are gust de răşină

De scorţişoară

De vanilie

Să mă las absorbit

De cristalinul ochilor tăi

Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei

 

Sau tu să scrii mai bine ceva

Cu buzele tale rujate

Dezgoleşte-mi un pic umărul

Cu mîinile tale reci

Înfige-ţi unghiile în carnea mea

Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu

Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul

Clipoceşte molatec printre  porii deschişi

Ca un arici

 

Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă

Parcă am rostogoli mărgele de sticlă

De la unu la celălalt

Parcă ne-am oferi într-un joc continuu

Acelaşi trandafir

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Viorel MUREŞAN – Poeme

viomur2

 

Gotică târzie

auzi sau i se păru că aude

cocoşul care cânta în plină lumină

în picioare

pe-un gard

iar aproape de gard o crăpătură tăcută

se adâncea

îndată ţi-ai şi amintit cum

nişte străzi cu castele

care cresc din pământ

pare scrisul lui Rilke

sufletul

după cum vă spuneam

are culoarea obiectelor de prisos

şi în mijlocul lui stă întotdeauna

un om cu pipă gălbuie care vinde viori

eu umblu pe alei cu faţa ornată

de naivităţi

împuşcături împing orizontul

să cadă de pe stânci

şi trece doamna cu un pieptene mare

în păr

zilele verii pumnale

aşezate în formă de soare

iar în mijlocul razelor un ochi de copil

zidul de care mă sprijin acum

pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat

între petalele trandafirului ars de brumă

furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu

 

Cinegetică

astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare

de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite

iar coada lor te va lovi peste faţă

tu să-mi răspunzi numai cu o furtună

de păsări

aşa cum îmi pare că te-am văzut

ieşind în fugă dintr-un salcâm

cu inima lui în flăcări

strânsă la piept

alergai să dispari peste deal

 

Cântec la roata de tors

 

stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea

şi-mi spunea că tocmai îmi aduce

într-un cufăr de lemn

să mă joc cu ei

câţiva nori din copilărie

rămaşi ca bucăţi de stofă

să atârne în degetele unei mâini

în tine e îngropată şi scara

cu care putem ajunge la ei

îmi mai şopti

cu limba roşie atârnându-i afară din gură

pata de igrasie

numai să aşteptăm

puţin să mai aşteptăm

până cade şi carnea de pe oase

atâta răbdare să mai avem

şi ajungem la jucărie

Pescari în cascadă

am venit

să aşezăm fiecare o umbră pe rând

lângă un perete

un suflet ţinând în mână o sabie

trece printr-o fereastră

dar

ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun

acolo

într-un azil de bătrâni

e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor

şi de un lac mare

pe care să-l priveşti îngheţând

până la fund

 

Îmi văd acum chipul

numele meu este henri matisse

şi am uitat o fereastră deschisă

prin care mi-au intrat cămăşi albe

şi porumbiţe

printre ele îmi văd şi chipul

lăsat de tine pe un perete

mâinile mele

ce mult semănau cu un atelier plutitor

când sub ele valurile se uscau la soare

muşc din lumină cu frică

aducându-mi aminte

că noi suntem praful care se lasă

peste soarele dintr-un dialog al lui Platon

ce departe sunt acum norii

şi în golul de sub ei

îmi ridic statura de vierme

inel cu inel

 

26 septembrie 2010

te-ai fi gândi vreodată întors acasă

cum ai petrece

o zi de toamnă

o singură zi

după ce

cam un an ai hoinărit printre morţi

lângă fereastră

privind frunzele care cad

privind frunzele care cad

 

Barca lui Gustav Klimt

au fost şi zile când pluteam

peste valurile de femei aduse la templu

alteori mă îmbrăcam în aur

să întâmpin sărbătoarea apusului

ea

cu un evantai alb se apăra

de bătrâneţea sosită în roiuri

pe o creastă de munte catârul tăcea

ca o casă cu toate luminile stinse

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Floarea ȚUȚUIANU – Poeme

Floarea (2)

 

Marea

Sunt pe plajă

Nisipul ia forma omoplaților mei

Iar tu deasupra te decupezi pe cer

ca și cum te-aș vedea printr-un imens vizor

Te apleci

și aerul dintre noi devine tot mai greu

Voi înfige adânc mâinile în nisip

agățându-mă de el

Pământul se învârte cu noi iar eu

cu soarele în păr. Voi asfinți peste tine

Iată ce nu îmi puteam imagina. Iar acum văd

Totul. Atât de clar și de la mare. Distanță

 

 

 

Zippo

Iată Alvaro

Că împotriva a totul și toate

Ne întâlnim din nou pe 19 iunie

(singura zi când se deschid cerurile

pentru noi)

Tot la Café Martinho da Arcada

Tu ți-ai pierdut timiditatea

(dar ești în largul meu)

Iar eu am luat o pastilă de xanax

( pe care o voi combina cu vin )

Ți-am adus mici obiecte

pe care va trebui să le ghicești cu

Ochii închiși

Î n c h i d e   o c h i i   t e   r o g !

Le ratezi pe rând

în timp ce țigara se fumează singură

(am emoții pentru ultimul obiect )

Ți-l așez cu grijă în palmă

Apoi îmi retrag mâna încet până când

vârfurile degetelor noastre:

s e   a t i n g    s e   a r d    s e   s t i n g

D e s c h i d e – m i   o c h i i   t e   r o g !

 

 

Neîntâlnirea

Ar trebui să fie ziua întâlnirii noastre

( o singură dată pe an )

Într-un an – o singură dată

Pregătesc totul de la începutul anului

până în iunie. Când aștept un semn

Care nu vine. Mă ridic brusc din pat

îmi pun ciorapii fumée  furoul negru

și rochia roz – fanat din dantelă

Îmi pensez ridurile. Îmi accentuez cearcănele

Îmi dau cu ojă pe buze. Ochii se fac că nu văd

Mă înalț pe tocuri

(gleznele îmbătrânesc ultimele)

Și mă așez în fața oglinzii- picior peste picior

Și vorbești cu mine:

Ce ar putea să facă serenitatea dvs. cu tinerețea mea?

Și vorbesc cu tine:

Dar inteligența mea cu frumusețea dvs ?

 

Iar timpul zboară. Parcă ieri a fost azi

Te văd tot mai  n e c l a r

Cineva ne face semn că.    E ora

Tu dispari primul. Iar eu fac drumul de la oglindă

 la pat.    De la pat la oglindă.    De la.     La.

 

 

19 iunie

Practic data de 19 iunie nu există

Ea nu este consemnată nicăieri

Pe dedicația de pe carte e trecut 18

( nu-mi amintesc motivul )

Pe 19 iunie la tine pe wall e postată

de fiecare data fotografia altei femei

Și la mine e altceva.

Nimic nu are legatură cu noi

Întâlnirile au fost

de fiecare dată în alte zile

Doar prima noastră întâlnire

a avut loc pe 19 iunie. Sau

există pentru că am inventat-o eu

 

Facebook

Nu mai știu cum arăți

Mă uit la fotografiile tale pe

facebook. Și când nu ești pe

facebook. Realitatea nu există

Oricât aș da timpul înapoi

Oricât aș întoarce imaginația

pe toate fețele. Există o realitate

pe care nu o putem străbate

Și chiar și așa

Când ajungem unul în fața celuilalt

Zidul imaginar

                        N e   d e s p a r t e

Monitor going to sleep

După o noapte albă

Când un vers a făcut ce-a vrut

din tine. Iar tu nu te-ai lăsat

până nu l-ai dat gata. Dimineața

e minunat să te culci cu

soarele cuibărit

între pulpe și glezne

***

În fața unui bărbat timid

                        Mă simt pierdută

Întămplător

Ce-ar fi

să ne întâlnim acolo unde

Rua Coelho da Rocha dă în Piața Romană

sau în stația Estrela unde tramvaiul 41 oprește

În timp ce eu urc. Tu să cobori

Ne-am recunoaște ?

(Din volumul în pregătire “ Poeme platonice’’)

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

 

 

 

KOCSIS Francisko – Poeme

LEAD Technologies Inc. V1.01

After you, mister Coleridge

Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară

pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,

pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire

în după-amiaza aceea târzie,

la ora când lumina deschide privelişti fantaste,

ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,

mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,

el ţinea în mână un trandafir din soiul peace

ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal

şi galben de lumină filtrată ca un ten

colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –

şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală

într-o limbă pe care n-o cunoşteam

şi-n care n-am mai comunicat niciodată,

era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea

prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,

dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit

vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,

n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;

în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul

acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite

întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:

After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,

e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,

să trecem împreună prin această poartă

ca un univers întredeschis…

Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit

din aţipeală buimac, răvăşit:

în vaza de pe masă aveam un trandafir alb

identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge

şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.

 

 

Cârteală

Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele

şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;

sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta

nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti

nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine

în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat

în felul lor prostesc de şicanare,

ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;

nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna

uneori după suflet ca nişte biete animale speriate

de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,

ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,

de prea multe ori ai impresia că eşti tratat

ca unul care o dă în mod repetat în bară;

nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze

şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă

când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,

căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –

aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare

ori vreun alt fir de despicat.

 

Am văzut un cimitir…

Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,

de parcă la iluminatul din anul trecut

toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –

sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând

ori tulburat presentiment a semănat lumină;

am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –

printre stâlpii funerari, un lan de lumânări

pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison

foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,

părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt

împins afară, la vedere;

ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,

mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,

făcând din fantezie un simplu amănunt,

făcând din suflet un vajnic gură-cască –;

o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,

un hoinar mâncător de seminţe

să lege între ele lumi despărţite de morminte

 

Înserare lină

În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori

e linişte sau resemnare?

Pe-un buştean putred cotropit de licheni

şade un bătrân ostenit, fără vlagă,

şi-a pus clopul alături

şi pufăie pierdut din lulea;

atât de lin îl cuprinde înserarea

de parcă s-ar teme de la geana jarului

să nu-şi aprindă pulpana,

să nu strice cu graba petala amară de cicoare

răsfrântă-n albastrul de fum.

Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,

adierea stârneşte un foşnet de tun –

bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,

se ridică anevoie şi porneşte spre liziera

aflată la câţiva paşi depărtare,

dar îl întrece întunericul pe cărare.

 

Lampyris noctiluca

Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit

sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,

lumina puţină întoarsă din drum înfiorează

orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,

nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul

c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare

tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti

mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă

adăpostite de tufa de măceş;

omul fascinant de pastelul nocturn,

citit şi răscitit de departe de lună,

îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă

şi să pună-n poveste ce-a aflat,

dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,

un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi

într-un fantastic, încins dans nupţial,

se opreşte din când în când ca un om care caută ceva

pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi

nevoie să se facă lumină,

pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă

şi se-ntoarce de unde-a plecat,

stăruitor ca o obsesie,

ca un gând neînduplecat.

 

 

Eu n-am ce să-i spun lui Richard

Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el

ori e şaradă, ori aiureală pură,

cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic

de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili

ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,

nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,

încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare

în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,

dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face

un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,

să-şi respecte cât de cât blazonul;

cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –

eu stau şi aştept în alte culise,

sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.

 

 

Octombrie 2015, ziua 5

Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie

prin centrul oraşului,

am văzut deodată vitraliile puternic iluminate

de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea

umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;

îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi

şi i-am mijit cât am putut de tare,

căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus

ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,

credeam că lumina din interior aruncă în afară

o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,

dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut

că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare

nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,

căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,

s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură

a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;

după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama

că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa

pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,

să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe

şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi

cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;

Doamne, cum ploua, ce de şiroaie

stricau văzul în fiecare clipă,

dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus

şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.

 

 

Omul

Ca să nu fie copleşit de singurătate,

omul deapănă amintiri

în toate limbile.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Călin VLASIE – Poeme

vlasie

 

 [ţipătul]

ţipătul strident şi sinistru

       e al unui păun

       cocoţat pe o coloană

       pictată proaspăt

       în labirintul de la Knossos

în ghidul colorat

       imprimat impecabil

       descopăr ochii tăi

       îngroziţi de spaimă.

căldura e un semn al eternităţii

căldura stridentă şi sinistră.

       [scriu]

scriu aceste poeme

       cu gândul că

       nu vei mai dispărea

       niciodată.

       [soarele]             

răsare soarele

un orgasm perfect.

        [un imbecil crede]

un imbecil crede

       că generaţia mea

       e sleită

doar pentru că eu am scris

       prin anii ’80

       că noi oponenţii sistemului

       eram atunci o generaţie obosită

       de scârbă.

       [te-am iubit]       

te-am iubit atât de mult

       tu dormeai

eu scriam un poem

       gândindu-mă intens

       la tine.

        [logopoem]

poate chiar mai mult

20000 de cute groase

 intrând prin nas

 prin ochelarii groşi

vlasie prostul s-a cocoţat pe dig

 şi a strigat cât l-a ţinut gura

că valul înfricoşător se va nărui în câteva minute

       [ai putea fi]

ai putea fi mai respectuos dragă Boris Epstein,

 pe mama tatălui meu o chema Bocman, Ioana,

 înainte de a se căsători cu Costache

dar nu s-a mai întâmplat nimic de atunci

       [mi se pare]

mi se pare că revăd

 ceva foarte vechi un film sau chiar

 o poveste care nu se mai termină

eu locuiesc într-un creier

 un fel de contor al traficului

 acestor nemaipomenite întâmplări

[am sute, mii de poze]

am sute, mii de poze cu tine în creierul meu,

dar niciuna nu-i mai clară şi mai profi decât

 cea în care te ţin în braţe, te sărut, te mângâi

 şi te răstorn pe marginea cerului

        [nu pot vorbi]

nu pot vorbi mai mult

acesta e secretul meu cel mai mare

 mă gândesc că numai aşa

 pot supravieţui

        [în camera jegoasă de hotel]

„frunze de mărar

 şi frunze de salată verde

 şi conopidă

 şi mult usturoi nepisat

 apoi smântână

 şi alune crude mărunţite

 sau nuci

 toate astea le vei mânca doar cu

 peşte

 carne

 sau fructe de mare

 te vei simţi mai curat

 şi mai tânăr”

iar când vei intra în camera jegoasă de hotel

 ea va străluci atât de tare

încât

       [dragostea mea din tastatura tocită]

ea este atât de frumoasă, iar eu o iubesc cu toată fiinţa mea şi mi-e îngrozitor de teamă că cineva mi-o va lua, că ea ar putea să mă părăsească, ceea ce pentru mine ar fi un dezastru, şi atunci încep să-i pun zilnic mici doze în mâncare pentru ca ea să se urâţească, să se îngraşe, să devină diformă şi neatrăgătoare pentru oricine ar dori să o cucerească definitiv, ea deschide net-ul şi vede doar imagini şi texte despre o lume de care trebuie să fugi, ea crede că aceea e lumea reală, una profund schimonosită, iar singurul său refugiu acceptat sunt eu cu lumea asta a mea care trebuie să i se pară cea mai frumoasă, singura în care poate trăi.

eu trebuie să fac tot ce se poate face ca să o ţin lângă mine, chiar dacă eu ştiu că e demenţial ceea ce fac, iar mie îmi este în continuu teamă că cineva mi-o poate răpi pe ea, dragostea mea din tastatura tocită

        [luna pe jumătate]

 

luna-i chiar pe jumătate, nu-i roşie, nici ivită

 dintr-o întredeschidere a pleoapelor

 nu ştiu dacă e în creştere sau în scădere

 a apărut brusc pe când făceam un viraj

 spre cea mai înaltă stradă a oraşului –

am avut impresia că văd curbura feselor tale

 strălucind pe banca neagră

 din parc, imensul parc din mijlocul pădurii

 unde intram adeseori pentru a ne minuna

 cât de tare strălucesc fesele tale imense

 

       [trage storurile]

trage storurile de la fereastră şi priveşte de-a lungul străzii

nu vezi chiar la colţul trotuarului

 după şirul de maşini parcate

 un prost care se holbează la tine?

nu ţi se pare că mănâncă pereţii blocului

 li casa liftului şi uşa aia de metal ruginită de la intrare?

numai ca să te prindă mai iute în braţe

şi să te ducă dincolo de calea ferată

cam pe unde se termină faleza şi începe câmpul

 cu canguri şi viţeluşi şi răţuşte sălbatice

 şi tot felul de ecrane în care se văd aceleaşi imagini

cu un căpcăun care pluteşte peste umbra lui

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]