E foarte bună inițiativa Editurii Tact de a publica volumul lui Mark Fisher, Realismul capitalist. Nu există nicio alternativă?^*, cu atât mai mult cu cât sintagma circula deja destul de liber – adică fără a ține cont de accepțiunile originare – în câmpul cultural românesc. Mai ales în mediile unde realismul socialist a fost un fenomen concret, cu efecte pe termen lung, s-a putut glosa asupra opoziției dintre cele două concepte. Într-un fel, ele se află într-o legătură directă. Fisher însuși recunoaște că sintagma ca atare a fost lansată „în anii 1960 de un grup de artiști pop germani și de Michael Schudson în cartea sa din 1984, Advertising, the Uneasy Persuasion (…) ca o trimitere parodică la realismul socialist” (p. 51). Doar că pentru Fisher problema centrală nu e de a caricaturiza stalinismul, ci de a reflecta cu privire la posibilitățile lumii actuale de a mai articula o alternativă (economică, socială, culturală) la capitalism. Autorul preia și dezvoltă o problematică anunțată deja în studiile lui Slavoj Žižek sau Fredric Jameson, dar prezentă de fapt ca angoasă în reflecțiile întregii stângi din ultimele decenii – aceea „că e mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului”. Fisher își recunoaște sursele, însă criza lipsei de alternativă i se pare că s-a acutizat pe măsură ce mecanismele capitalismului hașurează tot mai multe părți din glob, anulând însăși ideea de exterioritate. Conceptul nu poate fi subsumat „postmodernismului”, celălalt termen specific blocajelor capitalismului târziu în viziunea lui Jameson, în măsura în care în anii ʼ80, observă Fisher, „socialismul real” încă mai exista – cel puțin în Marea Britanie, prin grevele minerilor. În schimb, din anii ʼ90 această alternativă e tot mai greu de imaginat tocmai pentru că sistemul dominant a învățat să înglobeze și să marșandizeze până și opoziția. De altfel, tema criticii capitalismului a devenit una dintre mărcile culturale cele mai de succes care-i asigură hegemonia.