Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.
Citește în continuare →
În mâna dreaptă țin o capsulă
Jumătate – zăpadă
Jumătate – cer
O privesc
Mă gândesc
O desfac sau nu
Citește în continuare →
(sursa imagine: Wikipedia)
Argument
După decembrie 1989, deschiderea granițelor a însemnat o schimbare majoră și în ceea ce privește relația dintre literatura din România și cea din afară. Scriitorii care alcătuiau diaspora românească s-au putut întoarce în țară fără teama arestării ori de diversele forme de intimidare și persecuție exercitate de fosta Securitate, cărțile lor au putut fi publicate fără piedici. Aceasta în timp ce alte spirite creatoare tocmai puteau părăsi România atunci când doreau.
Citește în continuare →
Alexandra-Ioana Harapu, născută pe 22 februarie 2002, în județul Bacău. În prezent, studentă în anul 3 la Actorie, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. A mai publicat poezii și în revista Echinox, O mie de semne, Noise Poetry, Literomania. Interesată și de dramaturgie.
***
Citește în continuare →
Trupa „Harag György” din Satu Mare a aniversat, între 10-15 aprilie 2024, șaptezeci de ani de teatru. La sărbătoare au fost prezenți foști membri veniți de departe – din Ungaria, Germania, Israel – sau de mai aproape – din Tîrgu Mureș, Cluj, Baia Mare – cărora li s-au alăturat directori și critici de teatru. Piatra de temelie a actualei clădiri s-a pus la 18 mai 1889. Trupa „Harag György” și-a desfășurat activitatea mai întâi – între anii 1953-1956 – ca secție a Teatrului de Stat din Baia Mare. Atunci, un grup de optsprezece absolvenți ai Institutului de Teatru din Tîrgu Mureș, coagulându-se în jurul figurii legendare a regizorului Harag György (omagiat printr-un extraordinar film documentar in memoriam) au făcut un teatru la cote foarte înalte. La 15 septembrie 1956 s-a aprobat cererea de mutare a trupei la Satu Mare, cu Harag György ca director până în 1960.
Citește în continuare →
„Nu mai e loc pentru poezie după Auschwitz!”, afirma Theodor Adorno vorbind despre cruda realitate a Holocaustului și arătându-se extrem de sceptic în privința capacității esteticului de a mai exprima, după ororile lagărelor de exterminare, ceva valid și, eventual, lămuritor, asupra abominabilelor crime și a imensei suferințe umane. Căci stilizarea și conversiunea istoriei în materie sensibilă i se păreau de-a dreptul o trădare a ororilor care s-au petrecut în acele locuri, prin atenuarea implicită pe care o conțin. Scepticismul lui Adorno nu face însă decât să ilustreze faptul că există, în fond, un mare gol pe care nici istoria și nici politica nu pot să-l umple complet cu sens. Holocaustul ca spațiu al golului, extrem de dificil de abordat, a fost analizat, între alții, și de câțiva gânditori francezi precum Jean-François Lyotard și Philippe Lacoue-Labarthe, ambii ajungând, în linia aceluiași Adorno, la concluzia că, în fapt, cultura eșuează în orice proiect de a se apropia din punct de vedere estetic de Holocaust. Lyotard conchidea spunând chiar că „Auschwitzul nu poate fi reprezentat fără a-l pierde totodată din vedere, fără a-l minimaliza și reduce la uitare prin imagini și cuvinte.”
Citește în continuare →
Argument
Demersul artistic al lui Ion Vlasiu este un refuz de imobilizare a gândirii proprii și a expresiei într-un tipar prestabilit, fixarea în ceea ce deja a fost exprimat fiind resimțită ca un subterfugiu, în timp ce destinul creator al sculptorului, plasticianului și scriitorului e rodul asumării unor revelații succesive, autentice, exemplare, căutarea de sine implicând prezența unui itinerar inițiatic în lumea formelor, printr-un fel de „emoție a îndoielii”: „Când simt că știu ceva lipsește emoția îndoielii. Creația este un drum prin întuneric (…) Când ajungi la sfârșit în plină lumină, te oprești. E firesc să cauți alt întuneric”. În destinul artistic al lui Ion Vlasiu expresia artistică și cea literară sunt două modalități distincte care pornesc din aceleași obsesii și interogații acute: „La Ion Vlasiu, între cele două forme de exprimare – plastică și literară – se instituie un va et vient perpetuu cu toate că, teoretic vorbind, se optează pentru cea dintâi în acord cu fibra țărănească din ființa artistului” (Mircea Muthu).
Citește în continuare →
Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului de maximă stringență. Intelectual de ținută și anvergură, Leon Volovici s-a făcut remarcat ca istoric literar cu pregnantă vocație etică, printr-un demers al probității și preocupării față de temeiurile adevărului. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962) și doctor în filologie al aceleiași universități (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari (județul Iași), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași. În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, ca cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989). Din anul 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat în „Iașul literar” (1964), și a colaborat la reviste importante: „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Cartea de debut, Apariția scriitorului în cultura românească (1976) cuprinde analize și interpretări de critică și istorie literară cu caracter aplicat, înclinate spre rigoare și claritate. Timbrul afectiv al autorului este în mod constant resorbit de relieful unei scriituri sobre, metodice, temeinice, chiar în cazul unor teme sensibile, precum „problema evreiască”. Detașarea epistemologică față de obiectul de studiu este programatică, cum este și distanțarea față de sine, autorul găsind mereu un punct de echilibru, de echidistantă înțelegere și edificare a unei construcții critice dedicată căutării adevărului. O căutare nelipsită de rătăciri, ocoluri, ezitări. Două teme esențiale l-au marcat pe Leon Volovici: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme adesea controversate, greu de limpezit, chiar inhibante, teme ce necesită luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare demonstrativă.
Citește în continuare →
Skoda Octavia oprise la frizeria din Solotvino, aproape de podul peste Tisa, de vamă și de… casă. Solotvino, adică Slatina, mina de sare de lângă Sighet.
„Pe strada principală călătorul era îmbătat de mirosurile de cafea și de rahatul tăvălit în susan al turcului de peste drum”, zice frizerul. Scaun de stomatolog, scârțâind din toate șuruburile, dacă se rupe, dacă dau de pământ, vai de lombosciatica mea, vai de mine !
Citește în continuare →
revistavatra.org 