Etichetă / Ana Blandiana

de VATRA

La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?

Ana BLANDIANA

ana-blandiana-1

Cred că ar trebui să precizez de la început că atunci când am ales ca titlu versul lui Hölderlin, prin „vremuri de restrişte” nu am înţeles doar comunismul. Faptul că întrebarea este pusă de Hölderlin dovedeşte că niciodată istoria nu a fost propice poeziei, iar vremurile au fost întotdeauna mai mult sau mai puţin de restrişte. E adevărat însă că, în ceea ce mă (ne) priveşte, dintre vremuri eu am cunoscut comunismul şi postcomunismul, deci răspunsul la întrebare nu poate să nu capete accentele concrete ale relaţiei dintre scriitor şi putere, dintre scriitor şi libertate, dintre scriitor şi tragedia în mijlocul căreia trăieşte, căreia reuşeşte să-i reziste sau căreia îi cade victimă.

Când mi-am ales titlul conferinţei, un prieten, exasperat probabil de polemicile pe această temă, mi-a spus: „Dar n-ai să vorbeşti despre rezistenţa prin cultură, sper”. Ceea ce mi s-a părut ciudat, dat fiind că acest tip de rezistenţă este şi mai necesară azi decât ieri.

Cuvântul „a rezista” are în limba română 2 sensuri:

  • a supravieţui, a rămâne viu;

  • a lupta, a opune rezistenţă.

În percepţia comună, între cele două sensuri există un fel de ierarhie, cel de-al  doilea sens aflându-se prin ingredientul de risc şi chiar de eroism pe care-l conţine mult deasupra primului, care se mulţumeşte să lucreze în adânc. În mod evident, cultura are mai mult de-a face cu supravieţuirea decât cu lupta, dar să nu uităm că nu este vorba despre supravieţuirea fizică a unei fiinţe sau alteia ci de supravieţuirea unei continuităţi colective, de salvarea definiţiei unui popor care în lipsa acesteia ar deveni o simplă populaţie. În acest sens, supravieţuirea prin cultură este o rezistenţă profundă, esenţială.

Să rămânem însă la termenul împământenit şi să privim mai atent întrebarea, niciodată nevinovată, dacă a existat sau nu o rezistenţă prin cultură. Primul lucru pe care vom fi obligaţi să-l observăm este că răspunsul afirmativ a fost atacat atât dinspre cei care ar fi vrut mai mult decât o rezistenţă prin cultură, cât şi dinspre cei pentru care ideea de rezistenţă nu intra în socoteli, în schimb socotelile impuneau murdărirea celor care încercaseră să reziste, fie chiar şi numai prin cultură. În acest sens, cea mai convingătoare dovadă a existenţei unei rezistenţe prin cultură a fost terfelirea oamenilor de cultură care încercaseră să reziste în revista „Săptămâna”, înainte de ’89, în organele de presă controlate de foştii securişti, după. De fapt, tema aceasta ar merita o discuţie holografică şi mai puţin personală. Pentru că, vorbind despre represiunile împotriva culturii în condiţiile în care cultura nu a încetat să existe şi a supravieţuit sistemului în cadrul căruia s-a născut, vorbim despre rezistenţa culturii, după cum rezistenţa culturii, ca formă de manifestare a spiritului şi ca formă de memorie a societăţii, a făcut posibilă rezistenţa cu ajutorul culturii, deci prin cultură, la operaţia de spălare a creierului şi de formare a omului nou. (La urma urmei, universităţile volante organizate de „Charta ’77” – în care mari profesori ai universităţilor cehe sau chiar vest-europene ţineau în ilegalitate, cu auditoriul înghesuit în apartamente bloc, cursuri de istoria hitiţilor, de drept constituţional sau despre găurile negre din Univers – nu erau o formă de rezistenţă a culturii, pentru ca să se poată rezista prin ea?)

Acest tip de rezistenţă la alţii, ca şi la noi, era în fond o împotrivire la moartea intelectuală, o formă de supravieţuire înţeleasă nu ca acomodare oportunistă şi superficială la mediu, ci dimpotrivă, ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenunţarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă. Această supravieţuire prin cultură nu spera să înfrângă comunismul, dar încerca să-i contracareze şi să-i diminueze efectele asupra celor mai profunde celule ale spiritului colectiv. Aş vrea însă să precizez (referindu-mă de data aceasta la propria mea experienţă) că atât în cazul celor trei interdicţii de semnătură (1960-1964, 1985, 1988-1989), cât şi în nenumăratele cazuri când n-am ajuns să-mi public lucrările (de exemplu: volumul „Arhitectura valurilor” predat „Cărţii Româneşti” în 1988 şi apărut în martie 1990), nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie, o poezie considerată periculoasă pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie primă nedeficitară era minciuna şi singura realitate nebutaforică aparatul represiv. Astfel, rostirea celui mai neînsemnat adevăr putea fi privită ca o crimă sau ca un act de eroism, iar adevărul estetic devenea, prin însăşi perenitatea lui, subversiv, deci politic.

Iar reprimarea nu făcea decât să-i sublinieze valenţele politice. De altfel, eram convinsă de ceea ce N. Steinhardt formulase deja, fără ca eu să pot şti, şi anume că în condiţiile dictaturii „eticul şi esteticul sunt identice”. În complicitatea între autor şi publicul său, poetul era mai bine plasat decât alţi autori pentru că instrumentul său predilect, metafora (o comparaţie căreia îi lipseşte un termen), dădea posibilitate poeziei să se realizeze la mijlocul distanţei dintre poet şi cititorul care completa singur ceea ce nu fusese spus. În cartea sa, Un ambasador al golanilor, Alexandru Paleologu povesteşte cum a primit un exemplar al poemului meu „Totul”, care se difuza scris de mână, de două ori mai lung decât textul iniţial pe care îl citise: intraseră în acţiune mecanismele folclorice şi exasperarea ca mijloc de difuzare a poeziei. Întrebarea nu este, deci, dacă ceea ce se numeşte rezistenţă prin cultură a existat, ci dacă a putut ea ţine locul unei rezistenţe propriu-zise, a unei rezistenţe politice.

Răspunsul da mi se pare în egală măsură adecvat şi umilitor. Umilitor, pentru că presupune incapacitatea noastră de a secreta un alt tip de rezistenţă. În fapt, răspunsul este da nu în sensul că cele două tipuri de rezistenţă ar fi comparabile, ci pur şi simplu pentru că neexistând – după înfrângerea rezistenţei din munţi, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul – o rezistenţă articulată politic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciţii de respiraţie prin cultură. Ceea ce s-a făcut în plan cultural nu compensează şi nu scuză ceea ce nu s-a făcut în plan politic, dar asta nu înseamnă că nu există şi nu explică. Oricât de exagerat, răspunsul da explică, fără îndoială, insuficienţa coagulării la români şi carenţa de solidaritate care ne este din nefericire specifică şi, în acelaşi timp, capacitatea noastră de a rămâne vii folosind remedii neconvenţionale. Ceea ce, evident, nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut şi poate chiar nu se putea face, iar, spre deosebire de domeniul politic, domeniul artei, al literaturii mai ales, este domeniul în care poţi să faci singur. Era firesc, deci, să se facă mai mult aici. Personal cred că nu mi-am făcut decât datoria de scriitor, nu am făcut decât să scriu ce credeam şi să încerc să public ce am scris. Uneori am reuşit, alteori nu am reuşit. Gestul de rezistenţă, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformată într-un manifest aparţine celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusă prin propriile lor reacţii. Am fost nu numai autorul cărţilor mele, ci şi autorul tăcerilor mele, graţie celor care îmi copiau poeziile de mână şi le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare,  transformându-mă dintr-un scriitor singur într-un lider de opinie. Rezistenţa culturii aparţine autorilor, rezistenţa prin cultură aparţine publicului. A nega existenţa acestui fenomen al psihologiei colective ar fi, cred, nu numai o greşeală, ci şi o nedreptate. Aşa cum ar fi o nedreptate şi o greşeală să considerăm că existenţa acestui tip de rezistenţă profundă, precaută şi reuşind să salveze în adânc, oricât de ascuns, sâmburele viu al gândirii libere, poate să compenseze în devenirea noastră istorică patologia dizolvantă a nesolidarizării. Să nu uităm că un gânditor interbelic spunea că românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenţa prin cultură confirmă acest diagnostic. Dar ea se află la jumătatea drumului între rezistenţa politică explicită şi neant. Problema noastră nu este să ne încăpăţânăm să demonstrăm în pofida argumentelor că n-am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât.

Aş vrea însă să ne întoarcem la o temă aflată ca cronologie şi ca importanţă înaintea temei rezistenţei scriitorilor. Este vorba despre relaţia acestora cu puterea. Problema raportului dintre scriitor şi putere există, evident, în toate epocile şi, tot evident, în epocile libere ea este mai lipsită de importanţă decât în epocile totalitare. Pentru că în libertate scriitorul hotărăşte intensitatea şi sensul acestei legături şi, chiar şi atunci, relaţia este profitabilă doar pentru deţinătorul puterii, scriitorul are întotdeauna de pierdut, în timp ce în dictatură scriitorul este legat de tiran printr-o dependenţă impusă de acesta şi căreia el, scriitorul, poate cel mai mult să-i dea discreţia de manifestare: supunere sau revoltă. Nu i se lasă libertatea de a fi indiferent. De fapt, lucrurile sunt destul de curioase, pentru că e clar că legătura dintre scriitor şi putere este mult mai greu de ignorat decât legătura pictorului, arhitectului, cineastului cu aceasta. Deşi aceştia din urmă depind de mijloace materiale importante în lipsa cărora nu pot să-şi exercite arta, deci cenzura se aplică ante-factum. Scriitorul nu are nevoie decât de creion şi hârtie, iar cenzura se exercită întotdeauna asupra operei încheiate, post-factum. Şi totuşi, scriitorul este mai dramatic şi mai sufocant legat de putere. Şi asta nu numai pentru că impactul lui asupra celorlalţi este mai mare (la urma urmei, în ultimele decenii el a fost depăşit de cel al cineastului), ci mai ales pentru că în mentalul colectiv el este cel mai legat de noţiunea de posteritate, el poartă povara perenităţii: puterea scriitorului constă în bănuiala şi frica celorlalţi că paginile lui vor rămâne şi vor mărturisi. Nenorocirile şi represiunile care se abat asupra sa sunt direct proporţionale cu această putere care naşte ambiţia şi chiar obsesia celeilalte puteri, cea politică, de a încerca să manipuleze eternitatea, contracarând ameninţarea perpetuă pe care literatura o reprezintă pentru orice structură de putere.

Oare faptul că au fost scriitori interzişi, faptul că au fost scriitori în închisori nu spune nimic, dacă nu despre împotrivirea lor, cel puţin despre spaima autorităţilor de posibila lor împotrivire? Cel de-al doilea mare val de teroare (primul fusese în 1945-1953), acela din 1958-1962, a cuprins incredibilele procese ale Lotului Noica-Pillat şi ale Lotului Scriitorilor Germani în care, pentru erori imaginare, s-au dat pedepse de până la 25 de ani muncă silnică. Această represiune profilactică împotriva scriitorilor dă măsura capacităţii literaturii de a fi periculoasă pentru dictatură şi caracterul ei continuu subversiv, pentru că e incontrolabil prin perenitate.

Când analizez legătura dintre scriitor şi putere, mă gândesc, în general, la puterea totalitară, la perioada în care puterea putea să-i impună scriitorului gesturi şi reacţii, care puteau fi refuzate doar prin asumarea unor riscuri. Faptul că dintr-un motiv sau altul nu toţi aveau curajul necesar acestui refuz putea fi deci mai mult sau mai puţin comprehensibil. Dar relaţia scriitor-putere există şi în condiţiile libertăţii şi ale democraţiei, dezvoltată pe aproape aceleaşi coordonate, dar fără scuza represiunii. Ca şi dictatorii de ieri, politicienii de azi preferă să aibă în preajmă scriitori de prestigiu, cu prezumtiv acces la perenitate, doar că acum scriitorul nu poate fi obligat, el poate fi doar cumpărat, iar responsabilitatea tranziţiei cade exclusiv în sarcina lui. După cum el este cel care are cele mai multe şanse de a ieşi compromis din această relaţie. Puterea scriitorului poate fi vândută de deţinătorul ei, care devine astfel un scriitor al puterii. Dar, în mod evident, vânzătorul pierde mult mai mult decât câştigă, după cum nici cumpărătorul nu câştigă prea mult, pentru că, odată vândută, puterea scriitorului dispare în umbra, întotdeauna murdară, a compromisului. Şi să nu uităm că, în cazul scriitorului, orice umbră are durata propriei lui valori.

De altfel, din această povară a perenităţii decurge şi faptul – mult mai grav – că, în măsura în care cărţile sale rămân şi nu pot fi despărţite de viaţa şi de epoca scriitorului, el va răspunde pentru tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Revelaţia mea a fost că dacă volumele, cărţile mele vor rămâne, va rămâne şi faptul că ele au fost scrise în timp ce se dărâma Mănăstirea Văcăreşti şi eu voi purta răspunderea acestei crime, deşi, evident, ea nu depindea în niciun fel de mine. Dar am fost contemporană cu ea. Aşa s-au născut „Sertarul cu aplauze” şi „Arhitectura valurilor”.

Poate că cea mai gravă problemă pe care mi-am pus-o înainte de ’89, în orice caz cea care m-a tulburat cel mai mult, a fost problema opţiunii între lupta cu cenzura şi refuzul contactului maculator cu ea. Pentru că orice trântă seamănă cu o îmbrăţişare.

Primul lucru pe care l-am descoperit dramatic după ’89  a fost că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Paginile unui scriitor interzis fuseseră fatalmente mai importante, pentru că mai scump plătite. Havel în închisoare era mai important decât Havel – preşedinte.

Iar între eliberare şi libertate stă criza tranziţiei şi provizoratului, a continuei instabilităţi, schimbări, nesiguranţe, care obligă la analize şi opţiuni (Să nu uităm că, etimologic, cuvântul criză provine din verbul grecesc Krinein, care înseamnă a judeca). Dar scriitorul nu poate să ignore ceea ce omul de pe stradă nu înţelege: că tranziţia şi criza nu se vor termina niciodată, pentru că ele sunt chiar definiţia libertăţii şi democraţiei, realcătuite mereu din raporturi mereu instabile între forţe aflate într-o continuă concurenţă şi transformare. Ceea ce trebuie să recunoaştem că este obositor, mai ales că în mijlocul oboselii se insinuează uneori bănuiala că schimbarea continuă nu e decât o stratagemă de a inventa mai răul  pentru a păstra răul neschimbat.

Dar dacă suntem „condamnaţi la libertate”, cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învăţăm legile funcţionării şi regulamentele de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de ’89 lipsea libertatea, acum lipseşte responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Raţia de libertate s-a transformat în           „over-doză”.

Ţin minte, pe la începutul anilor ’90, m-a întrebat cineva într-un interviu: „mai credeţi că suntem un popor vegetal?” Şi eu am răspuns: „Nu. Suntem prea isterizaţi pentru asta.” Acum, evident, un asemenea răspuns n-ar mai fi corect. Acum, când indiferenţa şi kitsch-ul acoperă totul, mă întreb dacă n-am nedreptăţit plantele. La urma urmei, ele nu se revoltă, dar nici nu uită ce sunt. În ceea ce ne priveşte, am sentimentul că ne-am uitat definiţia, că nu ştim nici dincotro venim, nici încotro mergem. Mai mult, că nici nu ne pasă că nu ştim.

În anii ’50, personajul de tristă amintire care a fost Ion Vitner scria despre perisabilitatea lui Eminescu, nemaiadecvat noii societăţi, încheind cu fraza, rămasă de pomină: „… Şi astfel, încet-încet, Eminescu va dispărea din conştiinţa poporului român”. Urmarea a fost că următoarele decenii au găzduit un adevărat cult al lui Eminescu. După ’89 însă a început, pe de o parte, o contestare a lui Eminescu de către o parte a elitei hiperintelectuale, iar pe de altă parte o nemaidescoperire a lui de către o populaţie evoluând spre analfabetism. Un sondaj al Ministerului Culturii de acum câţiva ani releva că 17% dintre cei întrebaţi auziseră de Eminescu (Caragiale 16, Creangă 14, de altfel aflaţi pe primele trei locuri). Să fie, cum ar părea, o victorie a lui Vitner? Sau, mai degrabă, o urmare a trecerii bruşte la un capitalism sălbatec şi semidoct în care nu mai au importanţă decât valorile în stare să producă bani? Şi în mod evident poezia nu face parte dintre ele. Dovadă că în limba curentă a şi apărut o expresie nouă: când cineva vrea să-şi exprime dispreţul faţă de o acţiune fără rost, spune: „asta-i poezie”.

Ar fi oare absurd, în aceste condiţii, să vorbim despre necesitatea unei noi rezistenţe prin cultură? O rezistenţă care să ne asigure supravieţuirea, repetându-ne nouă înşine cine am fost şi cine suntem, pentru a nu uita cine putem deveni. O rezistenţă pentru care nu ar fi nevoie ca înainte de curaj, ci doar de neindiferenţă.

Paradoxal, cred că înainte de ’89 mă simţeam mai acasă în spaţiul literar românesc. Şi asta nu numai pentru că atunci legătura dintre scriitorul care eram şi cititorii mei (în pofida interdicţiilor şi poate chiar graţie lor) era mai puternică, ci şi pentru că eforturile noastre continue de a rosti adevăruri împotriva cenzurii ne dădeau (şi mă refer nu numai la noi, ci la întregul Est) o seriozitate faţă de care inovaţiile noului roman francez, de exemplu, sau poezia sterilizată de ermetism din Occident apăreau de-a dreptul frivole. Dar în ultimii ani lucrurile s-au schimbat până la a deveni opusul lor. În timp ce la noi descoperirea societăţii de consum s-a făcut pentru majoritatea prin renunţarea la orice formă de spiritualitate, după decenii de cult şi obsesie a consumului, în Apus s-a născut oboseala de materialitate şi descoperirea că viitorul „va fi religios sau nu va fi deloc”. Dacă înlocuiţi cuvântul „religios” prin „spiritual”, veţi găsi explicaţia înmulţirii exponenţiale a festivalurilor de poezie cu sute şi sute de participanţi.

În lumea occidentală a apărut un fel de oboseală de consum, presimţirea că o întoarcere la valorile spirituale poate fi o formă de salvare. Evident, nu e un curent majoritar, dar lecturile publice – organizate de universităţi, case de cultură, fundaţii, case ale literaturii – la care se intră  cu bilet şi care fac săli pline, sunt un mijloc de răspândire a poeziei şi de supravieţuire materială a poeţilor. În plus, în Germania există în multe oraşe mici tradiţia existenţei unei „case a poetului”, în care în fiecare an este invitat să locuiască şi să scrie, susţinut de primărie, un scriitor căruia nu i se cere în schimb decât să menţioneze la publicarea paginilor scrise acolo, locul unde au fost scrise. Este un fel de punere în valoare prin cultură a micilor oraşe. După cum există mici ţări care fac din faima unui festival de poezie un prilej de punere în valoare a ţării însăşi. (Este cazul Sloveniei, cu celebrul ei festival şi premiu Vilenica.)

De unde rezultă că la întrebarea lui Hölderlin se poate răspunde şi optimist. Cultura în stare să se opună crizei de identitate, cultura în stare să se opună crizei pur şi simplu, demonstrează că rezistenţa prin cultură este la fel de necesară azi ca şi ieri. Să sperăm că şi la fel de eficientă, deşi ea beneficiază azi de o adeziune la nivelul publicului larg mult diminuată. Iar moral vorbind, cei ce îşi exprimă enervările, disperarea, revolta în mod anonim pe bloguri nu sunt mai puţin vegetali decât părinţii lor care aplaudau la şedinţe de partid şi bârfeau acasă cu telefonul acoperit cu perna. Iar a te lăsa manipulat de televiziunile de scandal şi drogat de emisiuni vulgare de divertisment şi de filme violente de serie C nu e mai puţin periculos şi degradant decât a-ţi fi fost frică de Ceauşescu. Ba e chiar mai demn de dispreţ, pentru că nu mai este o chestiune de teroare, ci una de subcultură. Deci tot rezistenţa prin cultură este soluţia. Căci numai cultura poate înfrânge criza de identitate pe care o străbatem şi care ne marchează mai ireversibil decât criza economică. „Cultura bate criza” era titlul unei serii de conferinţe organizate acum câţiva ani de Sorin Alexandrescu la Biblioteca Universitară din Bucureşti  şi ţin minte că m-a entuziasmat optimismul, chiar dacă puţin autoironic, al iniţiativei.

La sărbătorirea a 20 de ani de la victoria Solidarność în primele alegeri libere, Lech Walesa spunea că tot ce a descoperit în 20 de ani de libertate este că de libertate răul profită mai mult decât binele. Fascinant este faptul că – privind lucrurile dinspre poezie şi arte –, răul, ca principal beneficiar al libertăţii, se înfrăţeşte cu urâtul aşa cum în viziunea grecilor vechi binele se confunda cu frumosul într-o asemenea măsură încât primise şi un nume comun kalokagathia Amestecul de Rău şi Urât nu are încă un nume, dar are o capacitate de a deforma minţile şi sufletele tinerilor, de a şterge orice continuitate între generaţii şi între straturile memoriei de-a dreptul diabolică. În plus, radiaţiile sale malefice pot să transforme noţiunile în opusul lor: drepturile omului se deosebesc tot mai mult de demnitatea umană iar libertatea gândirii intră de bună voie în cămăşile de forţă prêt-à-porter ale corectitudinii politice, asemănătoare până la confuzie cu vechea cenzură interioară (de care îmi era mai teamă decât de cenzură propriu-zisă).

Deci «Wozu Dichter?» La ce bun poeţii în acest peisaj rămas după istoria care a avut combustibil ura (de rasă sau de clasă, nici nu mai are importanţă)? O să încerc să răspund fără teamă de patetism şi de vorbe mari:

Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită în mod violent de Rău şi de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui şi Frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii şi un scut aproape magic împotriva urii. Aşa se explică, de altfel, confuzia care se produce uneori între marea poezie şi mistică. Din păcate, poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

de VATRA

Ana Blandiana, văzută de Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu și Iulian Boldea

Gheorghe GRIGURCU

 

În spatele celebrităţii

 

Desigur, Ana Blandiana e azi cea mai cunoscută poetă din România. Faima d-sale literară e însoţită şi augmentată de una de ordin cetăţenesc, asociere de astă dată benefică, menită a spăla ruşinea bardului politizat, aflat la remorca propagandei totalitare, aşa cum s-a întrupat în numeroase, din nefericire, cazuri, de la Mihai Beniuc la Adrian Păunescu. Întrebarea care se pune (şi-o pune poeta însăşi) e dacă această reputaţie de excepţie ar putea fi sinonimă cu o supremă satisfacţie, cu „fericirea”. În cazul în care marele public ar fi predispus la un răspuns afirmativ, Ana Blandiana se mărturiseşte, împotriva aparenţelor, apăsată de un renume în ţesătura căruia se profilează doar părelnic un destin literar–monden cu strălucire împlinit. Întrucât condiţia de persoană celebră presupune o alienare, o despărţire de sine măsurată prin abisul moral al nostalgiei: „O ironie zeiască/ A decis ea toate/ Visele în realitate./ Paşii mei nu mai sînt anonimi./ Nu mai ştiu să meargă pe mare/ Deşi se zbat./ Braţele mele nu mai pot să zboare/ Nu mă mai recunosc. M-am uitat/ Aş vrea să revin. Dar spre cine?/ Toţi mă dor/ Şi mi-e îngrozitor de dor/ De mine!” (Împlinire). Înstrăinată, prin ipostaza-i publică, de eul său, poeta se simte dependentă de convenţia unui nume, care-i trasează, el, drumul, care-i fixează obligaţiile şi-i cere fidelitate. În chip exasperant, fiinţei, în funcţia ei producătoare de viaţă, i se substituie un nume: „Să mă nasc/ Ca în ritmurile iniţiatice/ Din numele meu./ După ce decenii întregi/ Tot ce eram/ S-a concentrat. S-a chircit/ În sîmburii cîtorva litere oarecare?/ Şi acum să o iau de la capăt./ Să caut un alt grind/ Roditor/ Să îngrop seminţele/ Şi să mă aştept apoi răbdătoare/ Pe mine însămi răsărind?” (De la capăt). Pericolul teribil e recepţia de sine sisifică prin mecanizare: „Dar cine mai ştie/ Cum eram/ Ca să mă identifice ca pe-un cadavru/ Privit cu repulsie de-aproape?/ Şi, dacă nu, la ce bun/ Să mă tot nasc./ Să mă tot scriu/ Şi citesc/ Din mereu aceleaşi silabe?” (ibidem). Confruntarea are loc între „povestea” inocenţei originare şi „Timpul real”, cea dintîi purtătoare a unui mister capabil a identifica adevărata fiinţă, cel de-al doilea un factor alienant. Deşi dorită, evoluţia e păguboasă, dizolvînd, în talazul mundan, edenicul basm: „Sînt eu fiinţa din oglindă/ Sau doar o formă umplută cu fapte/ Ca o păpuşă de cîlţi?, Doamne,/ Cît mi-am dorit/ Să cresc mai repede/ Să mă condamne/ Timpul real/ Să ies din poveste,/ Dinţii de lapte,/ Să mi se lepede,/ Să mă cuprindă/ Fără de veste/ Şi să mă ducă/ Marele val” (Împlinire). Iluzoriu situată pe un pisc al „fericirii”, autoarea se arată conştientă de preţul sacrificial pe care trebuie să-l achite creaţiei, preţ echivalent cu o „moarte” în planul existenţei comune, pentru a se arăta demnă de resurecţia pe care o reprezintă plăsmuirea poetică: „Fericită, mi se spune că trebuie să fiu/ Pentru c-am ales moartea ca să pot învia/ Ce-aş putea să-mi doresc mai mult, mă întreabă,/ Dar nimeni nu aşteaptă răspunsul,/ Ferice de tine, îmi spun toţi/ (Şi eu repet: Ferice de mine)/ Nu poţi învia fără să mori./ Îmi mai spun/ Cei care n-au înviat niciodată/ Pentru că n-au murit” (Fericită mi se spune).

Denunţînd mitul celebrităţii concepute ca o pseudomîntuire, Ana Blandiana se recunoaşte sub înfăţişarea poetului de totdeauna, pe care Sandburg l-a fixat într-o preacunoscută comparaţie, cea a unui animal marin care trăieşte pe pămînt şi care ar vrea să zboare. Inadaptarea funciară pare a fi trăsătura de căpetenie a poetei, sfidînd relativele succese, utopicele privilegii. Laitmotiv al întregii d-sale producţii, acest simţămînt al incongruenţei cu mediul (privind lucrurile mai adînc: cu propria sa condiţie) alcătuieşte un fel de respiraţie lirică: poeta poate supravieţui mulţumită lui. Insuficienţa se converteşte în soluţie vitală, printr-un simţămînt al unei dependenţe fatale: „Suficientă mie nu mi-am fost niciodată/ Atîrnînd mereu ca un fruct de o creangă în vînt/ Ca de un arc încordat o săgeată,/ Ca de propria sa etimologie, un cuvînt” (Suficientă mie). Între sine şi mulţime, între prezent şi trecut, între muţenie şi strigăt, autoarea se obiectivizează în dezechilibru: „Mi-e greu cu mine/ Cu ceilalţi amar/ Se scorojesc pe frunze/ Culorile mai noi/ Şi de sub straturi rîncede de var/ Ies rînjete de dinainte de război// Mai răul lasă-n dinţi nisip/ Mai binele dospeşte acru rime/ Singur mi-e greu/ Dar şi mai greu mulţime/ Mi-e greu să tac/ Dar şi mai greu să ţip/ Un adevăr făcut fărîme” (Lamento). Întreaga d-sale creaţie constă din variaţiuni pe această esenţială temă. Astfel, celebritatea îşi dezvăluie reversul sensibil, vulnerat de o misterioasă constituţie internă ce refuză pactul cu amplul renume, precum „O nemurire-n care i-e urît” (Bătrîni şi tineri).

Să urmărim acum treptele inadaptării, aşa cum se ivesc în poezia în chestiune. Mai întîi avem a face cu o inadaptare pe care am numi-o, pe filiera lirismului nostru interbelic, metafizică şi care se exprimă, pe de o parte, prin dificultatea individuaţiei (părăsirea Unu-lui originar), iar pe de alta prin indecizia adoptării unei posturi convenabile pe scara regnurilor, a speţelor. Aspiraţia fiind, evident, refacerea unităţii prime, poeta se simte orgolios stingheră în existenţa sa hotărnicită, supusă inevitabilei stări de fragment. „Rodnicia” sa literară beneficiază de viziunea întregului doar în calitate de stimul tîrziu şi nu de cauză: „Să nu fii bărbat sau femeie/ Nici bătrîn sau copil/ Să nu fii piatră sau arbore/ Nici apă sau foc/ Să fii întreg – să fii întregul/ Tu şi eu, lumină neîmpărţită/ Reinventînd zeul/ În stare să rodească singur” (Întregul). În acest cadru al existenţei fărîmiţate, singurul mod pozitiv de fiinţare e contemplaţia ce include recunoaşterea unui Autor incognoscibil al tuturor celor date, reprezentînd însă, vai, un atentat la conştiinţa de creator a artistului: „Nici pomii galbeni, nici pomii roşii/ Nici pomii verzi/ Şi nici ideile repetate la nesfîrşit ale mierlelor/ Asemenea stucaturilor repetate/ De-a lungul unor încăperi fără număr/ În care nimeni nu poate fi fericit/ Şi nici smochinii născîndu-şi cu greu/ Nisipul seminţelor/ În dosul gratiilor inventate să-i apere/ Nici elefanţii cu crengi şi frunze/ Nici coridoarele de stamine/ Nimic nu reuşea să spună mai mult/ Decît vraja de-a nu trebui să spun NU/ Pentru că nimic nu depinde de mine” (Nu). Dar această conştiinţă nu rămîne blocată. Ea are la îndemînă facultatea unei dezvoltări speculative, în marginea inabordabilului mister, aptă nu a-l „dezlega”, ci a-l „spori” în însăşi labirintica-i structură, în oculta-i funcţionalitate: „Cutreier trupul unui zeu/ Fără să ştiu dacă există/ Ori rătăcesc în cuprinsul/ Unui alt stăpîn/ Pe care nici nu-l bănuiesc măcar/ Şi care, ca şi celălalt,/ Se crede singur/ Şi îi este frică/ De încăpăţînarea mea/ De-a merge mai departe/ Şi a descoperi astfel – / Cine ştie? – / Chiar rana de la capătul lumii/ Din care picură încă/ Necunoscuţi unii altora/ Zei ipotetici” (Rana de la capătul lumii). Ne aflăm pe un tărîm eretic, în care demonia poetului se proiectează în demonia prezumată a tainicului mecanism universal.

O altă inadaptare e de factură temporală. Reflex al pierderii unităţii primordiale, al Paradisului conţinut în aceasta, se iveşte deplîngerea copilăriei apuse, aşijderea înzestrate cu atribute paradiziace, „sîmburele” omului ce devine, după cum Dumnezeu e germenele cosmosului abandonat metamorfozelor. Simbologic (o simbologie inversată), marea, leagăn al vieţii, e percepută ca un mediu al durerilor „neegale”, ca o lacrimă enormă a deznădejdii trecerii prin timp(uri): „Sarea din păr, de pe piele, de pe sandale/ Şi sare uscată pe gene, pe buze/ Reziduuri ale unor dureri neegale, ca marea/ Trecînd dezgustător prin meduze/ Urme de plîns ale unor fiinţe/ Neavînd în comun decît rar/ Disperarea/ Măsurată-n minute/ Şi, sărat şi amar,/ Acelaşi gust/ Al jumătăţii trecute/ De secol, de vîrstă, de an” (Ocean). Într-un fel paradoxal, adultul înstrăinat de sine prin succesiunea desubstanţierilor la care-l supune temporalitatea nu mai năzuieşte la refacerea trecutului, a acelui illud tempus care e copilăria, ci la îmbătrînire şi la moartea „luminoasă” precum la o izbăvire à rebours. Candoarea se sinucide: „Ce jalnic fragmentaţi/ Şi fără miez/ Timpi depărtaţi egal de mine!/ O, Doamne, spune-mi unde să m-aşez/ Cînd toate vîrstele îmi sînt străine/ Şi în zadar/ Copilul care sînt// Caută speriat un timp cărunt/ Sau chiar/ Mergînd cu visul mai departe/ o cît mai luminoasă moarte…” (Bătrîni şi tineri). Îmbătrînirea devastatoare nu exclude însă consolarea unicităţii şi nici speranţa unei topiri într-un anonimat analog Neantului originar, pe care Meister Eckhardt îl socoteşte una cu Dumnezeu: „Sînt primul om care îmbătrîneşte/ Sub soare/ Singură descopăr/ Şi fără să mă poată ajuta cineva/ Această enormă mirare/ A trupului încă al meu/ Dar rămas/ Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd/ În timp ce eu/ Alunec, alunec pe mare/ Pînă nu mă mai văd” (Alunec, alunec). Astfel începutul şi finalul existenţei par totuşi a contura un cerc.

În sfîrşit, se înscrie o inadaptare social-etică. În acest segment al creaţiei sale, poeta Ana Blandiana se întîlneşte cu militanta Ana Blandiana, vădind o omogenă reacţie împotriva unei istorii crude în aşa măsură, încît a pus chestiunea dezertării poeţilor de la menirea lor imanentă spre a se înrola sub flamura militantismului obştesc. Lovită de „blestemul” istoriei, poezia ar fi dat impresia că e „săracă”, insuficientă: „Vino, Doamne, să vezi poezia săracă/ Şi poeţii căzuţi sub istoric blestem/ Vino, gol şi frumos, şi, de ţi-e frig, îmbracă/ Haina strîmtă-a acestui poem” (Apollo). Dacă unii barzi au înţeles a-şi abandona lira într-o manieră compromiţătoare, contrafăcîndu-i sunetul spre a face pe plac unor stăpîni pe cît de abuzivi pe atît de vremelnici, Ana Blandiana a rămas în rîndul poeţilor care au transpus pe corzile instrumentului autenticitatea morală a dezgustului şi a revoltei sale. Lira n-a tăcut în mijlocul armelor, ci a devenit, în răstimpuri, ea însăşi o armă: „Tu ai fost crucea mea/ Înaltă, subţire/ În stare să mă răstignească/ Grindă pe grindă/ Eu am fost crucea ta/ Copilărească/ Răsfrîntă-n oglindă” (Două cruci). Ruga poetei a fost în sensul unei solidarizări cu mulţimile năpăstuite: „Ajută-mă să plîng şi să mă rog/ Să îmi privesc destinul inorog/ Cu steaua-n frunte răsucită corn/ Spre care-n vis mulţimile se-ntorn” (Rugă). Visul poeţilor se cade a se identifica cu cel al luptătorilor pentru desprinderea din minciuna tiraniei, vis eficient chiar şi în imobilitatea sa estetică, deoarece în jurul „corăbiei poeziei” timpul se mişcă „tot mai repede”: „Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă/ Refuză să moară/ Ca să nu piardă clipa din urmă/ Cînd corabia se va desprinde de ţărm” (Corabia cu poeţi).

Însă lucrurile sînt departe de simplitatea unei scheme istorice ori etice, împrejurare conştientizată pe deplin de poetă – şi aici credem că rezidă un punct cu deosebire dureros al inadaptării d-sale. În faţa aberaţiilor realului, indiferent de natura lor, poezia se repliază, resorbindu-şi idealismele, transformîndu-le în propria-i substanţă iremediabil dramatică. Jocul intelectual şi sentimental pe trapezul civic cade, la rîndul său, în abisul deziluziilor, asupra cărora specificul liric poate reveni cu acuitate. „Corabia cu poeţi” e un simbol al împlinirii doar parţiale, adică al neîmplinirii: „Dar ce e nemurirea dacă nu/ Chiar această corabie de piatră/ Aşteptînd cu încăpăţînare ceva/ Ce nu se va întîmpla niciodată?” (ibidem). Dizgraţia istoriei nu e decît un simptom al dizgraţiei statutului omenesc. Realizarea idealului aduce un miraj cu efect scurt („Şi eu însămi vedeam/ la lumina mea/ Pînă dincolo de orizont/ O lume mai frumoasă/ Decît bănuisem vreodată/ O mulţime care luneca/ Lin în toate direcţiile/ Ca pe patine sau ca pe un luciu de apă/ Cîntînd fericită «Să ne grăbim/ Să ne grăbim/ Pînă mai este lumină»” (Peisaj), căci soluţiile nu sînt decît relative („Pentru că nu există lumină/ Oricît de deplină/ Pe măsura beznei ce-a fost/ Şi-o să vină” (Nu există răspuns), iar comportamentul umanităţii oferă funeste deziluzii, părînd a confirma gîndul sumbru că, indiferent de context, „binele pur este ameninţător”: „Dovadă că omenirea/ Şi-a condamnat la moarte/ Nu atît criminalii/ Cît sfinţii” (Nord). Elocvent este peisajul suav-macabru al îngerilor atîrnînd în crengi, aidoma unor fructe uscate, sau al unor spînzuraţi, „toţi cu hainele veştejite/ Fibroase/ Cu aripile încîlcite de vînturi/ De mult nemaiîncercînd să se desprindă/ Şi să cadă/ Ca şi cum ar şti/ Că mai jos sînt alte crengi, pe care se veştejesc/ Alţi îngeri” (Agăţaţi în crengi). Să fie viziunea democratică doar una utopică? Cîinele şi copilul, gata să se hrănească din aceeaşi bucată de pîine, „încolăciţi şi împăcaţi,/ Cu universul redus/ La bucata de pîine/ În care se mai văd/ Dinţii îngerului” (Piaţa Buzeşti), precum o imagine a suferinţei eterne, dau impresia a înclina balanţa în favoarea visului irealizabil, indicînd totodată caracterul absolut al inadaptării pe care poezia Anei Blandiana ne-o înfăţişează ca pe un stigmat.

 ???????????????????????????????????

*

Alex. ŞTEFĂNESCU

Un om care nu datorează nimic nimănui

Acum treizeci şi ceva de ani, după câteva zile de dezbateri la „Zilele G. Călinescu” de la Oneşti, primarul oraşului ne-a oferit un moment de destindere, ducându-ne pe toţi cei prezenţi acolo într-o livadă de cireşi din împrejurimi. Era o zi însorită de iunie, cireşele roşii încă neculese ne ademeneau din frunzişul verde, fluturii dansau în văzduh îmbătaţi de viaţă. Eram stingheri, nu ştiam cum să reacţionăm la atâta frumuseţe. Ana Blandiana a găsit gestul potrivit: şi-a făcut cercei din cireşe, bucurându-se ca un copil de podoabele improvizate. Era, atunci, ameţitor de frumoasă, ca şi ziua de vară. Desenul elegant al chipului ei, de o distincţie care te făcea să te gândeşti la personajele din Ghepardul lui Lampedusa, era pus în valoare tocmai de acel „zbenghi” – aşa s-ar fi exprimat Arghezi – pe care îl reprezentau cireşele de la urechi.

N-am să uit niciodată acel moment, în care Ana Blandiana ne-a cucerit pe toţi, dovedind că ştie să se joace. Dar n-am să uit nici alte momente dinainte de 1989, în care ea electriza sălile arhipline recitând versuri subversive.

Parcă o aud: „O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.”

Publicul din sală s-a ridicat în picioare când poeta a declamat aceste versuri. Eram de faţă. Mulţi repetau enunţurile parcă profetice ale femeii cu înfăţişare nobilă, de o demnitate incoruptibilă, din faţa lor. Asistam parcă la depunerea unui jurământ colectiv.

Poezia Anei Blandiana este o poezie de idei, dar în cazul ei aceasta nu înseamnă nici pe departe o poezie complicată, artificială, livrescă etc. Ideologizarea forţată a poeziei româneşti în timpul comunismului a creat o aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur şi inautentic. Ana Blandiana reabilitează instantaneu genul, promovându-l pur şi simplu, fără să-şi ia măsuri de precauţie. Aşa cum alţi poeţi visează sau plâng sau îşi declară dragostea, ea gândeşte la scenă deschisă. Gândeşte firesc, în felul în care respiră. Nu îşi ia o poză de iniţiată, nu se înfăţişează ca o preoteasă a adevărurilor inaccesibile altora, nu vorbeşte sibilinic, ca să mărească impresia de profunzime. Reflectează şi atât. Ideile din poezia ei au o nuditate de statui antice.

Cum să ironizezi o fiinţă care gândeşte cu simplitatea graţioasă cu care ţăranca lui Geo Bogza muşcă dintr-un măr?

Poemele îndreptate împotriva dictaturii comuniste nu erau deloc voalate (cum afirmă detractorii poetei). Doar că erau poeme, nu manifeste. Toată lumea le înţelegea, instantaneu.

Poeta a publicat de exemplu – profitând de faptul că cenzura a aţipit pentru o clipă – incendiarul poem Totul (revista Amfiteatru, 1985), format dintr-o enumerare de elemente ale vieţii cotidiene; enumerare aparent inofensivă, dar având o forţă acuzatoare neobişnuită:

„Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, betoane,/ salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul.”

Acest poem a fost transcris de mâinile a mii şi mii de necunoscuţi, cunoscând astfel o mare circulaţie, dar şi mai curios – şi impresionant – este faptul că a fost completat cu numeroase alte mostre de existenţă cotidiană de către diverşi anonimi, astfel încât s-a transformat până la urmă într-o imensă jalbă colectivă, într-un inventar al urâţeniei în care erau obligaţi să trăiască douăzeci şi trei de milioane de oameni.

Poeta a devenit atunci, pe neaşteptate, o Jeanne d’Arc a noastră. Până şi azi mai sunt unii care vor să o ardă pe rug.

Cei care o invidiază o acuză că a fost o poetă de prezidii, o persoană oficială, o răsfăţată a regimului comunist. În realitate, ea a fost doar confundată, temporar, de autorităţi cu o persoană demnă de încredere, tocmai pentru că nu ducea o viaţă boemă şi nu făcea gesturi teribiliste ieftine. În scurt timp însă liderii comunişti au înţeles că atitudinea ei demnă şi raţională reprezintă o formă de opoziţie mai gravă şi mai greu de tolerat decât nonconformismul zgomotos al altora. Înainte de 1989, Ana Blandiana a fost nesupusă ca un personaj responsabil, şi nu ca unul recalcitrant.

Valul revoluţiei din decembrie 1989 o aduce în echipa eterogenă de conducere a ţării, constituită în jurul lui Ion Iliescu (Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale). Mai devreme decât alţi intelectuali, ea îşi dă seama că girează involuntar, cu numele ei, o vastă întreprindere de restaurare, dacă nu a comunismului, cel puţin a poziţiei sociale a comuniştilor, şi părăseşte gruparea. Înfiinţează şi conduce Alianţa Civică, la care aderă o mare parte din societatea civilă românească, creează la Sighet, cu eforturi supraomeneşti şi sacrificii, împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conduce PEN Clubul român.

Volumul de versuri Soarele de apoi, publicat în 2000, dovedeşte că Ana Blandiana a rămas înainte de toate o poetă, chiar dacă, animată de sentimentul răspunderii faţă de ce se întâmplă în ţara ei, s-a lăsat absorbită multă vreme de politică.

De altfel în versurile de acum, melancolice, tulburătoare răzbate oboseala provocată de prea marele tumult al lumii: „De ce nu ne-am întoarce în livezi,/ În liniştea-ntreruptă doar de poame,/ Unde pe mii de ani nainte vezi/ Rostogolindu-se aceleaşi toamne;/ Şi orice grindini ar aduce norii/ Din tulburate ceruri megieşe,/ Ca-n cele mai de mult istorii/ Cireşii murmură cireşe;// Şi, ca şi cum nimic în lume/ Nu-i poate face să dispere,/ De mii de ani, mereu, anume,/ Merii rostesc aceleaşi mere…/ O, ceas al lumii-n care roade bat/ Secunde sâmburi, ore dulci cu miez,/ Ani deveniţi alcool, un secol beat/ De dangătul de fructe din livezi…”

Poemul pe care l-am citat, intitulat inspirat Dangăt de fructe, este doar unul din textele antologice din volumul Soarele de apoi. Acest volum a constituit un eveniment pentru iubitorii de poezie şi a fost răsplătit, pe bună dreptate, cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

Cunoaşterea nu-i dă Anei Blandiana acea trufie care ne repugnă la alţi autori, ca un însemn al parvenitismului în lumea spiritului. Pentru ea, înţelegerea, cu un sentiment tragic, a lumii din jur constituie un mod de a fi. Deşi face parte dintr-o generaţie de poeţi care a repudiat raţionalitatea discursului liric, Ana Blandiana a reintrodus în poezie reflecţia, adevărata reflecţie, aceea pe care mari poeţi, ca Eminescu sau Blaga, au considerat-o adeseori o diafană materie primă pentru fabricarea lirismului.

Ana Blandiana este în întregime autoconstruită. Numele însuşi, pe care l-a făcut celebru, reprezintă o creaţie a sa. El îşi conţine propriul ecou şi are o muzicalitate simplă şi solemnă, specifică modului de a scrie al poetei.

Luciditatea Anei Blandiana, modul elegant în care îşi compune fiecare text, atenţia cu care îşi supraveghează gesticulaţia de om public sunt suspecte într-o ţară a spontaneităţii şi, mai ales, într-o epocă a „mizerabilismului”. Dacă ne depăşim însă prejudecăţile, nu se poate să nu admirăm această atitudine de om care nu datorează nimic nimănui.

???????????????????????????????????

*

Iulian BOLDEA

 

Memoria ca palimpsest

 

Fascinaţia eseului

Ana Blandiana a exprimat, şi în volumele ei de publicistică şi eseu (Calitatea de martor, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Coridoare de oglinzi, Autoportret cu palimpsest etc.) aceleaşi obsesii legate de condiţia creatorului, de mirarea de a fi, ori de raporturile omului cu propriul destin şi cu istoria. Eseistica Anei Blandiana este, în fond, poate, apropiată de specia poemului în proză, în care naraţia se estompează, iar reflecţia şi înfiorarea emotivă stau la confluenţa reprezentării mimetice şi a străfulgerării simbolice, în notaţii expresive, de inenarabilă naturaleţe. Există o neîndoielnică şi subtilă consubstanţialitate între versurile Anei Blandiana şi eseistica sa; aceleaşi toposuri, aceleaşi obsesii şi stări de spirit îşi desfăşoară volutele deopotrivă în poezii şi în publicistică, cu o oarecare pregnanţă explicativă în aceasta din urmă, cu un plus de reflecţie, dar şi de cursivitate, de atenţie la detaliu şi la alcătuirea întregului. Toposul vegetalului, ce apare sub nenumărate întruchipări în poeme, capătă conotaţii diferite în eseuri, ca simbol al vieţii atotstăpânitoare, ca efigie a fluidităţii existenţei, sau, dimpotrivă, ca austeră alcătuire a unei forme vitale. Lipsa de împotrivire, de reacţie, mai mult sau mai puţin aparentă, la stimulii realului, alunecarea în voia unui destin implacabil şi necunoscut conferă plantelor seninătate şi libertate, dar şi o anume demnitate a stabilităţii şi eleatismului existenţial, la care aspiră şi eseista: „Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat, din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei, din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. În timp ce, dimpotrivă, fatalitatea absolută, imposibilitatea totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape egală cu libertatea, o seninătate aproape comparabilă cu forţa. Plantele sunt senine şi libere pentru că, neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intră în socoteli”. Şi, puţin mai departe: „Oricum, cred că mi-aş fi dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că, mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal, în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu se ţese, la rândul ei, din mai complicate şi subtile spaime”.

Adevărate „autoportrete cu palimpsest” (pentru a relua titlul unei culegeri publicistice), notaţiile Anei Blandiana se află la confluenţa dintre referenţialitate şi evocare. Dorinţa de a recupera reflexul timpului trecut, de a recompune fragmente de timp dau paginilor sugestii ale rememorării; ca o veritabilă scriitură în palimpsest, dedesubtul gestului prezent aflăm înfiorarea trecutului, cu amestecul lui de lumini şi umbre, cu palori crepusculare şi reflexe aurorale. Memoria involuntară dispune cuvintele într-o anumită ordine, care nu face altceva decât să redea arhitectura schimbătoare, fluctuantă a trecutului, un trecut resimţit de fiecare dată altfel, în funcţie de dispoziţiile şi de relieful prezentului; în reverberaţiile clipei trecute, clipa de acum capătă conotaţii revelatoare, inedite („Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci, din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi, că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie, încercând să îmbune o zi de caniculă, violentă, devastatoare, când am pornit din Olimpia”). Recursul la luciditate transpare cu precădere în acele notaţii despre condiţia celui care scrie, a „fiinţei de hârtie”, care-şi asumă cu fervoare propriu-i destin, propria menire. Scrisul e, pentru Ana Blandiana, supliciu şi modalitate de existenţă, vinovăţie şi expiere, cale de exorcizare a răului şi de regăsire a umanităţii din străfundurile oricărui individ, cu toate trăsăturile ei (scepticism, orgoliu, disperare, răutate, oboseală de a fi etc.) O astfel de confruntare similidramatică regăsim în eseul Scriu din Autoportret cu palimpsest: „Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens (…). Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred în nevoia oamenilor de a fi umani”.

Sintagma „coridorul de oglinzi” este revelatoare pentru „existenţa” scripturală a Anei Blandiana, dar şi pentru modul său de a percepe universul, de a smulge lumii sensuri părelnice ori taine de nepătruns, care se multiplică la infinit în conştiinţa eului contemplativ, a celui ce-şi regăseşte mereu chipul în relieful divers al lucrurilor („Un coridor de oglinzi este pentru mine un loc în care totul se reverberează la nesfârşit, cei doi pereţi întorcându-şi unul altuia imaginile multiplicate într-o ironică şi interminabilă complezenţă. Un coridor de oglinzi este un loc geometric al propriilor mele reprezentări printre care abia dacă reuşesc să mă strecor lovită din toate părţile de propriul meu chip, înmulţit, alungat ca o minge de tenis între rachete adverse, pândind din adâncul pereţilor. Un coridor de oglinzi este o cărare existenţială pe care înaintez pentru a descoperi lumea, o lume care se ascunde în dosul propriilor mele idei despre ea, o lume care nu poate fi niciodată văzută cu adevărat pentru că se apără întorcându-mă mie pe mine însămi, o lume camuflată atât de perfect sub reproducerile subiectivismului meu, încât mi se pare exagerat să mă întreb uneori dacă mai există şi altfel decât prin mine însămi. Un coridor de oglinzi este o metaforă cum nu se poate mai exactă a lirismului, cu toate miracolele şi cu toate neajunsurile sale: a lirismului înţeles nu ca un dar şi nu ca o boală, ci ca o fatală apartenenţă la un anumit regn”).

Enunţurile despre propriul travaliu estetic sugerează o poetică şi o poietică implicită, în care „calitatea de martor” are un rol predominant, se bucură de o semnificativă preeminenţă. Scrisul, ca mod al fiinţei de a se exprima pe sine şi de a exprima adevărurile lumii, se leagă strâns, placentar, de aventura trăitului. Trăitul şi scrisul sunt consubstanţiale, poartă amprenta aceleiaşi voinţe de armonizare a eului cu lumea, scrisul reprezentând în acest fel o oglindă ce amplifică trăirea, îi transfigurează ecourile afective, îi dinamizează tulburătorul contur biologic, purificând-o în bună măsură, precum într-o patetică mărturisire cu funcţie de ars poetica (Încăpăţânata iluzie), în care sunt puse în scenă, cu nedisimulată fervoare, spaimele şi beneficiile eului care-şi contemplă cu mirare, în propria grafie, sentimentele şi gândurile cele mai tăinuite şi pentru care participarea la miracolul existenţei este aproape imposibil de fixat în conturul canonic, atât de procustian, al vocabulei. Cu toate acestea, scrisul conferă identitate clipei fugare, încremeneşte eleatic efemerul, nuanţează formele prea apăsate, fluidizează ceea ce este rigid, trecând, prin „coridoarele de oglinzi” ale cuvintelor o realitate polimorfă şi irepetabilă, trasată de voinţa unui demiurg ascuns, a unui deus otiosus. „Salvarea prin scris” presupune un exerciţiu continuu, vital, o participare intensă, vizionară la viaţa universală, o încercare de asumare fără rest a propriilor obsesii şi resorturi interioare, o voinţă de limpezire a sinelui, torturat de întrebări şi nelinişti, încercat de incertitudini chinuitoare şi de spaime de necontrolat: „Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris şi totuşi, ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi, tot ce crezi, tot ce-ţi trece prin cap! Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris şi totuşi, ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă, ce profanare să modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur, cuvintele, frazele rămân, în timp ce fulgul se mistuie, zborul sfârşeşte, trece. Dar să fie oare mai preţioasă această veşnicie uscată, această prelungire slab foşnitoare, decât timpul limitat şi plin al unei priviri, decât tensiunea vie, greu de susţinut, a unei participări? Să fie de preferat durata – nesfârşită – a cuvântului desenat din litere moarte, pieritoarei secunde de-acum? Şi chiar puterea schimbătoare de forţe a frazei, capacitatea ei de a lupta şi de a transforma sufletele şi orânduielile, poate fi preferată liniştii fără hotar a unui fulg care cade, împăcării cu sine şi cu lumea a unei seminţe încolţind?”

Eseista e preocupată însă şi de relaţia atât de contradictorie şi de discutată dintre scriitor şi om, dintre creator şi umbra lui, căci scrisul nu este doar rodul substratului afectiv inconfundabil al fiecărui individ, a eului profund, ci şi un ecou al tribulaţiilor trupului; scrisul reia, astfel, în arhitectura sa tulburătoare şi mai mult sau mai puţin secretă ritmul existenţial, consubstanţial ritmurilor transcendente ale universului. Autoarea pledează, în acest fel, pentru o privire echidistantă, în care să fie circumscris deopotrivă omul şi scriitorul; nici omul nu trebuie ignorat, însă, de asemenea, umbra sa – fatalmente supusă efemerului şi convulsiilor afective de orice fel nu trebuie să covârşească creaţia; din contră, omul nu trebuie înfăţişat decât prin prisma operei sale, singura care validează în forma cea mai adecvată „biografia” unui creator: „Mi-a fost întotdeauna milă de lipsa de apărare a umbrelor. M-am gândit întotdeauna cu infinită compasiune la marii oameni care, obsedaţi numai de realizarea unei opere, au lăsat în urmă, în mod fatal, şi povestea vieţii lor din afara creaţiei, viaţa de cele mai multe ori întâmplătoare, ieşită la nimereală şi trăită neatent, căreia ei nu i-au dat importanţă (decât în măsura în care trebuia să fie astfel încât să nu împiedice producerea operei), dar pe care urmaşii admiratori sau detractori, la fel de avizi de a şti, a interpreta, a judeca – au descoperit-o cu nerăbdare şi au cercetat-o cu violenţă. Întotdeauna totul s-a petrecut ca şi cum, odată opul produs şi intrat în patrimoniul colectiv, lumea ar aştepta impacientată dispariţia fizică a autorului, pentru a putea intra şi în posesia vieţii lui, îmbogăţită încă antum cu anecdote apocrife şi legende jenate de posibilitatea verificării (…). Nu susţin că nu trebuie să vedem omul de dincolo de operă, susţin doar că singurii ochelari prin care avem dreptul să-l privim este opera sa. Pentru că, altfel, totul seamănă cu acele coridoare de oglinzi ondulate din bâlciuri născând monstruoasele lor reprezentări, amplificate şi deformate la infinit, printre care făptura reală se pierde şi nu mai găseşte ieşirea” – Lipsa de apărare a umbrelor). Lipsite de retorism ori de verbozitate inutilă, eseurile Anei Blandiana au consistenţa unor reflecţii netrucate asupra adevărurilor zilnice ori perene, au sugestivitatea unor metafore în care se străvede chipul multiform al lumii ori sufletul celei care, scriindu-se, îşi descoperă identitatea, se dizolvă în propriile cuvinte ori se travesteşte în măştile înşelătoare, părelnice ale propoziţiilor.

„Mirarea de a fi” şi extazul privirii

Într-o însemnare din eseul A fi sau a privi, Ana Blandiana elogiază beneficiile pe care experienţa, percepţia imediată a lumii le aduce fiinţei care, contemplând universul, se regăseşte pe sine, îmbogăţită cu senzaţii şi trăiri noi. „A fi pentru a privi” reprezintă un mod de salvare, o modalitate soteriologică, o „soluţie” la aporiile lumii moderne. Privitul devine un mod de viaţă, un răspuns la întrebările şi încercările universului, un fir al Ariadnei în labirintul existenţei, ca şi o emblemă a propriului destin: „Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar – din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea”. Acuta sensibilitate la miracolul existenţei, mirarea de a trece printr-o lume ce-şi desfăşoară cu atâta risipă splendorile este exhibată printr-o extremă forţă a percepţiei, a surprinderii detaliului semnificativ, acela ce reflectă, în structura sa monadică, anvergura totalităţii lumii, cu toate dimensiunile sale secrete ori aparente. Ochiul eseistei, sensibil la statornicie dar şi la trecerea timpului, peripatetizează tandru şi sensibil printre lucruri, mângâindu-le cu duioşie şi delicateţe. Peisajul primeşte atunci culoarea inefabilă a sufletului care îl contemplă, se preschimbă în stare de spirit, iar comuniunea dintre tectonica sentimentului şi conformaţia locurilor pe care privirea le absoarbe se transformă într-o formă subtilă şi supremă de empatie, în care afectul capătă forma peisajului, iar peisajul are dinamica afectivităţii („Am trecut în viaţa mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor şi indiferenţe care uscau şi ultimul fir de iarbă din jur; am traversat renunţări care nu mai pretindeau nici picurul de viaţă al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări; am traversat munţi sterpi de scepticism şi puste încinse de neputinţă. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât să treci – nedreptăţit – printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest, de teamă să nu atingi prin ceaţă pe cel ce te-a rănit şi nu cutezi să rosteşti un cuvânt, de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ şi te salută cu vocea îngroşată de ruşine, iar frunzele se scutură stânjenite de târg; un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăţia în ură, pe care n-ai fi în stare să-l suporţi dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează, în iarna care începe după el din nou, pe tine te aşteaptă întinse, imaculate peisaje de zăpadă”).

Călătoria are, pentru Ana Blandiana, semnificaţia revelatorie a unei iniţieri în tainele mirifice ale spectacolului mundan, dar, în acelaşi timp, ea capătă şi accente utopice, în măsura în care, prin transcenderea limitelor spaţiale se produce un fel de ieşire din timpul real, o supralicitare a imaginarului şi a ficţionalului. De altfel, tema timpului este omniprezentă în însemnările de călătorie ale Anei Blandiana; timpul trăirii şi timpul mărturisirii sunt cele două momente ale duratei interioare pe care eseista le asimilează într-un regim al beatitudinii şi al revelaţiilor esteticului: „Da, timpul este cel care mă ţine ca într-o operaţie magică ore întregi încremenită pe malul mării, fascinatoare nu atât prin nemărginita frumuseţe, prin mirosurile ei putrede şi moi, prin culorile ei tăioase şi neliniştite, cât prin eternitatea profundă de dincolo de ele, prin adâncimea eternităţii căreia nu îi pot nici măcar bănui malurile; da, linia timpului o urmam din sală în sală prin marile muzee, descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastişe ale celor vii de pe amforele greceşti, demascând, sub stofele scumpe şi diademele bogate ale madonelor baroce, pleoapele de petală şi privirea, saşie puţin de intensitate, a fecioarelor lui Giotto; da, numai timpul îl căutam printre coloanele răsturnate – groase cât stejarii multiseculari – de la Olimpia, printre statuile romane decapitate de noua credinţă, printre moscheele maure travestite în lăcaşuri catolice; da, numai timpul mă cutremura atunci când, urcând ore întregi clinul unui munte, ştiam că nu fusese, în acea ininteligiblă adâncime a erelor, decât pielea încreţită de furie a pământului, aşa cum stânca ascuţită, pe care talpa abia reuşea să se pună, cursese lavă moale, fierbinte, din măruntaiele lui bolnave. Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întâmplări, ştiinţa lui de a urâţi şi arta lui de a înfrumuseţa, puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte, inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blândă de a face rău; căutam miraculosul, cuprins regeşte în limitele lui nevăzute între ele, miraculosul dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfârşit de vară, din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun, pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc” (1).

E limpede că, pentru Ana Blandiana, călătoria înseamnă transgresarea limitelor exterioare şi interioare, după cum revelaţiile călătoriei nu se pot împlini decât în măsura în care ele sunt consemnate în scris, prin intermediul cuvântului, încărcat de aromele evocării şi de irizaţiile subiective ale transfigurării poematice sacrificiale. Trăirea propriu-zisă şi fixarea în scris a emoţiei sunt două momente distincte, de o importanţă esenţială pentru textul memorialistic. Desigur, între momentul emoţiei liminare provocate de parcurgerea unui peisaj, de „lectura” reliefului lumii şi momentul, marcat de luciditate şi de beatitudine, al scrisului, există diferenţe specifice, pentru că sunt controlate de resorturi psihologice distincte: „Orice călătorie are pentru mine două părţi distincte, complementare una alteia şi izvorând una dintr-alta în mod necesar, două părţi pe care le voi numi cu cele două verbe stăpânitoare asupra lor: partea lui a vedea şi partea lui a scrie. Timpul călătoriei se sfâşie între aceste două la fel de sălbatice dorinţe şi la fel de imperioase necesităţi, delimitându-şi cu greu împărăţiile duşmane şi reciproc dependente. Timpul călătoriei se împarte în timpul în care văd şi timpul în care scriu ce-am văzut, şi nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate această împărţire, decât a acorda judicios hălcile aburinde ale minutelor şi orelor contemplării universului curgător în uitare ori fixării lui cu cruzime în cuvinte. Spun «cu cruzime» pentru că, scriind, trecând în verbe o formă, o lumină, o culoare, retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie când fixam, omorând, frumoşii fluturi în insectar. Îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătându-se ale insectei şi, mai ales, îmi aminteam implacabila necesitate a gestului meu. Fixarea în ace era singura formă de perpetuare a frumuseţii lor; neucişi, fluturii ar fi pierit în neant. Fixarea în cuvinte este singura formă de perpetuare a frumuseţilor contemplate, singura formă de conservare a emoţiei trăite” (2).

Excursul Anei Blandiana, deopotrivă în relieful propriei memorii şi în relieful inconstant al lumii reale nu este marcat doar de servituţile şi beneficiile instinctului perceptiv sau ale fiorului descriptiv. Dincolo de redarea aparenţelor lucrurilor, dincolo de capacitatea mimetică pe care aceste însemnări o trădează, există în arhitectura textului şi o irepresibilă nevoie de clarificare morală, de discernere a valorilor şi de recurs la claritatea categoriilor etice. Nu de puţine ori, autoarea ne propune, mai apăsat sau subtextual, un comentariu subtil al lumii în care îşi înscrie devenirea, din nevoia de a-şi asuma, în regimul lucidităţii şi al unor opţiuni liber consimţite, propria condiţie şi condiţia celorlalţi. Un text din volumul O silabisire a lumii (Ed. Humanitas, 2006), intitulat sugestiv Binele şi răul, este cât se poate de edificator pentru ţinuta morală pe care şi-o anexează însemnările de călătorie ale Anei Blandiana: „De câte ori îmi aduc aminte acele grupuri de indieni Navajo întâlnite în oazele zguduite de vânt ale deşertului Arizonei; de câte ori îmi amintesc grupurile acelea de oameni strânşi unii într-alţii cu o solidaritate primară şi hăituită, nemaiîncercând să înţeleagă nimic din lumea care îi înconjura – după atâtea secole de oprimare – cu o curiozitate respectuoasă acum, plină de remuşcare şi de bunăvoinţă; de câte ori îmi aduc aminte acele figuri ca nişte peceţi neînţelese ale claustrării în propria suferinţă, acele figuri familiare din filme eroice şi din entuziaste studii etnografice, mă gândesc cât de greu se poate imagina o mai tragică şi ireconciliabilă confruntare de idealuri şi de moduri de înţelegere a lumii decât cea desfăşurată în America de Nord odată cu apariţia omului alb (…). Binele şi răul reprezentau pentru fiecare dintre părţi în aşa măsură altceva, încât orice comunicare nu întârzia să se transforme într-o neînţelegere îndurerată şi profundă. Omul alb, dornic să mănânce, să consume, să producă, se făcea misionarul idealului său de bunăstare şi-i cerea indianului să devină ţăran şi gospodar, dar indianul se lepăda de profanare: «Îmi ceri să tai iarbă şi să fac fân, şi să devin bogat ca omul alb, dar cum aş îndrăzni, oare, să tai părul mamei mele?»” (3).

Există, în cuprinsul cărţilor de călătorie ale Anei Blandiana, şi mai ales în volumul O silabisire a lumii, numeroase pagini descriptive, unele dintre ele de o remarcabilă claritate şi expresivitate, pagini în care resorturile rememorării şi pregnanţa reprezentării acute a reliefului mundan contribuie la edificarea unui peisaj învăluitor şi, în acelaşi timp, evocator, un peisaj alcătuit din transparenţe şi miraje ale imaginarului, din reflexe ale oniricului şi din limpidităţi armonioase: „Spre seară devenise foarte frig, dar gerul nu făcea decât să se adauge limpezimii soarelui ce apunea într-o descătuşare de culori. Intuiam că lumina care scălda, aproape fantastică, oraşul semăna aceleia din nopţile albe, sidefie puţin, nestrălucitoare, sclipind, perlată şi neliniştită, din când în când. Plimbarea prelungită cu ore şi ore, în timpul căreia trecusem pe o parte şi alta a Nevei pe cele nouă mari poduri, nu avea nimic real. Aerul era perfect transparent şi totuşi violent; soarele, care nu se vedea cum apune, se răsfrângea din culcuşul lui de nori secreţi în geamurile palatelor, şi geamurile străluceau într-un mod ocult şi încântător, ca şi cum palatele ar fi fost iluminate de becuri imense, sub care sălile ar fi aşteptat goale, cu pereţii albi. Apa Nevei, lentă întotdeauna probabil, părea atunci că fierbe pe loc, agitându-se şi aruncând în sus stropi grei care se întorceau în masa ei înainte de a se desprinde cu totul din ea. Apa era intens violetă, cu o nuanţă stranie, localizată între aur şi lila, încât nu părea decât o materializare, o lichefiere a aerului de aceeaşi culoare. Apoi, rând pe rând, s-au aprins culorile, armonioase în felinarele vechi, şi totul a fost înlocuit cu o feerie mai veche, ştiută. Amurgul ireal mă trăsese fermecată, înspăimântată în propria mea viaţă, dar, condescendentă, seara mă întorcea, mă depunea, epuizată, în literatură” (4).

Descoperirea unui spaţiu străin favorizează edificarea unei dialectici flexibile a cunoscutului şi necunoscutului, precum şi punerea în ecuaţie a identităţii şi alterităţii. Pentru Ana Blandiana, cunoaşterea autentică a unui oraş străin se realizează prin intermediul unei emoţii fulgurante, a unei stări sufleteşti în care stupoarea şi fragilitatea clipei de acum se întretaie cu revelaţia recuperării unui timp revolut, cu redimensionarea unor momente privilegiate rămase doar în amintire: „Nu mi-au rămas în memorie decât oraşele pe care le-am vizitat singuri, pierduţi pe ramurile fremătătoare ale străzilor, surprinşi de fiecare cotitură, uimiţi la fiecare biserică, descoperind lumea ca din întâmplare, o întâmplare bogată în minuni nedirijate de explicaţiile savante şi demitizatoare ale vreunui ghid, neprotejate, nederanjate de grija vreunei gazde. Nu mi-au rămas în memorie decât oraşele pe care le-am străbătut cu pasul nesigur de emoţie, expus tuturor surprizelor, dispuşi tuturor pericolelor, capabil de descoperiri în măsura în care eram capabili de riscuri, gata să plătim cu fireşti şi incredibile sacrificii bucuria exaltată a fiecărei cunoaşteri. Iar o bucurie valorează întotdeauna cât preţul pe care l-ai plătit pentru ea (…). Cunoaşterea, descoperirea unui oraş seamănă momentelor de revelaţie ale unei iubiri, se face în singurătate şi concentrare sufletească, fără martori” (p. 80). Însemnările memorialistice ale Anei Blandiana se remarcă, în mare măsură, prin capacitatea autoarei de a reînvia un peisaj revolut în cele mai fine nuanţe şi trăsături ale lui, de a restitui memoriei afective irizaţiile trecutului şi volutele zilelor şi nopţilor. O însemnare intitulată Cea mai frumoasă oră ne oferă sugestia plenitudinii afective pe care o încearcă autoarea în momentul tainic al înserării, în care lumina şi întunericul se îngemănează într-un miraj al misterului extatic şi al unei suprarealităţi abia presimţite: „Cea mai frumoasă oră a zilei mi se pare cea care precede începutul amurgului. Nu o numesc, pentru că în funcţie de anotimp ea lunecă mai sus au mai jos pe cadranul solar, încât iarna poate să fie ora patru, iar vara opt, într-o labilitate a luminii care păstrează neschimbat numai sentimentul capabil să se nască într-un anumit moment. E un moment lung, lung cât o oră sau poate şi mai lung, dar nu măsurarea lui este cea care are importanţă, pentru că îl caracterizează tocmai iluzia de a se afla în afara timpului. Cruzimea luminii a trecut, dar cruzimea întunericului nu a început încă, iar în spaţiul care le separă, neînchipuit de limpede, se naşte o linişte atoateînţelegătoare, o pace tristă poate, dar blândă şi bună, de o mare înţelepciune. Luminoasă, fără a fi strălucitoare, caldă, fără a fi fierbinte, ora aceasta nu este a faptei, ci a contemplaţiei şi a puterii de a înţelege. Este o oră tăcută în care îmi place să merg şi îmi place să privesc, o oră în care, spre deosebire de altele ale zilei, tot ce văd şi tot ce mi se întâmplă îmi rămâne întipărit cu o ciudată, nostalgică forţă. Spun ciudată, pentru că amintirea pe care o păstrez nu se lasă subsumată realităţii, ci unei zone mai aburoase, mai muzicale şi mai incerte decât ea, şi spun nostalgică pentru că, fără să fie absolut sigur că a trăit-o, sufletul tânjeşte după ea” (5).

Peisajele care prind formă în însemnările de călătorie ale Anei Blandiana sunt impregnate de sugestiile artei; intarsiile policromiei, ale proporţiilor şi ale perspectivei sunt extreme de lămuritoare în privinţa expresivităţii şi a talentului descriptiv al autoarei. Iubitoare de armonie, posedând ştiinţa surprinderii detaliului revelator şi a adjudecării nuanţei celei mai subtile, Ana Blandiana nu ezită să configureze în paginile sale memorialistice impresii şi observaţii asupra unor opere de artă văzute în muzeele lumii. Observaţiile autoarei, în care se îmbină bunul-gust cu simţul paradoxului şi al revelării unor unghiuri inedite în perceperea unor opere de artă de indiscutabilă prestanţă estetică sunt exacte şi subtile totodată: „Stau în faţa operei lui Praxiteles – «Venus din Cnidos» -, considerată cea mai frumoasă dintre toate statuile greceşti (Phyrne, faimoasa curtezană, cunoscută în toată antichitatea pentru uluitoarea ei frumuseţe, servise fericitului sculptor de model). Perfecţiunea ei a fost socotită atât de copleşitoare, încât cei vechi au simţit nevoia s-o acopere cu un văl de bronz de la coapse în jos, văl pe care restauratorii au reuşit cu greu să-l desprindă în dorinţa de a reda capodoperei forma originară şi legendara fascinaţie. Ca şi în alte cazuri de statui feminine greceşti, o privesc şi pe această obositor de celebră Veneră cu un fel de perplexitate. O femeie semănându-i astăzi ar fi considerată mai degrabă urâtă. Gâtul este prea gros, talia prea lipsită de mobilitate, glezna este grea şi paranteza coapselor plată. Profilul feţei aproape bărbătesc este, din cauza severităţii sau seriozităţii numai, lipsit de acea copilărie care intră pentru moderni în compoziţia farmecului feminin. Prejudecată a anticilor sau prejudecată a celor moderni, este deprimant pentru mine de câte ori descopăr că frumuseţea poate fi o chestiune de prejudecată. Totuşi, nu cumva anticii erau cei care greşeau? Nu cumva lipsa lor de siguranţă în gustul pentru frumuseţea feminină provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie, din atitudinea lor mereu fluctuantă faţă de cea pe care nu o socoteau demnă de dragostea şi egalitatea lor, dar din care erau totuşi obligaţi să se nască?” (6).

Una dintre calităţile spiritului de observaţie ce răzbate din aceste pagini e fixarea în pagină a ineditului, a ceea ce scapă unei priviri grăbite. Exactitatea percepţiei se întretaie, aşadar, cu simţul extraordinarului, a detaliului ex-centric, a faptului aparent banal, dar cu alură iregulară, neobişnuită, bizară: „Frumuseţea ieşită din comun este rezultată numai din suprapunerea – care se observă din anumite puncte – a planurilor formând un fel de trepte care urcă toate înspre bulbul cupolei sobre, neaurite. Este greu de descris în cuvinte efectul liniştitor, nu atât de înălţare, cât de intimizare cu principiul suprem, de contopire cu el. Impresia, intenţia şi rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice, de exemplu, unde simţi cum urci, infimă particulă, spre un cer în care vei dispărea, un cer bogat şi distant, capabil să absoarbă şi să pedepsească. Aici contopirea se produce prin dispariţia în primordial, prin mistuirea culorilor în alb şi a oamenilor în natura cu lacuri şi păduri în jur. Iar această seninătate campestră, această intimitate divină au îndepărtat spaimele meta şi infrafizice, făcându-le să se reverse în uluitorul fluviu, ce avea să fertilizeze lumea, al marii literaturi. La Pskov şi Novgorod, la Vladimir şi Susdal am descoperit însă, cu o aproape vinovată uimire, că la început a fost liniştea” (7). De o liminară expresivitate mi se pare meditaţia autoarei asupra timpului, asupra trecutului, asupra înlănţuirii clipelor care poartă, în filigranul lor evanescent, forma lipsită de contur a dorinţelor şi a năzuinţelor noastre. De altfel, în paginile Anei Blandiana umbra trecutului este omniprezentă, fapt ce conferă expresiei o turnură nostalgic-elegiacă, o tonalitate melancolică ce nu exclude însă reveria ori ţinuta apolinică a frazei: „Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie, vechimea devenind valoare în sine, o noţiune autonomă, puternică, asemenea frumosului. Un obiect vechi este preţios nu prin frumuseţea care a reuşit să străbată timpul în el, ci chiar prin timpul pe care îl întruchipează, care i s-a depus – materie stranie, aproape palpabilă – în crăpături. Şi totuşi, ca în atâtea alte domenii, şi în această împărăţie revolută, limitele sensibilităţii noastre sunt prezente şi de netrecut. Să observaţi cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicvă emoţionantă, unul de acum o mie de ani, o tulburătoare revelaţie, în timp ce unul de acum patru, şase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastră o impresie sporită sau cel puţin egală, nu ne mai uimeşte cu aceeaşi intensitate, ca şi cum s-ar găsi dincolo de sfera în interiorul căreia suntem în stare să simţim. Îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos, intimidată şi indiferentă în egală măsură, revoltându-mă singură de lipsa mea de emoţie. Aparţineau unei epoci prea îndepărtate ca să mă mai atingă, dominată de o umanitate străină despre care, tot ce ştiam, ştiam din poveştile atenienilor, colorate, fantaste, caracterizându-i în mult mai mare măsură pe autorii povestirii decât pe eroii ei. Vreau să spun că dacă m-a uluit ceva cu adevărat la Cnossos nu a fost înalta civilizaţie, mândră de cuceririle ei tehnice şi având vocaţia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului, ci faptul că această civilizaţie a existat pur şi simplu, indiferent când, faptul că nu era numai o poveste. Minos cel înşelat de soţie, Minotaurul, Teseu, labirintul, Ariadna, Dedalus, ştiusem dinainte totul, dar totul fusese prea frumos ca să fie adevărat. Ceea ce păruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metaforă nu era decât istorie? Şi încă o istorie atât de veche, încât numai poveştile care-i răsăriseră pe urme mai reuşeau să-i dea un înţeles. Odăile regelui, ale reginei, sala tronului, atelierele meşterilor, temple, necropole, săli de baie, conducte de apă, terase, curţi interioare, scări, coloane, totul repetând acest cap obsesiv de taur şi securile înspăimântătoare cu dublu tăiş, totul scos de sub incredibila cenuşă a celor patru mii de ani, totul indiferent, străin, neconvingător. Poate că ecuaţia labirintului, poate că povestea blestemată a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea şi el realităţii şi o împiedeca să triumfe. Timpul minoic depăşea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul şi stăteam în faţa lui pierdută ca un neînotător care, într-o apă adâncă de trei sau de o sută de metri, se îneacă la fel” (8).

Memorialistica de călătorie a Anei Blandiana e, cum s-a văzut, un amestec de lirism şi de observaţie riguroasă, de meditaţie asupra timpului şi de implicare a fibrei etice, de extaz al privirii şi de luciditate rece. Enunţurile au, dincolo de supleţea lor constitutivă, substanţialitate şi precizie, ascunzând, în structura lor inanalizabilă, irizaţiile anamnezei şi ţinuta apodictică a recursului la mimesis.

_________

Note

  1. Ana Blandiana, O silabisire a lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. p.7-8

  2. Ana Blandiana, op.cit., p.9

  3. Ana Blandiana, op.cit., p. 170-171

  4. Ibidem, p.174

  5. Ibidem, p.55

  6. Ibidem, p.60-61

  7. Ibidem, p.101-102

  8. Ibidem, p.179-180. Trebuie precizat că, deloc întâmplător pentru viziunea asupra timpului a Anei Blandiana, însemnarea se intitulează Mai mult ca trecutul.

Bibliografie critică selectivă

Iulian Boldea, Ana Blandiana, Editura Aula, Braşov, 2000; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Braşov, 2001; N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Ion Pop, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj, 1997; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

 

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

 

 

de VATRA

Ana Blandiana văzută de Horia Bădescu, Vasile Dan, Ioan Moldovan și Ruxandra Cesereanu

Horia BĂDESCU

Memoria unei clipe

În lumina amurgului, amintirile au adeseori darul de a te apropia mult mai mult decât exegezele critice de lumea şi de firea unui creator. Poate pentru că, acolo, în adâncul memoriei, ele păstrează acea căldură omenească pe care, firesc, şi-o refuză exactitatea exegezei, acea vibraţie a fiinţei în clipă, pe care o preia, într-o altă durată, opera. Pierzând-o într-un fel, sporind-o într-altul, într-o alchimie niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul lectorului, dar atât de fascinantă în misterul ei încât să-l răpească în interiorul acesteia.

Iată de ce nu voi glosa aici pe marginea operei acestui remarcabil poet care este Ana Blandiana, ci îmi voi aduce aminte. Îmi voi aduce aminte de un moment auroral din viaţa ei, la care am fost părtaş cândva, în acea fericită vârstă şi lume a studenţiei pe care generaţii întregi de „dieci tomnatici şi alumni” o pomenesc cu preacunoscuta Et in Arcadia ego!

„Era într-un april, mi-aduc aminte…”, aş putea începe evocarea cu stihul dintâi al unui poem născut cu mult mai târziu, un april al anului de graţie 1964. Se întâmpla în legendara cafenea clujeană „Arizona”, în care se reuneau, în îndelungi şi niciodată sfârşite pe de-a-ntregul conclavuri, deopotrivă, vocile consacrate, coborâte din sferele olimpice ale Tribunei ori din celestele orizonturi de la Steaua, cu cele ale aspiranţilor la glorie, descinşi dintre zidurile căminului „Avram Iancu” ori evadaţi din sălile Filologiei. Într-o „Arizonă” care încă ne răsfăţa cu ştaiful oglinzilor şi banchetelor sale din piele, cu discreta solicitudine a personalului, dar mai cu seamă cu ştaiful acelor dispute aprinse, colocviale, colegiale. O „Arizonă” unde firul de trestie înstelată care era Ana Blandiana, creanga de măr înflorit care iubea „cu patimă ploile” şi-şi desemna cu un nume atât de poetic identitatea ei lirică şi omenească, lumina cu candoare şi farmecul ei înnăscute, spaţiul acela metisat poetic între aulic şi goliardic. Spaţiul acela în care, în acea zi de april, se pregătea să intre pe porţile istoriei literare. Învăluită în eternul ei surâs de copil rătăcit în ţara minunilor. Ţinând „timpul în mâini, ca pe-un pumn de cireşe”. Cu acea beatitudine a generaţiei sale care se-nfiora, în poemele lui Ioan Alexandru, de miracolul naşterii unui mânz. Cu acea edenică neruşinare cu care îşi dăruia trupul luminii şi ploilor, regăsindu-şi umerii în umerii pomilor „şi genele ierbii aproape ca ale mele înfiorându-se” de iubire. Cu acea aparentă şi uşor ezitantă afectare cu care se apăra şi se apără de agresiunea lumii şi care nu e decât un alt fel de a fugi de propria sfială.

Era în acel april al anului 1964, în care Ana Blandiana avea să debuteze, în cafeneaua „Arizona”, cea mult iubită şi cântată de poeţii Clujului, era, zic, o tensiune a aşteptării pe care cei ce erau acolo, colegii ei de generaţie dar şi, încă necunoscuţi, aspiranţi la gloria altei generaţii o împărtăşeam. Eram acolo, să-i fim alături în febra acelei aşteptări. Nu mai ştiu cum am aflat că volumul ei, Persoana întâia plural, tocmai ce fusese aşezat pe rafturile Librăriei Universităţii şi cum m-am furişat să-l cumpăr. Vroiam să-i ofer momentul acela de bucurie unică al primului autograf, moment pe care am îndoieli că vreun autor şi-l aminteşte mai apoi cu adevărat. În fond, cum am aflat n-are vreo relevanţă. Relevantă este clipa în care m-am întors în cafeneaua „Arizona”, ţinând în mâini primul exemplar ce lua cale spre cititor. Clipa aceea de bucurie uimită, lumina indescriptibilă aşternută pe chipul autoarei, candoarea cu care îşi privea naşterea literară, emoţia profundă de care ea şi deopotrivă cei din jur se încărcau şi pe care acel întâi autograf, pe care i-l restitui spre amintire aici, o păstrează intactă: „Primul autograf, pe prima carte, primului om care o are, lui Horia Bădescu, împreună cu prietenia mea şi cu emoţia inerentă unor asemenea clipe. Ana Blandiana. Aprilie 64”.

*

Vasile DAN

 

Un nume al poeziei române

 

Ana Blandiana este cel mai curat nume pe care îl ştiu al scriitorimii noastre de astăzi. Oricum ai privi-o: ca poet ori, mai ales, ca intelectual activ în spaţiul public postdecembrist. Mai puternic decît mulţi dintre noi, chiar şi înainte de 1989 cînd era, ca să mă exprim aşa, eufemistic, greu. Ea a dovedit însă că nu şi imposibil. Ştiu că Ana Blandiana, şi-ar dori astăzi – s-a exprimat nu o dată explicit în acest sens, în interviuri, în dialoguri – să fie văzută numai ca scriitor. În primul rînd ca poet. Acest lucru, trebuie să-l spun repede, vine dintr-o adîncă frustrare, dezamăgire ori, mai precis, amărăciune după o luptă civică la vedere, pe faţă, în stradă, în agora, cel mai percutant în media, în primii ani de după revoluţie sau cum se vor fi fiind numit evenimentele, fractura istorică din decembrie 1989; o luptă cu sacrificiul de sine asumat, cel al ignorării propriei creaţii literare – remarcabile! – aproape un deceniu întreg. Un deceniu de vîrf pentru orice scriitor. Mai exact, între anii 45-55 ai propriei vieţi. Care scriitor şi-ar pune în paranteză, bucuros, tocmai această vîrstă literară? Ana Blandiana a făcut-o, mîntuind, aşa zicînd, condiţia vinovată a altora, ca să nu spun a scriitorului român în general, cel de dinainte de 1989: nu o dată laş, oricît de multe şi de credibile omenesc ar fi scuzele, „aflat sub vremi”, ori, măcar, umil. Mare, dar mare democrat, pur democrat însă astăzi. Alianţa Civică, creată, lansată şi orientată cu ţinte democratice precise de Ana Blandiana în acei primi ani tulburi postdecembrişti (cu mineriade oribile, cu fluxuri şi refluxuri camuflat comuniste şi securistic-perfide sub noul veşmînt al naţionalismului, cu incriminarea, încă o dată, a partidelor politice istorice – PNTCD, PNL şi PSD Cunescu -, a liderilor acestora, a puţinilor, şi cu atît mai preţuiţi opozanţi ai regimului comunist, a disidenţilor pe care eu nu-i confund cu opozanţii politic chiar în timpul dictaturii), a produs adevărata decuplare a României de comunism. Din ea s-a născut un partid nou, PAC, şi o alianţă, Convenţia Democratică, care a înlocuit în 1994 comunismul rezidual din fostul FSN şi din derivatele lui structuri politice, precum şi alegerea unui preşedinte, Emil Constantinescu, mai credibil în fruntea noii direcţii democratice a României. Cînd se vor cunoaşte şi recunoaşte mai bine faptele, luptele invizibile de idei, de teze şi antiteze ale acelor zile, atunci se va vedea şi rolul crucial, transparent şi clar al acestui poet (nota bene: ea şi-a ales genul), Ana Blandiana, în cîştigarea adevăratei „direcţii democratice” a ţării. Ca după orice bătălie cîştigată, primii înlăturaţi au fost, chiar în timpul CDR, genitorii acesteia, inocenţii devotaţi pînă peste cap unui ideal, obsedaţi de o reformă morală interioară, vulnerabili însă tocmai de aceea înaintea celor cu ţinte pragmatice precise, cu dorinţă de înavuţire şi de putere politică, iute şi fără scrupul. Ei, în frunte cu Ana Blandiana, vor fi şi primii măturaţi de lupii tineri politici sau de cei mai bătrîiori dar cu părul schimbat, cei ai noii oportunităţi. Morala în politică, atît de des şi enervant invocată de Ana Blandiana în acei ani, chiar la curtea Convenţiei Democratice, chiar la preşedinţia nouă a ţării, în mare măsură, de dînsa inventată, s-a dovedit o vorbă goală, o vorbă tot mai greu digerabilă. Pînă la a fi repudiată. Aşa că Ana Blandiana s-a retras, nu ştiu cît de spăşită, nu ştiu cît de învinsă, înapoi la poezie, la literatură, la uneltele sale adevărate. Recunoscînd că ele sînt singurele care nu au trădat-o niciodată. S-a retras e doar un fel de a spune: fiindcă ea a rămas pe baricadele mai subtile ale ei: cele ale resuscitării memoriei noastre colective, împrospătînd-o cu fapte care să ne ţină treji, în stare de veghe, prin înfiinţarea, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului de la Sighet. Poate cel mai important refugiu, ce astăzi pulsează viu, al memoriei oamenilor adevăraţi, al faptelor lor de sacrificiu şi supliciu din timpul dictaturii comuniste, cel mai important din tot Estul, fost comunist, al Europei.

Ana Blandiana, şi poate doar asta ar accepta să-i spunem, este o mare poetă. În ea filonul metafizic al marii poezii ardeleneşti iradiază intens, încă de la debut (1964). Sub forma unei poezii subţire caligrafiată, melancolic existenţială, sacerdotal luminoasă: Persoana întîia plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969). Să nu uităm că perioada istorică în care apar aceste cărţi este una ce vine imediat după „obsedantul deceniu” (Marin Preda), după hiatusul, după marea pervertire literară stalinistă din anii cincizeci-şaizeci. Reanimarea poeziei române după colapsul ei stalinist s-a întîmplat nu doar prin Nichita Stănescu, prin Cezar Baltag ori Ion Alexandru, ci şi prin Ana Blandiana. Cărţile de poezie ale Anei Blandiana de după 1989 (Soarele de apoi, Refluxul sensurilor, A fi sau a privi, Patria mea A4), consolidează imaginea unei Ana Blandiana reflexivă, a cărei mare sensibilitate are întotdeauna un ecou metafizic adîncind semantic poemul.

Cărţile ei de eseuri, Cine sînt eu?, O silabisire a lumii, Spaima de literatură, aparţin unui spirit interogativ febril pentru care oficierea literaturii, ca regat al ficţiunii pure, e de negîndit în afara omului real, el însuşi atît de problematic, de neliniştit. Tradusă în numeroase limbi ale pămîntului, ea a beneficiat de multe premii literare internaţionale. Personal, cred că ar fi meritat, mai ales, în primul deceniu după implozia comunismului în tot estul Europei, doar pe cel mare: Nobel pentru literatură. Motivaţiile erau suficiente şi din orice parte ai privi lucrurile. Că nu s-a întîmplat asta, e o altă ingratitudine – vai, nu prima – pe care o putem împărţi, noi toţi, cu Ana Blandiana. Nu ştiu însă dacă nu şi din vina noastră.

 

*

Ioan MOLDOVAN

 

Ziua eternă a poeziei

 

  Insomnia lucidităţii

Gravitate şi reflecţie – mai bine zis, gravitatea reflecţiei – , înfiorata reverie, în ţesătura căreia uimirea şi ingenuitatea contrariată îşi developează desenul meditativ, contemplarea cvasi-narcotică a oglinzilor lăuntrice, voluptatea şi, totodată, neliniştea perceperii sunetelor originare ale intimităţii, o anume dorinţă obstinată de a lămuri emoţia în/prin gând sunt tot atâtea dimensiuni ale poeziei Anei Blandiana, linii de forţă pe care cunoscătorul acesteia le poate re-cunoaşte la lectura recentului volum antologic În dimineaţa de după moarte. Este vorba despre o carte-tezaur, o selecţie riguroasă şi inspirată din întreaga creaţie lirică a poetei, o carte vie, deloc „arheologică”, o dovadă, adică, a valorii şi autenticităţii poeziei Anei Blandiana – una dintre acele cărţi care uneşte istoria constituirii şi devenirii unui univers liric cu severele configurări ale perenităţii. O astfel de carte invită şi incită la o lectură de plăcere, ca să zic aşa, şi-l eliberează pe comentator de servituţile şi plictiselile unei cronici propriu-zise. Pe de altă parte, În dimineaţa… va conta, negreşit, ca reper bibliografic obligatoriu, dar şi confortabil, pentru viitoarele studii extensive asupra poeziei blandiene. În fine, cartea aceasta vine şi ca o probă de destin: poezia a absorbit în zidirea sa, ca într-un sacrificiu consimţit, întreaga viaţă a poetei. Ziua eternă despre care Blandiana spune, în poemul care dă şi titlul cărţii, că urmează dimineţii de după moarte este, desigur, o zi eternă a poeziei.

Ţinând programatic de o poetică a expresivităţii cu miză dublă – pe emoţie şi pe intelect – , refuzând artificiul, dereglarea simţurilor, ca şi a instrumentelor, poezia Blandianei a contat întotdeauna pe simţul măsurii. Căutarea şi perceperea misterului se face în această poezie din perspectiva unei conştiinţe gata să cearnă şi să discearnă miracolele prin filtrele unei lucidităţi cu toate valenţele reflexivităţii activate. Pe cât vămile somniei proliferează, pe atât insomnia lucidităţii şi veghea spiritului caută să le desluşească înţelesul.

Faptul că în carte sunt reluate selectiv meditaţiile poetei privitoare la rosturile, mecanismele şi implicaţiile poeziei e cât se poate de binevenit. Pertinenţa şi sagacitatea lor se deschid atât asupra artei poetice personale, cât şi asupra unei adevărate teorii estetice formulată în fragmente, iar nu în sistem. Cititorul sau cercetătorul poeziei blandiene va găsi în atari fragmente formulări relevante necesare unei judecări în profunzime a liricii poetei. Iată câteva: „Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului”; „Calitatea este despărţită adesea de defect numai prin linia timidă a simţului măsurii”; „Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”; „Am visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”; „Important în poezie nu este ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Poezia nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii”; „Poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură”; „Mă tem de orgoliul de a vrea să înţeleg prin intelect totul, pierzând astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect”; „Pentru mine poezia este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, pe pământ solid, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului de dedesubt, această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cele din urmă”.

Citind În dimineaţa de după moarte, am re-cunoscut vârstele poeziei Anei Blandiana – de la cea a ploilor adolescentine, sentimental-patetice, la cea a plajelor de o aprigă vitalitate a tinereţii ardente, apoi la aceea a ninsorilor maturităţii dureros înnegrite de experienţele maculării; am re-întâlnit acea fluenţă somniac-letală a lumii concrete şi a percepţiei acestei în gând, haloul acela oniric-funebru ce contaminează chiar şi simbolurile eroice (ca în Avram Iancu); am re-citit cu plăcere poemele din Somnul din somn, cu narcoticele lor şoptiri, ca într-o litanie de dor de sfinţenie şi împăcare, cu hipnoticele lor înlăcrimări lăuntrice, cu lirismul lor perfect decantat într-o clasicitate incantatorie, cu graţia lor provenind din scuturarea podoabelor şi din rafinamentul stilului; am re-venit în satul generic al poetei, doar aparent blagian, în esenţă un paradis în blândă etalare, ca o vedenie unduindă în apele aerului vesperal; am re-găsit vraja melopeică şi subtil-plastică a versurilor din care abia te poţi smulge spre a reface legătura (probabilă) cu sensul; am re-văzut Arhitectura valurilor, cu urgenţa alarmei morale a conştiinţei, cu atitudinea justiţiară, inclementă în proba de angajament civic şi uman; şi, desigur, am putut încă o dată lua aminte la frumuseţea generoasă, nobilă şi calmă a acestei poezii a cărei singură intoleranţă este cea la maculare, la compromis, la cedarea etică şi estetică.

 

Dependenţa de înţelesuri

Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” (ceea ce nu înţeleg).

Dezastrele şi anamorfozele imediatului provocate de o misterioasă poluare a fiinţei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte puţin remanente, un joc de terifianţe fluide „pe suprafaţa limpede a eternităţii” (amestec). Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici unui ochi estet, dar din care înţelesul uman s-a retras. „Căderea în timp” sau din timp, ruperea din continuum-ul eternităţii creează realităţile care îşi învederează mereu privirii poetice, avide de sens, inomabila frumuseţe şi opulenţă a vieţii, dar şi, totodată, inconsistenţa, incoerenţa, absurdul, zădărnicia.

Ca poetă, Ana Blandiana trăieşte dramaticul paradox de a trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanaţie compensativă a „limbajului crepuscular” – o iluzie a unui „zeu incitator /Care naşte realităţile rostindu-le/ Rar”. „În centrul neantului sfânt/ Există un zeu care se crede cuvânt”, spune poeta într-una dintre meditaţiile sale poetice. Rostirea acestuia naşte mundanul, o scriere la fel de tainică precum cea din „centrul neantului sfânt”. Întrebările şi răspunsurile rămân întotdeauna incomplete, încât insul uman pare a vieţui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit, dar şi nevindecat de „intensitatea întrebării”.

O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai puţin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un „cititor” iniţiat al operei complete şi în perpetuă reformulare a aceluiaşi gând. Început-sfârşit, moarte-înviere, divin-uman într-o veşnică reîntoarcere care se petrece cumva sub suprafeţele mundane, precum „Veşnica reîntoarcere-a corăbiilor/ Navigând pe sub ape” din poemul in memoriam. Figura şarpelui care-şi înghite coada („Aşa cum şarpele îşi înghite coada/ Şi devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârşit/ Popoarele lumii delirează la fel.”) sau cea o clepsidrei, a sămânţei, a oglinzii creează o recurenţă în textura poemelor în orchestrarea căreia poeta caută acea „misterioasă combustie/ Care semnifică totul” şi care plăsmuieşte povestea lumii pe care, vai, „nu mai ştie nimeni s-o spună”.

Există în Refluxul sensurilor poeme de ideaţie a căror frumuseţe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberaţia contemplativităţii, dar există şi nu puţine poeme care pot fi reţinute pentru o posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, şi totuşi, dulap pictat. Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea aceasta vie de poeme sonet degradat: „Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nici o minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip.”

 *

Ruxandra CESEREANU

 

Ana Blandiana şi disidenţii din azilele psihiatrice

 

Sertarul cu aplauze

Romanul Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana sintetizează reeducarea disidenţilor într-un azil psihiatric. Membrii aparatului de represiune, din roman, care invadează casa lui Alexandru Şerban (în rolul victimei), hărţuindu-l, sunt o suită infernală alcătuită din trei „tehnicieni de serviciu”, specializaţi pe uzura psihologică a victimei. Cel care conduce suita, „patronul”, este un intelectual perfid, dotat cu o pipă de raisonneur; ceilalţi doi sunt un roşcovan grobian (dotat cu „copite”, chiar dacă metaforice) şi un individ cu figură de poliţist insolent din filmele cu gangsteri. Toţi trei au o notă argotică, mahalagească, fiind nişte invadatori şi colonizatori care terorizează prin gesturi intime: ocupă locuinţele, dorm în casele victimelor lor, le inventariază lenjeria, provoacă scene de farsă absurdă. Securiştii aceştia sunt nişte diavoli de comedie grotescă, amatori de grimase, pentru că una din tehnicile lor de teroare este batjocorirea şi umilirea victimelor pentru a le distruge sistemul de apărare. În finalul romanului, cei trei ard manuscrisele „duşmănoase” (manuscrisele de sertar) ale lui Alexandru Şerban.

Când am citit a doua oară romanul Anei Blandiana, am făcut, implicit şi explicit, o legătură (o punte) între perspectiva autoarei şi aceea a dizidentului Vasile Paraschiv, care mărturiseşte, într-o carte testimonială, documentară (Lupta mea pentru sindicate libere în România (ediţie îngrijită, studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005), despre azilele psihiatrice. Vasile Paraschiv narează etapizat informaţional despre reeducarea practicată de autorităţi pe dizidenţi şi opozanţi, înfăţişându-şi propriul caz, pe care îl sintetizez aici, întrucât este relevant. Paraschiv a fost internat la Urlaţi, apoi la Voila (Câmpina, judeţul Prahova) şi Săpoca (judeţul Buzău), printre bolnavi cronici, incurabili, fiind tratat abuziv inclusiv farmaceutic. Imaginea cea mai impresionantă din memoriile sale este aceea a spitalului de la Săpoca, „iadul pe pământ”, populat cu făpturi umane dezarticulate, murdare, rănite, trăind în comun aproape în stare de nuditate, jelind sau, dimpotrivă, practicând pasul de defilare în chip autist, fiind biciuite atunci când erau dezorientate în chip animalic, alcătuind o „lume profund îndurerată şi dezordonată care forfotea tot timpul fără rost – era o atmosferă de haos, un calvar”.

La fel de importante, ca mărturie documentară pentru sistemul de represiune din ultima etapă a ceauşismului, sunt cele trei răpiri la care a fost supus Vasile Paraschiv de către Securitate: în 1979, când este dus în pădure şi bătut; în 1987, când este sechestrat şi torturat într-o cabană, la munte, vreme de patru zile; în 1989, când este sechestrat din nou într-o cabană şi schingiuit vreme de şapte zile ori chiar iradiat. Comandourile de securişti care de trei ori îl răpesc, umilesc şi torturează sunt percepute ca grupuri teroriste: şi aşa se explică mai clar subtitlul cărţii lui Paraschiv – Terorismul politic organizat de statul comunist. Nu este greu de ghicit că Vasile Paraschiv este perceput de membrii aparatului de represiune şi ridicat la rangul de „duşman al poporului”, drept care metodele de intimidare şi tortură sunt pe măsura respectivei acuze: aşa se explică, de pildă, de ce, în 1987, este confecţionată de către Securitate inclusiv o sosie a dizidentului, sosie care urma să fie internată într-un spital psihiatric, în timp ce realul Vasile Paraschiv ar fi putut fi, la o adică, lichidat de Securitate. Şi acesta este punctul în care mă reîntorc la romanul aflat în vizor aici.

În Sertarul cu aplauze, Ana Blandiana prelucrează parabolic şi alegoric informaţiile legate de ceea ce se petrecea în azilele psihiatrice din România comunistă, mai ales în ultima etapă a regimului Ceauşescu. Autoarea prezintă felul în care Securitatea dirija o întreagă arhitectură de cercuri concentrice ale delaţiunii, chiar şi prietenii cei mai loiali (în principiu) ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frică sau slăbiciune.

Personajul central, disidentul Alexandru Şerban, este momit spre a fi internat într-un „complex de reeducare”, adică într-un azil psihiatric aflat într-o fostă mănăstire. Trebuie amintit aici că, în poststalinism, după renunţarea teoretică la Gulag, toate regimurile comuniste din Europa, sub influenţa Moscovei, au promovat internarea disidenţilor în azile psihiatrice, iniţiind o formă modernă de „spălare a creierului” asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori şi oameni de ştiinţă) au fost supuşi unor metode de lavaj cerebral (de obicei prin drogare farmaceutică sau şocuri electrice, dar şi prin alte metode), opoziţia faţă de regimul comunist fiind declarată boală mentală sau schizomistie. Deţinuţii de conştiinţă internaţi în azile psihiatrice erau supuşi unor tratamente abuzive, în virtutea bolii care li se fabrica şi care era numită „schizofrenie atipică”. Nemairecunoscînd termenul de deţinut politic, statele comuniste preferau să-şi interneze opozanţii şi disidenţii în azile psihiatrice, cu justificarea că „nebunii” („indivizi periculoşi din punct de vedere social”, cum scria în fişele lor medicale) trebuiau reeducaţi!

Ca obiect şi subiect al virtualei reeducări, Alexandru Şerban este testat psihologic pentru a i se detecta rădăcinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive şi unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, ai cărei subordonaţi sunt diferiţi medici-gardieni şi reeducatori. Scopul acestui centru de reeducare este să-i facă pe antisociali şi disidenţi să deprindă o tehnică fericită şi robotizată a aplauzelor, pe această cale realizându-se o „spălare a creierului” de tip auditiv. Evadând, într-un sfârşit, din azilul psihiatric unde reeducarea nu fusese izbutită asupra lui, Alexandru Şerban descoperă că oamenii aflaţi în libertate sunt, cu toţii deja (câteva excepţii există totuşi), nişte reeducaţi performanţi.

Romanul Anei Blandiana este înrudit (livresc şi parţial, dar în chip făţiş) cu celebra antiutopie 1984 (de George Orwell); însă mai aproape de stilul Blandianei, pe filiera romanelor produse despre infernul concentraţionar – în chiar ţările unde a funcţionat comunismul – este romanul Panta rhei (de Vasili Grossman). Alexandru Şerban este un soi de frate cu Ivan (personajul din romanul lui Grossman), fost deţinut politic care, reîntorcându-se acasă, după experienţa traumatizantă a lagărului, percepe omnipotenţa sârmei ghimpate în realitatea cotidiană, unde aşa-zisa libertate a rămas doar retorică.

Psihiatrul Ion Vianu a scris mai multe studii şi texte care narează, analitic şi informaţional, abuzurile din azilele psihiatrice din România, în perioada comunistă. Amintesc aici doar două din intervenţiile sale esenţiale: 1. Ion Vianu, „Amintiri despre psihiatria politică”, în Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2005; şi 2. Ion Vianu, „Persecuţia psihiatrică a dizidenţilor şi a opozanţilor”, în Ruxandra Cesereanu (coordonator), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, Iaşi, 2006. Dacă Ion Vianu a fost un studios ştiinţific al azilelor psihiatrice (deşi analize literare există, fragmentar, şi în romanele sale), Ana Blandiana a ales o perspectivă narată cu încetinitorul, mizând pe grotesc şi absurd. Ambele referinţe sunt, însă, necesare (indiferent de stil şi viziune) pentru aşezarea (stabilizarea) memoriei recente a unui popor.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Ana Blandiana, din perspectiva lui Cornel Ungureanu, Ion Pop și Al. Cistelecan

Cornel UNGUREANU

 

O „spontaneitate locuită de gând”

  1. Biografii

Mărturisirile despre Murani ale poetului (dialectal) Marius Munteanu încep de la întâlnirile cu părinţii Anei Blandiana. Murani e un sat relativ aproape de Timişoara şi îmi place să cred că primii ani ai poetei s-au desfăşurat acolo. Dar confesiunile Anei Blandiana, când sunt, nu ajung până acolo: „M-am născut în 1942 la Timişoara, dar la scurt interval de la naşterea mea, părinţii mei s-au mutat la Constanţa şi apoi la Oradea. Am crescut între 4 şi 18 ani la Oradea, în acest oraş de graniţă, foarte frumos, aşezat într-un peisaj de dealuri acoperite cu vii, într-un oraş unde – dacă îmi amintesc bine, anotimpurile erau puternic conturate, iarna era cu zăpadă multă, cu gheaţă adevărată… Vara era vară adevărată. La Cluj, în timpul facultăţii, nu puteam purta niciodată rochiile de vară de la Oradea. Toamna era cel mai frumos anotimp. Am crescut într-un peisaj echilibrat – nu numai frumos, dar şi raţional – aş spune – deşi perioada copilăriei mele a fost una atroce. Este vorba, istoric vorbind, de anii dintre 1946 şi 1960, interval în care tata a fost arestat de multe ori, în care a lipsit ani întregi de acasă pentru că era la închisoare, interval în care, în numeroase rânduri, ni s-au făcut percheziţii. Totuşi – şi probabil asta nu se datorează istoriei, ci biologiei – îmi amintesc cu nostalgie de oraşul în care am copilărit, de acest peisaj, de oraşul Oradea, unde mă întorc cu mare plăcere…” (Pavel Chihaia, revista 22, aprilie 1991), reluat în Ana Blandiana, Cine sunt eu? (un sfert de secol de întrebări), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 131.

S-a născut la Timişoara, dar a copilărit la Oradea, e legată de Cluj şi, evident, de Bucureşti. Satul bănăţean nu apare niciunde – nu-şi mai avea rostul. Dar personajele prozelor ei se întorc de prea multe ori la ţară ca să nu bănuim o relaţie adâncă. Poate că proza cea mai semnificativă a „întoarcerilor” ar fi Lecţia de teatru. Marele actor, ilustrul teatrelor şi al filmelor este invitat de un oarecare Virgil Ostahie „acasă” la el, într-un sat în care vedeta – paradoxal – se hotărăşte să ajungă. Să răspundă invitaţiei. Aşa că se întoarce la ţară (deducem că se întoarce), iar prozatoarea ne propune o imagine a „satului de azi”: „Acum satul arăta ca orice sat. Aceleaşi case de cărămidă cu pridvor sprijinit în coloane de beton, aceleaşi porţi de fier forjat cu ornamente argintii şi cu aerul suspect al dricurilor de lux, aceleaşi spaliere cu viţă producătoare sub care se întind mese şi se garează maşini”. Este un sat al anilor şaptezeci, optzeci, desprins de mărcile identitare. Depersonalizarea, deteritorializarea merg mai departe: „Odată cu mine, din tren coborâse o armată întreagă de bărbaţi şi femei încărcaţi cu plase burduşite cu pâini, pachete de zahăr şi de mălai, sticle de ulei: navetiştii”. Important să sesizăm noua identitate a personajelor: nu mai sunt ai satului, definiţi de acel „acasă” al omului tradiţional: „Cum înaintau pe uliţa principală, pe şosea, atât de mulţi încât păreau încolonaţi, semănau – cu feţele lor obosite şi pasul întins hotărât – mai puţin cu nişte oameni grăbindu-se spre casă şi mai mult cu nişte participanţi la un marş al tăcerii al cărui scop nu era rostit decât în gând”. El este celebru, este vedetă, dar nimeni nu-l recunoaşte. Satul este mai degrabă o lume de dincolo. „Jocurile” care i se prezintă povestesc despre o lume de demult, în care se păstrau ritualurile sărbătoreşti, dar şi despre o lume de dincolo. În fine, gazda iese la iveală şi îi spune câte ceva despre o posibilă recluziune – recluziune în care a fost cu tatăl celebrului actor. Bătrânul Virgil Ostahie a fost cinci ani împreună cu tatăl celebrului actor, dar refuză mărturisirile. Celebrul om-al-zilei vrea să se întoarce acasă, ajunge la gară, se urcă în trenul care să-l aducă acasă dar, află de la călători – că numitul era mort. Fusese, ca să păstrăm tonul scriitoarei, în „dealurile ascunse sub pământ”. Dealuri trebuie citată alături de o seamă de texte ale scriitoarei. Nu munţii, nu piscurile, nu suişul, ci relieful care descrie o lume frumoasă. Un relief care aparţine şi celor de dincolo – celor care au părăsit spaţiul paradisiac „de aici”: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/Ascunse jumătate în pământ/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blând.// Poate un mort stă ca şi mine-acum/ Şi-ascultă veşniciile cum cură/ Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând/ Şi contemplându-vă murmură:// Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se poată bucura şi viii/ De nesfârşit de blândul vostru duh…”. Am putea adăuga (ca un comentariu al Dealurilor), În satul care mă întorc, care ar schiţa alte itinerarii: „În satul în care mă întorc/ Ceasuri cu cuc sfarmă vremea/ Şi mari bucăţi de tăcere/ Zac sparte în praful din drum./ Acele se învârt cu hărnicie/ Arătând mereu ceva nepotrivit./ Orele au căzut de mult,/ Acele aleargă fără sfârşit/ Şi dezorientat, când şi când,/ Cucul apare şi-anunţă/ Sfârşitul lumii, cântând”.

Mă uimeşte absenţa Lecţiei de teatru din volumul Les morts incertains, volum apărut la Flammarion în 1983, în traducerea lui Marie France Ionescu, Şerban Cristovici, Mihaela Bacu, Virgil Tănase, în Colecţia Lettres roumains. Sunt proze de V. Voiculescu, Mircea Eliade L. M. Arcade, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Andrei Ujică. „Morţii nesiguri” din prozele Anei Blandiana se întâlnesc cu „morţii vii” din prozele lui Voiculescu, Eliade, Arcade, Bănulescu, D.R. Popescu, cu cele din prozele lui Andrei Ujică: ale oniricului, ale optzecistului Ujică. Antologia semnala un culoar de o eficacitate neobişnuită a scrisului românesc. Într-un moment în care istoricii oficiali ai regimului, scriam altădată, dar şi manualele de istorie şi de literatură numeau perioada inaugurată de Ceauşescu una a despărţirii de trecutul criminal al comunismului, există o „revenire a duhurilor rele”, a demonilor. Volumul Proiecte de trecut a apărut în 1982, cartea a avut ecou cum puţine din cărţile apărute în ultimii ani în România. Nuvela Lecţia de teatru, piesă importantă din Proiecte de trecut, îşi avea locul aici.

  1. Alegerea locului (I)

Mai bine fixată în istoria Ardealului este Biserica pe roate. Ne aflăm înaintea răscoalei lui Horia şi acolo, în Apuseni, într-un sat oarecare, e nevoie de o biserică. O biserică există, dar la distanţă, în alt sat. Oamenii vor să o transporte şi o transportă: „Nemaipomenita călătorie a bisericii de lemn pornită din satul Subpiatră (Munţii Bihorului) la sfârşitul secolului optsprezece, mai precis în iarna anului 1778, face parte dintre acele întâmplări care, deşi desfăşurate aievea, aparţin prin natura lor fantasticului, dar, trecute prin realitate, chiar dacă sub zodia miracolului, aduc irealităţii un prestigiu cu atât mai indubitabil cu cât ea, irealitatea, nu-i simţea nevoia”.

Există topografii conştiincios fixate: „Neavând, potrivit legilor în vigoare, dreptul să-şi construiască biserică, iobagii din Subpiatră au hotărât să-şi aducă în sat o biserică gata construită. Poate că nu le-ar fi venit această idee neobişnuită, dacă la zece kilometri, pe valea Crişului Repede, în Lugoşu de Jos, nu s-ar fi aflat, nefolosită, o biserică de lemn, vechiul lăcaş de închinăciune al satului de ţărani liberi care reuşise să-şi construiască o biserică nouă, de piatră”. Ideea ar putea fi considerată o aberaţie, „dar atunci, la sfârşitul secolului al secolului al optsprezecelea, înaintea răscoalei lui Horea, ea a putut părea oamenilor care aveau să înfăptuiască acea răscoală ceva posibil şi demn de înfăptuit”. Pe de o parte, putem citi documentarul, transcrierea evenimentului istoric, buna aşezare a lumilor. Acestea aşa au fost. Oamenii s-au aşezat în Bărăgan, au supravieţuit acolo, au realizat o performanţă: una a supravieţuirii. Prozatoarea e un cronicar, un „recuperator” al unui eveniment extraordinar. Ne atrage atenţia: aşa s-a întâmplat, dar sub un zodiac al miracolului, „la sfârşitul secolului al 18-lea, în preajma răscoalei lui Horea”, într-o altfel de lume. Locurile au căpătat nume după neobişnuita mutare. „mărturie, şi astăzi, stau temelia goală a bisericii, şoseaua adâncă numită Brazda Bisericii, locul căruia i se spune Copca Bisericii, nefiresc de afund în matca Crişului încă tânăr, unde şi azi se mai îneacă din când în când câte un copil. Şi: „Ceea ce am spus până aici s-a întâmplat, deci, cu adevărat. Restul e speranţă”. Nuvela se numeşte Biserica fantomă.

 

  1. Alegerea locului (II)

Este foarte important să evocăm evenimentele biografice care au „exclus-o” pe Ana Blandiana din lumea literaţilor şi pe urmă au acceptat-o cu urale. Excluderile îi creează un anume statut: un tip de sensibilitate şi de reflecţie. Un anume fel de protejare a intimităţii. Ar fi vrut să rămână la Cluj, dar împrejurări mai degrabă potrivnice o fixează la Bucureşti. La Bucureşti este un timp fast, în care accentul cade pe ideea de tânăr. Ceauşescu îşi formează echipă culturală care ar fi trebuit să înlocuiască vechii lideri. În poezie, Ana Blandiana şi Nichita Stănescu sunt prezenţele care ar putea modela noul timp al poeziei. Sunt tineri, frumoşi, păstrează o neobişnuită capacitate de a fascina. În revista studenţilor, Amfiteatru, Ana Blandiana adaugă poeziilor tablete despre poeţii morţi tineri, despre sacrificaţii literaturii, dar nimic funebru. Nimic funebru, totul e luminat de bucuria de a fi, de a supravieţui întâmplărilor nefaste. De a-şi trăi, totuşi, unicitatea. A-şi trăi unicitatea altfel de cum o trăiesc artiştii de seamă, creatorii care privesc – se mărturisesc – în infinita lor ascensiune. E dincolo împreună cu ei. Împreună cu ei, dar fără regimul ascensional al unora dintre colegii ei. Dealurile, nu piscurile. Un dincolo care e încă al oamenilor: al celor de aici şi al celor de dincolo. Figuraţia îngerească e, de fapt, la doi paşi.

Ar trebui să scriem şi aici despre „grupul de la Amfiteatru” şi îndeosebi despre paginile lui Mircea Martin, despre poetă. Au fost mereu elegante, clare, categorice. Le vom cita doar pe cele din urmă, cele care veghează volumul Pleoape de apă, apărut în colecţia „Poeţi laureaţi ai premiului naţional de poezie Mihai Eminescu”, în 2010: „Rareori o poezie scrisă cu mai multă inteligenţă decât poezia Anei Blandiana. Totul este gândit în cuprinsul ei, nimic nu este întâmplător, nimic nu este nemeritat. Metaforele – deloc numeroase de altfel – nu sunt, de obicei, scăpărătoare, ci elaborate, spontaneitatea autoarei este – deja şi mereu – locuită de gând”. O spontaneitate locuită de gând – iată o observaţie esenţială pentru înţelegerea poeziei, dar şi a prozei sau a eseului Anei Blandiana. În poezia Anei Blandiana există o aspiraţie către înalt (nu toată poezia anilor şaizeci trăieşte o vocaţie ascensională?), dar şi un sentiment al căderii. Nimic fără o figuraţie care să „locuiască” gândul. Iar personajul care locuieşte gândul este, de cele mai multe ori îngerul (sau locţiitorii lui): „Trupul meu/ Nu-i decât armura/ Pe care un arhanghel şi-a ales-o/ Să mă treacă prin lume/ Şi astfel travestit/ Cu aripile împachetate/ Înlăuntru/ Cu viziera zâmbetului/ Coborâtă peste faţă,/ Pătrunde în iureşul luptei/ Se lasă acostat cu măscări,/ Şi chiar mângâiat/ Pe platoşa rece a pielii/ Sub care repulsia cloceşte/ Îngerul exterminator”. (Armura) Travestirea pare a aparţine personajului principal, care ocroteşte nu doar un arhanghel, ci şi – sub armură – un înger exterminator. Îngerii, altfel, sunt „bătuţi cu pietre”: „Îngerii bătuţi cu pietre/ Care mai au tăria/ Să nu se-ndepărteze în văzduh/ Îmi cer răniţi/ Şi frânţi de oboseală, găzduire/ Şi-n timp ce fâlfâie uşor / Adorm umili şi fragezi prin caiete,/ Trăgându-şi doar în somn/ Când li se face frig/ Câte o filă albă peste aripi./ Dimineaţa ştiu că n-am visat/ După amprentele penelor pe pagini/ Şi mă grăbesc să le memorez/ Înainte de a-mi fi confiscate/ Ca să se decreteze specii noi/ De păsări de pradă (Dovezi). Există şi îngeri bătrâni: „Îngeri bătrâni urât mirositori/ Cu iz stătut în penele jilave/ În părul rar,/ În pielea scămoşată de insule de psoriazis,/ Hărţi scrijelate adânc / Ale unor înspăimântătoare/ Tărâmuri necunoscute./ Prea trişti pentru bunevestiri/ Prea slabi pentru sabia de foc,/ Se lasă-ngropaţi dormitând/ Ca nişte seminţe pe care le sameni./ Cu dureri reumatice la-ncheieturile aripelor/ Tot mai ascunse-n pământ,/ Tot mai moşnegi, tot mai oameni… (Îngeri bătrâni).

Felul în care Ana Blandiana a realizat la Sighet Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei ţine de aceeaşi încercare a unei geografii a miracolului: descoperirea unui Centru al Lumii. Despre acestea vom scrie altădată.

 

 ***

 1-Rusan.Blandiana. Bîlea

Ion POP

 

Poezia în căutare de „definiţii”

De-a lungul anilor, adică de la debutul cu Persoana întâia plural, în 1965, până la, să spunem, Stea de pradă (1985), au putut fi remarcate la Ana Blandiana câteva constante tematice şi de structură a discursului liric. La primul nivel, a fost clar de la început că o obsesie modelatoare a acestui univers imaginar era aceea a purităţii unui subiect ce se confrunta, direct sau pe căi mai ascunse, cu pericole catalogabile în registrul simbolic al alterării, al maculării şi coruperii conştiinţei şi sensibilităţii aflate mereu sub asediu: „luptă cu inerţia”, cum s-a spus, cu compromisul etic, cu multiplele forme ale degradării fiinţei într-o epocă în care sinonimele falsificării şi măsluirii adevărurilor istorice, sociale, culturale, se înmulţiseră exponenţial, iar jocul dublu se instalase ca mijloc al supravieţuirii într-o lume pervertită, manipulată ideologic. O atare aspiraţie conducea spre configurarea unor ipostaze austere ale eului, retras ca într-o carcasă în „puritatea” ştiută şi voită neroditoare, pentru a o feri de contaminări, într-o glacialitate statuară, dominată de alb şi de zăpadă, în contrast cu „noroiul” şi cu amestecurile sordide, refuzând „stările intermediare”, „hiatul îndoielii”, „nuanţele” ca expresii ale degradării „culorii” fundamentale, odată cu afirmarea tranşantă a voinţei de „claritate”, extinsă logic către organizarea discursului poetic – „tonuri clare”, deci şi „cuvinte clare”. Exclusă din raza sensibilităţii, „fertilitatea”, carnalul, ansamblul de procese organice ţintind fie spre rodire, fie spre descompunere, erau tratate în registrul de jos al viziunii ocupate cu trasarea de geometrii, vizând aflarea unui „punct stabil”, de „sprijin pentru univers”, când „totul e fluid în jur”. Exigenţe, aşadar, maximaliste, de un iacobinism sui generis, de o dictatorială suavitate – dacă oximoronul este permis -, căci a fost mereu identificat în această poezie şi toposul frăgezimii, al fragilităţii, măcar ca năzuinţă de reabilitare a unei senzorialităţi proaspete, regimul judecăţii rigide de ordin etic cedând adesea unor reverii mai concesive şi mai clemente.

Am putut observa pe parcurs că de logica internă a acestei viziuni ţinea şi contraponderea figurilor materiei, a concretelor prezentate majoritar în registru naturist, – decor al lumii vegetale, cu invazie de seminţe, ierburi şi flori, de pământ rodnic, cu – deasupra – nori cu geometrii instabile, „figuri” printre care subiectul sau partenerul său din cuplul „mirilor”, suavi la rândul lor şi luminoşi, se pierdeau visători, sub zodie romantic-eminesciană, în stări de euforie somnolentă, ori înconjuraţi de o figuraţie datoare „panismului” lui Blaga şi unor stilizări naiv-iconografice. Ceea ce poeta numise oboseala de a se „naşte din idee”, era de aliniat, în termeni atenuaţi, tot aspiraţiei blagiene de a depăşi neliniştile rezumate în „tristeţea metafizică”, fiindcă saltul spre transcendent era doar schiţat la poeta noastră, iar patosul expresionist al gesticii şi desenului îi lipseau. Pe de altă parte, „fericitul somn comun” era mai ambiguu la Blandiana, păstrând reminiscenţe din tematica „luptei cu inerţia”, care era şi una cu „somnul” simbolic, reverberaţie a problematicii etice, rămasă în adâncul reflecţiei lirice. Urmând această linie, s-a putut înregistra şi treptata acceptare a hulitelor, altădată, „culori intermediare” şi a „nuanţelor”, căci, cu cât înainta în timp, subiectul poetic descoperea alte fisuri în râvnitele geometrii ale realului, efecte manifeste ale acţiunii corupătoare a timpului asupra propriei fiinţe, deopotrivă cu alterările de tot soiul provocate în ordinea mai mare a universului (figura „stelei de pradă” şi variantele de tablou expresionist răvăşit din jurul ei o concretizau frapant).

Pe tot acest itinerar, textul poetic evidenţia o structurare împărţită între formele liricii reflexive, ale unei „poezii de idei” în primul rând, de factură sentenţios-aforistică, în care pe axa conceptuală apăreau ordonate elementele de figuraţie, în genere metafore plasticizante ramificate ca desfăşurare de concrete aproximând „ideea”, de la care se şi pornea, de altfel, pentru a se ajunge tot la ea, însă îmbogăţită, sensibilizată, reformulată după acest cumul de mici aluviuni metaforice sau de „situaţii” la limita alegoriei. O singură dată acest mod de a scrie sub control ideatic-conceptual şi reflexiv a fost abandonat în mod frapant, într-un moment de stare de urgenţă, când exigenţele modernismului „înalt” au cedat presiunii „evenimentului”, în cele trei celebre poezii din 1984, în care se dezvolta ideea cioraniană despre „poporul vegetal”, se protesta contra naşterilor dictate de puterea politică ori se detalia „reportericeşte” tabloul mizeriei cotidiene pe fundalul de sloganuri mincinoase ale ideologiei comuniste, ca în poemul de strictă notaţie minimalistă intitulat Totul.

Direcţia mare a scrisului poetic al Anei Blandiana n-a suferit, însă, alte schimbări semnificative, cel puţin ca structură discursivă. Ba mai mult, după ce „celula” cărnii apărea afectată fatal, din Stea de pradă, întoarcerile spre corporalitate în genere şi încadrările peisagistice ale discursului meditativ s-au rărit, concretele fiind convocate cu precădere în serviciul reflecţiei concentrate sentenţios. Arhitectura valurilor, carte scrisă înainte de 1989 dar apărută la începutul lui 1990, mărturiseşte, desigur, o stare de angoasă agravată în plan etic şi nu numai, însă „arhitectura-n mişcare” e din nou foarte atent supravegheată intelectual. „Semnal”-ul pe care îl dă un titlu de poem pare a reactualiza în termeni limpezi apelul ce se făcea auzit încă în Călcâiul vulnerabil, care chema la un soi de încremenire salvatoare de moarte: „Staţi,/ Nu vă mişcaţi,/ Încremeniţi!/ Orice mişcare/ E o degradare/ Fructul e începutul putrezirii/ Ideii care se deschide-n floare,/ Iar zămislirea primul pas greşit/ Al celor ce iubesc şi sunt iubiţi”. Oprirea în „crisalidă” a fluturelui, „rostogolirea apei nebunească”, pericolul de a se naşte „alţi călăi, mai răi” şi „pitici” mai mici sunt argumentele cu aproximaţie figurative pentru posibilele alternanţe la nemişcare, pentru ca poemul să se încheie în notă interogativ-sapienţială, cu suport metaforic: „Când orele sunt sfărâmate, marele/ Curaj e să opreşti arătătoarele”.

Numeroase poezii sunt variante ale reflecţiei pe această temă a raportului dintre dinamica temporală generând schimbarea şi metamorfozele cele mai stranii, faţă de care „eternitatea” rămâne indiferentă, alături de versuri ce deplâng faţa negativă a „nemişcării”, cea inerţială, a aşteptării sterile, ce nu se poate traduce decât ca erodare şi descompunere lentă a lucrurilor, precum „înaintarea ruginii în inima fierului”, „definiţie” amplificată în text pentru o „istorie cu încetinitorul”. Solidele, – piatra, fruntea de piatră, poemul spart de buldozer, zeii, de piatră şi ei, imaginaţi ca alcătuind o viitoare baricadă – apar mereu ameninţate cu sfărâmarea, pulverizarea, erodarea, năruirea sau dizolvarea „într-un toxic amestec/ de ieri şi de mâine”, de „moloz şi ghilimele” laolaltă. O formulă expresivă vorbeşte despre „nostalgia arhitecturii într-un peisaj de chirpici”, câte o cupolă construită pe-un plaur, biserici cu nestatornică temelie pe valurile agitate, chiar nişte „monarhi pe valuri,/ regi plutind/ pe suprafaţa ondulată a mulţimii”, eul ca „o mănăstire pururea lichidă/ sortită să se năruie la mal”, linia de pe foaia albă, înlocuită de o „colonie de râme târându-se dintr-o parte în alta” – toate propun echivalenţe izomorfe pentru aceeaşi sugestie a tensiunii dintre voinţa de a construi solid şi durabil şi precaritatea fundaţiilor – încât subiectul însuşi poate fi definit, în termeni şi mai expliciţi, drept un „arhitect de valuri/ înălţate mereu/ Şi mereu năruindu-se/ Ca s-o poată lua de la capăt;/ Meşter mare,/ Întrecându-i pe ceilalţi/ nu prin ştiinţa,/ Ci prin exasperarea de a zidi”. Schema simbolică structurantă e aici, cu evidenţă, cea din balada meşterului Manole, aplicată şi propriei figuri umane şi poetice, văzută ca făptură neprihănită, „armătură/ visului infam”, din ce în ce mai rar sigură chiar de posesia şi rezistenţa de sine, proiecţie dezvoltată pe parcelele reduse ale unor poeme ce-şi fac o regulă din concentrarea gnomică a expresiei, chiar riscând o anume descărnare şi reducere la concept. Nu o dată aceste mici „demonstraţii” ori „silogisme” poetice iau o turnură moralizatoare, incluzând şi o etică a scrisului, antiestetizantă, rezumată în versuri memorabile: „Mai vinovaţi decât cei priviţi/ Sunt doar cei ce privesc,/ Martorul care nu împiedică crima,/ Atent s-o descrie”, – de unde şi acest final ce decantează mesajul: „În van, răspunde timpul, aşteptaţi:/ La judecata marilor coşmare/ Şi martorii sunt vinovaţi.”

În cărţile următoare, Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004), Patria mea A4 (2010), discursul liric se roteşte în jurul unor teme consacrate în scrisul poetei. „Marea trecere”, ca să vorbim blagian, produce reflecţii recurente şi o figuraţie sugerând fragmentarea, destructurarea, înregistrate aproape cu un soi de indiferenţă sau mai degrabă cu un sentiment de neputinţă în faţa inexorabilului: orologiile sunt doar locuri de trecere ale timpului în risipă, prezentul scapă atenţiei fiind înlocuit de un viitor degradat – ca un rege căruia i se substituie un „regent” -, sacrul cunoaşte noi devalorizări în figurile îngerilor ce se veştejesc blagian în crengi, verbul dominant e cel al curgerii sau legănării (între viaţă şi moarte), moartea însăşi apare ca experienţă necesară în perspectiva unei posibile învieri – este vorba, de fapt, de o ars moriendi invocată în versuri relativ recente, invitând la conştientizarea trecerii şi la trăirea în esenţial. Reveria ninsorii de odinioară revine, aproximând un spaţiu al purităţii regăsite în „anonimat”, nu lipseşte – într-un frumos poem – acea stare de voluptate muzicală eminesciană şi blagiană de supunere la ritmica universală a elementelor, în decorul ştiut, al livezilor încărcate de fructe. Versul reintră aici în tiparele clasice, prozodia serveşte din plin sugerării stării de beatitudine care în Octombrie, noiembrie, decembrie sau în Ochiul de greier tindea să domine: „De ce nu ne-am întoarce în livezi/ În liniştea-ntreruptă doar de poame,/ Unde pe mii de ani nainte vezi/ Rostogolindu-se aceleaşi toamne” şi unde natura se „rosteşte” ciclic prin fructe, provocând auzului încântat stări de beţie sonoră – „dangătul de fructe prin livezi” (v. Dangăt de fructe). Într-un limbaj mai conceptualizat, alt poem poate deveni, în imediata vecinătate, o laudă – însă cu subtext elegiac – a „fărâmei”, a înfăţişărilor fragmentare ale „aparenţelor” care „au putrezit şi au curs de pe faţa esenţei/ urâtă şi veşnică”, odă ambiguă a unei lumi sortite să se consume pe suprafeţe şi parţial: „Laudă ţie, frângere, mărunţire, nisip,/ În care poţi să te-ngropi/ Cu gândul la stâncă;/ Laudă ţie, înţelepciune-a fărâmei,/ Mare de stropi,/ Divizare adâncă;/ Laudă ţie, putere de-a accepta măcinarea/ Şi umilinţa făinei între pâine şi grâu,/ Între frunte şi grâu,/ Între Eleusis şi farsă”. Cum se vede, „gândul la stâncă”, la esenţele „tari”, la tipare stabile, la întreguri şi la o viziune ordonată de asemenea „gânduri” rămâne un reper ideal… Către formula reflexiv-aforistică e dirijată, în poezia cu titlu semnificativ, Definiţie, o vedere asupra omului alcătuit din stări contrastante, tensionate, angajat într-un flux existenţial ce atrage paradoxul fertil tocmai prin aceste opoziţii caracteristice pentru dinamica viului supus morţii, dar înnobilat de o vocaţie sacrificială: „Prea frumos/ Pentru a fi cucerit,/ Prea tânăr/ Pentru a fi stăpânit,/ Prea bogat pentru a-şi aparţine;// Prea înţelept/ Pentru a lupta,/ Prea curajos/ Pentru a nu fi rănit,/ Prea sceptic/ Pentru a nu fi înfrânt;// Prea înfrânt/ Pentru a nu fi liber,/ Prea liber/ Pentru a nu fi umilit,/ Prea umilit/ Pentru a muri.”

Mari diferenţe nu se pot identifica în Refluxul sensurilor faţă de Soarele de apoi. Dimpotrivă, unitatea, şi tematică, şi stilistică, este ca şi evidentă. S-a câştigat – dacă un câştig este – în accentuarea stării de ataraxie, de contemplare cumva indiferentă a curgerilor lumii, a destrămării treptate a făpturii proprii. O stare de fundamentală nelămurire cu privire la sine – un eu rămas mereu fără răspunsuri la întrebări („Timpul scrie pe trupul meu versuri/ Atât de complicate încât/ Aproape de necitit,/ Îşi notează pe pielea mea ideile/ fără să mă întrebe”), frământările lumii din afară (cu imagine găsită în agitaţia valurilor marine) nu transmit niciun mesaj limpede, lăsându-se doar înregistrate ca atare de privirea interogativă, „nu mai există regnuri nici stări de agregare”, iar în aceste „aliaje confuze” nici spectacolul metamorfozelor nu mai poate atrage ochiul dezorientat; vorbirea subiectului e simţită doar ca „bolboroseală” lipsită de finalitatea închegării vreunui sens, o „oboseală” acaparează până şi marile elemente naturale (de exemplu, oceanul), înzestrarea cu simţuri multiple ne împiedică, în chip paradoxal, „să fim atenţi la noi înşine”, aforistic vorbind, „fericirea este asemenea/ Unui tablou pointilist/ Mici puncte colorate/ Fără legătură între ele”, fragmentele de timp nu mai pot fi diferenţiate de „cadranul” care nu mai are ce arăta, limitele căutate altădată cu înfrigurarea obsedatului de „tonuri clare” se lichefiază ori putrezesc, până şi „morarul” divin pare a se măcina pe sine însuşi, lăsând perplexă conştiinţa celui ce asistă la procesul universal de transformare în pulbere, după ce un alt poem reluase imaginea îngerilor (de)căzuţi la condiţia umană bolnavă… O secvenţă de text concentrează toate aceste date subsumate ideii de alterare a înţelesurilor: „Înţelesurile/ Ca nişte pietre acoperite de-o mare/ Diferit colorată/ De orele zilei,/ De orele veacului/ Trecătoare./ Înţelesurile neclintite,/ Îngropate pe jumătate în nisip/ Doar apa le lunecă liniile,/ Le rotunjeşte,/ Le frânge,/ Le dă un chip/ Mereu schimbător,/ Încât eu nu văd decât/ Refluxul de sensuri/ Reverberate de valul falsificator”… Un Sonet degradat conturează, în limpezi versuri clasice, o variantă a imaginii măcinării, într-o lume opacă la spiritualitate: „Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase.// Superb schelet al timpului, mai pur,/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nicio minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip”.

Se vede limpede că obsesia ce mobilizează poezia Anei Blandiana rămâne, în fond, cea a ordinii şi geometriei, deopotrivă a lumii din afară şi a celei lăuntrice, sub emblemă etică, un mod de a simţi şi a vedea care cere, în ordinea limbajului, o anumită „clasicitate”, – simplitate a formei, cu apel la metafore din depozitul universal de „figuri”, ce se dispensează de experienţele unei „arte combinatorii” cu îndelungată carieră în modernismul „înalt”. Subordonarea imaginii plastice faţă de idee, de un concept structurant, este dominantă în multe pagini, confirmând natura funciar reflexivă a acestui discurs poetic care „vede idei” – ca să preluăm sintagma lui Camil Petrescu. Pe o pagină a acestei cărţi se poate citi chiar o definiţie a poemului privit din această perspectivă, pentru care nu podoabele exterioare, încărcătura tropică a textului contează în primul rând, ci forma decantată, „scheletul” care cristalizează cu economie un fel de platoşă protectoare a viului: „Deşi mă mişc printre ei/ Şi ei îmi privesc cuvintele ca pe nişte pulovere,/ «Ce bine eşti îmbrăcată! îmi spun,/ Ce bine îţi vine poemul!»/ Fără să ştie/ Că poemele nu sunt haina mea,/ Ci scheletul/ Extras dureros/ Şi aşezat deasupra cărnii ca o carapace,/ Cu lecţia ţestoaselor/ Care astfel supravieţuiesc/ Lungi şi nefericite/ Secole” (Fără să ştie).

Nu vom avea, în consecinţă, decât rareori versuri de jubilaţie în faţa naturii (iubirea pătimaşă a ploilor de la debut rămâne, practic, o excepţie), care e evocată ori invocată mai degrabă ca univers de temporar contrast cu cel al asprelor exigenţe intelectuale ale subiectului, şi în forme echilibrate şi ele ale „figuraţiei”, aproximând stări contemplative sau reverii în semitrezie, şi concretizându-se în forme stilizate ori generice. Tăietura clasică a versului din câteva sonete convine, de aceea, înrămării plastice şi muzicale a meditaţiei, precum în poemul citat mai sus, încât s-ar fi putut aştepta ca această „formă fixă” să fie mai frecventă. Altminteri, poeta ştie că „Nimic din ceea ce nu e scris nu există”, „Calea pe care se intră/ Între-un loc neexistând/ Decât pe măsura rostirii”, şi că singura libertate, vinovată, e cea din faţa paginii albe: „Lasă-mă liberă, singură ca niciodată,/ Liberă numai faţă de pagina mea vinovată”. Este sentimentul cu care tema revine în Patria mea A4, titlu sugestiv tocmai pentru această retragere în solitudinea scrisului, după ce apare adesea înregistrată ostilitatea lumii din jur, agresiunea cotidiană, atmosfera crepusculară, de „sfârşit de sezon”, „schimbarea de zodie” numită direct şi tăios ca preluare a puterii de către „prostia sinucigaşă”. Gravitatea dramatică a vocii din Călcâiul vulnerabil sau A treia taină se simte din nou puternic pe acest fundal de reluat reflux al sensurilor, de gol înlocuit, într-un aforism amar, de asediul gregar al „gloatei” agresive: „Nu mai aud, nu mai vorbesc, mă sufoc,/ Neputincioasă, libertatea/ Se lasă treptat înlocuită:/ Natura are oroare de vid” (Atmosferă). Destinul individual poate fi citit acum doar în măruntaiele unui înger strivit, căzut din cer, retragerea „spre culmi” devine un refugiu nesigur, „În timp ce pe marginea omoplaţilor/ Cureaua rucsacului/ Roade cioturile cu rămăşiţe de pene”, apar „aureole sure”, „câte un luceafăr cu margini zdrenţuite (care) încearcă să strecoare o rază de sens”, pe străzi de aude strident „un bocet scos din gâtlejul răguşit al unui înger/ ce nu-şi găseşte drumul înapoi”, comparat cu o „sirenă de ambulanţă” şi cu „un claxon isteric”, poeta ar vrea să fie o „insulă/ Pe care să o viseze cei ce vor să rămână singuri”, sutele de porumbei de pe acoperişul unei biserici nu sunt decât „prea numeroase clone/ ale sfântului Duh”, subiectul apare alteori închis în propria suferinţă („Am privatizat, cum se spune, durerea”), încăperea în care se scrie poemul e o mică „patrie a neliniştii” în care se încearcă descifrarea unor „urme care nu se văd, dar despre care ştie că „există şi aşteaptă să fie trecute pe curat”… Încrederea în poezie nu s-a pierdut, însă, de tot, chiar dacă poeta apare într-un loc ca un Orfeu hăituit, ea ştie că lumea de cuvinte, singura salvatoare, deşi precară, are un rost.

Fără să-şi fi schimbat radical formula, discursul liric îşi păstrează trăsăturile aforistice, urmărind un fel de traseu metaforic-situaţional spre câte o „definiţie” concentrată – cuvântul definiţie apare şi aici pe câteva pagini -, undeva, „câteva plaje, câţiva arbori, un promontoriu” pot fi „o sumară definiţie a singurătăţii”, alteori se mărturiseşte imposibilitatea de a găsi „definiţia” unui „personaj transparent”. (Este un fel de a construi textul poetic care a generat şi rezerve, precum cele ale lui Daniel Cristea-Enache dintr-o cronică la Patria mea A4, privind „gama de cerebralitate”, „un parcurs reflexiv” al discursului ordonat de o „schemă distributivă” a metaforelor înscrise pe firul „ideii”, amendând absenţa „vizionarismului” şi caracterul convenţional al imaginilor, recunoscând doar „finalul de efect”. (v. D. Cristea Enache, Lecţii noi, în Observator cultural, nr. 555, 2010). Slăbiciuni de acest fel există într-adevăr, dar judecata nu se poate generaliza, iar „vizionarismul” nici nu intră în vederile acestui tip de lirism gnomic, sapienţial, vizând prin natura lui nişte „definiţii” ale ipostazelor şi stărilor eului reflexiv. S-au înmulţit aici, de altfel, şi reperele concrete de pe aceste drumuri spre „sens”, pe care putem descoperi notaţii de peisaj mai palpabil, readucând sub privire reverii mai vechi din aria peisagistică propice regăsirii unei prospeţimi senzoriale invocate mai demult: „otava jumătate iarbă, jumătate mireasmă”, „norii pe cer lunecând/ Ca mirosul de fân de pe dealuri”, pământul regăsit într-o „rotire dulce şi neobosită prin haos”, „iarba scorojită de arşiţă şi miriştea aspră”, mersul cu picioarele goale prin iarba salvatoare de nelinişti, „orizonturile înfăşurate de jur împrejur/ ca nişte bandaje”, – imagini iarăşi nespectaculoase dar eficiente, în economia lor, pentru conturarea unei atmosfere contrastante cu frământările şi angoasele omului prins în ritmul vieţii moderne. Un poem în câteva secvenţe, Recviem, intensifică nota confesivă, cu un minimum tropic ce nu afectează autenticitatea discursului discret-elegiac.

            Evoluţia din ultimii ani a poeziei Anei Blandiana confirmă, cum s-a tot observat de către comentatori, o remarcabilă consecvenţă cu sine, o unitate de viziune cu o „logică” internă aparte, în care se regăsesc, desigur, şi linii ale marii poezii moderne româneşti (reperele de bază au rămas mereu Blaga şi Eminescu, pe anumite laturi ale universurilor lor imaginare). Lirică ce şi-a refuzat orice ispită experimentală, departe de asemenea de jocul ironic cu convenţiile limbajului poetic amendate de atâţia confraţi de generaţie, perseverând, dimpotrivă, în direcţia unei poezii încrezătoare în eficienţa limpezimii mesajului. Statutul sapienţial cultivat pe întreg acest parcurs a fost, în general, bine servit de concentrarea textelor cu armătură ideatică solidă, cu aportul mediator al unor metafore/alegorii chemate să sensibilizeze „ideea” şi acea dicţiune cu accente dramatice, reţinută şi recunoscută ca foarte pregnantă încă din primele sale poeme. Căci „demnitatea de personaj tragic” despre care s-a vorbit n-a fost contrazisă, de atunci, de niciun vers semnat de Ana Blandiana.

 

***

646x404.blandiana rusan.1

Al. CISTELECAN

 

Blandiana „in quarto”

Organicitatea lirismului Anei Blandiana – pe care toată lumea, într-un fel sau altul, a constatat-o – nu-i permite poetei, nici să vrea, rupturi de viziune sau de atitudine (inclusiv stilistică), ba nici măcar viraje ori salturi spectaculoase. Poezia Blandianei se mişcă pe un ax vizionar şi atitudinal destul de flexibil pentru a-i îngădui modulaţii, nuanţări şi decantări, dar nu atît de flexibil încît să poată fi răsucit sau îndoit cu brutalitate metamorfotică. Orice s-ar întîmpla în interiorul acestei poezii, ea rămîne oarecum predictibilă, desfăşurînd o logică vizionară în termeni de coerenţă deplină cu sine. Nici pe nivelul aşa-zicînd problematic (în măsura în care poezia poate fi redusă la un set de teme, obsesii sau himere de care poeta nu poate scăpa) nu încap incoerenţe, inconsecvenţe sau contradicţii de sine, căci Blandiana e prinsă, de la început, în plasa aceleiaşi stări interogative şi reflexive şi înconjurată de aceeaşi atmosferă de reverie măcinată de nostalgii sau melancolii (de regulă, cu trimitere spre ceva anamneze ale sufletului). Chiar dacă, aşadar, e vorba de „poeme noi”, cele din Patria mea A4 (Editura Humanitas, Bucureşti, 2010) vin pe firul rezistent al unei continuităţi deopotrivă de substanţă şi manieră; vin însă cu un semiton care modulează (dar nu şi modifică) diafanitatea vizionară sau tranşanţele dramatice de dinainte. Dar, fireşte, tot acestea sunt de regăsit şi acum, căci poezia Anei Blandiana e un atlas de nuanţe, nu de culori primare sau primitive. Constanţa de sine a Blandianei e garantată şi de delicata ecuaţie în care e aşezat la ea aşa-numitul „eu liric”, aflat mereu într-o situaţie confesivă, dar, cam aşa cum pretindea Eliot, suficient de „impersonalizat” şi, deci, hieratizat biografic (în pofida multor poezii „ocazionale” ce prelucrează stări/momente/scene cu fond evident biografic; ba chiar imediat biografic, doar că nu în stilistica brută a biografismului de strictă notaţie din ultimii noştri ani poetici; oricum, biografismul nu s-a inventat nici de optzecişti, nici de urmaşii lor).

Tonalitatea vizionară de fond a poemelor de acum îmi pare a fi o melancolie pe cale de a cristaliza în nelinişte, într-un fel de angoasă a detracării, spre deosebire de melancolia „solară” – ca să nu zic paradisiacă, să creadă lumea că e vorba de celebra nostalgie gîndiristă, brodată ca reverie, din volumele anterioare. E melancolia din pragul resemnării în faţa agoniei în care au intrat „idealele”, în vreme ce „realele” defilează, în ritm şi registru de notaţii, nonşalant spre degradare, spre de-spiritualizare şi spre pervertire; e un tablou de cotidiene ce merg spre grotescul mediatic şi consumist, dar în care poeta încă mai percepe prezenţa suavă, timidă şi intimidată, a adevăratelor valori existenţiale, exilate acum din existenţă: „Ctitori purtîndu-şi în braţe cu greu/ Mănăstirile,/ Ca pe un capital convertibil/ La change-office-ul vieţii de apoi;/ Călugări tineri/ Cu doctorate la Cambridge/ Şi odăjdii sărutate/ De ţărăncile bătrîne/ Tîrîndu-se în genunchi/ Pe lespezile cu inscripţii chirilice;/ Megafoanele/ Transmiţînd slujba/ Pînă în curtea plină de corturi,/ Pînă în şoseaua pe marginea căreia/ Sunt parcate maşinile/ Aşteptîndu-şi sfinţirea;/ În timp ce credinţa –/ Asemenea rîndunelelor/ Care pătrund sub cupolă/ Zburătăcite de clopote –/ Se roteşte speriată,/ Se loveşte de pereţii pictaţi,/ De Pantocrator,/ Coboară/ Şi se aşează cuminte în frescă” (În frescă). Împrăştiate de-a lungul volumului (dar poate cu ritmica unei colonade problematice), mai multe poeme fac reportajul acestei vidări (de credinţă în primul rînd, dar aceasta nu dispare singură nici la Blandiana) de sens şi rost, al acestei agonii în nepăsarea cinică, al acestei „uitări” a temeiului existenţial; divinitatea, la Blandiana, nu agonizează, nu „moare”, căci a murit deja prin uitare; lumea nu doar că nu mai are nevoie de „ipoteza Dumnezeu,” dar a uitat cu desăvîrşire şi de posibilitatea ei de existenţă. E un ciclu risipit, dar care, strîns laolaltă, ar reface atmosfera de resemnare din Biserica pillatiană de altădată: „Biserici închise/ Ca nişte case cu proprietarul plecat/ Fără să spună pe cît timp,/ Fără să lase adresa./ În jurul lor oraşul/ Roteşte tramvaie şi biciclete,/ Claxoane, reclame,/ Locuitorii grăbiţi/ Vînd şi cumpără, vînd şi cumpără,/ Mănîncă în mers/ Şi, din cînd în cînd, obosiţi,/ Se opresc să bea o cafea/ La o măsuţă pe trotuarul/ De lîngă o catedrală din secolul XI,/ Pe care o privesc fără să o vadă,/ Pentru că vorbesc la telefon/ Şi fără să se întrebe/ Cine este cel ce a locuit cîndva/ Într-o casă atît de mare” (Biserici închise). Nu e vorba însă, la Blandiana, de un Dumnezeu în concediu, de un deus absconditus ori de unul retras la pensie, ci de unul timorat de violenţa detracării şi vidării şi care face disperate eforturi de adaptare la lumea nouă, de aggiornare, de unul care „coboară” printre tinerii pe role „şi învaţă” şi el „să meargă pe role/ ca să îi poată salva” (Pe role). Această „uitare” atroce constituie neliniştea centrală din poezia de acum a Anei Blandiana. Nu-i de mirare că sufletul mai regăseşte registrul de comuniune doar atunci cînd evadează printre coline, în inocenţa paradisiacă a fîneţelor şi dealurilor (fostele „dulci sfere” împărtăşite egal de vii şi de morţi), în locuri scutite de prezenţa semenilor (care au devenit, mai toţi, mai răi decît neguţătorii din templu – la care, de altfel, poeta şi făcea trimitere): „Afară pe coline sufletul/ Îşi regăseşte respiraţia,/ Verdele ierbii îi face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumătate iarbă, jumătate mireasmă,/ Respiră adînc, inspiră, expiră/ Primăvara care trece prin el/ Curăţindu-l de spaime” etc. (Afară pe coline; totuşi, aşa-ntre noi, pentru „justeţea” imaginii, „otava” nu e semn de primăvară; ca să fie, trebuie citită alegoric). Toate aceste poeme dau glas „sensibilităţii metafizice” a poetei, fără, însă, să facă cine ştie ce – şi cîtă – metafizică (lirismul Blandianei n-are această emfază).

Din acelaşi nod se desface şi lirica de „sensibilitate etică” (ambele „sensibilităţi”, de altminteri, vectori structurali ai întregii poezii scrise de Blandiana), cu conştiinţa alertată acut de participarea – volens-nolens – la răul lumii (fireşte, conceptul „fatal” al vinovăţiei o trece pe aceasta, chiar dacă nu de tot, pe alţi umeri; spre deosebire de Maiakovski, Blandiana nu e vinovată ea singură şi personal de toate relele din istoria lumii, dar participă la răul acesteia): „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfîrtecînd căprioara,/ Iar eu, închizînd ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sînge,/ Sîngele altuia” etc. (Animal planet). Se-nţelege că această sensibilitate şi vulnerabilitate morală vine (vin amîndouă, fireşte) din excesul de empatie cu victimele, din febra compasiunii şi din oroarea faţă de orice formă de torţiune şi agresiune. Idealele (între care poate fi trecută şi figura poetului/poetei, desenată din fragilitate şi inocenţă, cu evidente conotaţii christice) Blandianei sunt fragile şi mereu agresate; şi nu doar supliciate, ci şi înlocuite de cinism şi atrocitate: „…// Gloata scurgîndu-se pe lîngă mine/ Îmi mîngîie plină de curiozitate rănile,/ Mi le infectează,/ Umple cu ură toate golurile, toate orificiile –/ Urechile, nările, gura –/ Nu mai aud, nu mai vorbesc, mă sufoc,/ Neputincioasă, libertatea/ Se lasă treptat înlocuită;/ Natura are oroare de vid” (Atmosferă). Această proiecţie în victimajul absolut (al poetului – şi a ceea ce reprezintă el în lume) devine, cu toate scuzele de rigoare, un fel de cinism al inocenţei (poetul e singurul miel, toţi ceilalţi sunt neam de măcelari) la care nu cred că Blandiana năzuia. Mai ales că rostul poetului – dramatic şi salvific – e de natură orfică, el fiind cel ce ne domesticeşte, cît de cît, animalitatea emergentă numaidecît: „…// Nu mai am dreptul să mă opresc./ Orice poem nespus, orice cuvînt negăsit/ Pune în pericol universul/ Suspendat de buzele mele./ O simplă cezură a versului/ Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii,/ Vărsîndu-i pe toţi, sălbatici şi singuri,/ Înapoi în umeda grotă a instinctelor” (Biografie). Aşa stînd lucrurile – şi cam aşa stau – e limpede de ce poezia Anei Blandiana, deşi îşi controlează temperatura notaţiilor sau reflecţiilor, iese dintr-o febră a responsabilităţii (şi nu mai puţin din angoasa de „deresponsabilizare”), nu doar a sensibilităţii rănite de cinismele de tot felul. În substratul decantărilor e mereu o alertă, o inimă ce bate spontan la răutatea şi degradarea lumii, la căderea ei în golul de ideal. Panica acestei agonii e transpusă într-o sintaxă aparent contemplativă (şi cu detaşarea implicită contemplativităţii), dar mereu vibratilă şi cu o imaginaţie (inclusiv a notaţiilor) ce se regăseşte şi ea mereu pe un registru de spontaneitate şi frăgezime. Tuturor „temelor”, fie că sunt vechi de cînd lumea, fie că traversează toată poezia ei, Blandiana le găseşte o ecuaţie imaginativă de imediată prospeţime; oricît de deceptive ar fi reflecţiile şi stările, imaginaţia Blandianei rămîne una primăvăratică.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Poeme de Ana Blandiana

214964input_file0094006

 

Pauza de scris

Marile pauze de scris,

Ca nişte linişti bizare

Întrerupte din când în când

De un hohot intens

Ca de fiară plângând,

Sunete nearticulate în care

Urechea mea omenească

Nu e în stare

Nicicum

Să distingă un sens

Şi nu înţelege dacă ea a surzit

Sau cel ce dicta pân-acum

Ce să scriu

Refuză să mai vorbească

Şi consideră urletul în pustiu

Singura formă rămasă de exprimare,

Pe care

Eu nu ştiu

S-o transcriu.

 

 

Excesul de noimă

 

De partea lipsită de sens

Mi-a fost întotdeauna frică,

Deşi simţeam că trebuie să o accept,

Că fără ea

Excesul de noimă

Fermentează, se strică

Şi devine suspect.

Din partea lipsită de sens

Izvorăşte misterul

Umbrit de secunde

Intens,

Căreia numai ea

Îi asigură locul în pagină,

Lăsându-l să se cuibărească-n ungherul

Unde logica nu poate pătrunde

Şi rigoarea-i paragină.

Dă-mi, Doamne, curajul să ies

Spre partea lipsită de sens

Din prea clara lumină,

Viitorul cel tulbure să mi-l asum,

Timpul-diavol, nebunul care dezbină

Nonsensul trecut de absurdul acum

Şi ajută-mă să jupoi de pe mine de tot

Solzii-nţelepţi, raţionalul corset,

Pe care încerc în zadar să mi-l scot.

Eliberează-mă de mine şi-ncet

Lasă-mă să alunec pe contrasens

În partea lipsită de sens.

Ş.a.m.d.

 

Nu mă visez decât pe mine.

Deşi sunt mai multe personaje

Care se înspăimântă între ele,

Eu ştiu că sunt tot eu,

Cea gata oricând să se viseze pe sine.

Şi chiar dacă mă trezesc,

Eu ştiu că nu e decât un vis despre trezire,

În care abia aştept să visez că adorm,

Ca să pot visa că visez.

Ce joc minunat de-a mine însămi!

Ce joc fără sfârşit!

Pentru că sfârşitul

Va fi şi el visat tot de mine.

Şi aşa mai departe…

Din oglinzi

 

Nu mă înlocui,

Nu pune în locul meu

Altă fiinţă

Pe care s-o consideri tot eu

Şi-n zadar s-o laşi să îmbrace cuvintele mele.

Fie-ţi milă de ele

Dacă nu ţi-e milă de mine,

Nu mă obliga să dispar

În faţa unei streine

Care-mi poartă numele

Fără ruşine,

Fără să mă imite măcar,

Ca şi cum,

Nu m-ar fi cunoscut niciodată.

Nu încerca să pretinzi

Că sunt eu, dar schimbată,

Nu mă umili

Ştergându-mă din oglinzi,

Lăsându-mă doar în fotografii.

Face book

 

Fraze şi gesturi galopând,

Imagini

Încâlcindu-şi coamele şi copitele

Într-o încleştare care poate fi

Luptă sau dragoste

Nu contează,

Important e doar ritmul delirului

Gâfâind, încercând să revină,

Dar împins din urmă

De alte mesaje

Isterice,

Cu cât mai lipsite de sens,

Cu atât mai grăbite.

Printre clipe

 

Ca floarea tăiată

Cu petale aripe

Ţi-aminteşti cum cădeai

Printre clipe?

Şi clipele cum

Se dădeau la o parte

Să te-ajute s-ajungi

În adâncul din carte,

Unde stelele moarte

Se transformă-n poeme

Şi nu e târziu

Şi nu e devreme

Să pierzi veşnicia,

Să renunţi şi să ierţi.

Ţi-aminteşti întunericul

Dintre coperţi?

 

 

În umbră

 

În umbra de veci amăruie

A nucului eu am ales

Somnul din care să-mi suie

Sufletul tot mai ades,

Să caute creanga de aur

În întunericul verde

Foşnind, plutitor ca un plaur

Ce-n râul de veci se va pierde

Prin veacuri, decenii şi anii

Cei morţi ca şi stinsele stele

 

 

Îngeri de buzunar

 

Atâţia poeţi

Cu pantofi, cu cravate,

Cu ţigări şi agende-ncărcate,

Cu obsesii, cu invidii, mai ales,

Dar şi cu – ce ciudat! –

Câţiva îngeri de buzunar,

Care cad,

Când vor să scoată batista,

Ca nişte litere

Risipite în zadar,

Deşi, aşezate cuminte,

Transcrise pe curat,

Ar putea forma cuvinte

(Ce-i drept, de neînţeles).

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

de VATRA

Misiune imposibilă (variantă revăzută )

Ana BLANDIANA

2abland.

Nici o clipă – atunci când am primit, cu destulă dificultate, aprobarea să cobor din nou – nu mi-am închipuit că, în următoarea misiune, ar putea să mi se întâmple ceva care să mă surprindă. Mai fusesem de nenumărate ori şi nu mi se părea că lumea, la care îmi făcea plăcere să mă întorc mereu, poate să ascundă un secret pe care eu să nu-l fi ştiut dinainte. De altfel, primisem greu aprobarea, tocmai pentru că se considera că dusesem la capăt suficiente misiuni, că nu mai am nimic de învăţat sau de îndeplinit, că am depăşit de mult nivelul acestor elementare, chiar dacă emoţionante, corvezi. Doar că, spre deosebire de ceilalţi, eu nu le consideram corvezi şi nu-mi doream nici o schimbare, mai mult, ideea că aş putea ajunge să pedepsesc în loc să apăr mă înspăimânta. Nu voiam să fiu promovat, să devin important, să fiu aşteptat cu spaimă, să mi se confere aureola de exterminator. Dimpotrivă, acum, ca şi altă dată, am insistat să mi se îngăduie să fiu văzut, iar înfăţişarea mea să fie obişnuită, prin nimic deosebită de a celor pe care va trebui să-i cunosc. Mi s-a permis totul cu un fel de zâmbet nelipsit de compasiune, dar în aceeaşi măsură amuzat, care mi-a dat o senzaţie de nelinişte. Am păstrat acea nelinişte mult timp după ce ajunsesem într-un autobuz aglomerat, legănându-se prin gropile asfaltului ca pe o mare în furtună.

Era şase dimineaţa, ora aceea tulbure, când nici întunericul, nici somnul nu s-au retras încă de tot, iar oamenii se mişcă unii pe lângă alţii străini, fără să se privească, atenţi fiecare doar la el însuşi. Păreau că încearcă să iasă cu greu din propria magmă, ca şi cum ar fi fost vorba de o naştere, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar fi trebuit să facă efortul de a se reinventa. Nu avea nimeni timp de mine, ceea ce era un noroc: oricât de cunoscut mi-ar fi fost totul, aveam nevoie de un mic răgaz pentru a mă reobişnui, pentru a trece dintr-o stare de agregare într-alta.

Mai ales că neliniştea din care pornisem nu numai că nu înceta, ci părea să se amplifice, cu atât mai sâcâitoare cu cât era mai fără motiv. O dată chiar am întors capul cu sentimentul că mă priveşte cineva din spate, dar n-am reuşit – în aglomeraţia de paltoane şi căciuli întrerupte de mâini agăţate de bare de susţinere – să descopăr ceva. Autobuzul trecea prin nesfârşite cartiere de blocuri scorojite, cu balcoanele închise de geamlâcuri de diverse forme şi mărimi. Improvizaţii disperate să apere de frig şi de zgomot. Începeam să-mi aduc aminte într-un mod omenesc, concret – atât de deosebit de atotcunoaşterea obişnuită – toată această atmosferă mizerabilă şi sfâşietoare pentru care mă întorsesem, de fapt, pe care simţeam nevoia să o protejez, de care mă simţeam responsabil şi pe care nu mă simţeam în stare să o judec şi s-o pedepsesc.

În fostele balcoane, devenite verande, se îngrămădeau dulapuri cu sticle goale, borcane cu murături, foste ghivece de flori, cratiţe cu mâncare puse la rece, unelte ruginite, maşinării stricate, obiecte scoase din uz, dar nearuncate însă. Prin sticla geamlâcurilor murdară de ninsorile şi ploile iernii aproape trecute, toate acestea se vedeau năclăite de praful devenit lipicios din cauza umezelii. Totul era urât, atât de urât, încât nu mai reuşea să trezească mila, deşi ar fi meritat-o. Şi totuşi, în timp ce-mi lăsam privirea să le măture în trecerea autobuzului, nu puteam să mă împiedic să mă întreb dacă pentru asta mă întorsesem, pentru această urâţenie în interiorul căreia se ascundeau nişte fiinţe – în marea lor majoritate – la fel de jalnice. Şi, oricât ar părea de absurd, nu puteam să nu recunosc că răspunsul era afirmativ, în pofida uşoarei repulsii pe care toate acestea o trezeau în mine, odată cu o violentă remuşcare şi cu un val de căldură. Era o senzaţie fizică pe care n-aş fi în stare nici măcar s-o descriu şi cu atât mai puţin să o încerc în altă parte, dar a cărei amintire din alte dăţi a fost unul dintre motivele nemărturisite ale întoarcerii.

Am întors capul din nou. Convins că voi descoperi o privire pe care o simţeam, mai mult decât în ceafă, la nivelul umerilor, iritant, neliniştitor. Ieşind din zona cartierelor de blocuri, aglomeraţia din autobuz scăzuse, nu mai erau ocupate decât scaunele, dar nici unul dintre ocupanţii lor nu se uita la mine, majoritatea priveau pe geam casele de periferie, cu acoperişurile din carton asfaltat şi cu spaliere cu viţă de vie.

Mai erau o staţie sau două până la capăt, iar capătul era intrarea în conglomeratul de clinici, ocupând câteva hectare, unde se înălţau clădiri masive şi impenetrabile, cu etaje întregi de săli de operaţii, laboratoare, aparate de investigaţii şi tratament, spălătorii, farmacii, bucătării, cabinete şi, mai ales, nenumărate saloane cu paturi în care fiinţe încă vii sperau să poată fi oprite din drumul pe care au pornit.

Mi-am amintit prima coborâre – când nu descoperisem încă savanta plăcere de a renunţa la orice putere superioară – şi mila care mă cuprinsese zburând printre clădirile, pentru ochii mei transparente, unde mii şi mii de oameni sufereau şi îi vedeam şi îi auzeam în aceeaşi clipă pe toţi. Şi, printr-un reflex, m-am surprins întrebându-mă câţi dintre cei ce rămăseseră în autobuz erau bolnavi, şi am întors încă o dată capul.

Atunci am văzut-o şi am văzut că mă priveşte într-un fel devorator, mai precis, fără să vreau, privirea mi-a căzut în golurile negre ale ochilor ei şi nu a mai ştiut să iasă la suprafaţă, şi am uitat chiar de ce întorsesem capul şi ce voisem să văd. Ba chiar m-am întors cu tot corpul pe scaun, ca să nu trebuiască să ţin gâtul întors în acea poziţie dureroasă la care mă obliga privitul. De fapt nu vedeam nimic, pur şi simplu căzusem ca într-o gură de canal în ochii aceia deschişi larg, cu un fel de spaimă flămândă, ca şi cum le-ar fi fost teamă că nu vor putea vedea pe măsura foamei lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată ceva asemănător, iar faptul că neliniştea cu care venisem se întrerupsese o clipă ca pentru a-şi semnaliza cauza, iar apoi se intensificase enervant, m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să mă îndrept spre ieşire, simţindu-i aproape fizic privirea între omoplaţi.

De fapt autobuzul ajunsese la capăt, toată lumea cobora şi se îndrepta grăbită spre poarta monumentală a spitalelor. A coborât şi ea, alergând aproape ca să mă ajungă din urmă, mai ales că primul meu reflex a fost să grăbesc pasul pentru a mă îndepărta, dar apoi curiozitatea poate, sau cine ştie ce ordin obscur, m-a făcut să păşesc mai rar, să o las să mă ajungă şi în cele din urmă să mă opresc, chiar, pentru a o aştepta.

Am privit-o apropiindu-se grăbită într-un fel nedemn, subaltern, dar în acelaşi timp oarecum copilăresc, ca şi cum umilinţa ei ar fi fost o chestiune de diferenţă de vârstă. Nu ştiu câţi ani credea ea că am eu, dar mie îmi era greu să spun câţi ani putea să aibă ea. Între 15 şi 40, în orice caz, sau nu, între 15 şi 30. Sau mai puţin? Cu cât se apropia părea mai tânără. În orice caz mai fără apărare. Destul de scundă, pentru că era subţire, părea mai înaltă decât era, dar o anumită stânjeneală sau timiditate o împiedica să fie graţioasă şi o făcea să înainteze poticnit, ca şi cum ar fi avut de ascuns un handicap. Văzând că m-am oprit, a încetinit pasul speriată şi a avut chiar pentru o clipă o mişcare de sens contrar, dar şi-a revenit şi a continuat să înainteze tot mai încet şi mai nesigur, cu privirea agăţată de privirea mea ca de un punct de sprijin, încât aveam senzaţia că dacă aş fi închis brusc ochii şi-ar fi pierdut echilibrul şi s-ar fi prăbuşit.

Când a ajuns lângă mine, era atât de pierdută că mă aşteptam să izbucnească din clipă în clipă în plâns, ceea ce, evident, nu ar fi făcut decât să complice şi mai mult situaţia.

– Vreţi să-mi spuneţi ceva? am încercat s-o ajut. Pot să vă fiu cumva de folos?

Dar, fără să răspundă, fata continua să mă privească, în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi care se rostogoleau pe obraji, oprindu-se în fularul înfăşurat în jurul gâtului.

– S-a întâmplat ceva? am mai întrebat, mai mult ca să spun ceva şi simţindu-mă cu atât mai ridicol cu cât nu numai că nu fusesem instruit cum să mă port într-o asemenea situaţie, dar nici măcar nu bănuisem că ar putea să existe.

– Cum vă cheamă? a reuşit ea să rostească, ca şi cum întrebarea ar fi fost un răspuns sau în orice caz o formulare a impasului în care se găsea.

La asta chiar nu mă gândisem, încât am răspuns, nu fără umor:

– Anghel. Dar de ce vrei să ştii cum mă cheamă?

– Ca să vă mai pot căuta, a răspuns ea dezarmant, cu o asemenea simplitate încât n-am mai îndrăznit să întreb: „Pentru ce să mă cauţi?“, aşa cum îmi stătea pe limbă. În schimb am întrebat-o:

– Lucrezi aici? arătând cu mâna oarecum nesigur spre clinicile din jur.

– Da, a răspuns ea, luminându-se deodată, recunoscătoare. Sunt infirmieră la Institutul Oncologic – şi părea deodată fericită, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o veste deosebit de bună.

– A, la Pavilionul canceroşilor, am răspuns zâmbind şi eu, curios să văd dacă reacţionează cumva.

Dar, fără să fi înţeles, a simţit zâmbetul ca pe o ironie şi s-a stins brusc, cum se stinge lumina unei veioze lăsând la vedere doar abajurul vechi, plin de praf. De fapt chiar asta era impresia pe care o lăsa: că este acoperită de un praf fin care îi estompează culorile.

– Dumneavoastră lucraţi tot aici? a întrebat, adăugând oarecum temătoare: Sunteţi doctor?

– Nu. Sunt vizitator.

– Da? s-a bucurat. Şi pe cine vizitaţi?

– Pe cei care suferă, am răspuns scurt, ca să evit continuarea.

– Speram să-mi spuneţi, poate îi cunosc şi eu…

– Trebuie să plec, i-am spus. Iar dumneata o să întârzii. La revedere.

Şi am pornit-o grăbit, la întâmplare, spre una dintre clinici.

– La revedere, mi-a răspuns ea bucuroasă, fără să înţeleg de ce, gâfâind şi alergând pe lângă mine. Când ne mai vedem?

– De ce să ne mai vedem? am întrebat fără să mă opresc.

Dar ea se oprise. I-am auzit vocea rămasă în urmă, pierdută.

– Pentru că… pentru că… eu…

Am întors capul şi am văzut-o, aproape paralizată, cu lacrimile curgându-i fără să se spargă, ca nişte mărgele transparente pe obraz. Şi, tocmai pentru că mi-a fost milă, am grăbit pasul, simţindu-mă aproape ameninţat.

Refuzasem înainte de a coborî să prevăd ceea ce mi se va întâmpla, pentru că mi se părea mai emoţionant să descopăr, asemenea celorlalţi, întâmplările pe măsură ce se produceau, acest refuz făcea parte chiar din strategia mea de integrare, de construire a unei oricât de iluzorii egalităţi. Dar nu mă gândisem că ar putea apărea situaţii în care să nu ştiu ce să fac. Faptul că nu mă gândisem eu nu excludea, însă, posibilitatea s-o fi făcut altcineva. Altcineva cu majusculă şi cu dorinţa de a-mi mai verifica o dată încăpăţânata aplecare spre oameni, refuzul de a urca treptele de pe care pot fi nu numai ajutaţi, ci şi pedepsiţi. Dar, dacă despre asta este vorba, rezultatul verificării este cunoscut dinainte, iar această fiinţă, cu lacrimile ei rotunde şi culorile estompate de praful banalităţii, nu era decât un element inconştient, chiar dacă suferitor, al unei poveşti scrise în întregime şi cu sfârşitul cunoscut.

Am intrat în clădire încercând să uit întâmplarea şi mi-am petrecut toată ziua trecând într-o formă sau alta, văzut, nevăzut, de la pat la pat. Nu atât durerile încercam să le alin, cât spaimele. Nu era prima oară când observam că spaima de durere este mult mai greu de suportat decât durerea, după cum moartea ar fi aproape fără importanţă dacă nu ar exista spaima de moarte. Am rămas mai mult lângă patul unei fiinţe aproape transparente, cu părul argintiu răsfirat pe pernă, dând o vagă idee despre vârsta pe care imaterialitatea trupului nu reuşea să o indice. Ţinea ochii închişi, cu trăsăturile chipului desenate – ca într-o lucrare de grafică – direct pe pernă şi numai buzele se mişcau încet, aproape fără sunet, repetând „Doamne, pune capăt, Doamne, pune capăt“ fără urmă de spaimă, cu o dorinţă atât de arzătoare, încât faptul că nu era ascultată mi se părea de o inutilă cruzime. Ei nu-i era frică de moarte, dar trebuia să îi fiu alături ca să nu îşi piardă speranţa că moartea e aproape şi va veni. Ceilalţi însă, cei mai mulţi, aveau nevoie de mine ca să accepte ideea. Ei nici nu ştiau că au nevoie de asta, dimpotrivă, îmi implorau prezenţa şi mă conjurau să o îndepărtez, să-i apăr de ea. Mintea lor nu reuşea să realizeze ceea ce trupul lor înţelesese: că ea era acolo şi nu le rămânea decât să se împace cu prezenţa ei definitivă.

Spre seară, obosisem. Era unul dintre privilegiile pe care le implorasem înainte de plecare, nici eu nu ştiam prea bine de ce, dar simţeam că, fără să obosesc asemenea lor, nu am cum să-i înţeleg şi să-i ajut. Evident, aş fi putut să continuu la infinit, după cum nimic nu mă obligase să merg cu autobuzul şi totul ar fi fost, probabil, mai simplu, n-aş fi întâlnit nici fata ciudată, de care mi-am adus aminte doar cu câteva minute înainte de a o descoperi, aşteptând aşezată ca un copil pe treptele clinicii.

– Nu mai speram să veniţi, a sărit ea în picioare fericită că mă vede şi, cu un mic reproş, ca şi cum am fi avut o întâlnire la care aş fi întârziat.

– Ce faci aici? am întrebat eu în acelaşi timp, cu un reproş de sens contrar şi acceptând ca pe ceva firesc faptul că eu îi spuneam tu, în timp ce ea îmi spunea dumneavoastră.

– Vă aşteptam, îmi răspunse uluită de întrebare.

N-am mai îndrăznit să întreb „de ce?“ şi m-am oprit fără să ştiu cum ar trebui să continuu. Dar a continuat ea.

– V-aş fi aşteptat până dimineaţă, oricât, i-am dat telefon unei vecine să-i spună mamei că dorm la o prietenă, ca să nu fie neliniştită, şi am rugat-o pe vecină să-i încălzească mâncarea, că mama e bolnavă. Nu-i foarte departe, stăm pe Colentina la bloc, dacă ştiam că o să staţi aşa mult, puteam să mă reped să-i dau să mănânce şi să mă întorc, dar nu aveam de unde să ştiu şi nici nu puteam să risc să vă pierd.

Vorbea repede-repede ca în transă, ca şi cum ar fi avut febră.

– De fapt nu ştiam nici măcar pe unde o să ieşiţi, dar am simţit că aici trebuie să aştept, ştiam eu că o să veniţi până la urmă. Ştiam de azi-dimineaţă că nu o să ne mai despărţim.

O ascultam prostit, nehotărându-mă dacă să-mi fie milă sau frică de ea. Încercase chiar să mă prindă de mână, dar făcusem aproape reflex un pas în lături şi se retrăsese ca un căţel lovit, disproporţionat de umilită, tăcută brusc, cu vorba oprită la jumătatea unei silabe.

– Domnişoară, i-am spus, neştiind ce să mai adaug. Mi-e teamă că e o neînţelegere… Nu sunt ceea ce crezi dumneata.

Dar mi s-a aruncat în faţă atât de nestăpânită, încât n-am mai îndrăznit să-mi continui mişcarea.

– Nu poţi să mă părăseşti pur şi simplu, fără să mă asculţi, fără să ştii. Şi s-a oprit ca şi cum nu şi-ar fi amintit ce ar fi trebuit să ştiu. Nu poţi să te faci că nu mă cunoşti… că nu exist…

Din holul clinicii câţiva curioşi ne priveau prin uşa de sticlă, şi alţii, care ar fi vrut să intre, se opriseră la baza scărilor unde se petrecea totul ca pe o scenă. O clipă mi-a trecut prin minte să mă fac nevăzut, să dispar pur şi simplu, lăsând-o singură pradă curioşilor. Dar ar fi fost nu numai o formă de laşitate, ci şi o infirmare a tot ce încercasem să susţin. Şi, în plus, nu puteam să exclud cu totul posibilitatea că cineva acolo sus se distrează urmărind felul în care interpretez scenariul pe care l-a scris.

Am întins, deci, cât am putut mai firesc, mâna spre ea, apucându-i braţul.

– Să plecăm de aici, i-am spus, cât am putut de blând. Să găsim un loc unde să stăm de vorbă.

Luată prin surprindere, am avut senzaţia că pentru o clipă şi-a pierdut echilibrul şi va cădea, apoi însă s-a lăsat dusă de mână ca un copil, mută deodată, nici bucuroasă, nici mirată, doar supusă, uşurată că se poate supune.

Cofetăria în care am intrat era un fel de baracă de sticlă aşezată direct pe pământ, în praful îngheţat de la capătul liniei de troleibuz. Trei sau patru mese de metal şi sticlă, în orice caz reci, în faţa unui galantar cu prăjituri având consistenţa şi culorile unor bucăţi de săpun: alb, roz, vernil.

Ne-am aşezat la una din mese faţă în faţă, ea cu ochii în pământ, în sfârşit tăcută, eu privind-o pentru prima oară cu atenţie şi curiozitate.

Mi-era în continuare greu să spun ce vârstă are, după cum mi-era greu să spun dacă e blondă sau şatenă. Avea un păr lipsit de lumină, de o culoare bej murdar, în care – m-am trezit gândindu-mă – nu s-ar deosebi firele albe. Era micuţă şi ştearsă, ştearsă, acesta era cuvântul, dar luat la propriu, ca şi cum ar fi fost totul desenat în culori mai vii, mai apăsat, şi apoi şters cu o cârpă care a lăsat în urmă doar aproximaţii de linii şi culori. Şi totuşi avea ceva emoţionant, care mă împiedicase s-o părăsesc pe scările clinicii şi mă împiedica s-o sperii făcându-mă pur şi simplu nevăzut. Poate privirea care nu încerca să se apere sau să disimuleze. Mă privea fără să obosească, cu coatele sprijinite de masă, în timp ce îşi ţinea obrazul în palme, ca şi când ar fi vrut să mi-l ofere fără condiţii.

Tăceam amândoi: eu pentru că nu ştiam ce să spun, ea pentru că, în mod evident, nu simţea nevoia să vorbească. Mă privea liniştită, cu un fel de adoraţie suficientă sieşi pe care m-am surprins invidiind-o. Şi nu m-am putut împiedica să mă gândesc că eu n-o să pot niciodată privi pe cineva în felul acesta.

– Vă ascult – i-am spus, cu un respect de care m-am mirat singur.

– Nu, te rog, e mai bine să nu vorbim – m-a întrerupt grăbită şi punându-mi cu neaşteptată familiaritate un deget pe buze. Orice mi-ai spune n-o să mă poţi face să nu te iubesc şi orice ţi-aş spune n-o să poată exprima ceea ce simt pentru tine.

N-am putut să nu observ că raporturile – cel puţin gramaticale – dintre noi se schimbaseră. Acum eu folosisem persoana a doua la plural, şi ea îmi spunea tu. Iar această răsturnare nu era decât expresia deosebirii noastre de definiţie: în timp ce ea era, în mod evident, autentică, sinceră, limpede, fără taine, eu mă aflam într-o poziţie stânjenitor de falsă, incapabil să spun adevărul nu pentru că aş fi vrut să mint, ci pentru că el era de necrezut. Superioritatea ei venea din autenticitatea ei, în timp ce misterul meu se degrada într-o confuzie care mă împiedica să reacţionez firesc.

– Totuşi, dacă m-ai cunoaşte, ţi-ai da singură seama că e vorba de o neînţelegere… de o confuzie, că eu nu sunt de aici… că nu sunt cineva de care să poţi să te îndrăgosteşti… Dacă aş putea să-ţi explic…

– Ce să-mi explici? Că eşti străin? Că eşti însurat? Că iubeşti altă femeie? Că nu mă iubeşti pe mine? Şi ce-i cu asta? Important pentru mine este că eu te iubesc şi nu-ţi cer nimic, nu vreau decât să mă laşi în preajma ta.

– Dar nu despre asta este vorba, am încercat să o întrerup, deşi îmi dădeam seama că sună fals, că n-o să-i pot niciodată explica despre ce este vorba şi, chiar dacă aş avea forţa şi cruzimea s-o fac, ea n-ar avea cum să înţeleagă.

De altfel, nu părea să mă asculte. Îmi luase mâinile de pe masă şi se juca cu ele, ca un copil fermecat de nişte jucării noi, le mângâia ca pe nişte fiinţe mai de înţeles decât stăpânul lor. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam neputincios şi ridicol şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că între mila pe care o simţeam pentru ea şi dragostea ei, care o locuia în întregime, devorând-o ca o boală sau ca o lumină prea intensă, este o deosebire de substanţă pe care n-o să mi-o pot reprezenta niciodată cu totul. Tot ce reuşeam să înţeleg era că intensitatea de care era capabilă mi-o făcea superioară, că nu eu, cel descins condescendent în această lume, aveam s-o învăţ ceva, ci ea, infirmiera de pe Colentina, era cea de la care aş fi avut de învăţat şi chiar simţeam că – dacă nu voiam să fi venit degeaba – trebuie să învăţ.

– Nu-i aşa c-o să mă îngădui lângă tine? murmura ea cu ochii deschişi larg, pierduţi în ochii mei într-un fel ciudat, ca şi cum ar fi vrut în acelaşi timp să vadă cât mai mult, să nu uite nimic. Vorbea încet, fără să accentueze cuvintele, fără să le dea relief, conştientă de pleonasmul rostirii, care nu făcea decât să repete simplificator ceea ce privirea spusese mult mai complet.

– Nu-i aşa că n-o să mă alungi, că n-o să te ascunzi de mine, că mă laşi să te aştept pe scări şi să plecăm împreună? Că o să-mi dai voie să le spun colegelor să ne privească din camera de gardă?

Întreba fără să aştepte răspuns, deşi nu erau întrebări retorice. Pur şi simplu, lăsa să se reverse un prea plin care se scurgea lin, indiferent la ce atinge în trecere. Aş fi vrut să-i spun şi eu ceva, ceva care să n-o sperie, ci – dimpotrivă – să se adauge evidentei ei fericiri. Dar, pe de o parte, nu ştiam ce să spun, iar pe de alta, orice aş fi spus era mai puţin decât tăcerea pe care, în mod evident, ea o interpreta ca pe o acceptare. Era suficient deci să tac şi să mă las încet-încet luminat de razele care păreau să izvorască aproape fizic din fiinţa ei.

– Doamne, râdea ea încetişor. Cât de fericită o să fie mama când va afla că te-am găsit. Că m-am îndrăgostit. Mi-ar plăcea să te cunoască sau cel puţin să te vadă o dată, nu mai mult.

– Ora închiderii, vă rog – s-a auzit din spatele tejghelei cu prăjituri ornate cu frişcă artificială o voce aproape cântătoare, binevoitoare, exprimând opusul cuvintelor pe care le rostea. Ne ascultase probabil şi încerca să ne protejeze, aşa cum sunt protejaţi de obicei îndrăgostiţii.

– Trebuie să mergem, i-am spus fetei, ridicându-mă prevenitor, cu grija de a nu brusca ceva şi ţinându-i paltonaşul sărac peste care şi-a înfăşurat grăbită în jurul gâtului şalul fără culoare. Tăcuse brusc, ca trezită din somn, şi se lăsa condusă spre ieşire fără să se împotrivească, dar şi fără să aibă aerul că realizează ce face. Părea deodată stinsă, aproape tristă, şi aş fi dat orice să o văd din nou radiind, să o pot invidia din nou. Mi-a trecut prin minte să mă dezvălui brusc, să-i ofer în dar taina care ne despărţea, să întind deodată braţele, uimind-o. Nu puteam şti, însă, dacă spaima nu ar fi fost mai mare decât uimirea.

Afară se întunecase şi se lăsase un frig subţire, ascuţit. În staţia de la capătul liniei se înghesuiau patru sau cinci autobuze, dintre care unul plin pe jumătate de călători, aşteptând plecarea. Şoferul lipsea, însă, şi oamenii, ca şi vehiculul, luminat slab de câteva becuri murdare, păreau suspendaţi în timp.

– Acesta este autobuzul meu, spuse ea. Ne vedem mâine. Şi ochii ei, deşi obosiţi, nu conţineau nici o umbră de îndoială. Era evident că pentru ea totul fusese hotărât de mult.

– Mâine când? am vrut să întreb, dar ar fi fost prea mult. Nici nu ştiam ce înseamnă mâine. Am dat doar din cap, fără să am sentimentul că mint, cuprins doar de o fierbinte nevoie de a-i face bine, de a o ajuta, de a o încuraja într-un fel. Am ridicat, chiar, puţin mâna, să o mângâi pe obraz, dar gestul mi s-a părut prea lung şi i-am netezit doar umărul paltonaşului. Recunoştinţa care a ţâşnit din ochii ei – de fapt, nu numai din ochi, din piele, din freamătul nărilor, din tremurul buzelor – a fost atât de mare, încât a părut deodată să lumineze în întunericul murdar. A făcut un pas spre mine, s-a ridicat pe vârfuri şi, prinzându-mi reverele cu nişte mâini mici, aproape de copil, şi-a lipit pentru o clipă faţa de paltonul meu, apoi, parcă eliberată de propriul ei curaj, a sărit în autobuzul care se punea în mişcare.

Am rămas în staţie privind autobuzul care se îndepărta încet, legănându-se prin gropile străzii. Geamul lui din spate o încadra ca un ecran de pe care ea îmi făcea frenetic cu mâna, în timp ce se micşora treptat. I-am făcut şi eu cu mâna până când am mai reuşit să o văd, apoi mi-am lăsat braţele obosite să atârne şi o clipă lungă am stat aşa, singur, în piaţeta cu autobuze stinse în lumina tulbure a tuburilor de neon. O clipă am încercat să-mi imaginez ce impresie putea să facă scena în centrul căreia mă găseam, văzută de sus, dar imediat gândul s-a şters, alungat de o descoperire care m-a curentat: nici nu ştiam cum o cheamă.

Nu-mi dăduse prin minte să o întreb. Dar nu faptul că nu ştiam mă tulbura, ci faptul că nu mă gândisem să o întreb, şi, mai ales, faptul că – rememorând totul – ea ar putea descoperi lipsa mea de interes şi ar suferi. Şi deodată m-a cuprins o enormă, sfâşietoare compasiune pentru tot acest univers din care făcea parte fiinţa îndrăgostită pe care nu ştiam dacă o să o mai văd vreodată, pentru că nu ştiam nici dacă voi avea curajul să-mi asum nonsensul căutării ei, nici dacă voi avea puterea să o las singură în cursă. Tot ce ştiam era că există cineva care ştie mult mai bine decât noi şi ce voi face eu, şi ce va face ea, şi tot ce se va întâmpla în continuare.

Mi-am dat seama că începusem să plâng numai după ce mi-am simţit obrazul ud şi lacrimile curgând la început lin, fără zgomot. Am vrut să mă mir mai întâi, era pentru prima oară când mi se întâmpla, dar înainte de-a avea timpul s-o fac, plânsul mi s-a transformat în hohote nestăpânite, care păreau că vor să mă rupă în bucăţi, opunându-mă astfel nesfârşitei nedreptăţi din care eram doar o neglijabilă parte. Plângeam cu fruntea lipită de stâlpul rece al luminii de neon, simţind cum mă dizolv în descărcarea nervoasă, care era în acelaşi timp cea mai convingătoare dovadă a întoarcerii mele.

– „Consumul exagerat de alcool dăunează grav sănătăţii“, am auzit dintr-un autobuz, care se punea gol în mişcare, vocea băşcălioasă a şoferului.

Dar eu continuam să hohotesc pradă unui indigest amestec de revoltă şi milă, fără sfârşit şi fără alegere, pentru cei care mă priveau de acolo de sus, pentru şoferul care mă credea beat, pentru fata care îi povestea mamei ei iubirea, pentru bolnavii care îşi chemau moartea şi pentru cei care încercau încă să se ascundă de ea, pentru câinii vagabonzi care dormeau acum încolăciţi peste noroiul îngheţat de pe marginea trotuarului şi pentru mine, cel coborât cu încăpăţânare să alin ceva ce se dovedea mereu de nealinat. Continuam să plâng şi, în timp ce se făcea din ce în ce mai frig, simţeam cum mă ustură marginile dureroase ale omoplaţilor de unde îmi smulsesem însemnele puterii. Aripile la care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]