CLUBUL DE LECTURĂ INSTITUTUL BLECHER

Clubul de lectură „Institutul Blecher” a pornit în septembrie 2009, mai exact pe 20.09.2009,  la aniversarea, aproape trecută cu vederea în spațiul public românesc, a centenarului Max Blecher. Inițiativa a aparținut unui poet (Claudiu Komartin) și unei graficiene (Ana Toma), care, în cei cinci ani și jumătate care au trecut, au rămas devotați unui proiect necesar în momentul apariției și în perioada care a urmat. Bucureștiul nu avea parte de prea multe evenimente publice care să aibă în centru literatura contemporană (seria „Poeticile cotidianului”, continuată pentru scurtă vreme prin „Ateliere relaționale”, proiectul foarte bine gândit și condus de Răzvan Țupa, a ținut din 2005 până în 2010). Ne-am propus, așadar, de la bun început să derulăm o serie de întâlniri care să-i aibă în prim-plan pe scriitorii cei mai valoroși și mai activi ai momentului, dar și pe tinerii încă nedebutați, alăturarea lor fiind foarte importantă – știam, după experiența cenaclului „Euridice” de la începutul deceniului, cât de importante pot fi acestea pentru poeții și prozatorii aflați în perioada căutării propriei voci și a „diferenței specifice”.

Încă de la prima ediție, la ședințele Institutului Blecher au participat peste o sută de autori tineri, printre invitații noștri numărându-se destui autori consacrați, a căror participare la edițiile clubului de lectură a cântărit foarte mult. Prezența lor alături de tinerii autori de la „Blecher” a reprezentat, în unele cazuri, o reală șansă pentru o falangă în curs de afirmare, însă lipsită în multe cazuri de repere ferme și de lecturi „la zi” într-o lume tot mai atomizată, în care o serie de autori esențiali erau cunoscuți mai degrabă din auzite, citiți răzleț prin antologii sau din povești și anecdote liricizate cu iz de Muzeul Literaturii Române. Astfel, tinerii care au citit la Institutul Blecher au luat contact, în multe cazuri pentru prima oară, cu un alt fel de a face, de a citi și de a se vorbi despre literatura contemporană. Radu Aldulescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany, Constantin Abăluță, Angela Marinescu, Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Ioan Zubașcu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Simona Popescu, Ioana Ieronim, Paul Vinicius, poetul britanic Stephen Watts sau clasicul american Jerome Rothenberg au fost prezențe care au dinamizat lucrurile și au stabilit punți între scriitorii în curs de afirmare la începutul secolului și nume importante ale literaturii ultimelor decenii.

De aici, povestea a continuat firesc, de la un sezon la altul (sezoanele Institutului Blecher fiind două în fiecare an, toamna și primăvara), până la ediția 100, care a avut loc în Cafeneaua „Tramvaiul 26” (gazda noastră începând din februarie 2013), ediție specială, care a adunat, sub titlul blecherian „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide”, 20 de poeți contemporani care au citit într-un maraton poetic de-a lungul a aproape trei ore și jumătate, într-un local neîncăpător, în care s-au făcut auzite vocile unor poeți deja confirmați, precum Cosmin Perța, Teodor Dună, Domnica Drumea, Miruna Vlada sau Mugur Grosu, alături de foarte tinerii Radu Nițescu, Laurențiu Ion, Anca Bucur, Cristina Alexandrescu, Natasha Grama, Anastasia Gavrilovici, Horia Șerban, Costel Onofraș și Cătălina Suditu.

 

*

Costel ONOFRAŞ

 

onofras

Costel Onofraș (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Happy Elbow Friends

  1. this blue world

aici de obicei e întuneric și cald animalul se zbate
în mâinile tale toate lucrurile pe care nu vrei să le auzi
benzile desenate cu robbin hood: sângele cald.

frica de trenuri și melodia asta pe repeat. vreo trei săptămâni
plângi pentru că nu vrei să fii singur în cameră. vrei să pleci noaptea
pe stradă, vrei să ai o cățea pe care s-o cheme carrie. să fie cald și să citești
afară se aude apocalipsa românească. poezie suedeză. discursurile mamei

despre tbc. clișeele exagerate despre blonde. știrile despre oameni morți
și ultimele refrene din elderbrook. cu bucuria că poți privi printscreen-uri
până când simți mâinile întinse. în spatele ecranului, podeaua de lemn

ne arată urmele. aprinde-mi o țigară și fă-mă fericit. am putea scrie
un poem. cu noi într-o mașină roșie și filmele hd pe fsplay

& asta e dovada noastră de nebunie, de charlie sau de gingsberg.

singurul lucru care mă liniștește acum
sunt conversațiile lungi cu străinii

copii negri se joacă în autobuz
cu dinozauri de jucărie. am încercat să scriu despre ei și înainte.

  1. charge

acolo am văzut un boschetar care se plângea unei babe
asta nu are legătură cu felul în care stăm dimineaţa
în faţa oglinzii din baie & ne numărăm coşurile de pe faţă.

ne place să spunem că îl iubim pe sleepy eye
uneori traducem din daven smith sau anne sexton. şi asta ne face fericiţi

felul nostru de a privi lumina de pe stradă ușile închise noaptea am văzut o femeie cum aștepta pe banca din fața parcului pumnii pe care îi dai în masă când ești nervos de ce ne-am dus pe dianei patru recunoaște că-ți plac poveștile despre psihopați se purtau ceasurile albastre când erai tu printr-a patra conceptul de poezie optzecistă îmi face rău să văd copii cu mâinile legate la spate când vine în cameră și stinge lumina dormi băi securistule dormi

într-un fel trebuie să dansezi în faţa televizorului. putem aduce
trei paturi în cameră şi tot atâtea pachete de ţigări. părinţii noştri
ne vor spune poveşti seara. vom locui în aceeaşi casă, vom merge

la psiholog de trei ori pe lună. o să facem multe pauze
în drum spre piatra neamţ am să-ţi arăt tot felul de desene cu
eu, frankenstein

  1. new york morning

dumnezeu e o roşcată. pe dianei patru. ne amintim zilele
când mângâiam câinele mort, cum au intrat hoţii peste noi
vara trecută. amenda ta la ratb. mirosul portocalelor de crăciun

când vii aici, ai grijă. îţi vor arăta
încercările de a defini depresia: posterul cu maimuţe
semnele unui psihopat în autobuz & eforturile bătrânelor

(un plan concret şi foarte fix)

aşa cum visezi feţe învelite în staniol. la doişpe noaptea
mâinile întinse spun o poveste despre copii care se întind
pe podeaua din bucătărie. o femeie duce un copil

într-un cărucior pe plajă.

teama de a mângâia pisicile din faţa uşii
& poeţii care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:
zâmbeşte printr-un geam aburit

numărăm oamenii aşezaţi ca nişte ursuleţi haribo
în faţa luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toţi
cei cărora le-am arătat afişele cu câini dispăruţi

aici poţi găsi bilete de metrou din întâmplare
aici personajele noastre preferate se îneacă în cadă

*

Cătălina SUDITU

suditu

Cătălina Suditu (n. 1997) este elevă la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

cea mai puternică armă

printre respirații
câmpuri de
floarea soarelui umede
și autostrada care
aduce aproape

ne vom preface
și după un timp va veni
de la sine

mașina verde rotindu-se
cu o viteză constantă
moleșeala de vară zgomotele
pe care nu le putem
auzi decât întinși
pe spate

e o piele catifelată în care
ne îmbrăcăm împreună femei
cu gurile strâmbe mimând
afecțiunea

până la urmă asta
rămâne cea mai puternică
armă

și eram mici și eram slabi și ne-ntrebam

când vor cădea naibii avioanele alea
și eu dintre toți mi-am dus prima jucărioara în buncăr
și am îmbrățișat-o pe mama
și am stat o vreme așa       cu burțile lipite
cu sânii lipiți
și ni se prelingea lapte pe piele
și laptele era tare negru
și am țipat
și mama mi-a spus să stau liniștită
și
am stat liniștită
o vreme.

******

o vreme am crezut că de aici vine salvarea

din mișcările simple pe care nu le ducem la capăt

sau dintr-o călătorie cu trenul

doar de dragul de a auzi babe vorbind despre moarte

copii strigând după dulciuri controlorul

urlând că fără bilet nu se ajunge

departe

și cine zice că nu-i adevărat

la șaptâșpe ani te poți urca pe un bloc

și spune că ai atins everestul

 

*

Horia ŞERBAN

horia

Horia Șerban (n. 1995) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Amintiri din Sanatoriul Berghof împreună cu Gabi

I

  1. a)

    știam că până la urmă vom ajunge aici

    dar e mai bine

    sunt mult prea obosit și-așa

    b)

    camera bântuită de o liniște densă

    iar noi priveam cele 30 de pastile albe aruncate pe masă

    mica distanța ce se întindea

    înaintea noastră

    nu era deloc verosimilă

    c)

    în fața inefabilului

    aș fi vorbit toate nimicurile

    dar pastilele mă priveau insistent

    cu ochii unor pisici înfometate

    d)

    niște pisici care-și vor mânca stăpânul

    după ce acesta va muri

    și nu vor mai avea nimic altceva

    e)

    ne-am înghițit fiecare grămăjoara lui

    ea cu vin alb

    eu cu lapte rece

    dimineața începea să capete acea nuanță

    vineție

    urma să fie o zi însorită

    sau cine poate ști

    f)

    gabi a fost prima care și-a pierdut cunoștința

    tremura desculță pe podea

    și încerca să prindă covorul

    între degetele de la picioare

    își dădea ochii peste cap

    iar părul îi intra în gură cu fiecare

    efort pe care-l făcea

    ca să mai respire

    g)

    pe mine umbra m-a lovit în spate capului

    abia după câteva minute

    am căzut de pe canapea

    și m-am lovit de scaun

    degetele ei lungi

    păreau să caute în continuare

    ceva printre firele covorului

    g’)

    am văzut cum orașul se inundă

    o mașină albă și zgomotoasă

    s-a oprit

    în fața geamului

    h)

    am închis ochii

    h’)

    mă cufundam în podea

    era tare și simțeam o durere

    surdă cum arde mocnit

    în pieptul meu

    durerea există

    și cu ea

    exist și eu

    precum cerul vinețiu

    bălțile

    și păsările care se bălăcesc în ele

    i)

    când m-am trezit eram legat

    de mâini și de picioare

    aveam pulsul scăzut și mi-era frig

    prea multă piele prea multă piele prea multă piele

    prea multă piele

    i’)

    îmi decojeam straturile de piele una câte una

    le împătuream le ascundeam sub pernă

    și repetam mișcarea

    j)

    umbra m-a izbit din nou

    iar când m-am trezit

    totul radia bucurie

    k)

    deja mă obișnuisem cu fantomele

    care treceau să mă viziteze zilnic

    trăgeau draperiile

    îmi puneau niște pastile

    și un pahar cu apă pe noptieră

    apoi plecau

    mă lăsau în pace dacă tăceam sau dacă priveam în altă parte

    m)

    în a șaptea seară am căutat-o pe gabi pe sub cearșafuri

    o auzeam plângând zgomotos

    dar mereu apăreau alte cearșafuri pe care

    trebuia să le dau deoparte

    pielea mea începea să crească la loc

    era prea multă

    iar gabi plângea în continuare

    n)

    când numești un sentiment

    sentimentul dispare

    un fluture s-a așezat pe măsuța de lângă pat

    stătea printre fâșiile de lumină

    proiectate de transperante

    a mișcat puțin din antenuțe

    apoi a zburat

    n’)

    i-am spus și lui gabi de fluture și mi-a zâmbit

    o)

    de atunci nu am mai văzut niciun suflet

    p)

    furnicile au început să iasă din pereți una câte una

    iar peștii de pe tavan se înghițeau între ei

    m-am învelit complet cu pătura subțire

    de sub geamuri se auzeau câini lătrând

    unul dintre ei a sărit înăuntru

    și mi-a intrat în cap

    u-yu u-yu u-yu

    stau singur în arlechinul minții

    și câinele latră

    u-yu u-yu

    q)

    tatăl deplânge

    complexitatea

    memoriei

    în capul scărilor

    când lumina se stinge

    când lumina se stinge

    r)

    până

    la

    urmă

    l-am

    văzut

    era

    acolo

    soarele

    acum

    este

    un

    ciob

    s)

    u-yu

    t)

    am luptat pentru libertate

    și acum sunt miop

    culoarul ăsta de unde vine

    și unde se întinde

    pentru totdeauna?

    u)

    azi am stat la o cafea cu erich ludendorff

    în tranșee nu mai plouă de câțiva ani

    v)

    fantomele au furat-o pe gabi când a început

    să-și smulgă părul cu ambele mâini

    înălțate deasupra capului

    confuze și amenințătoare

    urma să moară

    dar nimeni nu știa asta

    x)

    o pajiște

    crește

    în vaza

    de pe

    noptieră

    y)

    o inimă

    bate

    într-o pernă

    z)

    gabi a văzut fluturele și a început să-l alerge

    însă acesta zbura mult prea repede

    a sărit după el și l-a prins

    strângându-l în mână au rămas suspendați în aer

    am închis ochii și i-am văzut degetele lungi

    de la picioare încleștându-se în gol

    z’)

    în sanatoriul berghof este liniște de la o vreme iar eu mă plimb de unul singur pe culoare

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie cum se unduiesc în grădină

    mă uit la săracii bolnavi de ftizie și nu-mi dau seama dacă nu sunt de fapt niște crengi

    în sanatoriul berghof nu mai plouă de câțiva ani

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

 

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

 

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe  (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]