decembrie 30, 2015 de VATRA

Andreea POP – Acrobaţii la cote înalte

Cele mai multe din liricele Dianei Caragiu din Respiră cu mine au ţinuta unor mici montaje fanteziste, în care exuberanţa imaginaţiei ţine de principiu esenţial de coagulare a materialului poetic. E aici o poezie care abundă în decupaje onirice, suprarealiste chiar pe alocuri, şi în care jubilaţia înscenării descrie cel mai frecvent scene desprinse de orice coordonate materiale imediate. De aici impresia de plutire şi gesticulaţie ludică pe care o produc poemele, care iau forma unor piruete nonşalante chiar şi atunci când tratează tema gravă, cu bătaie existenţială.

Căci nu fără o miză superioară va fi toată această reverie abstractă, pe fondul căreia poeta brodează cu dezinvoltură o serie de schiţe anatomice despre lumea din jur. Cel mai adesea, ele vor viza definiţia teoretică (mai concret, notaţiile pe marginea alterităţii temporale, ridicate la rang de arhi-temă a volumului), dar nu vor face abstracţie nici de inserţia religioasă (respiră cu mine, cântec neterminat), notaţia livrescă (recviem), ori câteva referinţe biografice difuze (ghetsimani). Cu toate aceste premise care ar putea gira efectul unei poezii de reverberaţii adânci, poemele Dianei Caragiu rămân, însă, în multe locuri, fără o destinaţie coerentă. Fondul sobru al ideii nu-şi găseşte întotdeauna o expresie adecvată, iar versurile alunecă uneori pe o pantă artificială; dacă unele produc un efect comic („îmi cade viaţa în vine/ ca un chilot fără elastic […]”, foc), în alte locuri logoreea imaginativă traduce o geografie derizorie: „[…] de sub unghie negrul vorbeşte/ fără şir/ vom strânge deşertul mai tare de gât/ şi leii din savane ne vor mânca din palme/ de la balconul în stil baroc se-aude o voce/ nu poţi să-mi faci asta/ fusta mea în stil rococo/ se furlandiseşte într-o cracă abstractă/ aş vrea ca nisipul să nu-mi mai gâdile tălpile/ asta mă face să râd/ pe un pervaz un scaiet deprimat/ trage pe nas o linie albă/ am ochiul format, ţipă extaziat/ şi freza bărzăunului cade: zdrang!/ nu spun că nu are dreptate, dar nu sunt pregătită”, în căutarea titlului pierdut. Atunci când îşi asumă propria vulnerabilitate în chip direct, nemediat, însă, Dianei Caragiu îi ies nişte momente poetice autentice, de reală vibraţie lirică, în care angoasa personală dezvăluie fiorul discret al tensiunii. Astfel descrisă, lupta interioară capătă dimensiuni hristice: „e atâta linişte în mine de-mi aud clipocitul sângelui/ în care mi se scaldă toţi adormiţii neamului/ din când în când, ei mi se-aşază pe mal şi-mi cântă/ un cântec de leagăn/ un fel de taci cu mama, las’ că trece/ eu le povestesc despre fricile mele/ cum nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă […]”, Dumnezeu drăguţul. Meritul întâi al viziunilor pe care le descifrează aceste secvenţe e dat de simplitatea croielii versurilor şi a racordării materialului poetic la posibilităţile lui efective de articulare.

Stând sub semnul unei zodii exuberante, adolescentine aproape şi antrenând o emisie lirică degajată, liberă de orice gesticulaţie convulsivă, chiar şi în mijlocul reportajelor de criză, poezia din Respiră cu mine irizează cel mai adesea în coregrafii artizanale.

__________

* Diana Caragiu, Respiră cu mine, Editura Vinea, Bucureşti, 2014

* * *

Imaginea cea mai reprezentativă pentru geometria pe care o schiţează poemele lui Septimiu M. Cristian din debutul Amanetul femeii cu cap de cucuvea este aceea a unui labirint cu intrări multiple. Generozitatea imaginaţiei, ramificată în direcţii diferite, dă nota esenţială a gesticulaţiei lirice predominante în discurs. Poetul pare că vrea să cuprindă totul şi adună cu pasiunea unui colecţionar o gamă largă de „conspecte” pe marginea fizionomiei lumii.

De aici frecventele poeme „vizionare”, care antrenează o serie de scenarii închipuite, desfăşurate de regulă pe spaţii ample şi care structurează materialul poetic sub forma unor reflecţii cosmice despre alteritate (Pulbere de dicţionar, Alchimistul), ori cu discret filament religios (Grădinarul, Fotograful etc.). Ele dovedesc o sensibilitate matură (chiar vetustă pentru un debutant de 15 ani!), predispusă la teoretizare şi observaţie morală, care cultivă parabola existenţială ca formă de tatonare şi (re)cunoaştere a limitelor. Înzestrare care, în economia generală a poemelor, se dovedeşte a fi în mare parte deficitară, căci nu-şi găseşte măsura cea mai adecvată. Exersată în această direcţie, melancolia de fond a poetului, dublată de jongleriile cerebrale care stau la baza montajului tehnic al versurilor, lasă loc de prea multe explicaţii, definiţii uneori şcolăreşti sau observaţii cu caracter de evidenţă, care indică toate spre un lirism încă în stadiu de germinare, necopt, insuficient eclozat. E şi aici o poezie care preferă construcţia elaborată, artizanală, în detrimentul confesiunii directe, ca o soluţie mai accesibilă de temperare a impulsului imaginativ şi care indică, totodată, o carenţă în planul trăirii concrete.

Sunt reuşite şi fac diferenţa, de aceea, cele câteva excepţii în care Septimiu M. Cristian îşi asumă la vedere bucăţi din „bagajul” personal, aşa cum se pot citi în Confesiunile din poemul cu acelaşi nume, de pildă („Şi-mi mai pare rău/ că ştergeam de multe ori/ când eram mic sărutul/ lăsat de bunici pe obraji.”), ori, şi mai concret şi semnificativ pentru felul în care conturează un soi de artă poetică, în drama postmodernă a propriei neînsemnătăţi: „Mi-e teamă/ că tot ce am colecţionat într-o viaţă/ în clasorul identităţii mele/ timbre de amintiri, monede de emoţii/ bancnote de idei/ va putrezi în mormanul de hârtie/ pe care-l voi ocupa după ce voi pleca/ în mintea cititorului.// Mi-e teamă, da/ că tot ce am adunat şi cuantificat/ va fi risipit, deşi mă înşel/ fiindcă eu nu trăiesc în original./ Ce eu am văzut, a fost văzut şi de alţii./ Ce eu am auzit, şi de alţii a fost auzit./ Ce eu am gândit şi imaginat/ şi de alţii a fost gândit şi imaginat./ Eu sunt doar o copie/ o literă scrisă de mii de ori/ pe fruntea ta de hârtie,/ iar dacă vreun om ar îndrăzni să mă şteargă/ nimeni nu mi-ar regreta/ dispariţia.”, Mi-e teamă. Efectul de autenticitate atinge în astfel de episoade cote maxime. Tema livrescă va fi reluată şi cu alte ocazii, dar fără acelaşi impact, după cum nici cele câteva poeme cu nuanţă religioasă nu produc schimbări majore de perspectivă în volum.

Scrisă pe un ton uşor euforic uneori, mereu cu vervă descriptivă (prozastică, pe alocuri), însă, poezia din Amanetul femeii cu cap de cucuvea descrie sondajul minuţios al lumii exterioare în tuşe filosofice, de orientare astronomică.

_________

*Septimiu M. Cristian, Amanetul femeii cu cap de cucuvea, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Tot despre o poezie articulată pe o tonalitate însufleţită, de temperatură înaltă, e vorba şi în debutul Printre tăceri. Mai mult decât o funcţie decorativă, de expozeu imaginativ, verva rostirii traduce, la Isabella Drăghici, dorinţa ascensională, de elevare continuă spre un dincolo permanent, ca gesticulaţie lirică frecventă.

Ea se explică mai ales prin fondul profund religios al poemelor, care „contaminează” mai toate liniile de semnificaţie ale volumului. O religiozitate de cele mai multe ori castă, descrisă în pietăţi delicate, dar care atinge câteodată intensităţi aproape erotice prin coregrafia înflăcărată pe care o articulează. Notabilă e în Alchimie, de pildă, unde capătă semnificaţiile unei uniri cosmice: „Aprinde-mă!/ Sunt… materia prima./ Calcinează-mă în focul iubirii pure,/ modelează-mă din albastre unde,/ înmiresmată să fiu de dor/ Să am forma braţelor tale,/ a gândurilor,/ a inimii tale./ În sus să merg,/ către Tine,/ dincolo de eter,/ către niciunde.” Extazul din episoadele de acest gen va fi egalat doar de „bucăţile” erotice, unde poeta operează montajul poemelor după aceeaşi tehnică a mirajului cosmic. De multe ori în poezia Tăcerilor cele două sectoare se vor intersecta până la contopire: „Vom fi amândoi apoi/ doar raza intensă/ a pământului/ luminând infinitul./ Şi-n această îngemănare de eu şi tu,/ ne vom aşeza,/ tăcuţi şi dilataţi de atâta iubire,/ să ne savurăm unul în celălalt eternitatea”, Cuplul ideal. Aici găsim cea mai fidelă definiţie a liricii pe care o practică Isabella Drăghici, situată la intersecţia aproape blasfemică dintre sacru şi eros, şi descrisă în tuşeuri de cochetărie feminină, care provoacă şi instaurează distanţa, simultan.

Celelalte preocupări ale poetei joacă mai mult un rol conjunctural şi nu schimbă în chip definitiv fizionomia volumului. Aşezate lângă versuri de natura celor de mai sus, câteva poeme de orientare socială, care acuză malignitatea spectacolului cotidian (Îngenunchere, Manifest, Înviere), dau o coloratură pestriţă discursului. Se reţin, în schimb, câteva secvenţe care derulează freamătul „războaielor” personale, cum se întâmplă în poemul Oglindiri, de pildă, şi care introduc o gamă de inflexiuni noi, ceva mai grave: „Între gândurile noastre au alunecat gheţari./ Nu ne-am mai recunoscut,/ Nu mai ştiam cine suntem./ Adormeam pe bancheta cu «adevăruri»,/ întunecaţi şi rătăciţi,/ şi nu vedeam cum inimile/ ne amorţesc în îndoială şi frică./ În această zbatere,/ în numele iubirii,/ ne uram,/ în numele libertăţii,/ ne puneam cătuşe sufletului./ Dar într-o zi, sfărâmaţi şi obosiţi,/ ne-am văzut mai goi ca niciodată:/ ne luptam fiecare cu sine însuşi.” Fără să facă abstracţie de unele formulări artificiale (Răsărit în oglindă, Eneagramă), excesiv alteori prin muzicalitatea uneori insistent melancolizată a frazelor, cel dintâi volum al Isabellei Drăghici are însă meritul de a descrie în mod autentic travaliul căutării de sine.

_________

* Isabella Drăghici, Printre tăceri, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

[Vatra, nr. 10-11/2015]

noiembrie 12, 2015noiembrie 12, 2015 de VATRA

Florin-Corneliu POPOVICI – Lecţia de canto(s): psihopoeme ale unei inimi pulverizate

Cu psihologie de gambler la ruleta rusească, reunind calităţi şi tare, Radu Vancu pune miza exclusiv pe „acasă”, indiferent dacă acesta e spaţiu de locuit sau compania celor apropiaţi, singurii de care se simte responsabil şi afectiv legat.

Structurată în 4 capitole (Mansarda, Gărduleţul alb de lemn, 20 de waţi şi Creierul e lumea de apoi), 4 a.m. Cantosuri domestice include tot atâtea spaţii de securizare, de energie vie şi de intimism, de protecţie, de limitare-delimitare. Ideea de mansardă, de pildă, regăsibilă, între altele, la Cârtiţa de mansardă a Teodorei Coman, se situează în acelaşi registru al semnificaţiilor pe care Gabriel Liiceanu, în Uşa interzisă, le dă omului hotărât, în speţă omul care-şi fixează reperele, omul care pune hotar, care cucereşte spaţiul (homo viator) şi bate ţăruş, cel care aproprie şi îşi găseşte simbolic Centrul, rădăcinile, cel care construieşte şi se construieşte/mobilează pe interior.

Volumul, o continuare tematică a Frânghiei înflorite, este un titlu care induce în eroare de două ori: o dată, pentru că, deşi am fi tentaţi să facem conexiuni cu cântecele cavalereşti din vechime (gen El cantar del mio Cid), în acestea nu există nimic „cavaleresc”, baladesc sau ero(t)ic, a doua, pentru că „domesticitatea” invocată, crezută a fi caldă, firească, parte a intimismului, este una ,,contondentă”, mijloc şi modalitate de refugiu, rampă de lansare pentru plonjarea poetului în infernul obsesiilor sale, infern care, după cum vom constata, este unul interior, în arhipelagul fiinţei sale. Nevoia de familie (abundent invocată, între care se disting figurile soţiei Cami şi a fiului Sebastian – pentru care face un adevărat cult – şi, prin recul, a tatălui dispărut prematur – personaj absent, dar de o copleşitoare arhiprezenţă), de microcosmos coagulant, de „acasă” simbolic, de spaţiu protector (de tip incintă), este una organică în poemele lui Radu Vancu, care-şi inspiră titlul cărţii după poemul The Cantos (neterminat, împărţit în 120 de secţiuni-cantosuri), scris între 1915-1962 de poetul modernist Ezra Pound, al cărui traducător este, alături de regretatul Mircea Ivănescu.

În ciuda domesticităţii atipice (o domesticitate oarecum „sălbatică”, travesti, oximoronică), parte integrantă a atipicităţii creaţiei per ansamblu a lui Radu Vancu, în contextul scriiturii tinere, care abundă de pornografie, detabuizare, depo(i)eticizare, de violenţă de limbaj (deseori la modul gratuit, eliberator), de consemnare a faptului mărunt, de punere sub semnul întrebării a condiţiei, rostului şi rolului poetului (calitate ce diferă fundamental de accepţiunea tradiţională), capătă consistenţă apelativul de „zonist” aplicat celui în cauză, cel puţin din punctul de vedere al fascinaţiei acestuia (uneori morbidă) pentru zona crepusculară a fiinţei, pentru mecanismele cognitive care declanşează centrarea obsesivă a gândurilor pe factorul de tip „zoster” – traumă majoră. Deloc întâmplător, creierul (alături de ochi) ocupă un loc central în poemele lui Vancu, şi aceasta datorită faptului că acolo se află „sediul” raţiunii, al logicii (deşi, în cazul vieţii sale ulcerate, ultragiate, logica îşi conţine dilemele, paradoxurile, întrebările fără răspuns şi ilogismele) şi al lucidităţii, care, în opinia sa, datorită aportului mare de dramă pe care-l conţine (a se vedea celebrul dicton camilpetrescian „câtă luciditate, atâta dramă”), e mai apăsătoare decât o sinucidere „curată”, ,,chirurgicală”, făptuită într-o criză de luciditate sau dimpotrivă, dintr-o profundă înţelegere a lucrurilor (de genul „totul e deşertăciune”). De aceea, a trăi zilnic în propria piele, în propriul trup – pedepsit cândva exemplar, în semn de iluzorie răzbunare, după propriile mărturisiri, prin crestări cu lama, prin muncă sisifică sau prin abuz de alcool -, devine, pentru Radu Vancu, mai angoasant şi mai apăsător chiar decât sinuciderea în sine, urmând modelul patern atât de des invocat.

Creierul torturat-torţionar, creierul-călău (a se vedea pasiunea lui Vancu pentru opera lui Kierkegaard, mort de apoplexie cerebrală, şi din care preia idei ce ţin de prioritatea realităţii umane concrete, în dauna gândirii abstracte, legătura dintre emoţii, sentimente şi alegerile pe care oamenii le fac în viaţă, sfâşierea individului între un Dumnezeu neînţeles şi disperarea de a fi părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză sistematic etc.): „Creierul e o grenadă de mălai lichid şi fierbinte.” (p.12), „Şi creierul meu e o ulicioară/ de acum două secole/ în care poeţii romantici/ se sinucid în grup/ sub clar de lună.” (p.14), „Eu însă nu-s contemporan/ cu creierul meu. Ceea ce-i un/ privilegiu.”, creier măcelărit de un soi de barbară „mineriadă” mentală, cu „răngi groase de lumină” (p.25), organ de care, terapeutic, se dezice periodic: „Gemetele/ lui nu-s contemporane cu mine.” (p.26), „creierul e carne crudă de vânat/ încă vie, abia însângerată” (p.40), „Se pot construi/ lumi întregi în care gândirea/ nu sfâşie creierul.” (p.42), „Bunicul murea/ de câţiva ani în casa de sub noi/, cu creierul zdrobit.” (p.71), „creierul năclăit de spaimă” (p.72), „Şi mă rog, cu creierul numai/ adolescenţă şi spaimă şi miere” (p.73), „creierul meu nu-i deloc creditabil” (p.74), „Creierul meu bate/ într-o inimă de călugăriţă/ tânără, retrasă-n craniul/ meu ca-ntr-o mănăstire din/ Sadad.” (p.74), „Creierul/ e lumea de apoi” (p.76). Inflamarea creierului (citeşte revolta creierului) naşte monştri.

La polul opus, chestiunile ce ţin de inimă, de afectivitate, definesc relaţia privilegiată pe care poetul o are cu familia, în special cu fiul Sebastian, în ipostaza căruia i-ar fi plăcut să se afle la vremea sa, dacă (acea obsesivă „clauză” condiţională) propriul tată nu ar fi decis să-şi încheie brutal socotelile cu viaţa, în floarea vârstei. Soţia şi fiul Sebastian sunt priviţi cu adulaţie, ca oamenii providenţiali din existenţa sa ternă, oamenii care deţin soluţia menţinerii sale în viaţă la un nivel acceptabil şi, de ce nu, în final, a soteriologiei sale. Legat de mântuire, Radu Vancu (la care nevoia de concreteţe este una atroce, iar semnificaţia simbolurilor este una răsturnată, cu tente blasfemiator-ironice şi proiecţii în negativ – a se vedea, spre pildă, ideea de strălucire, o strălucire „opacă”, de rău augur, ca şi rânjetul morţii) nu se cramponează de varianta credinţei oferită de creştinism, ba dimpotrivă, „erezia” sa supremă, tradusă prin obsesia suicidului, încalcă toate dogmele, preceptele biblice şi ideologiile. Om al răscrucii (nu însă şi al crucii), om schizoid, al intersectării şi amalgamării contrariilor, poetul experimentează traumatic „adaptările” sale simbolice (fizice, dar şi psihice) la paturile de tortură procustiene, el pendulând dramatic între căutarea febrilă a divinităţii (vinovată, chipurile, pentru gestul suprem de frondă al tatălui), contestarea vehementă a acesteia şi căutarea unui rost existenţial.

Prezenţa orei 4 a.m. în titlul prezentelor poeme, dincolo de ispititoare speculaţii şi de motto-ul extins care o conţine, ne este explicată chiar de către Radu Vancu la finele cărţii sale, în Canto-ul XLII, „Ora când trupul/ capătă o relevanţă disperată” (p.75) sau în Canto XLV, „Ora la care/ câteva miliarde de neuroni/ sunt la fel de singuri/ ca 7 miliarde de/ oameni. Şi de neajutoraţi,/ şi de feroce.” (p.80) Căci, într-adevăr, solitudinea şi ferocitatea (gândului, dar şi a faptei, a imaginii cu rădăcini naturalist-fiziologice şi a vieţii de tip lagăr de exterminare nazist) sunt printre temele predilecte ale poetului. Încercarea de contracarare a lor se face prin apelul la universul familial atât de familiar poetului, la familia-cochilie, colac de salvare, izvor de inspiraţie şi refugiu, topos de echilibrare (precară) a fiinţei şi, de ce nu, destinatara repertoriului de cantosuri domestice. Nu laşitatea îl împiedică de la a comite gestul suicidului (şi aici se delimitează, dezice de tată, pe care-l ceartă uneori drăgăstos pentru consecinţele nefaste ale faptei sale extreme), altfel, un gest banal, antieroic, ce nu contează defel pentru marea Istorie, ci chipul angelic al fiului Sebastian (şi aici ochii acestuia au un rol îmblânzitor-catalizator decisiv), despărţire pe care nu o concepe nici în cele mai negre coşmaruri, deşi conştientizează că nicio fiinţă nu este eternă. Prin familie, Radu Vancu se de-fineşte, de unde nevoia permanentă a poetului de a exprima recunoştinţa faţă de aceasta. Din acest punct de vedere, 4 a.m. Cantosuri domestice poate fi privită ca o declaraţie de iubire în 45 de cantosuri.

Construită pe paradoxuri, 4 a.m. Cantosuri domestice debutează în Canto I cu un mesaj optimist, încrezător, ce priveşte generaţia din care fiul său e parte: „Vor fi oameni şi vor împinge lumea mai departe.” (p.9) Fără a identifica însă o direcţie precisă („mai departe” putând a însemna mersul pe loc, de unde şi iluzia mişcării), poetul plasează în această cugetare-predicţie şi o subtilă ironie dulce-amară la adresa acelora lipsiţi de şansă, resemnaţi, călcaţi în picioare de un destin maşter care-i sileşte să meargă înainte pe calea damnării. Tot în debut, atmosfera domestică ilustrată este una ambivalentă: pe de-o parte, seara petrecută în compania lui Sebastian, la un joc de Lego (apare aici ideea organizării haosului – inclusiv a turbionării mentale -, a construirii, a reunirii-fragmentării, dar şi a omului de tip Lego, a cuvântului Lego (L’ego), a trăirii de tip Lego – ruinare, rupere în bucăţi, dar şi automobilizare exemplară), ar avea ceva idilic în ea, dacă nu ar exista, pe cealaltă parte, frământările atroce ale poetului, războaiele neîntrerupte care se dau în mentalul său generator de scurtcircuitări terifiante, de flash-urile care au ca punct de plecare momentul zero al dispariţiei tatălui, la care poetul-copil e martor şi, prin contaminare, la începutul declinului său. Nu e Jocul de-a vacanţa, ci consolidarea relaţiei tată-fiu, implicarea paternă a lui Vancu fiind una responsabilă, dedicată. Construirea, din piese Lego (îmbinare a creativităţii, artisticităţii şi a tehnicităţii) a unei staţii de poliţie e una cu încărcături simbolice: nevoia de dreptate, de adevăr, de încredere şi de respect pentru lege şi ordine. Compania lui Sebastian (îndemnat astfel să devină artist-creator) îl linişteşte pe poet, îl echilibrează sufleteşte, îi satisface nevoia de a-şi plasa afecţiunea, de a ocroti, îl deturnează de la a comite gestul necugetat şi de a fi mai puternic decât propriul tată. Când e cu fiul său, restul nu mai contează, în prezenţa acestuia el devine „un altul”: „Azi lumea nu merită împinsă mai departe de atât.” (p.9) – un fel de imortalizare a clipei, de oprire simbolică a timpului, de repaos binemeritat. Relaţia tată-fiu, dincolo de efectul compensator, defulator, al inducerii stării de bine, are un caracter paideic profund, bazându-se pe o pedagogie şi pe o „ucenicie” reciprocă: copilul învaţă de la tată, iar tatăl, de la propriul copil. E un soi de vulnerabilizare-devulnerabilizare, de călire interioară, dar şi de surpare (conştientizarea că nimic nu poate dura o veşnicie, că evoluţia aduce schimbarea de paradigmă şi de vârste şi, implicit, „ucide” idilismul şi starea paradisiacă).

Translatând un pic ideea jocului Lego (care recreează simbolic universul), viaţa însăşi este un construct de tip Lego (construim, dar suntem şi construiţi), textul/poemul e de tip Lego, la fel şi imaginaţia. La Radu Vancu, piesele Lego au şi valoare de simulacre, de surogat, de cópii kitsch: „Tineri ţărani Lego/ dintr-o Galilee Lego”, „păcatele şi dejecţiile Lego”, „copii Lego”, „la umbra crucii Lego”, „un John Lennon Lego”, „Dumnezei şi concepte şi dureri Lego” (p.9). Şi cuvântul e de tip Lego, putând fi îmbinat oricând, după bunul plac, într-o infinitate de soluţii posibile, dovada fiind felul cum poetul „împrumută” din Coelho şi construieşte în voie: „la umbra crucii Lego şezum şi plânsem.” (p.9)

Universul familial tămăduitor este simplu prin complexitatea gestului aparent mărunt: plimbările şi jocul cu Sebastian, încălzirea laptelui, curăţenia şi bătutul covoarelor (operaţiuni detestate de Vancu din cauza risipei de energie vitală), pregătirea mămăligii (a se vedea Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă), spălatul vaselor (când îl „calchiază” pe Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a spăla vase/ vreodată. Maldăre şi pururi tânăr.”- p.19), fierberea ouălor, bărbieritul şi spălatul pe dinţi (operaţiuni când poetul evită privitul în oglindă, întâlnirea cu sinele), ducerea la şi aducerea lui Sebastian de la grădiniţă, serbarea lui Sebastian, la săniuş, veghind somnul lui Sebastian sau tratându-l de febră etc. Împreună, au efectul benefic al înlăturării zgurii de pe suflet, devin un antidot împotriva tristeţii şi dezgustului poetului, o portiţă de evadare din starea de „lagăr de exterminare” (p.10) Sinuciderea tatălui – cauza. Tristeţea şi dezgustul poetului – efectul. Efect distructiv pe toate palierele, de gen tsunami, cu consecinţe ireparabile, în ciuda oricărei încercări iluzorii de fugă şi de refugiu: „tristeţea e supă fierbinte de tăiţei pentru înfrigurat”, „dezgustul e supa alfabet pe care după ce o beau/ copiii surdo-muţi încep să cânte.” (p.10) În aceste condiţii, Radu Vancu nu-şi permite să devină jovial şi nici abstract (ca de exemplu credinţa într-o divinitate invizibilă şi inaccesibilă), nevoia sa de concreteţe (imaginea cutremurătoare a părintelui atârnând în ştreang depăşind, prin violenţă, orice formă de concreteţe posibilă), după cum am afirmat, fiind una organică. Graniţa între viaţă şi moarte este una extrem de subţire, tentaţia suicidului trădând o anume labilitate psihică, dar şi abandonul suprem, eliberarea de Povară. Deşi „sinuciderea e un câine pentru un bătrân” (p.10), chipurile, un reazăm, poetului îi lipseşte totuşi vârsta necesară (dacă se poate vorbi despre o anume „vârstă” propice pentru a te sinucide) şi determinarea pentru a o comite. Tot „domesticul” îl salvează, dar şi cerebralitatea mult invocată, scânteia de raţiune care pârjoleşte pornirea instinctivă, iraţională. La Radu Vancu e o luptă surdă între Raţiune şi simţire, între Ispita de a exista şi cântecele de sirenă ale neantului. Dincolo de erezie, egocentrism şi anatemă, sinuciderea tatălui e percepută prin prisma efectului de contaminare, prin autocondamnare şi supunere forţată la acelaşi cod al supliciului, al sinuciderii paradoxale zilnice continue, atom cu atom, neuron cu neuron.

Obsesia suicidară a lui Radu Vancu e alimentată şi de invocarea numelui unor sinucigaşi celebri, ca de pildă, Maria Ţvetaeva, John Berryman, Sylvia Plath, Emil Ivănescu, Anne Sexton. Gestul lor devine însă brusc neinteresant şi lipsit de consistenţă în momentul când în preajma poetului apar îngerii săi păzitori, soţia Cami şi fiul Sebastian, fără de care s-ar simţi incomplet, nedesăvârşit, pribeag: „dar cel puţin să fie aici, în mănsărduţa cu Cami şi Sebi.” (p.12) Este interesant că acţiunile domestice cotidiene, banale şi nevinovate, repetitive prin caracterul de necesitate pe care îl au, declanşează în mintea poetului feed back-uri cu o anumită doză de dramatism. Aşa se face că se revede pe sine copil firav, „mămăligă nefiartă” (p.12). O imagine plastică sugestivă este viaţa ca mămăligă, a cărei temperatură face diferenţa între rai şi iad, dintre deliciu şi supliciu. La fel, motivul vieţii ca goblen, întâlnit în Canto-ul XI.

Domesticitatea lui Radu Vancu ascunde în sine doze letale de causticitate (nu şi de dispreţ suveran). Cum (auto)ironia nu îi mai ajunge, iar de hazul de necaz nu poate fi vorba datorită contextului sumbru, poetul îşi întregeşte starea de încrâncenare făcând apel la sensul schimbat al cuvintelor: „Marea/ mea magie e că încă/ sunt aici. Şi tot asta e şi/ marea ta magie.” (p.17) Per ansamblu însă, lucrul domestic făcut cu mâna, plonjarea într-un „descensus” bun, pozitiv (în comparaţie cu descensus ad inferos), al banalului, trivialului, dar atât de necesarul cotidian vine să îmblânzească zbuciumul mental al poetului, inflamarea, până la meningită cronică sau demenţă, a creierului său.

Tot de creier (care, pentru Radu Vancu, devine uneori o povară, un neprieten, pe motiv că îl forţează să zacă în infern, să nu uite, dar şi ,,candoarea atroce”- p.24) şi de mecanismul complicat al gândirii ţin şi derapajele (voite sau nu) de la logică, în genul Întâmplărilor din irealitatea imediată ale lui Max Blecher: „Oricum/ tot ce scriu/ va fi cândva/ realitate.” (p.20) sau „Va fi cândva real/ mortul pe care l-am ţinut/ în braţe […]” (idem)

Problema identitară nu scapă nici ea de centrifuga mentală a lui Radu Vancu. Fiind un ins dubitativ, un „poet nevrotic” (p.23), criza sa de identitate apare de cele mai multe ori în momentul fracturilor de destin (având ca punct culminant Fractura-dispariţia tatălui). De acolo şi schizoidia, întrebările fără răspuns ce ţintesc rostul existenţial ce survin oricum la vreme de armistiţiu cu sinele, în cazul identităţii ca limitare a fiinţei, dacă e să dăm crezare opiniilor lui Leon Wieseltier, formulate în Împotriva identităţii: „Ci-ne-e-Ra-du?Ci/-ne-e-Ra-du?” (p.22)

Alături de Mansardă, în arsenalul omului hotărât, al celui care delimitează şi porţionează spaţiul, există şi Gărduleţul alb de lemn, alt mijloc de luare în posesie (inclusiv a propriei persoane), de ordonare a haosului existenţial. Gărduleţul, care permite şi sărirea pârleazului, are, la Radu Vancu, culoarea albă, semn al purităţii visate, dar şi treaptă spre iluzoriu, efemer şi fantomatic. E un alb lipsit de strălucire însă (un alb care, la unele popoare, e culoarea doliului), din repertoriul strălucirii mate, oximoronice, înşelătoare (gen scânteile ce sar, prin mângâiere repetată, din blana pisicii). La poetul în cauză, nu numai culorile nu au o identitate clară, ci şi zilele (absenţa cronologiei riguroase): „Într-o zi şi ziua asta va fi orbitoare/ ca o casă de nebuni.” (p.29) E ziua paradoxală, strălucirea care orbeşte, care ucide privirea, ochiul, strălucirea văduvită de sărbătoare, de elementul celebrator, spectacular, festiv. De unde şi trăitul la cote de avarie, supravieţuirea pe muchie de cuţit în locul vieţuirii: „sunt dărâmat de tot trăitul ăsta. (p.29) E strigătul de disperare al omului muncit, în sens propriu, dar şi muncit de gânduri, de idei underground, de temeri, de frustrări şi de obsesii.

Radu Vancu nu se fereşte să-şi facă publică „domesticitatea”, aspectele ce ţin de intimismul locuirii, de unde şi confesivitatea sa abruptă: imaginând/ denudând trăiri şi slăbiciuni, privaţiuni din tinereţe în ipostaze de hamal sau de vopsitor la înălţime, despre alunecarea în viciu, în violente porniri hübrice şi în alcoolism care, alături de drama sinuciderii tatălui, l-au adus într-o stare de disoluţie şi de epuizare cronică pe care şi-o conştientizează profund: „dărâmat ca acum” (p.29) Descărcatul sacilor cu zahăr devine o metaforă pentru absenţa unei vieţi dulci. În sens cărtărescian, binomul „orbitor-orbitoare” nu este învestit cu calităţile mirificului, excelenţei, miracolului, ale imaculatului şi ale strălucirii fără de prihană, ci a fenomenului optic ce violentează retina, al strălucirii fără obiect de adoraţie şi fără aura mistică. E acea strălucire ironică şi în acelaşi timp cinică în mediocritate, în tern, în nonsens, în macabru: ,,ziua asta orbitoare” (p.30), zi ,,În care gâtul ştie că-i spânzurabil/şi cântă de fericire.” (p.30)

Invocaţia către gât (organ care face legătura dintre cap, sediul raţiunii, şi restul corpului) şi către inimă (sediul afectului) denotă existenţa bolnavă pe care o duce poetul: ,,Gâtule spânzurabil, inimo de vodcă şi zahăr” (p.30) Gâtul îşi pierde astfel funcţia anatomică de bază, iar inima, ,,îndulcită” artificial, ascunde un mare handicap sufletesc, similar cu cel al Inimilor cicatrizate blecheriene. La Radu Vancu, mărturisirea, însoţită de anateme, este expresia omului care tânjeşte la a se auzi pe sine, înainte de a fi auzit, însă nu şi compătimit, întrucât acesta manifestă o rară decenţă în suferinţa sa: ,,mi-e frică de întuneric” (p.31), ,,mă agăţ de Cami ca înecatul/ de buturuga lui,/şi încerc să nu/mă prăbuşesc acolo.” (idem), expresie a umanului din el, a vulnerabilităţii, a nevoii de a primi protecţie, de a se înconjura de ,,gărduleţul alb”. În acelaşi timp, recunoaşte că, după moartea tatălui, o bună bucată de vreme nu putea să adoarmă decât cu lumina aprinsă, semn al fricii de prăbuşire, de aneantizare. Familia şi aspiraţia spre lumină devin astfel singurele posibile breşe prin care poetul se poate sustrage gândului suicidar. Mai există şi bruma de speranţă (credinţa otrăvită de îndoială) pe care o exprimă manifest, punând-o în conexiune directă cu creierul, cel de la care se aşteaptă funcţionarea corectă, izbăvitoare, la momentul zero: „cel mai jalnic e că încă mai/ cred că frumuseţea există, să mai/ crezi asta când creierul tău stă/ de 17 ani în mijlocul/ unei lumini crude e o prostie/ fără margini şi scuze./ Poţi crede în virgine care nasc/ şi în oameni care învie,/ dar să mai crezi în frumuseţe/ după ce ai văzut că erecţia/ spânzuraţilor nu-i un mit/ e mai rău decât o crimă./ E o oroare.” (p.31) Fiziologicul în stare macră. De unde şi dificultatea de a te menţine raţional, cerebral în faţa fricii. Din acelaşi registru, macabrul: „Ce avantaj/ devastator să ai un cimitir/ în mijlocul oraşului – cum ai avea/o sinucidere în mijlocul/ unei vieţi.” (p.41)

Nevoia de concret, de a privi cu propriii ochi este, în acelaşi timp, nevoie de a înţelege. Chiar şi retrospectiv. Cum e gestul poetului de a urmări, pe laptop, o desfăşurare caleidoscopică de fotografii vechi şi noi, o întâlnire fericită a ştiinţei cu credinţa: „Coolerul laptopului bâzâie încet./ Cola scade în pahar. Neuronii/ foşnesc ca un lan de copii/ de grădiniţă sub tălpiţele lui/ Dumnezeu.” (p.32)

Criza şi gestionarea propriilor demoni se traduce la Radu Vancu prin paralela dintre monstruleţi şi monştri genitori, între ludicul aparent şi tenebre. În ciuda diminutivării, monştrii care-l bântuie nu au nimic în comun cu gingăşia personajelor din desene animate, inofensivi prin excelenţă. Punerea laolaltă a două toposuri fundamental antitetice, crâşma şi locul de joacă (peste care aşază un clopot de sticlă), e o formă de evazionism. Diferenţa stă în ,,arsenalul” pe care aceste toposuri dihotomice îl pun la dispoziţie.

„Mai zâmbi-vei, dulce Faţă, către mine vreodată?” (p.33), versul reluat de trei ori consecutiv, în Cantosurile XVI, XVII şi XVIII, devine expresia disperării omului care nu reuşeşte să găsească ieşirea din Labirint. Pentru ,,kierkegaard-ianul” Vancu, găsirea Feţei lui Dumnezeu (care pare să-şi fi întors definitiv faţa de la poet), de la care aşteaptă un cât de mic zâmbet, e obnubilată de imaginea feţei defunctului tată. De moarte poetul se teme, nu atât pentru sine, cât pentru fiul său. Semnificativă este imaginea trecerii nesupravegheate a lui Sebastian dincolo de gardul protector al locului de joacă, în proximitatea şoselei circulate, unde ,,Gura” (p.35) thanaticului personaj e avidă după a face victime.

În ciuda lipsei de vitalitate a poemelor sale născute de o suferinţă frustă, Radu Vancu, cel mutilat sufleteşte, evită să alunece înspre patetisme ieftine şi litanii deşănţate, găsind resurse să îşi ceară scuze faţă de interlocutor şi neincriminând defel poezia, căreia îi rămâne etern loial, chiar dacă aceasta, uneori, face victime (vezi cazul poeţilor damnaţi, sinucigaşi): „Cred că sunteţi sătui până-n gât/ de poeţi post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei./ Cât de mult s-a depărtat/ viaţa de ei. Cât de mult/ poezia./ Se vaită degeaba, ascultaţi-mă pe mine./ Poezia a fost mereu atentă la ei. La/ viaţa lor. Ba chiar şi la moartea/ lor.” (p.36)

Radu Vancu „adaptează” spusele tatălui copilului din care Iisus scoate demonii în Evanghelia după Marcu, „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, la cerinţele poeziei sale contestatare: „Cred, poezie, ajută necredinţei mele.” (p.37) Pentru poet, Dumnezeu pierde teren în dauna poeziei, iar „Faţa enormă” (p.33) e sancţionată drastic, blasfemiator, în genul Versetelor satanice: „Dumnezeu e cel mai puternic artist kitsch ever.” (p.38) La fel de „radicalist” este Radu Vancu când se fixează pe om, rodul creaţiei de mântuială, al unei divinităţi de mântuială: „omul, nu natura, e capodopera lui kitsch.” (p.38) În clipele de rătăcire şi de deznădejde maximă, când viaţa încetează să mai fie o poezie, când realitatea cruntă nu mai lasă loc liricizării, nu scapă de tiradele eretice nici măcar poezia, altădată aliat de nădejde al poetului: „îmi bag picioarele-n tine poezie. Să te ia naiba cu toate ale tale.” (p.38) Şi toate acestea în vreme ce urca cu greu un derdeluş la Păltiniş. Descensus pe panta rhei a vieţii, pe cealaltă parte!

„Şi dacă totul se petrece într-o pisică?” (p.39) Un rol major aici îl are imaginaţia poetului care dă vieţii un alt „înveliş”, straie noi, din regnul animal. Trecând peste faptul că, în cheie simbolică, viaţa este un perpetuu joc de-a şoarecele şi pisica, iar pisica este „beneficiara” a şapte vieţi, există încercarea de mistificare a realităţii de către Vancu-copil şi de aducere a tatălui-„motan” înapoi la viaţa-pisică: „E atâta spaimă în pisica asta încât de fapt totul se petrece într-un şoricel.” (p.39)

Sinuciderea tatălui îi dă dreptul lui Radu Vancu să creadă şi să nu creadă, să penduleze între îndoială, căutare şi scrâşnirea dinţilor. În registru cinematografic, viaţa sa este una subtitrată, „tradusă”, cu diferenţe majore faţă de ceea ce ar trebui să însemne viaţa adevărată. „Feeria” sa (diferită fundamental de Fairia, ţara de basm a lui Radu Pavel Gheo), este una de tip surogat, simulacru, o trivializare a celei reale: „şi undeva la marginea feeriei/ noi, «perifericii», vom scrie/ elegante cantosuri domestice/ despre mutilare.” (p.42)

Radu Vancu nu e un ins dezumanizat, el continuă să vibreze la frumuseţe, în special la frumuseţea care doare, neextirpându-şi „glanda” pentru aspectul calofil. Inspirat de candoarea lui Sebastian, el găseşte resurse să se aplece şi asupra fericirii, deşi aceasta i se refuză sistematic. Nefiind încorsetat de dogme, dar tributar suferinţei (provocată de alţii), Radu Vancu îşi îngăduie libertatea de a-şi despresura mentalul de îngrădirea malefică a frustrărilor: „şi dacă Isus ar fi fost roman,/ Grünwald l-ar fi pictat pe o/ canapea din IKEA romană/ şi acoperit de flori antice.” (p.44)

Capitolul 20 de waţi îl surprinde pe Radu Vancu lansat într-un lung şi emoţionant dialog monologat cu tatăl defunct, ocazie cu care-i mărturiseşte că (şi aici raţiunea, creierul funcţional joacă un rol primordial), oricât l-ar obseda sinuciderea, nu o va face niciodată, de unde şi refuzul, echivalentul unei deziceri simbolice, de a păşi pe urmele tatălui: „oricât de mult iubesc sinuciderea ta, nu mă voi sinucide.” (p.47), argumentându-şi imediat alegerea: „Eu am de dat ochii cu Sebastian.” (p.48) şi făcând un paradoxal apel la clemenţă din partea defunctului: „Aşa că înţelege şi iartă, tată – nu mă voi sinucide.” (p.48). Pe de altă parte, a continua să rămână captivul propriilor alienări şi angoase e o sinucidere lentă, mult mai „dureroasă” decât una instant, întrecând-o în barbarie. Continuând repertoriul macabru al supliciului, săgetat de pulsiuni iraţionale (semn că energia cerebrală scade sub cota standard de 20 de waţi) şi de porniri inchizitoriale, poetul îi propune tatălui un sinistru joc de roluri, tatăl rămânând „spânzuratul” (p.49), iar el, fiul cuprins de delir, imaginându-se în felurite ipostaze terifiante: fierar, punându-şi capul în menghină, bătându-şi piroane în ochi, înghiţind lame de ras, injectându-se cu ace contaminate, bând azot, înghiţind „şobolani flămânzi” (p.49). Norocul său e că ochii candizi ai lui Sebastian îl reţin de la punerea în practică a acestor atrocităţi. Arderea becului frigiderului şi dispariţia implicită a luminii îl otrăvesc de spaimă, îl coboară brusc în realitatea imediată.

Radu Vancu nu poate fi suspectat de teribilism sau că urmăreşte să epateze sau să impresioneze cu suferinţa sa. În poeme sau în viaţa sa reală, dincolo de mască, întâlnim sinucigaşul viu, omul cu inima pulverizată. În cazul tatălui său, paradoxal, moartea îl face mai „vizibil” şi prezent decât viaţa însăşi. De aceea, dorinţa de a se cinsti cu tatăl defunct îi scurtcircuitează raţiunea: „Aş vrea, tată, încă o după-amiază/ în care vodca să strălucească/ între noi şi să ştim că-n ochii ei/ limpezi ca flacăra de crematoriu/ tu eşti sinucigaşul ei/ de suflet iar eu sinucigaşul ei/ din flori.” (p.51) Absurdă şi aberantă neinterferare a unuia pe teritoriul stăpânit de celălalt, sinistru respect reciproc al „vasalităţii”!

La fel de paradoxal, tristeţea pare să fie un privilegiu pentru Radu Vancu. Numai aşa se explică de ce simplul a fi trist e inferior ca intensitate lui a fi „f f tare trist” (p.53), fapt care atrage şi „recompensa”: „aude un soboraş de copii cântându-i dulce în cap” (idem).

Capitolul ultim al cărţii, cel mai lipsit de „domesticitate”, Creierul e lumea de apoi, e construit pe amintirile personale ale poetului pe care acesta le prelucrează poetic, la marginea credibilităţii, evadând în ficţional şi punând în pagină fantasmele (bolnave ale) creierului, de unde imagini de un desăvârşit sadism: cu vărul Radu, care smulgea „capetele ciorilor cu dinţii” (p.59), cu prietenii din Cisnădie care „atârnau pisici cu capul în jos/ de bătătorul de rufe/ şi le făceau pastă de carne/ cu bâtele de baseball” (p.59) sau înecau câinii. Setarea creierului pe suicid, abolind ierarhiile normalităţii, face din violenţă ceva firesc, natural. De unde şi tentaţia risipirii, a autoanulării.

Jocul premonitoriu din copilărie ce-l are ca protagonist, cel cu „sunt dracii pe stâlpi!” (p.60), în care, invariabil, Vancu rămânea ultimul, prefigurează chinurile demonice de mai târziu. Deloc întâmplător, invocarea repetată a diavolului, întrebările existenţiale majore la care nu găseşte răspuns, teama de neant, toate acestea împletesc teribila „frânghie înflorită” a destinului care, în loc să-l determine pe poet să urce, îl coboară frenetic: „nu există progres/ în groază, cum nu există progres/ în dragoste.” (p.60).

Legat de prezenţa pisicii în cantosurile lui Radu Vancu, animal psihopomp în antichitate, adulat şi sanctificat în Egipt, aceasta este învestită cu valorile negativului, scânteile din blana ei intens mângâiate fiind puse în seama prezenţei necuratului în corpul felinei. Pisica-„Psihicuţă” (p.63) îl conţine aici pe factorul psi-, de unde conexiunea cu psihismul, multiplele nevroze. Din acest punct de vedere, cantosurile pot fi citite ca fişe clinice, radiografii ale unui psihic care caută cu disperare lumina şi care alcătuiesc „pornografia suferinţei” (p.63) văzută prin simţurile ulcerate ale poetului. Prin recul, imaginea cu „un Isus post-confesional scriind/ zeci de poeme morbide […]/ toate despre sinucidere prin crucificare” (p.62), este una emblematică. Chiar dacă nu este una reală, ce încheie socotelile cu viaţa terestră, crucificarea pe pagina cărţii a poetului este un act de atroce sinucidere asistată.

Senzaţia de inutilitate o regăsim în comparaţia devitalizantă (şi în acelaşi timp neonorantă) a corpului uman cu hârtia igienică: „se poate să fii/ o hârtie igienică mulată/ peste nimic şi să nu/ foloseşti nimănui/ la nimic.” (p.66) Radu Vancu procedează la igienă mentală în momentul în care, pornind de la varii amintiri din tinereţe (cu fratele Iuli ocrotind aricioaica cu pui, noaptea de „băut suicidar” (p.67), când fraternizează cu un câine de pripas, căsuţa din dudul bunicilor, îndrăgostit de colegul de bancă din liceu, devenit ulterior „pictorul/ schizofrenic Siviu V.” (p.72), Ligia şi iubirea neîmpărtăşită etc.), îşi „updatează” stările de spirit.

La Radu Vancu, credinţa nu are un substrat religios. Dincolo de puterea tămăduitoare extraordinară a familiei sale, el crede într-un soi de simbolism divin floral, un fel de regresie (mai mult sau mai puţin ironic-blasfemiatoare) de tip zeul Pan din timpurile imemoriale: „îngerii/ pătrunjelului, îngerii ţelinei, îngerii/ morcovului” (p.70) Liturghia vegetală în aer liber la care se constituie parte în copilărie, este una profană: „Oficiam sub coconul rugului de/ mure americane […]” (p.71) Astrul zilei este unul structurat organic: „un soare făcut din slănina cea mai moale” (p.72)

„Recunosc: sunt o cârpă. (p.68), „A/ scrie poeme metafizice e o/ laşitate oricum.” (p.78). Confesiune nudă, abruptă, brutală, structurată pe „curajul estetic şi claritatea morală” (idem).

4 a.m. Cantosuri domestice suportă oricare dintre următoarele accepţiuni: carte crudă, exerciţii de supravieţuire, radiografii ale unor psihisme (psihopoeme), strigăte eliberatoare, gâlceavă cu destinul, ascuţire a săbiilor, tehnică a pământului pârjolit, carte în care domesticul e exploatat în vederea obţinerii unor efecte „barbare”, carte despre neant şi pierderea reperelor, carte-memorial al durerii, carte care pune sub lupă „neurochimia terorii” (p.72), tratat de „neurolingvistică”, de „neuropoeme”, „Cantosurile bătăturilor” (p.78), poeme fără centură de siguranţă, poeme destinate aneantizării („Sunt neajutorate şi singure/ şi feroce. Şi abia aşteaptă/ să se autodistrugă”- p.80), poeme-călugăriţe suferind de Alzheimer, cantosuri de tip recviem, adagio în la minor, silogisme ale amărăciunii, carte care pune sub semnul întrebării normalitatea, firescul, luciditatea, cantosuri pe mai multe voci, în care „Cântarea Cântărilor” e tocmai drama pe care o presupune prezenţa lucidităţii sau, dimpotrivă, absenţa ei. Majoritatea cantosurilor sunt dialoguri monologate cu tatăl defunct. Apropierea de vârsta biologică (49 de ani), vârsta critică a refugiului din calea vieţii, adânceşte criza, angoasa şi frustrările în care îşi duce existenţa poetul. Există momente când, ca şi cum ar fi în viaţă, fiul îşi dojeneşte tatăl, într-un amestec de dragoste, ură, regret, iertare, furie şi neiertare: „După ce te-ai omorât la 49 neîmpliniţi,/ toată lumea peste 49 e meschină./ De fapt, toată lumea care nu-i moartă/ e meschină.” (p.16) sau „Cât de/ naiv, să crezi că/ se poate supra-/vieţui.” (p.17)

Departe de a fi un truver, rapsod, trubadur, menestrel (cantosuri triste, cântece de lebădă, elegii), Radu Vancu, în rarele sale posturi sentimentale, demonstrează că în absenţa oamenilor providenţiali viaţa nu are sens, nimic nu se coagulează. Între (auto)mutilări şi stranii tandreţuri, poetul construieşte o carte în care bătăturile şi terciuielile au ceva din semnificaţia, dramatismul şi rugina însângerată a piroanelor cristice.

________

* Radu Vancu, 4 a.m. Cantosuri domestice, Bucureşti, Casa de editură Max Blecher, 2015, 81p.

[Vatra, nr. 9/2015]

noiembrie 10, 2015 de VATRA

Andreea POP – Rezervaţii fobice

Regizată sub forma unui mozaic de imagini compozite, poezia Cristinei Bălaşa din Liniştea de după (Tracus Arte, 2014) traduce printre frânturi stări şi sentimente obscure, fără adresă precisă. O gesticulaţie fantezistă, cu frecvente prelungiri onirice, animă majoritatea poemelor şi ţine de atitudinea lirică fundamentală.

Această predispoziţie pentru scenariul închipuit va configura în toate episoadele volumului un univers ambiguu, uneori ermetic, în care radiografia realului este abandonată în favoarea elanului închipuirii li a detaliului delirant. În câteva locuri, poemele descriu mici tablouri de orientare suprarealistă: „păşeam pe trupuşoare vârâte în iarbă/ nu se vedeau decât iarba din ce în ce mai scurtă/ şi picioarele din ce în ce mai dungate// un roi de albine ne leapădă în căsuţa din copac/ noi ţipăm ca în somn când mâinile erau scurte/ şi multe îngăduitoare// şi ne auzim doar între noi când ropotim/ cu gâturile ieşite”, fantezie organică. Nu fără consecinţe la nivelul logicii interne a textelor vor fi astfel de promenade halucinante; o asemenea ţinută artizanală pe care o îmbracă versurile, chiar dacă echivalează cu o disponibilitate discursivă de largă mobilitate, descifrează simultan şi câteva carenţe la nivel formal. Folosite abuziv, piruetele imaginative pe care le articulează cu dezinvoltură poeta înscriu uneori versurile pe linia improvizaţiei şi a decupajului artificial, cu atât mai mult cu cât datele realului abia se lasă ghicite. Atunci când se cantonează într-o perspectivă ceva mai concretă, poezia din Liniştea de după descifrează o biografie difuză, vag conturată, desprinsă parcă din vis. Secvenţele cu focalizare cotidiană sau cele retrospective, atâtea câte sunt, au ceva din tonalitatea unei incantaţii, în care amintirea se îngână cu fantezia. Un poem din grupajul „Cu mâinile la spate”, cu „destinatar” matern, ilustrează înclinaţia poetei de a secţiona bucăţi de realitate, pe care le îmbină apoi într-o geometrie aproape codificată: „toamna asta cu dragostea pe brânci şi sângele tău bolnav/ bâjbâind rochii lungi de ocazii// cu mâini obişnuite care omoară gemeni/ cele calme când dragostea miroase a aer închis// cu faţa la perete când un gest matern este o umilinţă/ şi sărbătoreşti departe de casă”, rezervaţie familială. Poezia Cristinei Bălaşa îşi descoperă, în astfel de pasaje, dincolo de echivocul dramelor de familie şi al schiţelor intime disfuncţionale, o coloratură întunecată, sumbră, în care recuzita funebră face carieră.

Aici poate fi identificată sursa principală de tensiune de la care se alimentează cea mai mare parte a poemelor, în perseverenţa cu care versurile reiterează imagini mortuare, „accesorizate” cu o serie de ornamente de „cavou”, lugubre, preluate pe filieră simbolistă, în ce are ea mai caracteristic: mierla, descompunerea lucrurilor, muzica funerară, decorul spitalicesc şi boala etc. De aici teoretizarea ca formulă discursivă frecventă, de regulă pe marginea perenităţii, în detrimentul confesiunii directe (deşi o citim foarte pregnantă, aproape ca un manifest al neputinţei, în poemul dislocare), ce descrie regimul de alteritate în termeni siniştri, discret apocaliptici: „oamenii ca nişte canafuri mucede când îi prinde/ afară nimic statornic grija demolatoare rugile toate/ aşteptându-şi călăuza sub basmaua mamei/ după un perete atât de prietenos// liniştea care coace când suntem striviţi/ liniştea de după// jocul păpuşii cu anestezistul”, cântec de după (VI). Cerebrală şi cu un control al frazei mereu activat, viscerală chiar în câteva poeme care mărturisesc angoasa (sugestivă e imaginea care deschide tanatopoem-ul (unu) – „mintea ferfeniţă pe fundul apei verzui/ e tot ce mai mişcă” – ş toate celelalte „poeme fobice” în general), Cristina Bălaşa scrie o poezie care vibrează cel mai autentic în puseuri abstracte.

____________

* Cristina Bălaşa, Liniştea de după, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Heteroclită ca focalizare, poezia pe care o scrie Cristina Cîrnicianu în Faţa tandră a infernului (Grinta, 2014) dezvoltă o galerie variată de atitudini şi preocupări, pe care le etalează într-un evantai discursiv generos. Redusă la esenţial, gesticulaţia poemelor traduce sondarea febrilă a proximităţilor ca modalitate de cunoaştere de sine. E aici o poezie introspectivă, de cameră, construită uneori pe alternanţa difuză a jocului de lumini ţi umbre, a cărei notă fundamentală o dă un soi de crispare dramatică în faţa mecanicii existenţiale.

În câteva locuri, tensiunea unei astfel de fizionomii încrâncenate se citeşte în felul în care poeta operează disecţia nervurilor fine ale angoasei; evidentă mai ales în prima secţiune, „Morţii mei”, toată această autoscopie ia forma unui exerciţiu compoziţional în care reportajul clinic şi consemnarea modulaţiilor bolii alternează cu o serie de conversaţii închipuite, de coloratură funebră; articulate pe o tonalitate lirică localizată la intersecţia dintre halucinarea maladivă şi fantazarea cu bătaie metafizică, poemele „respiră” într-o ambianţă încordată, de surescitare cerebrală în fază avansată. Nuanţarea detaliilor şi subtilitatea sugestiei aproape că ţin de caz patologic: „se lasă liniştea/ o pisică obeză peste pieptul meu/ închid numai puţin ochii/ printr-o trapă în tavan cineva aruncă din când în când/ saci cu buline roşii de hârtie glasată/ le văd printre gene cum cad lent/ brăzdate de raze firave de lumină/ apoi se topesc în aerul îmbibat cu spirt/ timpul trece meticulos/ cu precizia picăturii de ser în vârful unui ac”, nimic de pierdut (2). De o tonalitate uşor diferită vor fi versurile de orientare biografică, în care deşi miza rămâne tot una gravă, emisia lirică e ceva mai relaxată, eliberată puţin de solemnitatea obsesiilor anterioare. Transpuse într-o cadenţă care preferă rostirea mai degajată, ancorată mai mult în concret, unei exhibări excedentare, textele merg acum pe linia unui lirism cu ecouri expresioniste: „ce griji aveam noi/ cei care dădeam singurătatea pe uşă afară/ aruncam cu pietrele în ea/ ne credeam eroi…/ când ne-a venit rândul/ ne-am împrăştiat în lume diformi ca puii de lup/ auzeam cum ne cresc oasele/ ligamentele pocneau ca mugurii de primăvară/ şi ce ne mai strângeau pantofii/ ş ce ne mai intra frigul pe sub mânecile prea scurte/ […] abia după ce ni s-au copt bine oasele feţei/ şi pieile începeau deja să ne slăbească încheieturile/ ne-am întors acasă dezgropând înapoi drumul/ cam în tot atâta viaţă cât la dus/ i-am deschis uşa ca unei doamne”, noi şi diva. În altă parte, confesiunea retrospectivă ia forma unei incantaţii copilăreşti. Rememorarea se face peste tot cu o înfiorare discretă, aproape mistică.

De aici şi până la croiala minimalistă a poemelor anti corporate, care descriu scenarii cotidiene de austeritate, consumate pe fondul unei existenţe aride, calea e lungă. Poezia Cristinei Cîrnicianu se mută acum într-un registru diferit, care desfăşoară fragmentar câteva episoade urbane pe o tonalitate ceva mai incisivă şi mai accelerată decât înainte. Rămâne acelaşi fond grav, însă orchestraţia lirică vizează de data aceasta mai ales conspectul lumii exterioare, înregistrat cu un scepticism şi o ironie ascuţită indiferent de „adresă”, mai ales atunci când bifează „pontajul” corporatist şi metamorfoza radicală de după program, reveria suprarealistă citadină, ori teoretizarea existenţială. Departe de exhibiţiile severe cu nuanţă de parabolă din prima parte a volumului sunt aceste poeme, în care observaţia morală face trecerea de la structură de plafon la detaliu nelămurit, mai mult sugerat. În consens cu acestea vor fi şi bucăţile din „Teste de luciditate”, care dovedesc un elan cerebral ce atinge cote maxime şi care admite uneori şi notaţia livrescă ([bohemian drunks], [capricii]). La capătul acestui circuit halucinant, microscopiile din final revin la tatonarea confuză a graniţelor lumii de la începutul volumului, de data asta cu o componentă hotărât fantasmagorică şi descriind o atmosferă sinistră, de SF bizar. O piruetă contorsionată descrie cel mai fidel mişcarea poemelor din Faţa tandră a infernului, executată într-o gamă teribilă.

__________

*Cristina Cîrnicianu, Faţa tandră a infernului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014

* * *

Poemele din Id (Charmides, 2014) ale Ioanei Dunea deschid mici orificii în arhitectura cotidiană, prin care consistenţa lucrurilor e focalizată cu o profunzime aproape clinică. O poezie încărcată de tensiune găsim aici, care îşi descoperă nota cea mai personală într-o abilitare senzorială de intensitate anatomică. Potenţa versurilor vine nu din diversitatea scenariilor pe care le dezvoltă ori a paradei stilistice, ci pe filieră reflexivă, prin fineţea notaţiei şi maniera incisivă în care poeta operează disecţia straturilor de semnificaţie.

Tratat într-un astfel de regim de austeritate, lirismul va dezvălui întotdeauna nuanţele subtile, imperceptibile cu ochiul liber. Consemnarea lor se face cu o economie scenografică, în favoarea amănuntului esenţial şi pe o tonalitate rece, încordată, care distilează stările într-o cadenţă aproape monotonă. Ţinuta lirică ţine peste tot de analiză de laborator. E aici un fel minimalist de a sublinia fondul grav de la care se revendică textele, cum se întâmplă de pildă într-un poem ca La picioare, prin sugestia limitelor inserată în descrierea detaliului banal: „Lucrurile cu adevărat importante se fac în/ singurătate.// cum ar fi să cureţi covorul de scame/ până ce pielea palmelor se înroşeşte şi/ se subţie/ se subţie/ se subţie// dacă ai intra acum,/ ai spune că ţi-am pus lumea la picioare.// pentru că lumea stă în mâinile mele”. Aceeaşi fizionomie severă, lipsită de ornamente inutile, o dovedesc şi autoscopiile de factură biografică din grupajul „Uniform”, înregistrate sub forma reportajului abrupt, care descrie fluctuaţiile dinamicii temporale în termeni sumbri. Mai toate episoadele sunt evocate în momentul de climax al traiectoriei lor, încremenite într-o serie de poze schiţate sumar, în spatele cărora se ghiceşte spasmul reţinut. Contribuie la o asemenea mimică dramatică şi montajul riguros al textelor, dar densitatea încărcată a versurilor e întreţinută şi de materialul poetic propriu-zis. Se întâmplă de pildă în poemul care dă titlul secvenţei amintite mai sus, în care desenul copilăresc punctează o viziune sinistră: „pe coama dealului,/ aproape de linia ferată,/ sub salcâmi./ acolo am îngropat-o pe Fetiţa.// mai jos,/ printre blocuri,/ la lumină în vântul cald,/ puii ei adulmecau.// eram toţi,/ strânşi cu flori de prin garduri./ ne priveam ca şi cum sensul lucrurilor/ avea să fie complet altul/ de mâine.” Tot acest şir de retrospective desface în poezia Id-ului un evantai de tonuri întunecate, fără loc de reverii nostalgice (refulate cel mult, dacă există, căci poeta e o cerebrală definitivă); foarte potrivită imaginea maxilarului încleştat care apare în două rânduri diferite ca definitorie pentru surescitarea cu care se scriu aceste poeme.

Nu fără miză morală (măcar bănuită, dacă nu vizibilă de-a dreptul) vor fi asemenea momente lirice, în care componenta existenţială atârnă greu în economia discursului; un poem ca Marea tăcerii marchează de pildă un episod biografic esenţial, de încărcătură puternică, prin mişcările sacadate, maşinizate, ce animă versurile: „fac cu mâna. mama/ face cu mâna./ ştergătorul/ în relanti stânga/dreapta pe parbriz/ împrăştie luna./ ajunge/ să crezi că nimic nu durează/ că abureşti geamul/închizi ochii şi simţi/ cum rulează/ prin minte trasee/trasoare/ stai/cobori/mergi/ mai departe// drumul pe care îţi faci loc/ scrâşnetul zilei în noapte.” E loc însă, dincolo de aceste reflecţii grave, şi de referinţă culturală (Ca Roy Andersson), politică (Comunism, underground), sau de anatomia faptului divers (Ion; Linişte, întuneric). Nişte broderii delicate ale angoasei scrie peste tot Ioana Dunea, în care sondarea limitelor proprii se face în intimitatea claustrofobică a clopotului de sticlă.

_________

* Ioana Dunea, Id, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

[Vatra, nr. 9/2015]

octombrie 25, 2015octombrie 29, 2015 de VATRA

Alexandru Vlad in memoriam (8) – Poetul

Ion MUREŞAN

Poezia şi telefonul de sub apă

Cred că lui Alexandru îi era frică de telefon. La telefonul fix prefera să răspundă altcineva din familie înaintea lui, căci îl socotea un punct vulnerabil prin care oricine îi putea intra în intimitatea casei. Cât despre telefonul mobil, nici nu putea fi vorba: era singurul dintre prieteni care nu avea aşa ceva. Cred că în mintea lui mobilul era o fisură în blindaj, o fisură prin care intrau cei care voiau să-i fure Timpul lui, hoţii de Timp.

A rămas celebră unica tentativă a unui prieten, mai excentric, de a dota Prozatorul cu un telefon portabil. L-a căutat acasă, dar a aflat că este la pescuit. L-a găsit pe malul apei, cu ochii aţintiţi pe plută. L-a salutat.

– Ce vrei? l-a întrebat Alexandru, iritat.

– Am venit să-ţi fac un cadou, i-a răspuns prietenul şi i-a întins o cutie colorată, strălucitoare, făţoasă.

Prozatorul a lăsat undiţa jos, a deschis cutia, a luat telefonul în mână şi l-a chestionat pe generosul prieten. A aflat că aparatul e „nou-nouţ”, performant, nicidecum vreun „second hand”, că are şi cartelă în el şi că e un dar „din inimă” pentru el. Alexandru a mai vrut să ştie:

– Mi-l dai cu împrumut, pe câte zile?

– Nu cu împrumut, ţi-l dăruiesc!

– Adică de acum înainte e telefonul meu, îmi aparţine?

– Sigur că da.

– Şi pot să fac ce vreau cu el, n-o să mi-l ceri înapoi?

– E al tău, n-o să ţi-l cer înapoi niciodată.

Prietenul i-a format numărul, iar telefonul a început să sune în mâna lui Alexandru. El a zâmbit şi… a aruncat telefonul care suna în apă, aproape de plută. Apoi a luat undiţa în mână, i-a întins cutia goală prietenului generos şi i-a făcut semn să plece că-i deranjează peştii.

Ce are a face istorioara despre telefon cu poezia?

Foarte multe, cel puţin în mintea mea. Căci prietenul meu a avut o relaţie cu totul deosebită cu poezia. Şi nu greşesc deloc spunând că întotdeauna mi s-a părut un pic exagerat respectul lui pentru poezie.

Cred că lui Alexandru îi era frică de poezie.

A intrat în literatură ca poet. Avea o bibliotecă foarte bună (exigentă) de poezie. A tradus multă poezie în română. Ştia multe poezii pe de rost.

De câte ori, rar, scria câte o poezie, mă căuta, mă băga într-o cârciumă şi mi-o citea. Eu când scriu o poezie şi o citesc prietenilor, am o voce de învingător. El avea în voce un ton de confesional, ca şi cum ar fi făcut un păcat şi aştepta o inevitabilă pedeapsă. Scria rar şi-mi citea poezia oarecum scuzându-se, oarecum cutremurat, că el nu a vrut, dar a fost obligat.

Acum e pentru întâia oară când văd poeziile lui Alexandru Vlad adunate la un loc. Acum abia înţeleg de ce îi era frică de propria-i poezie. Căci poezia lui e plină de semne prin care i se părea că este avertizat că cineva încearcă să-i fure „lumina ascunsă în lucruri”.

Fiecare poezie a lui e o fisură prin care răzbate răsuflarea lumii de dincolo. Ca şi cum în miez de noapte ar fi auzit telefonul sunând de sub apă. Şi în receptor s-ar fi amestecat de-a valma mesajele de extremă urgenţă ale clenilor, mrenelor, porcuşorilor, caraşilor şi şerpilor de apă, cei cu capul plin de flori, ca un mormânt.

***

Al. CISTELECAN

Poetul care-ar fi putut fi

Nu toată lumea ştie, dar (mai) sunt încă destui care ştiu că Alexandru Vlad a început ca poet. În 1969, pe cînd era în clasa a XII-a (la „Ady-Şincai”), directorul liceului – Petre Bucşa, el însuşi poet şi om cu un umor în revărsare mereu tonică şi cu mînii directoriale mai degrabă solare şi teatrale decît reale – şi-a strîns vedetele literare ale propriei şcoli într-o plachetă – La poarta izvoarelor – pe care-a editat-o el ştie cum. Patru erau atunci (şi pe-atunci, toţi patru poeţi) vedetele literare ale şcolii noastre: Marius Jucan, Gheorghe Pugna, Lucian Taloi şi Vlad însuşi. Poemele tuturor par azi, fireşte, destul de naive şi de candide, dar „curate”: cum a făcut, cum nu, Petre Bucşa i-a scutit de birul patriotard care era încă imperativ, mai ales pentru culegerile liceene. Fiecare dintre ei şi-a scris ale lui – şi mai toţi, desigur, dragoste şi peisagistică. Nu-i de mirare, mai ales la Vlad. Dragostea era, fireşte, la vîrsta aceea o imperaţie tematică şi existenţială, dar şi un climat în care se scăldau, fatal, toată ziua: liceul nostru roia de fete superbe. Cît despre vocaţia peisajului, nici ea nu-i de mirare la el: era artist şi la desen (nici nu sunt sigur că n-ar fi putut fi şi pictor), dar mai ales era un artist al observaţiei şi contemplaţiei. Un acelaşi peisaj văzut de Vlad şi de oricine altcineva era întotdeauna două peisaje; unul cum dădea Domnul, dar celălalt plin de detalii ce se pregăteau întotdeauna să-şi ia zborul sau să se strîngă pe o abscisă parabolică. Arta detaliului ce zvîcneşte de concreteţe se vede (dar cum nu?!) şi în proza (de orice fel) a lui Vlad, dar ea se presimte deja în Acuarela de seară din „Addenda” Poemelor (recenta plachetă editată de Şcoala Ardeleană a lui Vasile George Dâncu). E un mic poem pictural, cu rafinament coloristic şi cu linii „pluviale” quasi-simboliste, plin de candoarea notaţiei şi de voluptatea contemplaţiei; un joc de lumini şi linii dizolvate în firele de ploaie şi care abia amestecă, încă vag, în fondul de stări virtuale, euforia participativă cu melancolia difuză. Poate nu-i relevant, dar în mai toate poemele care vor mai fi scrise Vlad va amesteca întotdeauna două stări, dintre care una, cea permanentă şi stabilă, un fel de stare-suport, e cea de melancolie; nu groasă, ci abia sugerată, abia indusă, abia trecută din inefabil în efabil. Linii la fel de pure şi candide are şi desenul erotic din Daphnis şi Cloe (fireşte, era oarecum de cuviinţă, fiind vorba de procesarea unui desen graţios din idila lui Longos) – şi şi aici va rămîne mereu activă o puritate afectivă manifestată epifanic – şi surprinsă în momentele de epifanizare; pe acelaşi soclu de melancolie ce se înalţă sub – şi din – dialectica nostalgiei în care joacă un sentiment sedimentat, dar reactiv (şi reactivat).

Nu ştiu cum s-a îndepărtat Alexandru Vlad de poezie şi nici prea bine cînd. Ca student, era deja prozator, deşi extraordinar cititor de poezie. Nu ştiam dacă mai scrie şi, oricum, îmi luasem gîndul. Pînă cînd, la o glumă provocatoare, mulţi ani mai tîrziu, mi-a răspuns că el, de fapt, are o poezie. Şi chiar avea. Iar apoi, cam o dată pe an, mai avea cîte una. Sunt cele de aici, apărute, mai toate, iniţial, pe prima pagină a revistei Vatra. Era chiar locul meritat, căci toate erau poeme de ţinut în antologie. Nu-s multe, după cum se vede, dar intervalele dintre ele nu se văd decît în schimbarea nucleului „tematic”; „tematic” în sens mai mult existenţial decît didactic, în măsura în care nostalgia şi epifaniile erotice vor fi scoase din cauză de avertismentele morţii. Dar nici boala, nici prezenţa tot mai apropiată a morţii n-au dislocat cu totul erosul ca nostos epifanic.

Între cele două nuclee – ambele, mă repet, cu un fel de gramatică epifanică – se mişcă mai toate poemele, inclusiv cele „accidentale” sau subtil ocazionale. Primul dezvoltă iradiaţiile unei iubiri scufundate în adîncul memoriei sentimentale asemeni unui bob de uraniu încă departe de perioada de înjumătăţire, încă tulburînd cu cîte-o iluminare anamnetică prezentul. Ecuaţia iluminantă are întotdeauna o rezolvare uşor epică (Vlad era şi-n poezie de şcoală americană), pe un arpegiu de anecdotică afectivă. Modalitatea epifanică a acestor iradiaţii se vede cel mai bine în Poem („şi am văzut-o”), unde nostalgia se lasă prinsă într-un fel de „miraj metempsihotic” şi unde timpurile afective fac un scurt-circuit extrem de concret. Această sintaxă de concrete, făcută din detalii riguroase, e cea pe care se construieşte totdeauna inefabilul ca atare al stărilor; pragul de bătaie al tuturor acestor iluminări afective e făcut din amănunte consemnate aproape scrupulos şi din ele e ridicată scena – realistă pînă la a fi reală – pe care se produce mirajul. E, fireşte, o modalitate de credibilizare a acestui miraj, de trecere a lui însuşi între concrete. Mirajul sparge un cadru concret şi se instalează în concret; vine din adîncul memoriei şi trece prin cotidian ca o adiere răvăşitoare (la Vlad catastrofele se fac din suavităţi, din diafane care răstoarnă totul). N-avem niciunde o retorică a intensităţii afective, ci doar o „descriere” narativizată a unui mic miracol anamnetic şi afectiv. Dar, desigur, tocmai transcrierea aceasta non-violentă, ca şi ne-participativă şi strict reportericească a incidentului de miraj, acreditează intensitatea acută a fondului nostalgic, trauma nevindecabilă a memoriei. Grupul de poeme de la început e un jurnal rarefiat de iluminări nostalgice, de insinuări ale mirajului în grila de monotonii a cotidianului. Timpul pe care rulează acest afect definitiv e oarecum „timpul-cascadă” de la Blaga, în care esenţialitatea existenţială a rămas suspendată într-un loc de neatins şi de unde pulsează imprevizibil. Eroticele lui Vlad nu sunt o exorcizare a traumei iluminante, ci dimpotrivă, o beatificare a ei. Există în ele, trecută în discret, o religie devoţională a iubirii, precum şi una nu mai puţin salvifică. În cele Şapte versuri cele două teme devin una, în urma unui alt scurt-circuit, de această dată deliberat şi ostentativ relaxat. E punctul, tradus cu umor, în care cele două epifanii se suprapun.

Poemele de final sunt un foarte concis jurnal de pregătire a pragului. Cu seninătate, dar şi cu un fel de abnegaţie autodistructivă, după cum se vede din Hybris. Şi ele în aceeaşi tonalitate „obiectivă”, cu detaşarea cu care ar putea fi şi ele spuse „de o străină gură”. Vlad are o ceremonialitate degajată a notaţiilor aşa că sîmburele lor atroce abia se zăreşte (spre deosebire de iradiaţiile din memoria afectivă, care au o violenţă eruptivă a diafanităţii lor). Puntea dintre cele două capete ale plachetei e făcută din „inspiraţii” ocazionale, cu siguranţă mărgele care s-au cristalizat singure. Dar (cred) tocmai ele sunt proba că Vlad a încercat să redevină poet (că începuse să creadă în această relansare se vede şi din faptul că nu s-a mai ascuns şi-n Curcubeul dublu strecoară două poeme). Ar fi reuşit, cu siguranţă. A şi reuşit. În această plachetă sunt cel puţin cinci poeme extraordinare.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

octombrie 10, 2015octombrie 12, 2015 de VATRA

Un traducător devotat

KOCSIS Francisko

Încă nu ne-a intrat în obicei să scriem despre cărţile care nu se pot pipăi, mirosi, răsfoi, deşi sunt la fel de reale şi chiar mai uşor accesibile uneori decât cele clasice, încă nu ne-am obişnuit să scriem despre cărţile digitale, deşi ar trebui s-o facem cât mai grabnic, pentru că deja ne aflăm în situaţia de a nu le mai găsi decât în aceste variante. La o astfel de carte vreau să mă refer în rândurile ce urmează, una de o importanţă covârşitoare din mai multe puncte de vedere, dar care a trecut totuşi aproape neobservată tocmai din motivele arătate mai sus. O carte deosebit de importantă pentru poezia românească, o continuare a antologiei lui Cseke Gábor, Kölcsönsorok (Împrumuturi), o întregire cu un al doilea volum, mult mai cuprinzător şi mai reprezentativ, rod al unei susţinute munci de traducere de ce se întinde pe mai mulţi ani. Să argumentez pe scurt de ce consider că antologia are o importanţă atât de mare pentru noi. Mai întâi pentru limba în care s-a tradus, cu care limba română a convieţuit un mileniu şi s-au influenţat reciproc (din păcate, împrumuturile reciproce tind să fie eliminate din ambele limbi de neologisme venite de pe meleaguri mai îndepărtate, dar împinse din spate de şuvoaie culturale unele, informaţionale altele, şarmul arhaismelor şi al regionalismelor nemaifiind gustat decât de un număr tot mai redus de cunoscători) într-atât încât şi-au transferat simboluri, structuri metrice, linii melodice, eposuri şi eresuri, de aceea limba maghiară este o gazdă binevoitoare şi poate deveni (şi chiar este!) o primă punte de ieşire în lume, căci trebuie să ţinem cont de faptul că cititorii care au acces la această limbă provin nu numai din arealul maghiar, ci într-un număr consistent şi din cel german şi anglo-american. În continuare, se perpetuează o veche tradiţie de traduceri reciproce, deschisă în 1831 cu poezia populară Brumărelul de către Ponori Thewrewk József, publicată în Felső-Magyarországi Minerva (Minerva din Ungaria de Sus) împreună cu transcrierea fonetică a variantei româneşti (conform informaţiei date de Domokos Sámuel, cel mai competent istoriograf al confluenţelor literare româno-maghiare), o tradiţie care a avut de suferit în ultimele trei decenii, dar şi în această perioadă avem exemple de traducători pe care nu i-a descurajat nimic, nici greutăţile materiale, nici exacerbarea vechilor şi noilor adversităţi, care au depus eforturi de-a dreptul titanice ca să nu se întrerupă comunicarea, să nu se lase tăcerea peste acest domeniu fragil de relaţii culturale, să nu se rupă legăturile şi să nu se instaleze indiferenţa, ostilitatea, respingerea. Un al treilea motiv pe care ţin să-l amintesc este al posibilităţii ce se deschide de a compara nivelul artistic al celor două literaturi, sfera tematică dominantă, orientarea şi influenţele asimilate, lucru care nu se poate face în lipsa traducerilor celor mai semnificative opere şi a autorilor cei mai remarcabili. În ultimul deceniu, aceste punţi au fost refăcute într-o oarecare măsură, s-au tradus opere de referinţă, dar încă suntem foarte departe de a fi fost transpuse măcar operele capitale ale celor două literaturi, cele care facilitează formarea unei imagini fidele asupra valorilor din culturile în discuţie (şi mai asistăm şi la un fenomen deloc agreabil, perturbator, cel al traducerilor comandate sau conjuncturale, care nu reflectă nici pe departe dezideratele enunţate). Şi în fine, e vorba de iubire, de admiraţie, de preţuire, e vorba de dragostea unui om de cultură, un mare prieten al poeziei româneşti, de efortul său cu totul remarcabil de a transpune cu pricepere, empatie şi sensibilitate poezia românească într-o limbă care a dat mari poeţi şi care a asimilat marea poezie a lumii prin dăruirea, hărnicia şi admiraţia traducătorilor care au făcut posibil accesul la ea. Îmi exprim încă o dată gratitudinea pentru Cseke Gábor, cel mai devotat şi dedicat traducător al liricii noastre moderne, şi o fac cu gândul că poezia românească nu este atât de tradusă în lume încât să nu ne pese cine o traduce, cum o traduce şi cum o diseminează, dacă prin gestul său transmite un mesaj social şi cultural bidirecţional şi ce ecou produce, când este receptat, în limba de adopţie.

Volumul al II-lea din masiva antologie Kölcsönsorok (Împrumuturi) are o structură diferită de primul, despre care am scris entuziasmat la vremea apariţiei sale. Acesta este construit pe principiul succesiunilor şi mizează foarte mult pe cultura şi gustul cititorului, pentru că de data aceasta traducătorul nu mai vine cu „jurnalul explicativ” al primului volum, nu oferă nici un fel de ierarhii, nici măcar contextuale, singurele informaţii fiind cele bio-bibliografice, succinte, seci, utile. Volumul se deschide cu un text jucăuş scris „la două limbi” (parafrază după domeniul muzical) împreună cu Dan Culcer, alternând versuri în maghiară şi română, în care ele devin ecou unele celorlalte, îşi răspund prin sonorităţi şi efecte semantice, sugerează „mixând lucid reale şi himere”, redau provocând şi provoacă redând, adică exact ce va urma de-a lungul celor patru sute de pagini, transpuneri pe care pe o scală a reuşitelor le-aş încadra de la foarte reuşite la cu totul remarcabile, având şi excepţii care se situează de-a dreptul în vecinătatea desăvârşitului, când tălmăcirea îl provoacă să-şi dovedească măiestria, creativitatea, cunoaşterea profundă, nuanţată a culturii din care traduce.

După acest text ludic, traducătorul aşează un interviu pe care mi l-a acordat la puţină vreme de la apariţia primului volum, când l-am chestionat exact pe marginea statutului şi rostului social al cărăuşului de cultură, interviu accesibil în numărul 11/2007 al revistei Vatra, care trădează chiar din titlu – Dialog despre statutul traducătorului – insistenţa cu care l-am descusut pentru a afla „ce-l mână în luptă”, ce resorturi se află în spatele neostoitei sale fervori. Am aflat atunci că multe dintre ideile şi principiile noastre se apropie, se identifică, ne definesc între aceleaşi coordonate existenţiale. Pasiunea noastră pentru alteritate, pentru cunoaşterea celuilalt şi încercarea de a-l apropia prin traducere de cei din cultura proprie ne-a călăuzit paşii şi ne-a modelat existenţa. După o viaţă petrecută pe punţile de trecere dintre limbi, afirm şi susţine şi Cseke Gábor că risipa de sine nu este zadarnică, nerăsplătită, dimpotrivă, e un adevărat eldorado primit în dar de la destin.

După acest interviu de mare întindere, traducătorul inserează o serie de microinterviuri realizate de el în primăvara anului 1989 cu o serie de personalităţi culturale, reputaţi traducători din limba română, fiecare dintre ei trecând un test al competenţei pe creaţii eminesciene. Iată ce spune antologatorul despre aceste dialoguri: „În 1989, într-un cadru binişor politizat, s-a sărbătorit la nivel naţional centenarul morţii lui Mihai Eminescu. În acele luni au apărut multe scrieri despre poet, dar şi mai multe despre ideologia epocii respective, despre meritele conducătorului care atunci încă părea de neclintit, imuabil. La această evocare cu aspect de campanie şi-a adus din plin contribuţia şi cotidianul Előre (Înainte), mai ales prin seria de interviuri propuse de mine, cu care redactorul-şef a fost de acord, prin care le solicitam traducătorilor poetului scurte evocări ale întâlnirii cu creaţia eminesciană. Seria realizată în primăvara anului 1989 a premers cu câteva luni volumul apărut în a doua parte a anului 1989 (Eminescu în literatura maghiară. Sub redacţia lui Mózes Huba. Ed. Kriterion – Eminescu a magyar irodalomban. Szerkesztette Mózes Huba.), care a prezentat pe larg, cuprinzător, aspectele interesului arătat de literatura maghiară pentru Eminescu. Nu pot decât să regret că intenţiile noastre nu s-au intersectat atunci şi seria de interviuri n-a îmbogăţit cuprinsul volumului de studii considerat de atunci de referinţă.

În limba maghiară, prima poezie a poetului a apărut în 1885 în Monitorul de Cluj, şi de-atunci cei mai buni poeţi, traducători maghiari s-au întrecut să traducă cât mai fidel şi mai impresionant poeziile acestui original geniu al romantismului românesc. Iată de ce se poate citi aproape fiecare poezie şi în limba maghiară, iar o parte a liricii sale se bucură de numeroase variante în literatura traducerilor maghiare”. În 1966, într-o ediţie bibliofilă, de lux, a văzut lumina tiparului un volum de dimensiuni nu prea mari, cu legătură elegantă din pânză de culoare maronie, intitulat Poeziile lui Eminescu. Redactorul cărţii a fost Kacsó Sándor, care vorbea în introducere despre efortul depus pentru realizarea integralei maghiare a liricii eminesciene, despre timpul necesar adunării la un loc a traducerilor, a confruntării cu originalul, a solicitării altor traduceri în cazurile când nu se găseau variante satisfăcătoare. S-a realizat astfel singura integrală a liricii eminesciene în altă limbă, la care au contribuit numeroşi traducători, adevărate somităţi ale echivalării, ale trecerii dintr-o sonoritate în alta. Exact despre aceste aspecte se confesează traducătorii pe care i-a intervievat Cseke.

După aceste pagini pregătitoare şi necesare, pentru a marca precis cadrul în care se desfăşoară munca traducătorului, exigenţele pe care şi le impune, urmează traducerile. Trebuie să mai spun numai că pe alocuri se simte afinitatea lui Cseke pentru poezia anumitor autori, fapt dovedit nu neapărat prin numărul de texte transpuse, ci mai ales prin migălirea textului, prin muzicalitate, prin găsirea unor echivalenţe frapante, prin expresivitatea conferită discursului liric, prin grija pentru nuanţa şi detaliile expresiei, căldura cuvântului, sugestivitatea semantică.

Prin cele două volume de traduceri (şi multe altele, ulterioare adunării în volume, risipite prin reviste şi pe blogurile sale, al căror număr ar umple, probabil, tot atâtea pagini câte are antologia despre care vorbim), Cseke Gábor se pune în fruntea listei celor mai devotaţi traducători din limba română. În finalul acestui articol să stea lista autorilor incluşi de împătimitul poet şi traducător în al doilea volum al antologiei sale: Secţiunea a II-a: AVP (Viorel Padina), Tudor Balteş (traducătorul celebrei antologii din 1979, Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia Forrás), Ştefan Baştovoi, Horia Bădescu, Ilinca Bernea, Ana Blandiana, Teodor Borz, Emil Brumaru, Dorel Bucur, Maria Popescu-Butucea, Petru Cimpoeşu, George Chirilă, Şerban Codrin, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dan Culcer (şi cu un volum independent), Nichita Danilov, Dan Dănilă, Mircea Dinescu, Alexandru Dohi, Ion Dumbravă, Teodor Dună, Nicolae Esinencu, Andrei Fischof, Dinu Flămând, Teodora Gălăţean, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Marius Ianuş (eliminat ulterior, din câte ştiu, la cererea autorului, după ce şi-a renegat textele şi a devenit un autor religios), Florin Iaru, Letiţia Ilea, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Kocsis Francisko, Claudiu Komartin, Emilian Mirea, Anca Mizumschi, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Muşlea, Horia Roman-Patapievici, Adrian Păunescu, Mircea Petean, Daniel Silvian Petre, Ioan Es. Pop, Adela Popescu, Vasile Romanciuc, Grigore Scarlat, Octavian Soviany, Sorin Stoica, Mircea Florin Şandru, Robert Şerban, Costin Tănăsescu, Dorin Tudoran, Victor Ţarină, Ioan Vieru; Secţiunea a III-a (subintitulată „Unice”, cu autori incluşi cu câte un poem): Ioan Alexandru, Eugen Cioclea, Marius Conkan, Loredana Cristea, Traian Furnea, Ioana Ieronim, Negoiţă Irimie, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Alexandru Lungu, Ilarion Munteanu, Marta Petreu, Ioan Pleş, Radu Sergiu Ruba, Marin Sorescu, Iulian Tănase, Corina Ungureanu, Matei Vişniec; Secţiunea a IV-a (care include câteva proze): Ion Luca Caragiale, Dan Culcer, Emil Gârleanu, Ovidiu Genaru, Mircea Nedelciu, Constantin Noica, Tudor Octavian, Romulus Rusan, Marin Sorescu.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

octombrie 10, 2015octombrie 12, 2015 de VATRA

Discursul laudei – de la Geo Dumitrescu la Traian Ştef

Veronica ZAHARAGIU

Traian Ştef prezintă, odată cu Laus¹, un volum de poezie cel puţin interesant/-ă, alcătuit de-a dreptul postmodern, prin recuperarea unor texte mai vechi, din Cardul de credit², revăzute însă, după declaraţia poetului din Întâmpinare şi alăturate unui corpus substanţial şi inedit, într-o rescriere şi-o lectură a lumii şi-a literaturii diferită faţă de celelalte volume. Tehnica e, aşadar, autentic postmodernă, prin decupaje şi rescrieri, prin structura de mozaic restructurat, dar nu altfel e tonul, Traian Ştef dovedind că face casă bună cu familia ironiştilor şi fanteziştilor de-alde Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, ambii creatori de forme ironice care vor influenţa profund poezia optzecistă.

Ca şi Cardul de credit, Laus se deschide programatic, postmodern şi persiflant deopotrivă, cu Odă. În metru hip hop, care aduce, însă, o revelaţie surprinzătoare, aceea a crizei şi-a exasperării, surprinzător de apropiate de suprasolicitarea nervoasă despre care vorbeşte, de altfel, un Geo Bogza, încercând să definească noua literatură a avangardei (stare de spirit mai mult decât corpus literar): „A ne realiza pe noi în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă. Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuinţa de a evada din alta care ne exasperează. Nu exasperarea împotriva unei lumi, unei ţări, unei categorii oarecare, ci o exasperare totală, organică. O exasperare cosmică (…) Viaţa noastră arsă de conflicte. Dinamul nostru, o luciditate corosivă intentând un drastic şi permanent proces lumii de dinafară şi nouă înşine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O exasperare împotriva a tot ce există, o exasperare împotriva a tot ce nu există. O exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării”³. La Traian Ştef se articulează o revoltă împotriva poeziei senzoriale şi-a notaţiei imediate, de jurnal: „M-am săturat (…) de simţurile care îmi dau/ O imagine prea bună/ A realităţii// De jurnalul acesta/ Care arată/ Numai oameni care se aşază/ Mai în spate”, dublată, însă, de un prea-plin al poeziei precedente sub care se zbate încă ceva ce se cere exprimat: „[M-am săturat] de scoarţele acestea/ Transpirate sub/ Care bolboroseşte ceva/ Într-o limbă/ Necunoscută”. Rezultă o repudiere şi-o exasperare reciproce, a poetului şi-a lumii, fie ea a realităţii ori a poeziei: „Toate astea stau/ La picioarele mele/ Şi urlă/ Ne-am săturat/ Pleacă”.

Volumul debutează, aşadar, cu un eu exilat din modalităţile mai vechi de a face poezie, iritat de ele şi de realitate, deopotrivă, un eu ce pare pornit într-o călătorie de redescoperire, de rescriere a lumii şi-a poeziei. Deloc surprinzător, Când să trec mai departe, „Nu e cer deasupra/ Nu e nicio scăpare dedesubt”; lumea se descoperă fără transcendenţă, dar nu şi fără discrete – şi paradoxale – inserţii de magic, fie el şi livresc (a se vedea iepurele şchiop din acelaşi poem).

Putea să fie un volum plin de drame întunecate, de căutări oarbe, de tatonări disperate ale unui eu ce-a pierdut totul, nu doar sentimentul apartenenţei, ci şi cheia lirică prin care-şi crea iluzia că deţine un oarecare control prin rescrierea lumii. Laus nu e aşa, însă. E un volum ce descoperă, poezie de poezie, un ironic moderat, echilibrat, de cele mai multe ori, tocmai de o sensibilitate reţinut-persiflantă, ce-l împiedică şi să sufere ostentativ şi să se retragă, orgolios, în propria-i cochilie. S-a vorbit despre naturaleţea şi simplitatea tonului confesiv al lui Traian Ştef şi despre lipsa retorismului. Într-adevăr, poezia sa e ferită de grandori apocaliptice, de şuvoaie metafizice şi de cutremurări agonice ale eului liric, dar o anumită retorică a frivolităţii se insinuează cu hotărâre în întreg volumul şi e consubstanţială cu aceea practicată de un Geo Dumitrescu sau de Marin Sorescu. Resorturile se aseamănă şi ele: pe de o parte, această retorică permite alinarea dramaticului şi-a angoasei („sper că (…) nu am coborât pe alt tărâm/ Unde să nu mai fie/ Nicio ordine/ Nimic”, exclamă eul întors pe dos – „m-am culcat primăvara/ Şi m-am trezit iarna” -, din Totul e viceversa; alteori, mărturiseşte cu o simplitate cuceritoare şi-o naturaleţe a expresiei, „mi-e un pic de frică”, în Un pic de frică). Pojghiţa persiflantă trasă deasupra dramaticului e uneori auto-ironică, ca în sorescianul Card de credit, unde „într-o zi m-am speriat/ Scria că mi-a expirat cardul/ Dar mi-a dat unul/ Nou-nouţ/ Şi acuma mă simt mai bine”. Uneori, o prezenţă misterioasă se infiltrează în poezie, dar e şi ea deturnată în deriziune, ca mijloc de auto-apărare, ca în umbra metonimică din Gata şi sărbătorile, „un parfum nedefinit/ Dar tare (…) era de vanilie”. Când întâlnirea se produce, totuşi, e evocată prin aceeaşi barieră a jovialităţii şi-a deturnării în subversiv a neantului, evocat ca simpatică „mogâldeaţă”. Nu înseamnă că e o confruntare bagatelizată sau că eul nu e impresionat, din contră, cutremurarea are efecte fizice: „Mi-a fost foarte frică (…) Şi m-a apucat un rău din acela/ Când simţi că te lasă toate puterile (…) şi am căzut”. Atitudinea, în ciuda fricii, e lucidă şi, mai ales, auto-ironică („Numai să nu mor ca un penibil aici căzut/ Să mă găsească prietenii/ Care chefuiesc înăuntru/ Dimineaţa să se mire prosteşte”). Ce urmează e o îmbrăţişare – la propriu – a neantului, o scurtă însoţire sfârşită în hohote de râs: „Dar a venit mogâldeaţa/ Şi m-a ridicat de subsuori/ Şi am râs amândoi/ Eu chiar fericit” (Am râs amândoi).

Nu e vorba însă de parada strălucitoare de zeflemeli folosită de Sorescu, ci, pe măsură ce volumul evoluează, de o formă tot mai stabilă ce maschează o timiditate bănuită, un sentimentalism cenzurat, o iubire dureroasă pentru o lume, de cele mai multe ori, dispărută. Întreg ciclul Fotografii în sepia e alcătuit din amintiri şi evocări nostalgice, ale prietenilor dispăruţi, domesticului cald ori momentelor privilegiate, lipsite însă de sfâşierea şi langoarea obsesivă de la Mircea Ivănescu. Antipatetismul şi antisentimentalismul sunt datorate unei lucidităţi ultra-prezente, cărei poetul nu i se poate sustrage, chiar şi atunci când îşi doreşte asta („Mi-e teamă de creierul meu/ Cum scapă el cum pierd eu/ Mărunţişuri printre degete cuvintele/ Cum poate creşte păianjen/ Cuvântul rătăcit copil din flori viţel/ Cu două capete pitic la cercul neuronal”, Spuneam frumos). Dusă e şi capacitatea de a visa, pentru care se învinovăţeşte pe sine: „M-am supărat/ Pe mine însumi pentru că/ Numai visul îmi aduce claritatea/ Altfel sunt obligat să trăiesc/ Mereu de faţă cu acest Etcetera” şi tocmai din absenţa visului se naşte, în Ce mă îngrijorează, un delir al hiper-lucidităţii, poezia-descântec, cu reminiscenţe din poezia naivă din folclor. Aceeaşi lipsă a visului, carenţă a imaginaţiei până la urmă, e blamată şi în altă parte: „nu visez nu am coşmaruri/ Nu te visez prieten al meu/ Tată frate soră aici în odaia pătrată/ Minte proastă ce eşti/ De ce nu ţi se arată/ De ce nu mi-i arăţi” (Laudă pentru mintea cea proastă), dovedind că poezia prezentului e insuficientă pentru a re-lega lumi, pentru a intermedia întâlnirea dintre lumi. De aici, nostalgia poemului din tinereţe, „poate e un poem mai proaspăt/ Mai însufleţit decât acesta/ Care suprapune luminile şi umbrele/ Care mai desface muşchiul de pe oase/ Şi le lasă în bătaia vântului” (Îngerul din măduvă).

Viziunea, atunci când se arată, e livrescă la Traian Ştef, iar confruntarea nu e cu un dincolo misterios, ci cu exprimabilul; e lupta poeziei cu ea însăşi: „nu am trecut prin pustiu/ Ci prin nişte cuvinte/ Care m-au tot împuns înainte/ Şi încă nu am dat de o margine/ Peste care să se poată vedea/ Acea imagine” (Lauda cleştarului). Deşi scutit de confruntarea directă cu nimicul ori de revelaţia înfricoşătoare, halucinantă a divinităţii (care, când se arată, vrea doar nişte domestice, fatalmente meschine, jumări de slănină şi sarmale cu păsat, ca în Trecere clandestină), un parfum de dramă reţinută se simte în întregul volum.

Antidotul îl reprezintă ultima poezie, „un poem mai altfel, un fel de miniepopee ironic-faustică, dar şi eroicomică, scrisă în multe alte registre, Laus (engl. louse, păduche, latină – laudă)”, după cum îl caracterizează singur autorul. O umbră – ipostaza dramatică a muzei – îi revelă, programatic, crezul poeziei pe care ar trebui să o scrie, o poezie civică, angajată, un poem-reportaj cu reverberaţii în Aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu: „Gata cu lamentările pline de timbre vechi/ Gata cu privitul printre ulucii comparaţiilor/ Gata cu labirintul acesta de exiluri/ Lumea se preface/ Şi tu eşti acela/ Care trebuie să fie de faţă/ Când se preface lumea/ Să văruieşti cu var proaspăt primejdiile/ Să fii buricul pământului/ Să ai toată libertatea cuvântului/ Tu” (Laus). Biografismul trebuie înlocuit de un istoricism imediat, iar rolul discret de până acum, mutat pe scena vieţii. Poezia prevesteşte aceeaşi lirică vitalistă teoretizată la „Albatros” şi practicată de Geo Dumitrescu, pe linia poeziei angajate, profund etice a lui Walt Whitman sau de poeţii Beat. De altfel, ecouri din Aventură în cer, spre exemplu, se simţiseră şi înainte la Traian Ştef (stelele, dormind ,,burghez şi dezumflate”, sunt ,,rotunde, buhăite şi murdare/ şi nici una din ele, nu se mişcă” la Geo Dumitrescu – „stelele/ Se bat cu miezul nopţii ca proastele”, în Multe se mai pot întâmpla a lui Traian Ştef). Interesul acaparat de temele sociale şi politice, de poeta vates, e însă modulat de o dedublare dramatică a eului, ce primeşte ca personaj al poeziei sale viitoare un şobolan, pe care îl botează, ceremonios, Laus. Se militează pentru imersiunea în realitate, pentru reflectarea, impulsionarea, resurecţia realului, dar totul primeşte o încărcătură livrescă, Laus fiind pretextul pentru o mini-epopee cu accente mai mult filosofice, meditative, decât de acţiune, de angajare şi conştiinţă civică. Prozaismul e repede abandonat, iar expresia lirică, tot dedublată, tot jucând un personaj, de astă dată jucându-se pe sine, eu iremediabil singur, care păstrează supravegherea lucidităţii, calculele ce au ca miză sporirea efectelor – jocuri de limbaj, umor. Nici îngerul nu poate revitaliza lirica; el alină, dar nu mântuieşte: „Îngerul tău a venit/ Îl simt/ Are miros/ Se lipeşte de mine/ Îmi ţine obrazul în palme/ Îmi absoarbe din clinchetul nervilor/ Îi cresc aripi/ Şi se ridică un praf liliachiu/ Dintre perne/ Şi nu se întâmplă nimic/ Altceva”. În final, condiţia de actor-personaj absoarbe eul cu totul, într-o revelaţie de un dramatism resemnat şi măsurat: „Aşa rămâne/ Fratele meu să vorbim/ Despre mărunţişuri şi resturi/ Să ne-ncălzim la picioare pe lângă foc (…) Să ne treacă/ Din carte-n carte/ Pe unde-or vrea ele/ Didascalille”.

Discursul liric păstrează lecţia celui postavangardist: nu renunţă la sensibilitate, dar ea trebuie aşezată sub lupa raţiunii, care o va cenzura de fiecare dată când simte afectivitate în exces, sau o va deturna în comic şi poantă discretă, prin intermediul mecanismului ironiei, pentru a nu se compromite. Când exprimarea e suficient de naturală, ea poate lăsa să se întrevadă şi o ingenuitate nejucată şi cât se poate de autentică.

____________

[1] Traian Ştef, Laus, Editura Şcoala Ardeleană, Prefaţă de Al. Cistelecan, Cluj-Napoca, 2015, 182 pp.

2 Traian Ştef, Cardul de credit, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

3 Geo Bogza, „Exasperarea creatoare” în Unu, nr. 33, februarie 1931

[Vatra, nr. 7-8/2015]

octombrie 10, 2015octombrie 12, 2015 de VATRA

Un douămiist atipic

Călin CRĂCIUN

Andrei Zbîrnea e un poet care, la fel ca mulți alți tineri, se află încă în luntrea dintre lumea deocamdată încețoșată, eteroclită până la disiparea posibilității de discernere critică a ciber-spațiului literar și cea tradițională, a tiparului, cu toate că i-au fost publicate deja două volume de poezie. Cu două titluri apărute la o editură serioasă, ar fi teoretic adoptat deplin în țara literatuii tipărite, o literatură „instituționalizată” și hegemonică (măcar în proprii-i ochi), esteticește vorbind. De altfel, pe coperta a patra a celei de-a doua cărți, care mă interesează mai mult în acest moment, #kazim (contemporan cu primăvara arabă), primește și certificate de domiciliu și bună purtare în țara literelor tipărite de la Ioana Nicolaie, Lavinia Bălulescu, Radu Vancu și Felix Nicolau, iar pentru volumul de debut de la Radu Voinescu (Prefață) și de la Claudiu Komartin, Mihai Vakulovski și același Nicolau (referințe). Dacă nici memoria și nici ignoranța nu mă înșeală, nu sunt încă recenzii dedicate vreuneia dintre cărțile lui prin revistele literare cu prestigiu. Poezia sa e bine primită pe diverse bloguri și site-uri, în timp ce pe hârtie e doar încurajată spre cizelare de Horia Gîrbea la poșta redacției „României literare”. Faptul nu e lipsit de semnificație, marcându-i deopotrivă slăbiciunile și atuurile.

O slăbiciune ar fi tocmai formarea sa oarecum în afara gestiunii estetice instituționalizate, fără deci studierea aprofundată a tradiției literare, ceea ce i-ar bruia practic, deocamdată, posibilitatea discernerii (auto)critice, i-ar suspenda pretenția vreunei polemici estetice pe baza căreia să-și construiască asumat, calculat o poetică novatoare. Chiar dacă a frecventat cenaclul „Euridice”, el nu e atât produsul unei școli formatoare, cât expresia intuiției proprii, căci e cam prea greu de pus în umbra unui model (cu toate că-i scânteiază reflexe din bibliografia modernă și postmodernă) și chiar greu de alăturat congenerilor, dovadă fiind distilarea multiplă a expresiei, până la cota lacunarului și la a putea vorbi de un ermetism descurajant, chiar dezamăgitor atunci când se dovedește supralicitat. Iată o mostră: „cum se naște violența în câmp deschis/ de unde pleacă mișcarea de rotație și/ care sunt predicțiile astrale/ pentru lunile de iarnă/ ce facem pentru a evita fiziologia meduzei” („#worldsincollision). De congeneri îl mai diferențiază și relația sa cu cotidianul. Pentru a înțelege cum, să vedem înainte ce-l apropie.

Douămiiștii se hrănesc în general cu voluptate din decepții inepuizabile, din nemulțumirea față de timpul pe care-l trăiesc, astfel că poezia e forma lor de dezvăluire a realității ostile și deopotrivă de revoltă. O realitate însă „personală”, construită în primul rând de ei înșiși în mod asumat mai mult decât privită în datele ei obiective, astfel că ea nu e decât înfățișarea interiorității, materializarea unor emoții ivite din interacțiunea cu exteriorul, oricât insistă asupra faptului ori evenimentului în aparență banal. Un principiu nicidecum nou, în esență. Și viziunea lor pare una a sentimentelor, atâta doar că nu e încapsulată în ultime distilări ale metaforei, ci desfășurată în povești ori descrieri ale procesului distilării. Centrul lor de interes nu mai e spirtul, ci instalația ce-l filtrează. De aici vine nevoia de a-și povesti în direct viața, de-a se confesa aparent spontan și anticalofil. Atât de anticalofil, încât numaidecât iese în evidență opusul spontaneității și-al firescului, dacă permit moraliștii, unor astfel de formule, căutarea vorbei voit licențioase, pornografice, deșucheate până la scatofilie uneori, astfel că limitele artificialității sunt atinse tocmai când s-ar miza pe contrariul ei. Iată, nu rar, douămiiștii se-ntorc de unde voiau să fugă, în țarcul programaticului, atâta doar că dogma lor nu e estetizarea, ci antiestetizarea – în esență, și una și cealaltă ființând pe spinarea și împotriva „realității”.

Și Andrei Zbîrnea mizează pe relația cu exteriorul, însă ea e concretizată în meditație ori cugetare, în formulare gnomică deseori, ca formă de intensificare lirică: „ne-/ păsarea/ atinge cote alarmante/ firesc ar fi să ne retragem” (#balotești1995). El convertește cotidianul, viața desfășurată sub proprii ochi în scenariu. Datul exterior e transformat în imaginativ, prin imixtiunea unei tendințe spre viziune („albastrul de metil se scurge pe covorul mătușii emily/ – atinge podeaua/ – se joacă/ – (e) jocul băiețelului de opt ani cu ursulețul de pluș/ – și ca un aerostat străpunge pereții de jos în sus de jos în sus de jos în sus de jos în sus/ – până la vecinul de deasupra// mătușa emily va vinde apartamentul (din trafalgar square) unor emigranți saudiți afiliați al-qaida// în noaptea asta zăpada părăsește corpul cartierele mărginașe cu o viteză amețitoare// pisica albastră se scurge pe covorul mătușii emily și toarce de sus în jos de sus în jos de sus în jos de sus în jos” (#pisicaalbastră)). Iată, Andrei Zbîrnea nu procedează jurnalistic, reportericește (cum încercau unii optzeciști), ci construiește din mers un scenariu în funcție de trecerea telegrafică, intermitentă a stărilor sau intuițiilor în conștiință. Nu miră că plăsmuiește în volum personaje ca ásha și kazim. Cu ele și prin ele trăiește în „secondlife”, în realitatea virtuală, cu accente suprarealiste, pe care și-o construiește la „un bemol distanță de pierderea lucidității”, și-o asumă ba iubind-o, ba dezavuînd-o blazat și ironic („motanul gras și timid nu mai iese din adăpost s-a/ obișnuit cu tăcerea paharelor de cristal// din când în când ásha își cumpără parfumuri din/duty-free caută numai produse de firmă// – teama unui control inopinat/ otrecerebruscădelaanalogicladigital –// și// kazim le-a promis părinților că va renunța la contul/ din second life// motanul gras și timid tresare” (#secondlife)).

După cum se vede și în citatul de mai sus, Andrei Zbîrnea e diferit de mulți congeneri și prin apelul la intertextualitatea postmodernilor, remarcat de Ioana Nicolaie și de Felix Nicolau, ori prin felul în care inserează culturalul în creațiile sale. E drept, referințele sau aluziile sale nu sunt strict literare, ci lărgește aria prin apelul la muzica rock, în special, la film și chiar la evenimentul cotidian căruia îi găsește o semnificație ce-l scoate din banalitate tocmai prin încercarea verbalizării ba cinică si ironică, ba patetică și gravă, a efectelor, simțămintelor difuze pe care le generează în conștiință. Aceasta cred, de altfel, că l-a și determinat pe Radu Vancu să-l considere o voce distinctă, unică între tineri și „un confesiv pur-sânge care încearcă din răsputeri să se camufleze”. Cronologia la care se raportează e una profund personală. Reperele sale temporale sunt și cele care vor rămâne esențiale în cadrul istoriei generale, cum ar fi referirile la „primăvara arabă” sau la protestele din Turcia și Ucraina, dar și unele care par secundare, însă i-au tulburat profund conștiința și îi declanșează cugetări amare sau blazate, uneori ironice, gen accidentul aviatic de la Balotești ori comportamentul criminalului Breivik.

Paradoxal, tocmai manifestarea literară intuitivă, pe bâjbâite, similară free jazz-ului, pe care o putem observa tot mai des în ultimul timp și care îl caracterizează și pe Andrei Zbîrnea, constiuie, în cazul de față, și un atu. Am observat mai sus apropierile de congeneri, dar se impune spus că legătura sa cu aceștia e dictată mai mult de paradigma existențială ori culturală decât de spirit genearaționist asumat sau, repet, de fidelitate în raport cu vreo școală. Așa cum îi stă bine unui creator, e individualist, autodidact cu permis la bibliotecă, nicidecum din tagma celor care nu vor să-și polueze genialitatea ori să-și strice trăirile poetice cu referințe. Probabil e doar o chestiune de timp să-și aproprie suficient tradiția literară proximă, românească, și apoi cât se poate din cea universală (căci pretenția cunoașterii integrale, fără rest, a oricăreia dintre ele, mi se pare indiciu de infatuare, motiv de stârnire a râsului) pentru a-și clarifica raporturile cu trecutul și deopotrivă cu contemporanii. El pare acum să-și verifice autenticitatea înainte s-o proclame și să-și recunoască afinitățile atunci când le sesizează. Exercițiile lui de improvizație par studiate atent, „repetate” și ajustate până când nuanțele și contrastele se armonizează în secvențe coerente chiar și când e emanat un aer de Pulp Fiction. Nu cred să fie acesta puțin lucru azi – un alt motiv să am încredere în forța lui creativă.

[Vatra, nr. 7-8/2015]

august 27, 2015septembrie 4, 2015 de VATRA

Exerciţii de echilibru

Andreea POP

Linia pe care se înscrie lirica lui Virgil Botnaru din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) transcrie, cel mai adesea, desenul cotidian prins în fire de brocart cenuşiu. Alimentată de o tensiune subterană discretă, care se lasă ghicită mai mult în subtext, nervura versurilor surprinde, în irizări difuze, detaliul neurastenic: „nu mai simt decât dureri matinale/ tremurul unghiilor netăiate/ clănţănitul dinţilor galbeni”, nu e cazul să dezvălui totul. În bună măsură, o asemenea cantonare a discursului în perimetrul notaţiei de criză şi al gesticulaţiei mecanice traduce o preferinţă pentru focalizarea pe detaliul de atmosferă izolată şi pe decupajul intim.

Este cazul poemului care dă titlul volumului şi care oscilează între reveria cu reminiscenţe biblice şi radiografia cerebrală acută, ambele transpuse pe fondul unei veri indiene: „un august/ de combinat siderurgic// singur la casa cu pomii tunşi/ până la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele// pâinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul-/ animal flămând/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne”. În cele mai multe locuri, sondajul interior se consumă la o temperatură ceva mai moderată (nu mai puţin sugestivă), sfârşit în rostire stăpânită, mai ales prin operarea cadrelor (s-a văzut deja că poetul are o îndemânare specială pentru montajul bine calculat; o remarcă, între alţii, Ion Pop, în România literară nr. 31/2014). Ce e interesant şi totodată definitoriu pentru poezia lui Virgil e că astfel de cronici angoasante sunt tratate uneori foarte eficient printr-un transfer de sens în care „spovedania” materialităţii domestice ia locul confesiunii directe. Valorificată în acest fel, sensibilitatea convulsivă derulează instantanee domestice maligne, ce echivalează cu tot atâtea metafore ale propriei interiorităţi tensionate: „la masa din bucătărie/ singurătatea-şi trosneşte degetele// ibricul bolboroseşte/ rugăciuni// gânduri roase până la/ pământul natal de sub unghii// pereţii nasc umezi/ lucrurile intră pe fereastră// somnul doarme cu genunchii la gură”, fără ţigări. Într-un alt poem, asemănător, efectul va fi de-a dreptul cinematografic: „lumina s-a umplut cu uşi ferestre/ preşuri scaune mese// haine răstignite pe umeraşe/ blestemă claustra// frigiderul sforăie/ ca un fumător bătrân// piunezele din pereţi/ au rămas fără rost// sertare închise în sine// până şi singurătatea ar fugi cu altul// în curând/ în dulap va începe să plouă”, suspans. Între sincopele progresiei decupajelor „casnice” se leagă corzile nevralgice ale acestei poezii, căci poetul evită cu succes orice formă de exhibiţionism sau spovedanie patetică; atunci când se confesează, totuşi, o face cu reţinută gravitate şi solemnitate a descrierii: „cred că mi-a rămas/ identitatea acolo// în dimineaţa când soarele/ îşi ascundea în nisip/ pielea de şarpe”, cu alineat. În linii mari, tăietura versurilor trasează peste tot o ţinută lirică de autocontemplaţie şi rodaj interior, care preferă tatonarea echilibristică în defavoarea expansiunii exterioare.

O vor susţine, alături de poemele de sugestie senzuală din poem, xxx, sexul ei, misivele „etilice”, proiectate aproape psihedelic, din beţie cu maximilian, times new roman, sau weekend, consumate, toate, pe fondul aceluiaşi imaginar spasmodic. Lor li se alătură câteva „partituri” biografice, trase pe o peliculă difuză. Indiciile exterioare, expeditive, atâtea câte sunt – catedrala, cafeneaua, cinematograful, mall-ul, gara, cimitirul, berăria –, au un rol pur decorativ. Că despre o poezie decantată, trecută prin experienţă livrescă şi rafinare compoziţională e vorba în acest volum, o dovedesc din plin haiku basarabean, abţibild ori conclusiva pantomimă. Întâia calitate a liricii lui Virgil Botnaru o dă simţul propriei măsuri.

________

* Virgil Botnaru, Return to Innocence, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014

* * *

De o temperatură mai ridicată, dar care trădează o aceeaşi sensibilitate în criză, alimentată pe fondul unei schiţe cotidiene disfuncţionale, este lirica lui Justin Dumitru din black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Gesticulaţia lirică se exersează aici în două direcţii principale, frecventate alternativ, care antrenează un discurs compozit, străbătut de volute divergente.

Evidentă e, mai întâi şi mai ales în prima parte a volumului, o pronunţată componentă senzuală a materialului liric. Derularea unor astfel de secvenţe se face cu o anume mină reţinută, echivalentă cu un soi de cavalerism desuet, de ţinută veche, şi consolidată printr-o dozare economicoasă a versurilor şi o percepţie rafinată a subtilităţilor („hainele ei cu miros/ de vanilie, hainele ei cu iz urban de motoare/ şi tutun”). Exhibiţia confesivă şi elanul temperamental pe care le-ar putea solicita exigenţele convenţiei erotice sunt evitate, uneori, printr-o nuanţare autoironică menită a reclama clişeul încetăţenit: „am urmat-o pas cu pas, am ţinut în braţe un trandafir/ înflorit şi am uitat fiecare gest strategic, nici un/ don juan, nici un casanova, nici un cary grant,/ nici un di caprio. i-am simţit corpul ca pe o incantaţie/ străveche care-mi chema din cochilie curajul de a iubi./ am aburit ferestrele, oglinda, televizorul şi am scris cu/ degetele «sunt lângă tine» şi «iubirea e o lecţie târzie»/ iar în jurul acestor scurte mesaje am desenat puerili/ inimioare mari şi mici.”, juliet rose. În aceeaşi logică a pendulării între reportajul cast şi ironic (predomină primul, totuşi) vor fi tratate, pe rând, epistola postmodernă din love eCard, mecanica vieţii de cuplu mondene (descifrată în tripticul soţ încornorat – soţie „împopoţonată” – „cabrio negru căruia îi vibrau/ portierele de la subwoofer”), sau reminiscenţele erotice infantile din o mică istorioară de familie. Uneori, vocaţia poetică se exersează candid în zona teoretizării şi a definiţiei romanţioase: „bărbaţii nu dovedesc că/ merită o femeie decât atunci când cedează şi respiră/ cu ea în nebunia lor frumoasă şi obişnuită.// femeia care îşi scrie zi de zi cu fiecare sărut/ numele pe buzele tale e cea pentru care florilor/ oceanelor, dimineţilor, apusurilor, razelor/ le vei da numele ei.”, te-am ♥ până la uitarea de sine. Imaginarul de la care se revendică această secvenţă a volumului rămâne, însă, în bună măsură, unul care uzează de o distribuţie postmodernă, din sferă hollywoodiană (jonah falcon, gabriela isler).

De la o poezie cu un parfum discret dulceag în poemele de început, la versul militarist, incandescent, din secţiunea „outside the joint circle”, trecerea e substanţială şi angajează o tonalitate lirică pe măsură. Frazarea se face acum cu o amplitudine radical intensificată, care topeşte critica socială şi revolta postmodernă în formă caustică. Aici poate fi reperat nodul „de criză” al aphrodisiacului, comoţia violentă, prin focalizarea pe spectacolul degradării generalizate şi a felului în care modulaţiile acestuia se răsfrâng asupra gesticulaţiei lirice arborate de poet. Desfăşurarea acesteia trasează seismograme la cote înalte: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau/ un covor/ monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans/ pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară./ […] urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi/ în rândurile/ societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor./ nu lăsaţi să/ ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate./ şi mândre/ de sângele artistului vostru./ aplaudaţi cum prind din săritură macete între dinţi.”, moartea îţi cere autografe. De la o astfel de retorică a poemului-stindard se vor declanşa, mai apoi, câteva reflecţii transcendentaliste pe care le degajă versurile, în maniera lui Thoreau, care condamnă „statuile” cotidiene („evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,/ ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge/ cu lacrimi digitale”) şi exaltă nostalgia începuturilor. Ele „trădează” un pacifist de fond (autodeclarat), pentru care salvarea dobândeşte semnificaţii cathartice: „gesturi simple, i-am spus. atât ne-a rămas./ o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o/ aripă de vultur prăvălită/ pe umărul drept.”, gesturi simple. Cam în aceeaşi manieră în care poetul îşi asumă poziţia în raport cu propriul demers livresc: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic/ pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o/ cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste/ fiecare poem o lacrimă”, enjoy!. O voce de copil îmbătrânit înainte de vreme, apocaliptică şi profetică simultan, uneori distorsionată de amplitudini stridente, străbate poemele lui Justin, care amintesc pe alocuri de poezia unui Radu Niţescu (mai ales prin cele câteva inserţii „americăneşti” – „super bowl”, „new york giants”, „beverly hills”, „upper east side”, sinucigaşii de pe golden gate) ori Ovio Olaru (prin imaginile alienării umane din ultima parte a Pilotului).

________

* Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

* * *

Nu e loc de scăpare din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014), ci doar de criză interioară vehementă şi depoziţie terifiantă. Cătălina Matei scrie aici o poezie convulsivă, fără milă de sine şi notabilă mai ales prin frecvenţa cu care apelează la imaginarul visceral (că poeta are o afinitate deosebită pentru exhibiţia carnală au remarcat-o şi alţi comentatori înainte), care nu admite promisiuni hristice de niciun fel.

Aşa se face că versuri ca „plouă cu fiare de călcat încinse/ se strâng pereţii/ cu tine-n menghină” (nutemaiubesc) dau cea mai autentică notă a ţinutei lirice. Cauza unei asemenea fizionomii pline de asperităţi a Lanului nu ţine întotdeauna strict de „fişa” de cuplu (deşi o explică decisiv în câteva locuri, mai ales acolo unde scenariul conjugal tensionat interferează cu alienarea maternă, ca spre exemplu în te urăsc în timp ce dormi, asimilare a „lecţiei” Sylviei Plath), ci derivă dintr-un soi de „conformaţie genetică”; exerciţiile de tatonare a visceralităţii interioare se ramifică pe întreaga sferă de cuprindere a discursului, cu o intensitate neştirbită, ce merge uneori până în zona notaţiei sumbre şi groteşti (descrierea de tip post partum a traumei din avort e edificatoare). Cel mai frecvent, însă, poemele Cătălinei se exersează cu aplomb pe direcţia radicalizării unor serii de imagini ale alterităţii corporale, derulate cu o impetuozitate care anulează orice soluţie de compromis: „fug/ mă-ncurcă mâinile urechile tălpile/ mă-ncurcă fiecare înghiţitură de apă/ şi părul ce tot flutură mă-ncurcă/ mi le-aş da pe toate jos// plec/ în loc să fac bagaje despachetez/ m-am luat m-am aşezat pe pat/ descos pielea/ scot toate măruntaiele/ rup oase fire tendoane// la mâini am renunţat/ să n-apuce să nu strângă/ să nu lovească să nu mângâie// doar picioare şi ochi/ şi mă-ncurcă degetele”, încotro. Din când în când, „vânătoarea dinăuntru” este transpusă într-o reprezentare animalică a stării de paroxism: „nişte vulpi prea mici/ îmi deşurubează capul de pe umeri/ îl duc departe”/ „vrăbiile nu pleacă la frig/ se-nghesuie în pieptul meu” / „mi se zbate un vierme în tâmplă”. Toate aceste proiecţii teribile demonstrează predispoziţia cerebrală a poetei, care face din ghilotină instrumentar primar de raportare la datele realităţii.

E de la sine înţeles, prin urmare, că prin acelaşi filtru malign vor fi topite şi uzura sentimentului religios (cu dumnezeu în stomac), consemnarea antropofobică, ori notaţia livrescă dintr-un poem ca noaptea o halcă de carne. Profesiune de credinţă şi manifest, totodată, versurile din Libertate e unde echivalează cu o pauză de respiraţie, după „bătăliile” încleştate de mai sus: „libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”. O demonstraţie de promenadă prin purgatoriu fac poemele din acest volum.

_______

*Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

[Vatra, nr. 6/2015]

iulie 22, 2015iulie 29, 2015 de VATRA

„Greu de emoționat”

Alex GOLDIȘ

Mâini cuminți. Copilul meu autist* e una dintre cele mai frapante cărți apărute vreodată în seria EgoGrafii a Poliromului. Rareori mi-a fost dat să identific, într-un volum autobiografic, o distanță mai mare între natura faptelor relatate și tonalitatea stilistică pusă în joc de autor. Unui subiect care ar fi putut aluneca (pe deplin justificat!) foarte ușor în melodramă, Ana Dragu îi atașează o expresivitate rece și tranșantă, gata să contrarieze la fiecare pas așteptările cititorului avid de sentimentalisme.

Citește în continuare →

mai 23, 2015 de VATRA

Literatura free jazz

Călin CRĂCIUN

Simpla editare a unei cărți de proză scurtă la o editură românească de succes nu e, din păcate, și o garanție pentru expectanța valorică, oricât se proclamă principiul selecției titlurilor ce vor fi publicate în funcție de criteriul estetic și, mai ales, în ciuda promovării prin articole care nu pot intra în altă categorie decât cea a publicitarului, dacă le dăm jos superficiala spoială de limbaj critic, semnate de obicei de oameni cu notorietate, atrași în strategiile de marketing. E, în schimb, măcar un indiciu al potențialului scriitorului. O dovadă în acest sens e și *Felii de lămâie**, volumul de proză scurtă semnat de Anca Vieru. E promovat de Florin Iaru, Dan C. Mihăilescu și Marius Chivu, ultimul recenzându-l în „Dilema veche” tot în manieră mai mult publicitară decât critică, dincolo de semnalarea unei „situații” dintr-un „text la finalul căruia cititorul din mine a resimţit frustrarea de a nu fi fost exploatată suficient”.

Felii de lămâie e o carte de improvizație, în care verva de povestaș e lăsată liberă, gestionată de inspirația de moment, de intuiție. În ansamblu, seamănă mult a exercițiu de scriere creativă, dar sunt prezente și semnale că autoarea vrea mai mult de la literatură. Și nu doar că vrea, ci chiar că ar putea. Acesta este de fapt motivul pentru care îmi și asum riscul de a scrie această cronică.

E un fel de lege în lumea criticii noastre literare că despre cărțile care nu se ridică la un anumit nivel nu se scrie. De pildă, chiar și un critic literar de primă mână, Ion Pop, a fost blamat că și-a început cariera scriind „amestecat”, nu doar despre cărți bune, ci și despre unele proaste. Nu cred însă că tocmai pe drept. Blamabil este a scrie pozitiv despre cele proaste și negativ despre cele bune. În rest, critica literară în ansamblu, iar cea de întâmpinare în mod special, nu o pot concepe ca simplă grilă de evaluare, cu atât mai mult cu cât în definiția ei intră relativismul opiniei, ci și ca un catalizator pentru creația literară. Ea are deci și un rol constructiv, pe care nu și-l poate împlini ignorând pur și simplu, dintr-un nemăsurat orgoliu maniheic, ceea ce pare după primele pagini de ignorat. Rolul criticului nu se reduce la reliefarea și promovarea plusurilor, ci și la evidențierea minusurilor, asumându-și deopotrivă și nu mai puțin explicitându-și o perspectivă inevitabil mărginită.

Anca Vieru scrie o proză care se aseamănă free jazz-ului. Recunoaște ea însăși, într-un interviu la Radio România Cultural, improvizația ce guvernează prozele sale, deși nu o numește tocmai astfel, apropiată întrucâtva dicteului automat, de care o leagă de altfel vag și stranietatea din Chilipir, de pildă. În această proză imaginația e debordantă, lăsată fără baiere, astfel că ar putea înșirui la nesfârșit situații pe care le leagă suspansul întreținut de prevestirea unei catastrofe. O fată, Ema, cam lipsită de norocul de-a-și găsi un partener de viață ca prinții din povești își cumpără, în rate pe douăzeci de ani, după ce a fost părăsită de pușlamaua Vio pentru Aura, un apartament cu preț de chilipir, fapt ce-i alimentează continuu suspiciunea că ceva misterios nu e în regulă, deși toate verificările confirmă contrariul. Se simte mereu urmărită de ochi ascunși, află de la o țață că tocmai în apartamentul ei a murit o femei în urma unui accident ce implica focul, acolo fiind și alți morți. Între timp îl întâlnește pe Gabi, opusul lui Vio, „serios, implicat profesional”, cu concepție familistă, exact ce are nevoie, dându-i speranța că soarele poate răsări și pe strada sa, dar totul se dă peste cap când îl reîntâlnește pe Vio, care îi spune că s-a despărțit de Aura, că a rămas fără apartament din pricina unor cheltuieli medicale ale părinților și o seduce din nou. Vrea să se despartă de Gabi, căruia ezită să-i dea vestea proastă în excursie la Sinaia și povestirea se încheie cu posibilitatea unui accident de mașină fatal pentru cei doi în drumul întoarcerii la București. Suspans din vecinătatea celui din poveștile cu case bântuite și cu zone crepusculare. Unor situații și personaje cât se poate de realiste le sunt suprapuse, în proza menționată, altele ce țin de fantastic, la fel cum se trece rapid de la social la intim, de la dramă erotică la dramă de conștiință. Toate acestea și încă altele sunt doar schițate, semnalate ca valențe textuale, atenția fiind mutată mereu de la una la alta. Imaginației nu-i lipsesc aici accentele unei sporovăieli de chilipir, ale unui joc de dragul jocului, în cazul bun, al experimentului.

Alta e însă situația în Tradiție în familie. O familie, mai degrabă o specie („mă refer la familie în sens larg, cu înaintași, cu ramuri colaterale, tot, tot”) are ca trăsătură particularizantă spargerea involuntară a tot ce este casant în jurul lor („Noi pur și simplu spargem lucruri. La prima vedere ai spune că nu-i nimic deosebit, orice om sparge întâmplător un pahar, o vază, un geam. La noi însă e întâmplare când lucrurile rămân întregi.”). Nu miră că un bunic trebuia să fie primul care să-și dea seama de acest fapt tocmai când mâna unei fiice de boieri i-a fost refuzată la prima vizită în casa ei, unde a spart câteva lucruri de preț. Tocmai de aceea nu a mai riscat să ceară o alta în căsătorie până nu-i testează toleranța la asemenea defect. De atunci toți bărbații familiei, că doar ei au destinul acesta, își aleg soțiile în funcție de același test, astfel că familia și-a transformat particularitatea în adevărat cult, dedicându-i chiar o sărbătoare, „botezul cioburilor”, ce se celebrează când copiii împlinesc câte un an. Mai mult, evoluția tehnologică a omenirii pare, în bună măsură, consecința existenței neamului respectiv („au apărut geamurile incasabile, vesela din arcopal, berea la cutie, tot felul de invenții ale celor din neamul nostru, răspândiți în toată lumea”). Doar naratorul a încălcat regula testării viitoarei soții, fiind prea îndrăgostit de ea, iar când a spart prima dată ceva aceasta i-a făcut un scandal monstru, pe care el l-a ascuns părinților. Prin urmare, și-a ales soția nepotrivită. Tocmai de aceea fiul lor nu a făcut zob obiectele din jur la sărbătoarea cioburilor, ceea ce-i insinuează personajului narator teama că n-ar fi copilul lui. Urmează certuri, refuzul soției de a-i face copilului testul de paternitate, divorțul, chiar probleme cu poliția și cu locul de muncă. Toată povestea e spusă avocatului care trebuie să obțină custodia copilului pentru tată, întrucât un fapt semnificativ, spargerea ochelarilor educatoarei de la grădiniță, constituie dovada că fiul „a pornit-o în tradiția familiei”. Și aici se observă cu ușurință insolitul, cultivarea straniului și excrescența fantasticului pe structură realistă. Imaginația însă e supusă acum unei gestiuni scriitoricești mult mai coerente. Tradiție în familie nu mai e o nebuloasă de diverse stări și tâlcuri unite de logica experimentului sau a improvizării, ci devine constelație, alcătuirea ei ținând de o dialectică estetică. Astfel, povestea neamului de spărgători se relevă ca parabolă a tagmei artiștilor care sparg formele sau tiparele deja instituite, reconfigurând lumea în funcție de necesitățile lor existențiale. Inevitabil, ei sunt condamnați de simțul comun, la fel cum personajul e condamnat nedrept pentru tentativă de furt prin efracție, ajungând apoi vânzător de bilete la un WC public și arestat pentru că ar fi vrut să-și răpească fiul. De aici se deschid o serie de semnificații. De exemplu, avocatul ales e cititorul avizat, poate chiar criticul, căruia naratorul îi prezintă cazul său și argumentele nevinovăției, spre deosebire de cel din oficiu, care „n-a înțeles nimic”, situația socială precară în care a ajuns tânărul reflectă marginalizarea scriitorului contemporan și ignoranța cu care e tratată literatura etc.

Volumul Ancăi Vieru pendulează, prin cele 20 de proze scurte, între aceste două extreme exemplificate, de la naivitate artistică la întrezărirea unei articulări a viziunii. Formulele narative sunt, poate tocmai de aceea, eteroclite, trecând de la voce feminină la masculină și de la obiectivitate la subiectivitate fără să lase și semnalele gestiunii unei meditații estetice care să transforme trecerea într-o necesitate (sau poate c-a făcut-o, dar nu le-am văzut). Scriitura e însă mereu fluidă, marcată de o oralitate care n-are nimic de-a face cu obscenitatea gratuită și forțată a unor contemporani în vogă, fiind cantonată într-o decență deloc nefirească, nicidecum supărătoare sau anacronică. Stările resimțite pe parcursul lecturii sunt de asemeni complexe și subtil construite. Tristețea, ironia fină, comicul, neliniștea sau temerea, pe alocuri grotescul sunt îmbinate în subiecte ce fotografiază în general scene orășenești, de la bloc, fie el din vremea comunistă sau corporatistă.

Deși amare, Felii-le de lămâie sunt totuși menite a da savoare, nu a șterge rânjetul de satisfacție ca în bancul cu călugărița rea de muscă. Și amintita Tradiție în familie, Pașaportul de pe pian, Nimic despre Olimpia și Zi liberă dau și savoare și dovezile unor disponibilități artistice autentice.

_____

* Apărut la editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, Iași, 2015.

[Vatra, nr. 3-4/2015]