Nu-i nimic warm & fuzzy în debutul Elenei Boldor, dincolo de coperta lui glam-relaxată. Traxx e cel mai efervescent debut din 2021, unul cu o emisie poetică extrem de actuală, înrudit, ca imaginar și mod de căutare formală, cu ceea ce făcea Tudor Pop în Softboy mimosa, dar o idee ceva mai user-friendly, totuși.
Citește în continuare →
Elena Bălășanu scrie o poezie bine „cuibărită” în autoscopie brută, pe care o transcrie fără artificii stilistice și, în general, fără pretenții de construcție înaltă. Singurătatea nu ne face mai buni e un debut care execută astfel într-un mod grațios exercițiul dramei temperate, una bine ținută în frâu, deși nu iertată de irizările melancoliei; o pledoarie cap-coadă pentru un soi de încordare „călduță”, fără prea multe accente militante sau fără un radicalism discursiv.
Citește în continuare →
Un fel de fast & furious sentimental scrie Alexia Ema Burneci, într-un debut care se consumă între elanul și febrilitatea licențioase și tușele identitare melancolice (mai rare, e drept), sau măcar dark. Cu ochii la steaua Kajam e un volum în care biografia supurează la tot pasul – dispariția figurii masculine, sau provocările maternității de una singură sunt doar cele mai evidente – și redirecționează discursul intenționat vulgar, poza rebelă, nu de puține ori în irizare melancolică, care funcționează sub forma unor pasteluri urbane cu o notă serioasă.
Citește în continuare →
Destul de stăpânit debutul Teonei Galgoțiu din Mă uit înapoi și dispare, care scrie o poezie ce lasă impresia rigorii montajului. E, de altfel, prima și cea mai evidentă pentru o poetă care mizează pe construcții precise ca fiind principala strategie de coordonare a poemelor sale, ca mod de „îmblânzire” a lor.
Citește în continuare →
Antonio Doda s-a născut la 20 martie 2001 în Alba Iulia, județul Alba; elev în clasa a XII-a la Liceul cu Program Sportiv din Alba Iulia; a debutat cu poeme în revista Discobolul.
fucked up
mă trezesc mahmur
beau cafea de pe trupul tău
umplu melancolia
cu vinul din sticla răsturnată
dimineața ta e machiată
Citește în continuare →
Fără pedală, cu o neliniște organică și un orgoliu al viziunii debutează Dumitru Fanfarov. stepă și transă e un volum care rulează în registru agresiv-furios niște texte vorace, hotărâte în demersul lor. Aș zice, de fapt, că radicalizarea e strategia cea mai evidentă aici, discursul exterminator care acaparează, în exaltarea lui, toate compartimentele acestor poeme, de la stilistică și construcție, la teme și imagini.
Citește în continuare →
La debutul Antoniei Mihăilescu din note din secolul kitsch (Tracus Arte, 2020) cel mai bine funcționează simțul observației, canalizat cam tot timpul înspre cotidian. Exercițiile ei de tatonare a lumii din jur n-au nimic spectaculos, în sine, nici prin sferă de cuprindere, nici prin emisie – de regulă, o voce dură, dar care-și decantează angoasele cu calm, aproape tacticos (funcționează din plin aici un soi de miserupism al expresiei, nu știu cât asimilat, ori jucat, dar adoptat, oricum, ca atitudine poetică esențială). Ele reușesc, totuși, să lege în texte o anumită mitologie a derizoriului banal chiar și fără prea multe evenimente, ba mai mult, să facă din ea specialitatea acestor poeme.
Citește în continuare →
Mircea Andrei Florea debutează cu un volum în care discursul biologic e principala rațiune de coagulare a poemelor. Vegetalul și animalul sunt filtrele prin care Larvae recompune o realitate ce funcționează în parametrii unei naturi decadente.
Citește în continuare →
Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).
Citește în continuare →
Cristina Drăghici debutează cu niște poeme destul de viscerale, în care tensiunea se leagă pe marginea sentimentului vidului. Proiecțiile din anticorp se arondează, generalist vorbind, în jurul preferinței pentru teme serioase, cum e aceea a morții, sunt niște exerciții articulate, oricum, pe un fond existențial destul de sobru. Aici e, paradoxal, zona ei de confort, de aici își livrează cu lejeritate confesiunile uneori dramatice.
Citește în continuare →
revistavatra.org 