Etichetă / dosar
Anca URSA – Generația ’80 în poezie
În 1993, când Alexandru Mușina decide să publice o colecție de poezii optzeciste la editura colegului de generație, Călin Vlasie, gruparea discutată era deja dizolvată de ani buni, iar membrii ei aleseseră evoluții literare individuale, care se desprindeau mai mult sau mai puțin de emulația de poetici noi ale deceniului precedent. Victime ale istoriei literare sau ale propriei lipse de pragmatism, optzeciștii au știut prea puțin cum să-și promoveze și să facă rentabilă cultural propria marcă, deși nu se poate nega că au creat un moment major în literatură pe de o parte, iar pe de altă parte, istoria mare, devenită în ’90 mai prietenoasă, ar fi permis nu numai o „branduire” profitabilă, ci și o așezare corectă a grupării în percepția publicului literaturii din secolul trecut. Neexistând o „etichetă” valorizantă clară, se perpetuează în receptare o dinamică dramatică: fie se vorbește de „generaţia hi tech care a schimbat faţa literaturii/culturii române din ultimele decenii”, fie de „o grupare minorǎ sub raport valoric (cu cîteva excepţii fericite), mǎrunt-tehnicistǎ, dar lucrativǎ, (…) alexandrină, ratatǎ şi sectarǎ”1.
Așadar, în loc să însemne o formă obiectivă de redeschidere a interesului autorilor/publicului pentru idelogia creată în urmă cu 10-15 ani, antologia lui Mușina este doar un prilej de nostalgie timpurie și un sfârșit simbolic al coerenței creative de grup.
Citește în continuare →
Eliza DEAC – Vânt potrivit până la tare
Republicarea antologiei poeţilor germani din România, Vânt potrivit până la tare, realizată de Peter Motzan în colaborare cu Ioan Muşlea în 1982, primul în calitate de autor al notelor bio-bibliografice şi al postfeţei, al doilea – ca traducător, reclamă atât o reexaminare a impactului în epocă al primei ediţii, cât şi o evaluare a modului în care aceasta se prezintă într-o nouă versiune treizeci de ani mai târziu. Cea dintâi deosebire se observă în subtitlu: dacă volumul din 1982 preciza numărul autorilor – Zece tineri poeţi germani din România, cel din 2012 renunţă la numeral, întrucât reinclude două nume eliminate din antologia iniţială în cursul pregătirii acesteia, în condiţiile în care cei doi poeţi, Klaus Hensel şi Werner Söller, au emigrat în Germania de Vest. În mod explicit, ediţia a doua este, după cum se anunţă şi în prefaţă, o ediţie restitutivă, „fără intenţia de a completa imaginea fenomenului” (p. 24), pe care o lasă în seama unor cercetări ulterioare mai aprofundate. În afara poemelor semnate de cei doi poeţi din addenda 1, ea mai recuperează două serii de documente de epocă: una dedicată dezbaterilor ce au acompaniat activitatea aşa-numitului Grup de acţiune Banat între 1972-1974, iar cealaltă cuprinzând ancheta din 1983 a revistei Neue Literatur, republicată în traducere românească în revista Transilvania, cu privire la opiniile despre antologie ale colegilor români de generaţie. Este reintrodus aici şi răspunsul lui Dan Petrescu, cenzurat în versiunea românească a anchetei. În plus, notele despre autori au fost completate cu date despre evoluţia lor ulterioară. Citește în continuare →
Gheorghe PERIAN – Desant ’83
Cenaclul și antologia
În 1971 a existat o decizie oficială a Facultății de limba și literatura română din București de-a înființa un cenaclu literar, numit Cenaclul Junimea, a cărui coordonare i-a fost încredințată profesorului Ovid S. Crohmălniceanu. La întâlnirile de duminică, în Clubul Universității, au participat la început doar câțiva studenți, nucleul stabil fiind format din Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene și Ioan Flora, constituiți într-o grupare autointitulată „Noii”. Autorii (cei mai mulți născuți după 1950) au fost descoperiți și aduși să citească în cenaclu de către membrii vechi care și-au asumat și obligația de-a planifica lecturile. O alegere mai potrivită decât a lui Ovid S. Crohmălniceanu pentru funcția de coordonator nu s-ar fi putut face atunci. Trecut prin multe, pe deplin integrat în sistemul literar și politic, criticul știa pe ce butoane trebuie să apese pentru a înlesni reușita tinerilor săi cenacliști, de care se atașase și de al căror talent nu se îndoia. Mijloacele puse în joc pentru a forța debutul lui Sorin Preda sunt ale unui strateg desăvârșit, capabil să evite susceptibilitățile de tot felul, apărute în rândul factorilor implicați. Ori de câte ori a fost chemat la partid să dea socoteală pentru vorbele nesăbuite, căci anticomuniste, ale unor cenacliști, Crohmălniceanu a avut tactul necesar pentru a-i tempera și pe unii, și pe alții, asigurând astfel supraviețuirea cenaclului vreme de aproape două decenii. Cu spiritul său prevenitor, criticul a izbutit să facă din Cenaclul Junimea o „instituție” acceptată și recunoscută de forurile de atunci, atât de cele politice și universitare, cât și de cele literare. În plus, pentru a cimenta legătura dintre membrii cenaclului și pentru a consolida conștiința de grup a acestora, i-a încurajat să se angajeze în două întreprinderi colective, cum au fost scrierea în comun, după reguli dinainte fixate, a unui roman (rămas în manuscris) și publicarea, într-o antologie, a câtorva din prozele scurte citite în cenaclu. Citește în continuare →
Iulia RĂDAC – Cinci
Prima ediție a antologiei Cinci apare în 1982, la Editura Litera, şi cuprinde poeziile a cinci tineri poeţi formaţi în cadrul Cenaclului de Luni: Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. Din perspectiva lui Nicolae Manolescu ei reprezintă „al doilea val de tinere talente”1, primul val concretizându-se în Aer cu diamante (1982), antologia care adună laolaltă poeme scrise de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, apărută anterior cu prefaţa aceluiaşi critic, tot la Editura Litera. Că aceste volume sunt în continuare două puncte de reper pentru istoria optzecismului poetic românesc, dar și pentru poezia românească în general, bucurându-se de atenția publicului cititor, o dovedește faptul că ambele antologii au fost reeditate recent în formatul lor original, cu coperta și ilustrațiile semnate de Tudor Jebeleanu și prefațate de Nicolae Manolescu: Cinci la Editura Tracus Arte în 2011, iar Aer cu diamante la Editura Humanitas în 2010.
Majoritatea opzeciştilor consideră esenţială legătura dintre apariţia Generaţiei ’80 şi cea a Cenaclului de luni. Mircea Cărtărescu plasează „începutul aventurii optzeciste în 1977, anul înfiinţării «Cenaclului de luni», care, sub conducerea lui Nicolae Manolescu, avea să fie timp de şapte ani nucleul conştiinţei de generaţie, nucleul valoric şi ţinta tuturor atacurilor antioptzeciste”2. Cenaclul s-a înfiinţat în 3 martie 1977 şi aparţinea Centrului Universitar din Bucureşti, iar majoritatea studenţilor care îl frecventau proveneau de la facultăţile de Litere şi Filosofie. Cenaclul de luni a constituit: „direcţia principală, de departe cea cu adevărat inovatoare”3 a optzecismului, crede Mircea Cărtărescu, iar poezia a găsit în cadrul cenaclului un spaţiu propice de lectură, urmată de discuţii pe marginea textelor. În intervalul de şapte ani cât a funcţionat cenaclul, până să devină prea deranjant pentru sistemul politic comunist, poeţii formaţi aici, între care şi poeții ale căror poeme formează antologia Cinci, au reuşit să publice volume individuale şi colective de poezii, producând o mutaţie esenţială în poezia românească. În acest sens, Mircea Cărtărescu identifică două „aripi” optezciste: una orientată către text şi cealaltă către realitate. Lunediştii sunt orientaţi către realitate, vor să şocheze prin îndrăzneala versurilor lor, să răstoarne non-valoarea, să denunţe ipocrizia. Citește în continuare →
Corina CROITORU – Aer cu diamante
Manifest al optzecismului poetic românesc, antologia Aer cu diamante, publicată de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan la Editura Litera în 1982 și republicată la Editura Humanitas în 2010, este, la trei decenii distanță de la apariția ei, o carte pe care cititorul de astăzi o poate bănui cu îndreptățire de resurse inepuizabile de oxigen. Tânără precum cei patru lunediști surprinși într-o fotografie memorabilă pe coperta a patra a volumului, poezia din Aer cu diamante sfidează încă prin prospețimea ei. Ca o fiică ilegitimă care a schimbat radical fizionomia poeziei românești a secolului trecut, refuzând categoric postura de „bunică” pentru cea de soră mai mare a formelor ulterioare de poeticitate, poezia celor patru „Beatleși” cucerește cu ușurință, deși se lasă pătrunsă cu dificultate. Cel mai adesea, sensul ei profund se articulează diafan în spatele unor conglomerate de cuvinte rupte din realitatea în care, notează Mircea Cărtărescu în Poem de amor, nu se întrezărește „nimic metafizic, doar o nervozitate fără greșeală, doar un fel de scârțâire de celofan violet”.
Astfel, două mari teme lirice precum iubirea și moartea sunt ambalate de Cărtărescu în celofanul foșnitor al unui nou imaginar poetic, electrizant prin ineditul asocierilor de termeni, care înlocuiește, în timpul unei eclipse bâlbâite de lună de la televizor, viziunea cu vederea sau chiar cu vedenia: „și doar un fel de a apăsa cu degetul pe două fire prost izolate/ și în bucătăria dementă te-ai arătat limpezită și transparentă ca un giuvaer de două sute de mii de carate/ și am văzut până la tubul digestiv moartea”. După două pagini de ipostazieri plate și absurde ale morții („am văzut-o sprijinită de gardul de fier al spitalului de ftiziologie”, „am văzut-o ducându-se după chifle și ziare”, „am văzut moartea fabricată pe cale sintetică”, „am văzut-o despăduchindu-se de rubine în regiunea dintre pancreas și ficat” etc.), radiografierea se soldează cu o explozie, căci, într-un final, „eclipsa de lună se bâlbâi așa de rău că ecranul plesni/ și moara dâmbovița se bolovăni ca o cetate atlantică scufundată (…)/ nimic metafizic: în curte basculantele uguiau, iar în noi intestinele/ împodobeau cu steluțe electrice pomul de iarnă”. Coborâte din planul cosmic tocmai în busculada intestinelor umane, după o eclipsă bâlbâită de lună, astrele devin simple elemente decorative într-un tablou democratizat în care iubirea nu mai e altceva decât o atingere de conștiințe reci: „să facem dragoste, să ne culcăm împreună/ să ne atingem cu conștiințele reci”. Citește în continuare →
Istoria postmodernismului prin antologii
Se vor împlini în curând patruzeci de ani de la debutul în volum al scriitorilor postmoderniști. E o durată suficient de lungă încât să putem observa o devenire în interiorul fenomenului reprezentat de ei și chiar să încercăm o periodizare a acestuia. Etapele sunt aproximative pentru că au existat suprapuneri și întrepătrunderi care îngreunează cronologizarea. Dacă urmăm succesiunea antologiilor publicate de acești scriitori, se poate vedea că ele se grupează, după un criteriu sociologic, în patru categorii inegale sub raport cantitativ.
Din prima categorie fac parte antologiile de grup apărute una după alta, în ritm accelerat, la începutul anilor 1980. Aer cu diamante a deschis seria, fiind urmată la scurt timp de Cinci și Desant ’83. Autorii erau absolvenți sau încă studenți ai Universității din București și frecventau cenaclurile literare din universitate, puse sub conducerea unor profesori din acea vreme. Asemenea cenacluri existau și la Cluj, și la Iași, și la Timișoara, dar acestea n-au izbutit să publice în condițiile de atunci volume reprezentative, de felul celor trei amintite. Au fost doar încercări soldate cu eșec. Specific pentru această etapă este că toate grupurile (nu doar cele bucureștene) au căutat, mai mult instinctiv decât cu premeditare, să se pună sub protecția unor instituții puternice, cum erau facultățile cu profil filologic, și a unor coordonatori prestigioși, de la care așteptau sprijin și recunoaștere. Prin faptul că au trecut în mod voluntar sub protectoratul acestora, scriitorii tineri au arătat cu claritate că vor să se manifeste în interiorul sistemului și în limitele lui, acceptându-i regulile și răspunzând pretențiilor sale. Unele gesturi de frondă au existat, dar pe ansamblu grupurile n-au fost angajate politic și n-au luat poziție împotriva comunismului în mod deschis. Reacțiile de acest fel se vor face simțite peste câțiva ani. La începutul deceniului al nouălea, cu speranțele de viitor încă intacte, scriitorii tineri aveau conștiința că aparțin unor grupări literare diferite, conștiință pe care cei din cenaclurile bucureștene și-au întărit-o în plus prin publicarea antologiilor menționate. Conștiința aceasta a fost și una a diferențelor, a separării și a rivalităților dintre grupuri, și de aceea, de la un punct încolo, ea a devenit o frână și a întârziat integrarea „optzeciștilor” într-o unitate mai largă.
Melinda CRĂCIUN – Despre forţă, nebunie şi curaj
Un poet care declară că „Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi.” (Interviu cu Angela Marinescu: Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi, de Filip-Lucian Iorga, în „România literară”, nr. 23, 2004) nu putea să rămână fără un jurnal destinat publicării. Jurnal scris în a treia parte a zilei, completează volumul de proză din seria de Opere Complete (Vol. III, Editura Charmides, 2016, ediţie la care voi face referire în această lucrare, dar cartea a văzut lumina tiparului în 2003), propunând cititorului o proză ce s-ar presupune confesivă, plasată sub umbrela încăpătoare a genului diaristic. Cum, însă, în opera Angelei Marinescu, nimic nu e ce pare a fi, nici jurnalul nu e confesiunea de budoar cu care ne-am obişnuit la majoritatea autorilor de jurnal. Titlul textului trimite, cu certitudine, înspre poetica genului. „Nici o pagină de jurnal nu e scrisă, metaforic, la lumina zilei, ci la întuneric, şi luminată, spiritual, de o lampă de birou. Chiar atunci când notează febril, în primele minute de după răsăritul soarelui, un eveniment «jurnalier», autorul face noapte în jurul său, adică impune artificial oprirea timpului pentru a-l putea comenta. El creează automat «noaptea», id est orele veghei, fără de care ar fi imposibilă orice notaţie.” (Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, ed. Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 138.) Opinia lui Mihai Zamfir pune în discuţie un aspect legat de momentul creaţiei şi de latura umană ce se manifestă atunci. Ştim de la diarişti că, în general, notaţiile în jurnal sunt făcute seara, în mare singurătate, atunci când fiinţa se eliberează de toate crispările, întunericul favorizează ideea de intimitate şi caietul primitor îi permite orice tip de eliberare. Dacă ar fi să-l credem pe Bachelard, se instituie, practic, starea de reverie, iar „în reveriile noastre, în marea singurătate a reveriilor noastre, când suntem atât de profund eliberaţi, încât nici nu ne mai gândim la rivalităţile posibile, tot sufletul nostru se impregnează de influenţa lui anima.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 68.) Partea a doua a titlului, Jurnal scris în a treia parte a zilei (s.n.) trimite, cu siguranţă, înspre astfel de teorii care ajung la concluzia că notaţiile intime se scriu „noaptea”. Spiritul ludic e evident în titlu, deoarece avem de-a face cu un text cerebral, cu autoanalize lucide, cu opinii pertinente, de care, cu certitudine nu e responsabilă anima. Resorturile intime ale textului diaristic sunt mânuite cu atâta abilitate, încât nu putem acuza textul de artificialitate. Autoarea e perfect conştientă de ceea ce face prin intermediul textului cu cititorul său, asemenea păpuşarului dibaci, ce cu greu se vede în spatele marionetelor sale. Citește în continuare →
Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare
Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina). Citește în continuare →
Violeta SAVU – Basaraba Angela
revistavatra.org 