Etichetă / Emilian Galaicu-Paun
Emilian Galaicu-Păun – Tânărul. Parca
Din fereastra mea de la cămin se vedea, la o azvârlitură de băţ,
falnic, turnul Ostankino – ditamai ţurţur la streaşina Rusiei, tot o
„închisoare-a popoarelor”, însă cu gratii din ce în ce mai transparente –,
despre care, în trecere, Cioclea spunea: „Au şi ruşii o sculă erectă, şi aia
de beton!” (pentru mine, un ac de pick-up mai degrabă, şi Moscova –
cu Садовое şi, pe centură, БольшоеКольцо – un vinil de la firma «Мелодия»)
Gorby tocmai schimba, ferm convins c-o întoarce doar, placa.
Şi încă puteai să-ţi mar-
quez*-i poemele: „Made in USSR”.
„ …eu, Şerban Foarţă, voi fi debutat ca unul dintre foarte mulţii heteronimi ai lui Paul Valéry!”
Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de… 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi. Iar acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Şerban Foarţă:Sunt într-o situaţie uşor privilegiată: „Mallarmé”-ul meu a fost Mallarmé însuşi. (Vor mai fi fost, desigur, şi alţi câţiva: numai fanaticii sunt „homines unius libri”.) Cât despre „tânărul Paul Valéry”, tot eu mi-am fost… Paul Valéry-ul propriu! Citește în continuare →
Al. Cistelecan – Sang d’encre
O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui vampirism textual) sînt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci cînd atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de țesătură deopotrivă densă și lăbărțată în care impetuozitățile sînt administrate de migală iar somațiile gravității ultime de o conștiință a artefactului și jocului. Citește în continuare →
Emilian Galaicu-Păun – Octoih matern
-
Praznic
În vara lui
’46, atunci
mama şi-a
mâncat-o
– fiartă! –
păpuşa de
tărâţe a
copilăriei.
Citește în continuare →
Emilian GALAICU-PĂUN – Silenzio (Stampe)
Un poem
o
r
t
a
l
consumă
aerul
unei limbi
dintr-o
suflare;
după, vine
poezia
să-i facă
respiraţie
gură la
gură –
deloc
întâmplător
Sărutul
lui Brâncuşi
pecetluieşte
un mormânt.
Silenzio stampa
La capătul
celor 40
de zile
de grevă –
cea mai
lungă din
Europa
de Est! –,
ultimul
artist al
foamei
şi-a cusut
gura pe
dinăuntru
cu propriile
coarde
vocale.
(The rest
is silence)
Respice finem
Văzându-l
cum trage
să moară,
apropiaţii
se grăbiră
să-i aprindă
între degete
o lumânare
(…şi tot aşa,
lumânare
de la
lumânare!),
atât că
ignoranţi
în materie
de suflet
nu ştiau cum
Dum-
ne-
zeu
să dea mai
tare flacăra.
Coup de grâce
La cei cca
44 de ani
de posteritate,
poezia lui
Paul Celan
(1920-1970)
seamănă tot
mai mult cu
Romy Schneider
(1938-1982)
puţin înainte
de a-şi pune
capăt zilelor.
Jus vita necisque
Câte-o naştere
pentru fiecare
(tentativă de)
suicid –
la plecare,
Sylvia Plath
(1932 – 1963)
nu datora
nimic nimănui.
Vieţi paralele/
morţi în serie
Cine cui
trebuia
să i-o pună
care cu cine
să şi-o tragă
– în serie
sau paralel –
ca nici unul
din cei trei:
Jimi Hendrix
(1942 – 1970)
Janis Joplin
(1943 – 1970)
Jim Morrison
(1943 – 1971)
– cel puţin
din respect
pentru legea
vaselor
comunicante –
să nu moară
singur de
supradoză?!
Zippo
Trupul
flamboaiant
al micuţei englezoaice
Jane Birkin
ţâşnind din mâinile
lui Serge Gainsbourg
(1928 – 1991)
cât să-şi aprindă
une dernière cigarette.
Trisecţiunea de aur
1.
…şi dacă
maică-sa
l-ar fi
născut
prin
cezariană,
Yukio Mishima
(1925 – 1970)
tot îşi
făcea
seppuku?!
2.
…când
înţelepciunea
unei vârste
înaintate
i-a spus
că bătrâneţea
e o ruşine,
Yasunari Kawabata
(1899 – 1972)
şi-a spălat-o
cu sânge.
3.
…prieteni
la cataramă
în viaţă,
moartea
i-a prins
la o cingătoare
(aceeaşi)
de samurai –
în chip de
wakizashi*, Mishima
& katana**, Kawabata.
* wakizashi (脇差) – sabie japoneză cu lamă scurtă, măsurând între 30 şi 61 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu katana.
** katana (刀) – sabie japoneză cu lamă lungă, măsurând peste 60 cm, purtată de samurai la cingătoare, împreună cu wakizashi.
Cap sau pajură
1.
Ultima
orhidee
de la
butoniera lui
Oscar Wilde
(1854 – 1900),
înainte ca
acesta să-şi
schimbe
smochingul
de dandy
pe zeghea
de puşcăriaş –
ca un cocoş
tras al unei
arme de foc
ţintindu-i
n
i
m
a
Orice
orhidee
trecută
printr-o
butonieră
de frac
se preface
în clitoris,
şi doar
orhideea lui
Marcel Proust
(1871 – 1922)
în prostată
CV = WC
…după ce
l-au bătut
până când
s-a căcat
cu sânge
pe el, Osip
Mandelstam
(1891 – 1938)
a tras apa
şi a curs
â
n
g
e, 5 l –
sângele apă
nu se face
Patriarhală
Pe când
tânăra
văduvă
răcnea
fără sine:
„Gheorghiţăăă,
cui mă laşi?!…”,
pe marginea
gropii
bărbaţii
satului
mustăceau
în tăcere.
M.M.
Într-o palmă
strâng
linia vieţii,
într-alta
o lamă
punând[u-şi]
semnul
„=”-ităţii
de-a curmezişul.
Ghici în
care mână,
Mady Marin
(1956-2003)?
Priveghi
…acum
şi ochii tăi,
Alexandru
Muşina
(1954 – 2013),
vor spori
albastrul
de Voroneţ.
Mutatis mutandis
Asta da,
solidaritate
de breaslă –
în ultimii ani
Eugen Cioclea
(1948 – 2013)
cerea mereu
de mâncare
şi i s-a dat
din când
în când
de băut.
Mort beat
1.
Nu-i aşa,
frate de cruce
Ioan Flora
(1950 – 2005),
că roua de
dimineaţă
taie greaţa?
2.
Şapte ani –
şi gata,
Gheorghe Crăciun
(1950 – 2007),
ţi se-ntoarce
pe dos
stomacul
de câine
al mormântului!
Diptic fumat
1.
…fără
Alexandru Vlad
(1950 – 2015)
aceasta CHIAR
nu este o pipă!
2.
Om de viaţă,
moartea l-a dat
peste cap –
acum Al. Vlad
trage pe nas
tămâie de pipă
şi bea tutun
de cădelniţă.
Greenpeace /
Pax aeternum
În ziua
în care
şi cimitirele
vor deveni
vegetariene,
nu noi, ci
morţii
noştri
iubiţi
ne vor
scoate
de Paştele
Blajinilor
la iarbă
verde.
Despărţirea de Goethe
Dacă-mi caut
moartea
cu lumânarea
este tot
ca să fac
lumină
mai multă lumină
Bras de fer
…dar nici
Iisus
nu-şi
poate
trece
prin
poarta
(de metal)
a raiului
decât
găurile
din palme,
nu şi
cuiele!
Pietà
Acum
tot
ce-mi
doresc
este
încă 7
ani de
viaţă
şi doar
ca să
pot fi
îngropat
într-un
mormânt
cu mama:
unu-n
braţele
celuilalt
aşteptând
învierea
din morţi.
[Vatra, nr. 9/2015]
Fratele Emil
Emilian GALAICU-PĂUN
N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.
Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.
O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-
lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman
n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –
cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.
Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile
militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.
Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea
spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-
lui Emil taburetul – o lume-n suspans.
Să nici nu se aşeze la masă de scris
– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,
ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea
nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care
o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.
De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.
Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!
Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,
când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care
scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe
conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.
Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.
Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe
cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două
decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,
o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi
veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.
Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,
mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.
Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,
la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,
ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.
[Vatra, nr. 8-9/2014]
Albă ca Zăpada şi cei/cele 7
EMILIAN GALAICU-PĂUN
revistavatra.org 