Argument

Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi

Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.