Etichetă / Mihok Tamas
Poeme de Ioan Radu VĂCĂRESCU, Doina IOANID, Aura CHRISTI, Ioan MILEA și MIHOK Tamás
Ioan Radu VĂCĂRESCU
peste ani veți înțelege
peste ani veţi înţelege dragii mei
măcar veţi bănui
cum stau în cer ca și pe pământ
fiinţele şi lucrurile lumii acesteia
ani nu mulţi dar destui încât să fiţi
prea obosiţi ca să luaţi totul de la capăt
sau poate că totuşi nu
și sunt eu acuma prea pesimist
zeii au îmbătrânit şi ei
iar unii au dispărut de mult
și-odată cu ei nevinovăția și frumusețea lumii acesteia
și lumilor celorlalte atîrnate
în crengile marelui arbore alb ca zăpada
Citește în continuare →
MIHÓK Tamás – Scâncetul sângelui din Eden
Într-o eră a prosperităţii spiritului competitiv, în care nu ducem lipsă de concursuri şi în care muzica şi-a lărgit aproape incomensurabil spectrul de genuri, nu e nefiresc să ne întrebăm, cu (auto)ironia de rigoare: Oare cum ar suna cel mai autentic şi irezistibil cântec? Titlul noului volum al Medeei Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările,* unul demn de atenţia juriului Guinness, ne propune, aparent, o soluţie. Doar că, odată formulată, ostentaţia se extinde numaidecât în sfera altor curiozităţi, dintre care, pesemne, prioritară e: Ce criteriu se ridică la rangul validării unui asemenea triumf?
Structurat pe două părţi, Nocturn I. respectiv II., volumul prezintă un cerc vicios de reinventări ale condiţiei umane, prezentat din unghiul singurului personaj, captiv al propriei drame, imobil, animat exclusiv de limbaj. Realitatea sa exterioară este pusă în funcţiune de principiile oralităţii, căci da, versurile din Cîntarea…, înainte de toate, au această menire de a fi rostite. De aceea, din punctul de vedere al dinamismului, pe majoritatea ni le putem imagina articulate pe o scenă de o actriţă cu zâmbetul pe buze şi cu o privire alienantă, bolind de tumultul psihotic. Este chestionată astfel şi dimensiunea terapeutică a poeziei, întrucât, în sincronicitatea spectacolului, reverberaţia captată în formule magice produce veritabile dialize ale conştiinţei, sporindu-i exponenţial acuitatea: „Mâna mea te priveşte,/ Mâna mea te/ Priveşte (…) Sunt eu o/ Mie de ciocârlii ucise,/ Sunt eu o mie de ciocârlii,// Ucise.” (În goană). Iată un exemplu de mărturie privind funcţia organică a comunicării: „Nimic n-a fost./ Limba mi-a sărutat mintea,/ Cum eu, vorbindu-ţi, am/ Făcut.” (N-am spus)
Înaintând în lectură, descoperim că drama declamată de Medeea se compune din straturi de subţirimea petalelor. Poezia ei nu se adresează profanilor, ea se deschide doar la contactul cu un anume tip de sensibilitate, unul receptiv la taine. Ne aflăm, deci, în faţa unei realităţi poetice din afara establishmentului douămiist şi post-douămiist. O atmosferă profund polenizată cu zorzoane stilistice, psalmodieri înfundate într-un eden sanitar traversat de suspiciuni.
Vocea lirică a Cîntării… împrumută din solfegiile vechilor capodopere – o noţiune deloc la modă – dând senzaţia înălţării în paşi de retragere. Chiar şi ortografierea versurilor cu majuscule iniţiale reprezintă un pont în desluşirea exigenţelor acestei poezii. Sintaxa este paranoidă, pe alocuri naumiană, în care primează dramaticul, suprarealităţile fiind dozate în mod asertiv şi descriptiv: „Părul meu e o pădure de/ Căprioare moarte./ Părul meu e un râu învolburat.” (Mâna soarelui). Deşi autoreferenţial, discursul Medeei Iancu este fragmentat nu atât de dragul experimentelelor textuale, cât pentru a sublima ideea poetică. Sunt exploatate, în special, imaginile gustative, hiperbola şi oximoronul (cel mai important interval e cel dintre sănătate şi boală – v. N-o să şterg). Cu acest ultim instrument drama ei produce implozii, înfăţişând un eu poetic în prag de absorbţie de către imposibilităţile aclamate: „O să am o pagină albă,/ O să am o/ Poezie/ Sănătoasă, o/ Să o vindec, o să/ O lepăd de// Sine.” (Lumină)
Maestră a transfuziilor semantice, Medeea Iancu se duelează cu Poezia în deplinătatea ei materială: „Să târăşti rândurile până la râu,// Să faci un foc pocnind versul de/ Vers,/ Să-ţi ucizi/ Poezia” (Să târăşti rândurile); „Am purtat versul înăuntru, cu/ Greţuri, cu kilogramele lui în/ Plus” (Am purtat versul înăuntru). În cadrul unor poeme ce funcţionează ca nişte combine generatoare de tropi, întâlnim şi imagini/personificări intangibile, cvasi-groteşti: „lupa atotştiutoare” (Aceste vorbe nu), „Viermele în hohot se/ Gândeşte la/ Tine,” (Tulpina din fată), „Cearcăn şuşotit” (Fluturele), „Mâna soarelui e/ O batistă plină de/ Sânge.” (Mâna soarelui). Acestea pot fi percepute doar prin intermediul unei pelicule subţiri şi transparente, convertoare de senzaţii, aflându-se în posesia celor iniţiaţi.
Puritatea pastorală a Cântării… este pătată doar de elemente ce ţin de recuzita medicală („Limbajul e o biopsie” – Lumină). Voluptatea vulnerabilităţii pâlpâie la tot pasul ca o lanternă roşie: „Cum îţi vorbesc eu ţie,/ Cu inimă prinsă, momită!” (Cum); „Iată trupul meu:/ Pâlcuri, pâlcuri de/ Crini decapitaţi.” (Nimic nu sunt); „Acum,/ Doar acum sunt vie/ Ca o floare pe care a mai rămas doar/ Pistilul.” (Sângele)
Ideea de sacrificiu este anunţată încă din mini-parabola motto-ului, temă care, la braţ cu motivul albinei, traversează întregul volum. Tot în debutul cărţii apare şi următoarea acoladă de definiţii ale fiinţării literare: „Poemul meu este ruina templului grec./ Poemul meu este o constelaţie de cicatrici./ Poemul meu este o crimă.” (Nu mai am putere); „Mâna mea dreaptă se/ Numeşte Cain.” (O) Legea talionului vizavi de actul creaţiei este surprinsă şi în gesticulaţiile manifestate cu tandreţe biblică, antitetice în măsura în care prezintă două epicentre: înălţarea – cerul („Lacrimile mele înalţă munţii” – Mâna soarelui; „Lacrimile mele ridică arca” – Nimic nu sunt); camuflarea – pământul, pielea. Pârghiile ei se întrevăd bine în poemul Ascultă-mă: „Întinde mâna. Fereşte-ţi ochii./ Ca şi soarele sunt/ Sub umbra palmei tale.” Iar de la comparaţie la posesiune şi identificare nu e decât un pas: „Lumina îşi are seminţele în mine!” – Nu mai am putere. Până a deveni focar de lumină, protagonista dramei are de parcurs o singură etapă: sacrificiul suprem şi decisiv depinde de asimilarea brută a cunoaşterii: „Lumină am mâncat” – Ca o pasăre care a rătăcit drumul sunt lacrimile mele; „Înghit tot cerul” – din poemul omonim; „Un câine molfăie lumina” – Cu gâtul de stele străpuns. Poeta ne lasă impresia că vrea să construiască mult numai şi numai în virtutea irosirii lui în rostire; această tendinţă se reflectă cu succes în poemul Nu, un manifest atroce, o invitaţie la nimicirea spectaculoasă a frumosului.
Tărâmul Făgăduinţei este proiectat înlăuntru, singurul loc unde comuniunea omului cu natura se mai poate restabili: „Sunt un dejun pe/ Iarbă” (Sunt stupul gol); Prin vară am păşit eu. Portativele concepute în tandemul om-natură sunt susţinute mai ales prin verbul „a fi”, poeta târându-şi astfel, de-a lungul Cîntării…, dorinţa febrilă de conectare.
În pofida calităţii artei cântate de-a se desfăşura pe coordonate temporale, „incantaţiile electrizate (…) de funebre şi de miraje” (Al. Cistelecan) ale Medeei Iancu îşi fac efectul în răspăr. Imaginile poetice stau agăţate de un cer al sublimului, de unde, dacă ar cădea, ar risca să devină omogene cu „toate cântările”, ocupându-şi segmentul cuvenit de temporalitate. Dar poeta este conştientă de longevitatea cu care şi-a înzestrat Cântarea: „Sângele meu este pana păsării Simorgh” (Sângele meu este); „Pielea mea este la fel de înaltă ca şi/ Cerul (…) Stau lipită de cer./ Îl şterg ca pe o/ Lacrimă.” (Un nai) Acest netimp îşi deschide porţile dramei, abandonând, în culise, epicul. Iată cum poeta, în loc să înlănţuie evenimentele, le îngheaţă într-un sincron de impact: „Tobe şi coarde/ Aplaudă saltul meu/ În/ Cenuşă.” (Nu sunt aici)
Acestea sunt, în opinia mea, hit-urile volumului: Stau respectiv O – ultima fiind o amplă meditaţie asupra propriului destin. Prin preajma acestora se clasează şi poemul Voma asta, doamne, o confesiune transcendentală ce merită citată în întregime: „Voma asta, doamne,-n care/ Toţi îngerii-ai trimis, toţi/ Îngerii,// Răguşindu-mă, schimonosindu-mă, toţi/ Îngerii-necaţi în/ Chiuveta spitalului de Zi,// Şi sângele meu de/ Rai golit, de adn-ul/ Tău, doamne, toţi// Îngerii mânjindu-mi gura,/ Împuţinându-mi/ Părul,// Lăsându-mă o nadă/ Omului.”
Cîntarea care a biruit toate cântările este, aşa cum însăşi poeta mărturiseşte, o „Înnoptată elegie” (Către ochi) tradusă şi printr-un „scâncet” prelung (Era dreptul lor). O doină scrisă cu sânge angelic revărsat în pulsaţii bipolare (Un cuvânt). Dintre criteriile pentru care cântarea Medeei Iancu se autodeclară biruitoare amintim, aşadar, flexibilitatea moderată în a-şi contrage în detalii conştienţa omniprezentă şi (supra)saturaţia discursului cu fluorescenţele metaforei (o săgeată aruncată minimalismului mainstream).
Aceste abilităţi o propulsează pe autoare în rândul poeţilor autohtoni de primă mână. Nu ştiu dacă ei îi aparţine cel mai autentic şi cel mai irezistibil cântec, dar cu siguranţă se află deja pe lista scurtă de nominalizaţi.
_______
* Medeea Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Andreea POP – Politici de expansiune
De la un fond livresc mai mult sau mai puțin declarat pot fi revendicate cele mai multe din poemele care alcătuiesc winrar-ul lui Mihók Tamás (Tracus Arte, 2015). Ele dezarhivează o serie de exerciții de sondare introspectivă într-un regim tonic, alert, de euforie verbală care desfășoară „travaliul” vizionar în ritmuri sincopate.
O demonstrează cel mai concret chiar secvența care deschide volumul și care descrie foarte fidel efervescența la care e supusă imaginația poetului, tradusă aproape sub forma unui manifest agresiv prin ostentația lui: „cuvintele mele nu mai au/ răbdări de topică// noaptea ele se adună/ ca boala cándida/ pe limbă// au renunțat la cozi infernale/ & la bunele maniere// […] cuvintele mele sunt imprudente/ ca o bombă atomică/ într-un poem samizdat/ scris cu cuvintele altuia/ mai înalt și mai singur”, *. De o asemenea gesticulație impetuoasă vor uza cele mai multe din poemele de orientare livrescă, în care achiziția culturală va fi valorificată în chip nemediat și aplicată unei game generoase de variațiuni: schița teoretică, uneori pe marginea rostului poeziei (mântuitor all in), referința culturală, prelucrată prin inserția literară (în total iacov, hipodrom muzical), „șlagărul” postmodern (jocul terț), reperele cotidiene – kandinsky, kafka – etc. Toată această schemă în care e angrenată „moștenirea” cultă echivalează în poemele winrar-ului partitura cerebrală ca tonalitatea cea mai la îndemână pentru consemnarea crizei și a hiatusului existențial. Reflecția lucidă (și acidă, simultan, căci de o temperatură incandescentă adesea), ridicată la rang de fizionomie lirică fundamentală, face din poet un cerebral îmbătrânit înainte de vreme care își deapănă singurătățile într-o suită de balade postmoderne.
Construite pe o asemenea acustică de austeritate, poemele vor media radiografia monotoniei și vacuumul cotidian în imagini tehnicizante care îl aproprie pe Mihók Tamás de o zonă de „cantonament” frecventată cu regularitate și de către alți „confrați” literari (Ștefan Baghiu, Justin Dumitru etc.) și care concentrează plictisul și alienarea urbană în mici „rezervații” de viață suprasaturate de sens. Dincolo de mecanica zilnică („sunt atâtea inerții în orașul ăsta/ de-ți vine a scoate poeți din/ semințele de dovleac”, tot așa, nu spun nimic), ori „fauna” locală („cu gene false/ extensii de păr și alte drăcovenii”, răscoala din paișpe), tot acest „monolog al așteptării” e rezumat foarte sugestiv în poemul amprente, care ar merita citat în întregime pentru felul în care descifrează izolarea individuală în ecuație cibernetică: „aștept zorii zilei cu mâinile încrucișate mint/ cu mâinile delăsate mint/ cu mâinile în buzunar// de fapt/ nu poziția mâinilor mele dă de gândit/ ci flecăreala de pe fb// dau scroll în jos pe timeline-ul altora/ cuvântul omonim îmi pare o nesimțire/ el a ajuns atât de lung că a-ntrecut limitele/ cuvântului om/ bunul simț & co.// […] e un sentiment de aerosol sau mai știu eu ce/ pe fb/ plouă cu pisici și câini/ ar spune englezul/ rece și bonom/ pe aripile tale de înger/ văd amprente/ aș spune eu/ cald și trist// mă pun înapoi în pat/ și mă-nfășor în pătură/ precum într-un/ shut down.” Într-o astfel de atmosferă aseptică vor fi tratate și poemele erotice, care suferă, mai toate, de o mină ceva mai relaxată. Poezia ține aici de teren de joacă, desenul amoros e soluționat în câteva locuri în cheie ironică (am ajuns să cred), iar notația senzuală sfârșește deseori în farsă (la persoana a treia). Predispoziția poetului pentru expansiune și voluptate imaginativă se poate citi cu ușurință în astfel de versuri.
Căci nicăieri nu-i loc de patos dramatic, indiferent de reflecția sobră, de factură superioară, în direcția căreia sunt focalizate câteodată mai mult sau mai puțin evident poemele; episodul biografic (aproape accidental în ansamblul celorlalte „bucăți”) cu tentă melancolică și irizare elegiacă din tabla de șah a lui bunicu (foarte reușit, dealtfel) va fi, de aceea, repede amendat de înclinația rațională a poetului („mă vei acuza de/ voluptate testamentară”). Mihók Tamás scrie peste tot o poezie de o tonalitate degajată, vibrantă, dar care în traiectoria ei dezinvoltă, ce prizează deseori experimentul formal ca pe o virtute de prim rang, nu se pierde, totuși, în divagații pur decorative. Întâia calitate a liricelor din winrar de tot e dată de (con)știința echilibrată a dozării materialului poetic.
_________
* Mihók Tamás, Winrar de tot, Editura Tracus Arte, București, 2015
***
Tot o poezie de program extravertit, care își declamă angoasele cu o exuberanță a frazării, va scrie și Maria Pilchin în debutul Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015). Doar că politica de expansiune vizează aici mai mult aparatul retoric, decât pe acela al imaginilor, circumscrise, în majoritatea lor, unui perimetru ex-centric. Două vor fi direcțiile principale în care poeta își va concentra materialul liric.
Mai întâi, ca o linie fundamentală de acțiune, un puternic filon livresc, mult mai declarativ decât în poezia lui Mihók Tamás (până la exces, uneori) și care înghite, în prelungirea lui, aproape toată armătura tematică în jurul căreia gravitează poemele. O adevărată demonstrație de forță poate fi citită în astfel de secvențe, în care lirismul Mariei Pilchin lansează sub forma unor proiectile o gamă generoasă de referințe livrești din clasicii ruși ori universali (predomină, totuși, primii, pe care poeta și-i asimilează cu un soi de orgoliu istoric) – pe care le deconspiră de multe ori încă din titluri –, inserții autohtone în registru ironic și ludic, prin care demitizează statuile literare românești (IVANUȘCA ȘI ALIONUȘCA, DUMNEZEUL FĂRĂ NUME), ori elemente de „recuzită” din imaginarul cultural colectiv, amestecate toate într-un Babel complex, cu convingerea că „până la urmă/ totul sfârșește/ într-o carte/ spunea mallarmé// începuturile și/ sfârșiturile sunt/ toate livrești/ viața e un ex libris”, HAPPY-END. În prelungirea episoadelor livrești funcționează, de multe ori, și poemele erotice, în desfășurarea cărora poeta angajează un repertoriu imagistic de temperatură înaltă (indiferent dacă vizează teoretizarea amoroasă, autoportretul feminin, ori desenul erotic cotidian), care debordează de voluptate în câteva locuri (CATREN FRĂMÂNTAT, SMS-UL SULAMITEI), dar care își vor atinge punctul maxim de intensitate în pasajele care topesc notația senzuală pe un fundament social. Poemul COPIII MEI DE LA DONEȚK ilustrează foarte sugestiv un astfel de aliaj: „uterul meu se crispase/ de durerile facerii ieri/ născusem pe copiii căzuți/ din avionul de la donețk/ copiii mei ah copiii mei/ pe care i-am zămislit/ în durerile morții/ i-am purtat în pântecul/ meu de femeie o zi/ și tată le fu/ neputinciosul sentiment/ al disperării/ […] ah copiii mei de la donețk/ urlu din toți rinichii/ și ovarele mele/ scormonesc în țărâna/ de scrum și cărbune/ țâțele mele sunt pline/ de lapte neînțărcat/ iar copiii mei cad/ ca un ovul nefecundat/ câte unul câte doi/ din cerul de la donețk”. Cu astfel de versuri, tensiunea din lirismul Poemelor pentru Ivan Gogh vibrează deja la un alt nivel și dezvăluie ramificațiile traumei (una mai mult colectivă, deși foarte acut resimțită și la scară personală) în toată arhitectura lor copleșitoare.
Adevărata fizionomie a poemelor Mariei Pilchin aici se vede cel mai bine, în surescitarea maximă a versului post-revoluționar, care adună, în derularea sa impetuoasă, mai toate preocupările esențiale ale volumului. Rezultatul va fi o poezie postbelică, articulată în tușe uneori postapocaliptice și scrisă cu impuls tulburat din tenebra cotidiană (căci vizată e nu demonstrația patriotardă, ci exorcizarea rănii istorice), care își deplânge propria istorie zbuciumată ca pe mortul cel mai drag. E loc de multă reflecție politică și gesticulație militantă aici, care stimulează focalizarea lucidă a realității (o cerebrală e și Maria Pilchin), ale cărei coordonate prind accente cenușii în scenariul liric închipuit de poetă. Nu fără nuanțare ironică și viziune grotescă va fi configurat tot acest perimetru de criză, trasat între două coordonate care „înghit” orice urmă de asperitate: pe de o parte, Europa cu „gesturile ei de femeie aristocrată” și, dincolo de promisiunile ei, „corida de est”. „Lecția de geopolitică” îi va oferi poetei prilej de sondaj interior, pe care îl va opera de pe poziții radicale. Populat cu ruși, moldoveni fără simțul apartenenței, amintiri din „epoca de aur” care frizează amănuntul personal și îl circumscrie unor hotare întunecate („steluța lui lenin”, urss-ul „deloc de pluș/ al copilăriei noastre” etc.), desenul biografic pe care îl conturează poemele în astfel de secvențe ia forma unei schițe sumbre. Câteva episoade care descriu geografia derizorie a poetei – prilej de critică socială fără rezerve – vin să demonstreze aceste meridiane maligne, ale căror consecințe vor fi dezvoltate în poeme ca MADE IN CHINA, RULETA RUSEASCĂ, în verdictul amar din IANUS BIFRONS („dinspre nistru vin toate/ neîncrederi credințe/ țara mea nu e un teritoriu/ țara mea e o hartă”), ori în acuzația pamfletară din ORAȘ FĂRĂ ZĂPEZI („în orașul acesta arlechinii/ își au reședința circul e închis/ iar show-ul a ieșit în strada/ arta toată a fugit afară/ și acum face trotuarul”). O poezie a sechelelor e, în fond, lirismul de „tranșee” al Mariei Pilchin, rostită în cadențe de cazon.
Atunci când își îngăduie confesiunea intimă directă, nemediată de scenaristica belicoasă, poemele dezvăluie mici oaze de vulnerabilitate, în profunzimea cărora irizează angoasa: „la mese în ajun de alegeri/ strigăm cu toții despre/ imperialismul rusesc/ anexarea basarabiei/ și multe altele/ dar niciodată nu am plâns/ mai mult mai adevărat/ decât în fața unui film rusesc/ despre viață și durere/ acesta ți se bagă în carne/ și întoarce cuțitul de două/ de trei ori și atunci/ ierți totul/ totul”, ȘI IERȚI TOTUL. Nervura încordată a versurilor ține loc de vioara întâi în Poemele pentru Ivan Gogh.
_________
* Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.
[Vatra, nr. 12/2015]
MIHÓK Tamás – Jogging Back in Time with Electra
Prefațator al volumului Daddy issues/disecție mai potrivit decât Radu Vancu nici că se putea. Nășit de autorul Frânghiei înflorite și al Cantosurilor domestice, debutul literar al Roxanei Cotruș înveșmântează, așa cum ne indică și (non)culoarea copertei, rănile deschise ale unei realități tragice irevocabile. Dacă Vancu jonglează cu traumele rămase în urma sinuciderii tatălui cu seninătatea acrobaților, gimnastica Roxanei implică, pe alocuri, mișcări net mai ofensive, ricoșeuri firești ale preaplinului traumatic.
Numai că această înrudire tematică este cvasi-irelevantă: perspectiva feminină a cărții pulverizează izomorfismul dintre poezia celor doi poeți de generații diferite. Roxanei Cotruș, o veritabilă Electra a postmodernismului poetic românesc, îi place să se autoflageleze în fața unei fantasme paterne stocate în amintiri. Sosiile tatălui, niște bărbați tineri random, sunt cele care o invită pe poetă într-un illo tempore ușor (de) teatralizat „de vreo doi ani / fac atletism / de performanță (…) încep s-alerg c-o viteză inferioară / c-o pauză la fiecare lună. (…) după vreo două luni, / prelungesc pauza / că-l întâlnesc pe unul care / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar); „se aud pașii lui intrând, / legănându-se / prelung.” (Inițiere) Este, deci, căutat un timp încremenit în concept. Iar la debutanta noastră parcurgerea acestei traiectorii abisale se face articulat, în candența pașilor de jogging.
Odată accesat, noul câmp energetic îi perturbă ritmul firesc și controlul asupra percepției „atunci începe maratonul (…) mă deshidratez, mă-nfometez, fac febră musculară. / de-asta nu observ / că / SIGUR / îți seamănă” (Tata, te repar).
Din acest punct critic pe care poeta îl conștientizează cu lux de amănunte, obiectivul disecției temporale rămâne același, nu și natura gesturilor din cadrul ei. Apar două maniere. Pe de-o parte, sintaxa vocativelor și a imperativelor care trădează credința poetei în dialogul transcendental și trans-temporal. Daddy issues/disecție abundă în asemenea exemple. Iată cum fiica abandonată îl provoacă verbal – câteodată chiar îl pune la zid – pe tatăl trecut la cele veșnice, revendicând astfel domeniul său afectiv: „Și duduia notar semăna cu amanta aia a ta”, „numai c-a ta e dintr-aia stătută” (Amanta noastră), sau prin antiteze fragile „Vino, pleacă, vino!” (bloodflood – o evidentă trimite la piesa omonimă a celor de la alt-J). Pe de altă parte, Roxana Cotruș pare a fi adepta explicitărilor, nicio dâră de ambiguitate să nu-i strice jocul. De aici capătă flexibilitate discursul ei poetic: din enumerațiile în care elementele sunt grupate în jurul unui simbol sau al unui motiv central „stopul / cearșaful alb / scările / betonul / sicriul / drumul / de țară / livada / prunii, merii / păreau niște pitici / în / toposul nedumeririi mele” (Inițiere). (Menționez că aici cuvântul topos ar fi total nelalocul lui, dacă nu ar fi utilizat tocmai în scopuri transfigurative.) Din ambele maniere amintite rezultă o bine temperată fragmentare a discursului, de fapt o disecție secundară.
Idealismul actorului principal, al Electrei, resimțit din prelunga pregătire fizică și psihică (ideea de warm-up), e dejucat prin conștientizarea slăbiciunilor tatălui absent și împins dedesubt. Astfel, la suprafața poemului rămân pastilele de (auto)ironie din categoria tachinărilor, prin care poeta își conservă vulnerabilitatea interioară. În opinia mea, tachinarea propriilor psihoze reprezintă firul roșu al cărții, depășind chiar și tatăl ca element unificator de rang tematic. Aceste săvârșiri se fac mimetic, prin îmbinarea tonalităților grave cu cele ludice „de câte ori mă-ntorc spre tine / mi se pare că numai tu mi-ai rămas / până încerc să m-ajung / din urmă / și iau / umbrele / iau / lumina / căderea / înălțarea / și le bag într-o șosetă” (warm up). Splendidă metaforă în contextul ratării.
Complexul Electra rămâne însă factorul responsabil pentru sedimentarea tuturor ratărilor biografice din aceste poeme. Niciun posibil curtezan al Roxanei nu îi poate umple acesteia golul pe termen lung „berea de după / mi te-a scos în cale, mascul feroce, deștept, (…) mi-am dat seama / că tu = tata” (alfa (loading)…). Sau iată un alt vers grăitor și concis „mi-ai cunoaște iubitul și ai strâmba din nas”, care nu lasă urmă de îndoială că fantasma paternă, ca în Hamlet, este cea care trage sforile epicului.
În Daddy Issues/disecție, Roxana Cotruș preferă un autoritarism didactic – autoarea este profesoară de română – în detrimentul fineții și al subtilității plastice (ale căror secrete, de altfel, le cunoaște la fel de bine). Da, este impresionant (și în același timp greu de înțeles pentru mine, îmi asum) felul cum își gestionează ea particulele traumei în funcție de impulsurile artistice. Celor care îi cunosc lucrările plastice artista le poate lăsa următoarea impresie: că poeta Roxana Cotruș își activează emisfera cerebrală opusă – sau cel puțin un compartiment cerebral vecin – pictoriței Roxana Cotruș. Poezia e exploatată ca tărâm al justificărilor nu de puține ori incisive, în timp ce în pictură ea lasă garda jos în mod deliberat. Altfel spus, Roxana scrie cu luciditatea unui psiholog și pictează cu dezinvoltura unui visător. Rareori se întrepătrund aceste două planuri, iar când o fac în scris, se coagulează niște pasaje poetice greu de uitat „dar credeam că dacă mori / te naști în clipa aia altundeva, te reîncarnezi în om sau în altceva. / Iar când mama zicea: «s-au făcut deja 3, 5, 7 ani» / urmăream toți copiii și câinii de 3, 5, 7 ani, / (aș fi adoptat unul, l-aș fi chiar furat) / dar niciunul nu semăna cu tine / m-am lăsat păgubașă (…) De-atunci dorm numai în cearșafuri colorate.” (cearșaful alb) De fapt, Roxana recunoaște: „Odată am încercat să-ți fac portretul. n-a fost boom! / dar mie mi-a plăcut. Îl păstrez și acum lângă celelalte pânze / până oi avea curajul să te continuu. / să te fac ca la carte.” (Amanta noastră). Ba mai mult, ea își confirmă masculinitatea, esența accentuată de animus „am fost cea mai băiețoasă din curtea școlii” (incursiune biografică), pe care o resimțim și în tensiunea actului ei de creație.
Este vorba, prin urmare, de o răzbunare interioară, una justificată. Poeta se joacă cu amuletele pe care le-a moștenit pe linie paternă cu cruzimea cu care s-a jucat odinioară moartea cu sensibilitățile ei. De aici și reacțiile stridente de tipul „Ce-a mai rămas din tine? / am mai rămas eu / să rîd, să mă hlizesc la fiecare stop” (Ce-a mai rămas din tine). Vedem cum ea nu se lasă bătută în fața imensității nebuloase a destinului, ci, mai degrabă, caută să fie chit cu acesta (v. finalul poemului romanță-n a treia dimensiune). Această imposibilitate sufocantă declanșează impactul estetic în poezia Roxanei Cotruș.
Menajamentul de sorginte blagiană al misterului (ce-i drept, mai mult afirmat decât exprimat) îi vine ca o mănușă poetei, de aceea nu sunt convins că o eventuală victorie asupra cataclismelor – vorba lui Radu Vancu – ar mulțumi-o. Uneori, această direcție doar se întrezărește printre constructele imperative, iar altădată este exprimată fățiș: „teama-mi punea stăpânire pe ființă / și / aluneca-n mister” (Inițiere).
Spre finalul cărții, vocea acestor „nonșalante descântece de traumă nevindecabilă”, așa cum îi etichetează versurile cu maximum de convingere Al. Cistelecan, coboară câteva note, iar premisa exprimată în poemul-central al volumului Daddy issues…, „Atunci apar eu să te repar / Că nu vreau să te mai sinucizi încă o dată.” (Tata, te repar), este valorificată. Pe linia de finish, Electra dă mâna cu fantasma paternă după care a alergat, confesându-i-se astfel: „Mai ții minte /…/ mergeam cu tine de mână / aproape zilnic… / (tot cei mai buni prieteni am rămas.)” (Epilog) Trecându-l prin procesul interiorizării poetice, „acum ești o istorie / de factură inspirațională (…) doar pentru mine.” (schizotimie), Roxana reușește să-și salveze tatăl de la reiterația suicidului.
Cât va ține pactul lor? Rămâne de văzut.
____________
* Roxana Cotruș, Daddy issues/disecție, Editura Charmides, Bistrița, 2015
[Vatra, nr. 12/2015]
Poeme de Laura Dan, Medeea Iancu, Elena Dulgheru, Ofelia Prodan și Mihok Tamas
Laura DAN
Dacă întrebi ce e liniştea
dacă întrebi
ţi-aş spune că e acel moment în care
el îşi trece mâna prin părul meu
dacă întrebi
bunica îţi va arăta florile din grădină
va lua din bibliotecă
albumul cu pozele de familie
va scoate din buzunar pachetul preferat de ţigări
şi îl va aşeza cât mai aproape de tine
dacă întrebi
bunicul ţi-o va arăta pe bunica
apoi ţi-ar spune că liniştea
e bătrâna aceea care hrăneşte porumbeii
nu şi-au vorbit niciodată
dar ţi-ar putea desena casa pe care ea şi-o doreşte
vecinul ţi-ar vorbi despre plimbările prin pădure
şi despre păsările ce se aşează pe umărul lui
iar dacă l-ai întreba pe el, ţi-ar spune:
eu privesc părul ei.
Început de septembrie
acelaşi vis la nesfârşit
cuiburi pline cu apă
deasupra lor păsări rotindu-se
desfac aripile
zbor deasupra unui oraş care nu e acolo
mă mişc haotic
asta ştiu să fac cel mai bine
dar lucrurile pe care le facem cel mai bine
ne sperie
dimineaţa în gând îţi povestesc visul
‘atât de multă apă atât de aproape de casă’
nu ai cum să-nţelegi
în visele tale nu apar niciodată:
spaima
păsările
singurătatea
eu sunt în locul în care
lucrurile se ridică în aer
apoi cad pe podea cu mine.
atât de singură atât de aproape de casă.
Reconfigurare
ia o foaie
desenează un arbore
pe crengile lui fă nişte cercuri mici
aşează-ţi în ele părinţii
bunicii
fraţii şi surorile
acum îndepărtează foaia şi priveşte
trecutul e un vânător nerăbdător
‘orice ascunzătoare e o mărturisire’
traversează pădurea
desenează alt arbore
ţine minte ceva din ce ai citit
ceva ce îţi va fi de folos.
Universuri paralele.
Colţurile gurii îi erau ridicate
perfect simetric
îmi spunea că îl fac să râdă
ceea ce auzeam
semăna cu sunetele
maşinii de spălat.
Cu puţină tandreţe
doar aşa vei ieşi din liniştea asta apăsătoare
la început, mişcările tale vor fi nesigure
va fi nevoie de încercări repetate
noaptea, visele îţi vor aminti:
erai singură
alergai pe un deal
nişte bărbaţi ţi-au ieşit furioşi în cale
te-ai ascuns după un copac
în momentul următor a început să plouă
te trezeşti, simţi umezeala pe piele
dar nu-ţi fie frică, scufundă-te înapoi în somn
pentru că, ştii deja asta,
în timp ce dormi
lucrurile capătă alte sensuri.
şi, iată, dimineaţa ţi se aduc haine curate
la geam ţi se aşează perdele
şi ţi se lasă pantofi noi la intrare
răzbate până la tine muzica unui patefon
în cămaşă de noapte te ridici din pat şi dansezi
deschizi larg uşa
simţi razele soarelui pe chip
îţi închipui că razele acestea
sunt mâinile unui bărbat îndrăgostit care
îţi mângâie faţa
cu puţină tandreţe
doar aşa ziua asta nu se va termina niciodată.
surâzi. ai ochii în lacrimi.
poate aşa arată
bucuria copiilor surdo-muţi care
descoperă pentru prima oară
conversaţia prin semne.
***
Medeea IANCU
Două poeme
STELE SOLZOASE-n gura mea.
Îngaimă, îngaimă
Sîngerînd.
Atîta uitare, atîta
Uitare, o ia-nainte,
Te-neacă, oxidabilă fire!
Ca fumul de toamnă
Ard, înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită–
Şi mintea, cu sperietorile ei
Cereşti, gîfîie deasupra
Acestui trup, zeama de crini a unui
Sfînt–
Înflorită, veştedă,
Veştedă, înflorită ard
Cu mintea-mi destrămată, ponosită
Flanelă.
* * *
ŢARA mea este biopsia de pe gîtul
Meu. O artă furişată-n scorbura ochilor
Mei. Zarva vreascurilor, lîna-ndesată sub
Piele, umbrişul care sunt, răcorind, răcorind,
Despart limbajul de ţară.
A atinge, vulnerabilitate condamnată!
A vorbi, crimă abominabilă!
A fi, rădăcină spurcată!
Împresurînd mintea, creneluri ghimpate,
– care mînă se-ntinde, care mînă e
Curată?
Să ai răbdare, să ai răbdare,
Şuruburile te vor odihni,
Şuruburile te vor odihni–
Cineva va pune răul drept artă,
Cineva va pune mereu răul drept
Artă–
MÎNA ARE CONŞTIINŢĂ,
Mîna are conştiinţă.
***
Elena DULGHERU
Tînărul salahor
Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează.
E pauza de masă, ora la care ies muncitorii.
Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi.
Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese.
Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat
şi are o salopetă albastră, la fel ca toţi ceilalţi.
Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari
şi aproape nu observi că are un defect la picior,
ba chiar şchiopătează.
E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată.
Pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vă vorbiţi,
că pauza se termină şi toţi muncitorii reintră în schimb.
Uşa metalică a halei se închide, greoaie, în urma lor.
Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele după-amiezii.
Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată − un model şaizecist,
din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei
la prima întîlnire. Orele trec.
Iată şi ultimele raze ale după-amiezii.
Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă.
Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina. Şi înţelegi că-l iubeşti.
Sună, în sfîrşit, de ieşirea din schimb.
Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă
şi în forfotă el, şchiopătînd.
E atît de alb şi de proaspăt aerul
pe care îl poartă pe piept!
Te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,
e încă sfîrşit de după-amiază.
Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,
ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!
Trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,
să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei.
Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,
acele cuvinte.
Un sîn prearotund
Uite-o pe fata asta care, de supărare şi prea mult plîns,
a cerut luna de pe cer
şi Tu i-ai dat-o.
Uite-o cum umblă acum de colo-colo cu luna în braţe,
ca o tigaie galbenă, neştiind ce să facă cu ea.
Şi Tu transformi atunci luna într-o piersică mare
şi i-o aşezi între sîni, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Nemărginit de blîndă, piersica se face şi mai mare şi iar mai mare şi mai transparentă
Şi îi cuprinde fetei plămînii şi umerii şi gîtul, ca s-o mîngîie şi s-o încălzească.
Şi tot mai mare şi mai transparentă se face,
ca un balon pufos de săpun, ca un sîn suspendat, stratosferic,
ce o cuprinde cu totul,
într-un aer al mirării depline,
Cînd lacrimile toate s-au uscat
şi uiţi ce-a fost şi doar spui că-ţi e bine.
Între cer şi pămînt suspendată, în sînul luminii depline,
ce-i mai cald decît luna cerească şi mult mai rotund,
Fata mirată întreabă tăcerea:
„Doamne, atît de mare să-Ţi fie iubirea?”
Labiile se întreabă
– Alb peste alb −
Labiile se arcuiesc ca două sprîncene,
întrebîndu-se: Cum?
Vîntul iconic poartă sărutul
între două ape
În cetatea asta de jad
Înalţă-Te Tu!
Lumina verde irigă
Cea mai întunecată grădină
Fosforescenţele nopţii îşi pierd greutatea
şi orice gust de pămînt
Acum şi aici şi oricînd.
Labiile se întreabă grăbite
asupra vîntului serii
Cetatea se înalţă pe-al lumii zenit
Şi pier, unduite în flăcări
Ale ei începuturi
Cînd Tu scrijeleşti peste inimi
Crochiul acestui sărut
De lume-nnoită pe piepturi de dor
Fecioara ivită în pragu-nserării
Deprinde verbele verii
Acum; tot mai mult.
Şi scrumul dispare.
O floare
ivită în drum
Rosteşte-ntrebarea: „Rabi!”
Şi scrumul dispare
Acum; tot mai mult
Peste ape
Sărutu-i aproape
Labiile mici, încruntînd din sprîncene,
se-ntreabă
acum
şi Rabi
Şi alb peste alb
O lume întreagă
Cu noul catarg
Porneşte la drum.
Liftierul
Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele
Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte
şi drept locuinţă.
Aici coboară zilnic toate lifturile.
Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi.
Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,
cam reumatice, peste treningul ieftin.
Te strecori în camera lui, uşor întunecată
– în timpul zilei nu stă nimeni aici,
nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,
cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,
aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele.
Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,
Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,
ce te acoperă pînă la gît.
Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci.
Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:
Ea te va duce la suprafaţă
Din mina asta veche de sare.
Dai roată cu privirea în jur
Şi abia acum observi printre cotloane
podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,
Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,
forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:
– Luminile Daciei, renăscînd de sub ape.
Şi Dacia
Pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe
Iat-o cum creşte această fecioară
Iată şi mirii de lîngă ea
– mirii Tăi
cu inimi blînde şi trupuri voievodale,
Înconjurînd nisipul solar
spre a-şi aşterne frunţile în faţa Ta
şi apoi, îmbrăţişarea frăţească
A inimilor mari, voievodale –
Frumuseţe de frumuseţe,
Spic după spic
şi pas după pas
– Iat-o cum acoperă această ţară
Cu dorul Tău
În frumuseţe de frumuseţe
şi-n dor după dor,
Aşteptîndu-Te.
Bărbatul acesta
Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge
Cu cele mai erogene lacrimi din lume!
Pielea măslinie, trasă în sus,
Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre
Nu emite vreun sunet şi totuşi…
Aerul vibrant din jurul lui
Plînge în reflexe domoale
În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.
Doar femeile îl observă… femeile.
Fluiere tăcute de bambus
Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi
Sprijinite de cealaltă parte a lumii
Şi femeile…, ah, femeile:
doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,
sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite,
– chiar şi Marele Zid Chinezesc,
cu înţelepciunea-i gîndită
să ţină pînă la finele lumii −
spre a vedea şi a auzi şi a pipăi
plînsul luminii
al celei mai erogene lumini
de dincolo de capătul lumii:
Lumina plîngînd bărbatul,
Obrazul bărbatului plîngînd lumina
în oftaturi uşoare,
radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine
şi tu…
şi sărutul…
şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc
şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc
cald şi spasmodic
în cea mai contopită strîngere de braţe.
„Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.
Las piedras jamás, paloma,
¿qué van a saber de amores?”
Pergamentul rotund
Mireasa asta care are între coapsele ei
ascunsă o întreagă bibliotecă.
Mirele ia o carte şi o deschide
Şi filele ei singure încep să vorbească
Despre Facerea Lumii, şi Tu…
Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind
toată liniştea şi vîrtejurile începutului.
Şi Mireasa mai cere o carte
şi Domnul o deschide
şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd
în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,
în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări.
Numai să auzi vuietul literelor
Dintr-o tîmplă într-alta
şi dintr-un cer în alt cer,
rostogolindu-se pe caldarîmul sărutului!
Ascultă vuietul literei
Şi lasă-te purtat de potop
Pînă cînd litera se transformă în undă
– că doar atunci te poţi uni cu ea
pentru a deveni şi tu literă, şi ea om,
în dulceaţa unirii,
Desfoliindu-vă unul pe celălalt,
rupînd labirintul celei mai tainice ieroglife
Şi numai atunci, după ce o vei lăsa să se răcească
şi cînd potopul se va opri,
O poţi privi
Ca pe tine însuţi
În tihna liniştii minţii
şi a labirintului despecetluit.
Şi iată, Eşti Tu!
Şi Şeherezada tăcu, închizîndu-şi veşmintele.
Un ε / 2 de surîs (Taina inimii)
Ca un sărut preadeplin
Taina inimii, respirînd în lumină:
Atriul şi ventriculul stîng
cu atriul şi ventriculul drept
îmbrăţişat preadeplin,
mereu ritmic
în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.
Sutrele inimii
şi sutra iubirii
Împroşcînd obrajii miraţi ai pămîntului
Cu cea mai stabilă silabă „Sînt”.
„Fiat”-ul inimii, îmbrăţişarea.
Atriul şi ventriculul stîng
Cu atriul şi ventriculul drept
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite,
Mereu împreună
şi mereu la un pas despărţite
în cea mai erotică îmbrăţişare.
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Topite-n eter şi iar ridicîndu-se
Şi amînînd, mereu amînînd
– asemenea mării de dimineaţă
fatidicul orgasm
– inima Tatălui.
Sinusoida iubirii
Pulsînd reciproc
în cea mai umilă fiinţă.
Ritmul inimii −
Valea venelor cave
Cu cerul marii aorte
iubindu-se.
Niciodată rotund,
ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă
Despărţiţi de un ε / 2 de surîs.
1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut
− Aceasta e regula perfecţiunii. Nu poţi omorî un sărut!
Inima continuă să bată
ca în icoana Treimii
Pe mesele chirurgilor miraţi, cînd mănuşile li se contractă de stupoare,
Căci nu poţi omorî un sărut!
Dragele mele artere,
Difuzînd capilar în toate tainele inimii,
Ce-i deschisă în palma-mi.
[Fragment din volumul „Erotico-Apocaliptica. Poeme Din Templul Tatălui”, în curs de apariţie la Editura OPT. ]
***
Ofelia PRODAN
Notă:
Am fost invitată, în 2013, pentru prima dată (şi ultima, până în prezent) într-o tabără de poezie, la Telciu. Un fel de 40238 Tescani, pentru cine a prins-o. Cu optzecişti, nouăzecişti, douămiişti şi chiar post-douămiişti, doar că n-a existat un profesor-coordonator (ca Mircea Cărtărescu), ne-am făcut de cap cum am vrut. Am stat mai mult în camera mea, dar ştiam tot ce se întâmplă. Am fost, atunci, „reporterul în absenţă” al taberei, cum m-a numit Şerban Axinte. Ca orice reporter care se respectă, public astăzi, într-o revistă, acel reportaj din 2013.
cuibul de viespi
(poemele de la Telciu)
Riders in the storm
Nea Toderiş dă o biciuşcă în stânga lui Puiu.
Puiu execută graţios o piruetă spre dreapta.
Nea Toderiş dă o biciuşcă în dreapta lui Dinu.
Dinu execută graţios o piruetă spre stânga.
Căruţa oscilează, trepidează şi se desface în două.
Într-o parte stau ciorchine: Tzone, Iova, Doina şi Anca,
în cealaltă Radu, Soviany şi eu.
Ne ţinem straşnic cu mâinile şi picioarele
de marginile de lemn ale jumătăţilor de căruţă.
Tzone strigă extaziat: Vine, vine, Vinea, faceţi loc!
Iova, subversiv: La cuvinte umblaţi şi habar n-aveţi!
Doina, calm: Lasă teoria!
Iar Anca şopteşte sfios: Vă doresc multă împăcare şi lumină!
Jumătatea de căruţă se prăbuşeşte în gol.
Toţi plutesc până în paturile călduroase
din vila lui Vlaşin. De sus, Vlaşin face o poză.
Mai face una. Apoi încă una şi încă una.
Vlaşin e demn şi ceremonios. El face poze demne
şi ceremonioase. Cealaltă jumătate
a căruţei urcă dealul accelerat propulsată numai de Dinu,
calul putere. Radu e calm, senin. Cu pletele în vânt
trage un fum. Soviany îi zice: Dacă ai fi fost,
măi, Radule, cu mine in Arcadia! Radu mai trage un fum,
palmează ţigara şi zâmbeşte. Eu mă aplec
spre Soviany şi tremurând de frig şi de frică silabisesc:
Et in Arcadia ego!
cuibul de viespi
pe masă, în foişor, se lăfăiesc păhărelele
cu vişinată şi afinată. noi roim printre păhărele.
viespile roiesc printre noi. o viespe
se aşază pe un păhărel şi Soviany îi spune
frust: eşti o nenorocită, te dai la mine şi la licoarea mea!
Vlaşin elaborează. după, citeşte. încuviinţăm.
pisica Draculina ne ascultă din Dilecta. se amuză:
sunteţi mici copii, eu l-am văzut pe dracul gol,
voi habar n-aveţi ce-i pielea împieliţatului!
Vlaşin zâmbeşte senin. cu chitara la gât, apare
Şerban. Ioana îl întâmpină. Şerban e pus pe fapte
patriotice. el este entuziasmat, dar entuziasmul
îi scade pe măsură ce ne vede. sorbim din păhărele
şi ne entuziasmăm din nou cu toţii. ne aşteaptă
cina festivă. ne dăm pieile jos şi ne privim.
Draculina râde: măi copii, repede aţi crescut, acum
pot să adorm liniştită, acum sunt pe mâini bune,
sunt în mijlocul cuibului de viespi!
scary movie
văcuţa e smucită. se zbânţuie în lanţ, noi
emitem unde paşnice către văcuţă
care rupe lanţul şi cu coarnele înainte se repede
spre noi. suntem extrem de paşnici, apatici.
am putea fi la fel de paşnici şi în faţa
unei turme de bizoni. văcuţa sare
pe măsuţa din foişor, se scutură bine
şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă.
noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul
spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv
şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa
strâmbă din nas, se scutură bine
şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici.
Tzone se strofocă, îşi execută numărul,
noi aplaudăm cu patos, Tzone
în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul
următor în care noi vedem cum se transformă
în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele
umflate de emoţii transpersonale.
Camera
Noaptea, în mansarda cu poezie
ne prefacem în fluturi cap-de-mort.
Cărţile de poezie se deschid singure
şi între file noi ne aşezăm cuminţi,
cu aripile întinse perfect.
Vlaşin, în stadiul de larvă, se strecoară
şi abia mijeşte ochii. Cărţile se închid
cu zgomot şi ne presează
între file. Vlaşin evoluează rapid
la stadiul de nimfă, apoi devine un imens
fluture cap-de-mort
depresiv şi insomniac căutându-şi cu disperare
cartea potrivită de poezie.
Aripile lui acoperă mansarda
de la un capăt la celălalt.
Ochii lui fosforescenţi întrezăresc
cum de sub pat îşi iţeşte colţul îndoit
antologia Camera. Vlaşin intră subit
în atac de panică şi devorează
cu mandibula lui necruţătoare fiecare vers.
Scooby-doo
Patul meu din mansardă e de fapt un şezlong.
Şezlongul e de fapt un cuib de cuci.
Mă ghemuiesc şi încerc să adorm,
dar chitara lui Şerban mă bruiază.
Râsetele mă bruiază. Mă învelesc cu pătura
şi cobor scările înguste ţinându-mă
cu ambele mâini de balustradă.
Ies tiptil din vilă. Pătura flutură pe umerii mei.
Scooby-doo mă vede şi mă latră. Îl întreb de ce.
Scooby-doo mă latră şi mai înverşunat.
Ceva nu e în regulă. În foişor
s-au strâns cu toţii, beau şi cântă şi râd.
Mă apropii. O clipă de linişte
şi imediat un hohot dezlănţuit de râs.
Toţi râd. Încerc să vorbesc. Dar abia deschid gura
că pătura îmi cade de pe umeri şi eu mă micşorez
în hohotele de râs ale tuturor până
ajung un biet purice care se înfige straşnic
în blana lui Scooby-doo.
Ceasul Rău
Se apropie Ceasul Rău.
Soviany şi Ţeposu merg în patru labe.
Şurubul lui Şerban se potriveşte
perfect în piuliţa Ioanei.
Radu se agită după un cui.
Krista stă în genunchi la capul lui Radu.
Tzone e departe şi regretă şi e perfect
convins că nu regretă.
Iova se detextualizează, Doina îl retextualizează.
Vlaşin e doar ubicuu.
Anca numără manierat orele.
Ceasul Rău se apropie.
Limbile indică mereu aceeaşi oră.
Matei nu crede, Matei va fi Toma şi, în curând,
va pipăi cu mâinile lui Ceasul Rău.
Eu cred şi Ceasul Rău
se materializează pe masa din foişor.
Nu e nici rotund, nici pătrat,
nici pentagonal, nici măcar hexagonal,
e doar foarte-foarte târziu
şi noi ne entuziasmăm atât de tare
încât urlăm şi sărim cu toţii pe el
de-l facem ţăndări-ţăndări.
maria, jos pălăria
pantera roz o înghite pe maria
şi merge pe bicicletă. în spate, microbuzul
se străduieşte să ajungă bicicleta.
pantera roz accelerează năucitor, bicicleta
se desprinde de sol. maria scoate capul
prin gura panterei roz,
apoi scoate limbuţa roz şi se hlizeşte la noi.
***
Mihók Tamás
[în iad toate literele sunt chirilice]
mi-am prins visul umbla
cu cioara vopsită prin iad
s-au blocat reflectoarele apoi s-au ars
un mare dulap de fontă se clătina cu putere
toate din încercarea de a suprapune
două localuri peste două poveşti. când
experimentul a eşuat definitiv am urcat
într-un metrou suspendat
primul
un fel de tiroliană a infernului
unde zeul suprem era în vizită &
îmi şoptea binedispus
abia astăzi *bis retoric: abia astăzi*
iadul a depăşit india în mode şi nevoi
se muta din umbră-n umbră cu mişcări lente
(frivol supracontrol al departamentului
de mecanică) m-a luat la unşpe metri
că nu mai scap de delicateţe doar
dacă-mi recunosc părinţii
apo’ au la greşeeeli ascultă-mă tu pune mâna pe ei
şi vei începe să vezi fiinţe cu adevărat mari
p-alea dincolo de-ai tăi apoi ţc!
m-a tăiat de sub frânghii
cădeam în gol jos nişte manifestanţi
mărşăluiau pentru reîncarnarea iminentă
a celor avortaţi un iureş de feromoni mă sufoca
ei arborau steguleţe cu texte chirilice
în iad toate literele sunt chirilice
îmi scuturam degetele în semn de pace şi dubiu
cearşaful nostru cădea în urma mea zeul suprem
trăgea de manivele ciugulind din tărâţe
cearşaful îmi era spoiler
l-am apucat de-un colţ
păstra câteva pete albe şi roşii
de azi-viaţă
uscate
la fel de uscate ca tărâţele
ciudat
în iad
legenda petelor albe şi roşii
o cunoşteau şi proştii
echilibru
sistemul tău nervos, al zeului
ca o fabrică împânzită de japonezi
gesturi tăiate la jumate furnale
tăiate la jumate puse la fiert
hrănind milioane de hikikomori
demarăm tăieţei cu bucăţi de soia
privirea ta centripetă numără bancnote
şi un patent roz hello kitty
ne ciupeşti zilnic din creier
încet-încet piere şi absenţa
greierul ţârâind după arcă
ai doar brichetă şi timp
cadavre nu (e pauză) ne adunăm
la fumoar să pufnim în isme
pântecele ne huruie printre microcipuri
a cascadă de lapte condensat
privim cerul dintr-un unghi mort
ne spui boa-lă şi dăm din umeri
pă-cat şi zâmbim tâmp într-o zi
ne vom împacheta benzile
furnalele şi ne vom
absorbi cerul
ca pe-un
supozitor.
amintiri din viaţa în care dumnezeu a luat
premiul nobel pentru tăcere: astupuş
conducta oraşului era vena lui dumnezeu
se mai desprindeau de pe ea bucăţi de cârpă izolatoare
se înălţau la cer grămadă ca nilte funigei de sezon
de ţâşnit nu ţâşnea nimic. noi, de teamă şi cu bună credinţă
ne aşezam plăpând capetele peste plăgile de metal
astfel tupeam cu rândul până în ziua când
nu ni s-au mai deschis ochii defel.
[Vatra, nr. 9/2015]
revistavatra.org 