octombrie 25, 2014noiembrie 13, 2014 de VATRA

Fratele Emil

Emilian GALAICU-PĂUN

N-ai un frate Emil spânzurat, ca Rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.

Decât firul de plumb e mai bun ştreangul fratelui, pentru un plus de precizie.

O pendulă se cere întoarsă şi mereu întârzie din când în când, pe când frate-

lui Emil i-a sunat, la fix, ceasul cu cuc. Mai ales dacă scrii un roman

n-ai cum să te lipseşti de un frate Emil ridicat în ştreang pentru înaltă trădare –

cu atât mai înaltă, cu cât fapta fratelui, de a nu trage în cei de un sânge,-i mai josnică.

Nu există înlocuitori pentru fratelemil, oricâte promoţii de locotenenţi ar da şcolile

militare de-acum înainte. Ai frate, ai carte! – cum stă mărturie istoria literaturii române.

Câte umbre dragi, jur-împrejur atârnând, tot atâţia chibiţi. Joci, în numele fratelui, cartea

spânzuratului, masa de scris şi ea-ţi joacă sub coate, la fel cum sub tălpile frate-

lui Emil taburetul – o lume-n suspans.

Să nici nu se aşeze la masă de scris

– de disecţie, de pomenire, totuna e! – cine nu are un frate Emil suicid,

ca al lui M. Ivănescu, a doua zi decât şi-a pus-o în gând (căci în seara aceea

nu putea să rateze-un concert!). Poezia e altcineva, o fiinţă plecată-nainte de vreme, pe care

o continuă versurile celor care rămân – după chipul şi asemănarea lor –, îmbătrânind împreună.

De la celălalt, nu de la sine, porneşte poetul, acelaşi cu sinucigaşul în serie „prin predecesori”.

Dacă nu ţi-a dat Domnul un frate Emil, nici să-ţi treacă prin cap poezia!

Decât amortizoru-i mai bună, lipită de ţeava pistolului, tâmpla lui fragedă,

când te trage la scris poezii cerebrale – şi ce uşurare că nu mâna care

scrie trebuie să pună punct, apăsând pe trăgaci! Toată viaţa să-l ai pe

conştiinţă, chiar dacă nu porţi nici o vină, ajunge să ţină loc de conştiinţă de sine.

Onomastică predestinată ce-ţi vine mănuşă – să nu le-ncurci mâinile! –, de spânzurat & de sinucigaş.

Mergi pe mâna când unui, când altui – să nu le-ncurci numele! – frate Emil, cel dintâi pe

cât de lipsă, pe-atât de absent cel de-al doilea, şi care îşi dau întâlnire pe pieptu-ţi ca două

decoraţii post-mortem, în grad de (al Tristei Figuri) Cavaler. Ofiţer în rezervă,

o faci pe ordonanţa când unuia – „Alinierea!” –, când altuia – „Pe loc repaus!” –, acelaşi

veşnic locotenent. Doar că n-ai cui – decât dacă sieşi eşti frate Emil – ţine locul.

Eu sunt fratele meu – doi în unul – Emil spânzuratul & sinucigaşul, tustrei la o masă. În joacă,

mi-am pierdut la cărţi viaţa. La cărţi de citit. De scris, viaţa. La masa tăcerii.

Fiecare pre limba lui, fraţii Emil se-ntretaie ca limbile ceasului care arată, chiar dacă-i defect,

la fix ora de două ori în 24 de ore. Şi, Doamne! oricât i-aş regla mecanismul,

ceasul ba se grăbeşte c-un frate Emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate Emil suicid.

[Vatra, nr. 8-9/2014]

octombrie 23, 2014 de VATRA

Poeme

Hristina DOROFTEI

**(premiul revistei Vatra la Festivalul-concurs Porni Luceafărul…, Botoşani, 2014)**

reflexie 1

Oglinda celei care nu vorbeşte e murdară;

imaginea ei e prăfuită,

e plină de colbul şi de nisipul care i s-au depus

pe dinţi, făcându-i de plumb.

Părul celei care nu vorbeşte este lung!

Lung şi întins precum firele

pe care se curentează ciorile.

Păru-i alunecă pe buze, îngreunându-le.

Nasul ei plânge, umplându-i gura de mucus.

Ochii celei care nu vorbeşte sunt pătaţi de

tristeţea care se prelinge încetişor, încetişor…

Genele-i sunt lipite cu lacrimi colorate.

Sprâncenele celei care nu vorbeşte sunt albite de griji

şi arse de focul supărării.

Fruntea-i este striată de

încruntări adânci şi dureroase.

Faţa celei care nu vorbeşte se reflectă

în oglinda murdară!

În oglindă se vede cea care tace.

Aceea sunt EU!

ritual

Femeile se îmbracă în costum tradiţional,

îşi împletesc părul în formă de cruce,

ies vesele în grădina înverzită

în care urmează să se prindă într-o horă strânsă

cu firul jurământului de castitate

şi încep să se rotească în ritmul soarelui la apus

care le dă vigoarea de a rămâne

în viaţă până la întoarcerea

bărbaţilor adevăraţi

de la vânătoarea de porci mistreţi

de pe dealurile din jurul satului proscris.

tihnă

Mortul din grădina mea doarme liniştit

sub un tei…

Vara, când plouă, merg lângă mormântul lui

şi bem împreună un ceai călduţ

încălzit la soare,

iar iarna îi torn cu pâlnia

pe la gaura căscată lângă cruce,

vin fiert cu scorţişoară şi vanilie

(vinul era viaţa lui,

„vinul i-a mâncat viaţa”, spun babele din sat)

şi aprind o pipă în cinstea lui,

iar fumul i-l trimit lui

ca să simtă şi el gustul vieţii…

Viciu

Îmi scot venele prăfuite la uscat,

le întind cu dragoste printre firele de iarbă

din care se hrănesc,

le întorc pe toate părţile,

le hidratez cu untdelemn

şi calculez cantitatea de lichid

pe care-l injectez în fiecare dimineaţă şi seară.

motanul meu de porţelan

Trăiesc împreună cu motanul meu de porţelan

în faţa Magazinului universal,

într-o casă din carton cu o fereastră deschisă

spre trecut

şi o fereastră închisă spre viitor.

În fiecare noapte încerc să închid

fereastra deschisă spre trecut

pentru că mă doare vântul trist

care suflă dintr-acolo, dar nu reuşesc…

Motanul meu de porţelan îmi spune

să acopăr fereastra cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal

plină cu fulgi de gâscă opărită.

Îl ascult şi nu mai am dureri din trecut,

dar încet mă asfixiez în casa din carton

cu o fereastră acoperită cu o pungă din plastic de un leu

de la Magazinul universal, plină cu fulgi

de gâscă opărită

şi o fereastră închisă spre viitor

prin care nimeni nu-mi aude nevoia de aer

şi pofta de gogoşi cu zahăr vanilat.

reflexie 2

Mă cercetez în fiecare dimineaţă

care EU voi fi în ziua aceea

(cea sensibilă, cea tupeistă,

cea puternică, cea timorată etc. ).

Mă întreb cum se va scurge ziua,

de ce capăt o voi apuca,

cum o voi hrăni cu activităţi care

să-i satisfacă dorinţa de inedit

şi cum o voi convinge să meargă

la culcare înainte de răsăritul lunii

ca să am răgazul de-a mă hotărî

la care EU să mă opresc în căutarea-mi

creionată în oglinda aburită

de respiraţia aprinsă a celei care tace…

[Vatra, nr. 6-7/2014]

octombrie 19, 2014 de VATRA

Poeme de KASSÁK Lajos în traducerea lui Kocsis Francisko

100 Stau în faţa porţii în amurg stau în faţa porţii casei uitate

iată-l pe copilul care a plecat din acest ţinut cu bocceaua în spinare

încă nu avea iubită că doar abia se vedea din pământ părinţii oameni nevolnici

se ofileau în umbra Dumnezeului Mare

încă îşi aminteşte de tatăl său cum stătea-n piaţă cu ţigara stinsă în colţul gurii

şi aştepta ca în zori clopotele Domnului să-l presare cu rouă

şi-şi aminteşte de mama care plângea lângă coveţile uriaşe în aburii grei

apăreau uneori îngerii

aduceau în cămăşuţele lor curate smochine curmale şi cireşe şi cu braţele grăsuţe

îi îndreptau şuviţele căzute peste ochi

copilul stă aici în faţa porţii şi-şi aminteşte totul

bărbaţii şi femeile animalele din faţa staulelor şi florile cum înfloresc şi cântă

şoptit în adiere

deja-i bărbat în toată firea stă acum aici ochii-i sunt obosiţi şi traista şi-a lepădat-o

plictisit

daţi-mi un pahar de apă spune îmbiaţi-mă cu o gură de pâine

îşi aude cuvintele aşteaptă şi vede că nimeni nu se trezeşte la glasul lui

apă şi pâine spune iar mi-e sete şi mi-e foame

simt că acum toţi se uită la mine

dar nimeni nu mă vede

asfinţeşte

pomii îşi scutură frunzele galbene.

Din 35 de poezii (35 vers, 1931)

Socoteală uşoară

(Könnyű számvetés)

Am trăit o viaţă ticăloasă, m-am beţivit,

apoi am devenit abstinent, dar umblam în acelaşi timp după fete,

în final m-am încuiat între patru pereţi ca să scriu romane cu intenţii educative.

Din când în când privesc pe fereastră şi constat că lumea e neschimbată.

Soarele străluceşte, femeile poartă salbe de mărgele la gât

şi văd casele cum aşteaptă, cu ochiuri luminate seara,

ca nişte animale blânde, binecuvântarea lui Dumnezeu.

O, depărtări pe care nu le voi cuprinde niciodată, o, rod fericit al pământului,

ce triste, ce triste-s toate acestea pe paginile cărţii mele.

De parcă aş sta în pustie în faţa unei fântâni secate,

zadarnic îmi rotesc oglinda ochilor pe osia vremii, strig în zadar.

Pe cine am aşteptat, cu ocol perfid a trecut mai departe şi de cine m-am temut îmi stă

pe cap şi stau şi eu nemişcat între cei patru pereţi

în timp ce simt cu chinuitoare durere

bunătatea lumii cu lumina bunătăţii se-ntrepătrund în inima mea.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Disperare molcomă

(Csöndes kétségbeesés)

Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,

tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii

ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei

şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa.

În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:

mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă

le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?

Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute

şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.

E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,

nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi

şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.

Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?

Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,

stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting

deasupra capului meu întomnatele stele.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Lună plină

(Holdtölte)

Sunt un om de vârstă mijlocie,

de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.

Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,

n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.

Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,

prezentul îmi seamănă cu trecutul,

îmi întreţin prin forţe proprii viaţa

zămislită de un zilier şi o slujitoare.

Iubesc munca şi iubesc încercările.

Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.

Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.

Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.

Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,

avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.

Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.

Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,

de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?

De ce-i una, de ce alta?

mă întreb fără încetare.

Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura deasupra mării,

dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,

dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.

Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,

soţia le udă în fiecare zi

şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.

În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,

timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,

e noapte.

Nu mă plâng.

Doar îmi povestesc viaţa

ca un copil naiv când i se dezleagă limba.

Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)

Antract

(Közjáték)

Mă predau. Priveşte-mă de sus şi judecă

dacă ai răgaz, preamărite Domn

care eşti slăvit în acest fel, trecând sub tăcere

coarnele ascunse cu care răneşti necontenit

până la sânge lumea în timp ce pari nemişcat

imuabil şi drept. Judecă deci după pofta inimii

şi cuvântă-n aşa fel încât să te-audă şi surzii.

Cu ce am păcătuit împotriva ta sau a lui, sărmanul meu frate

care rătăceşte singur în lume şi de cum a părăsit leagănul

pietre ascuţite îi tot zdrobesc picioarele

mâinile îi sunt însângerate de munca necurmată, căci chiar dacă

îl părăsesc toţi: ară, seamănă, geluieşte masa

forjează arme, de cele mai multe ori împotriva sa, care

este prezent peste tot şi e împotriva tuturor.

Cu ce am păcătuit împotriva ta, preamărite Domn, şi a sărmanului meu frate?

Mă întorc cu spatele la voi, ca să nu vă ruşinaţi la vederea

coroanei de trandafiri pe care am pregătit-o pentru lauda dreptăţii

şi la vederea celor doi ochi ai mei, care întreabă şi constată.

Mă predau, spun, şi într-adevăr stau aici precum cel ce nu se teme

de cuvintele absconse şi nu se teme nici de munca ce-l aşteaptă.

Sunt fratele fratelui meu şi sunt surd

şi sunt orb în faţa judecătorului şi sunt mai mut decât mutul.

Doar stau nemişcat, iar cei ce trec pe lângă mine văd

un salcâm uriaş ce stă pe marginea drumului

un copac minunat care înfloreşte şi-n iernile cumplite

şi la fel îşi presară petalele peste oameni, animale

peste bunii şi răii

care trec pe sub rămurişul des.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

Lupta cu cuvintele

(Harc a szavakkal)

Vorbesc, vorbesc şi aud că vorbele mele n-au nici un sens.

Se înalţă ca în copilărie pietrele când le aruncam în sus

mişcate de legea forţei şi recad mai adânc decât au fost înainte de pornire.

Suferinţa nu are un cuvânt înţelept şi nu pot exprima nici bucuria, săracele.

Aţi auzit vreodată placa veche de gramofon care se învârteşte în curtea cazărmii

cu locuinţe de serviciu, roata-roata sub acul ascuţit? Râde şi nechează ca smintitul

când e rănit, atunci sună că-i în stare să însângereze urechea omului.

Şi l-aţi auzit pe omul care moţăie în faţa maşinii sale tunătoare

stă părăsit în fundul curţii, îşi întinde braţul şi spune uneori:

Daţi-i nefericitului ceva, oameni buni, daţi-i ceva!

Cine simte rănile sub zdrenţele cerşetorului şi cine pricepe implorarea muribundului?

Sunt poet, ştiţi, maestrul cuvintelor

şi ultimul dintre cei ce nu-şi pot folosi la nimic meseria.

Aud şi prin pereţii camerei melodiile gramofonului turbat

mă incită la dans ori îmi torturează inima.

Acum mă retrag în mine, dragă, şi scâncesc neputincios:

o, dacă aş putea exprima o dată cum te iubesc şi dacă o singură dată

tu mi-ai putea pricepe cuvintele.

Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)

Ispitirea naivilor

(Balgák megkísértése)

Astăzi m-am întâlnit cu un contemporan demn de stimă.

Poet. Se trăgea de undeva din ţinutul muntos din nord

şi-acum se plimba cu sacoul descheiat şi fericit prin

toamnă. Ce contează pentru el ceaţa, frunzele putrede şi vântul

care năvăleşte dinspre râu pe străzi? Poet, mă gândesc,

şi-n mine mi-e aproape milă de el. Îl compătimesc un pic,

ca pe rudele care îmi seamănă.

Încă merge în faţa mea, încă-i aud bocănitul paşilor

şi poate că-n clipa următoare îşi desface aripile

şi se înalţă în văzduh. Cum i se vor scurge zilele

în aerul albastru? Cine-i va aşterne patul? Cine-i va sfărâma chifle în cafea?

Toţi poeţii sunt oameni săraci şi cu ceva gărgăuni.

Iubesc singurătatea, dar dacă nimeni nu-i vede, se întreţin

cu peştii şi cu păsările. Săracii. Îi urmăresc dacă am norocul

să-i întâlnesc uneori. Ştiu, mania aceasta a mea e arma

care mă omoară, însă îi urmăresc numai şi le preiau

crucea grea.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

Mică baladă şoptită

(Halk kis ballada)

Femeia frumoasă de-altădată, cea pe care am slăvit-o în poezie,

a murit, vă spun, zău că deja-i moartă biata de ea.

Ca o orfană, plângea întruna

tristă şi prostuţă.

Necontenit plângea şi-ntr-o după-amiază

de sărbătoare a cotit-o pe veci de pe drumul pământesc.

A fost a mea, pe mine mă purta în inimă ca pe-un trandafir

şi ea însăşi, sărăcuţa, o roză era.

Cine să-i înţeleagă tristeţea grea?

Într-un amurg de vară, a adunat flori pe lunci,

apoi a plâns şi s-a omorât.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

Poetul se ciondăneşte cu sine

(A költő önmagával felesel)

He-hei, Kassák Lajos, voinice Kassák Lajos,

cât de mulţi îţi poartă sâmbetele, îşi scrâşnesc dinţii şi-şi ascut cuţitele.

De ce spui că-n scumpa şi darnica ta patrie nu există nimic

în faţa căruia să merite să-ţi scoţi cu smerenie pălăria,

cu tâmpă figură să faci plecăciuni în dreapta, în stânga

în numele recunoştinţei şi al gratitudinii.

Ehei, odată şi-odată vor găsi ac şi de cojocul tău.

În loc să te orientezi la bursă, să fii intermediar sau să faci comerţ,

mâzgăleşti poezii, profanând materia şi forma,

toţi te dispreţuiesc pentru asta cu fărâma lor de minte

şi se cred îndreptăţiţi să se jeneze când vine vorba de tine.

Eşti un musafir nepoftit printre noi şi-i regretabil

că nu nimereşti uşa de ieşire pe care de atâtea ori ţi-au deschis-o în faţă.

Du-te, ţi se spune, nu suportăm privirea ta înţepătoare,

de poemele tale greoaie, zgrunţuroase nici dracu n-are nevoie,

cu râsul şi denegarea ta încăpăţânată

nu ne mai răni, căci şi aşa suntem aşa de hemofili.

– La ce-i bun duiumul de sentinţe, căci iată,

sunt cum sunt, unicul fiu al Tatălui, simultan

comod ori pus necontenit pe fugă, îndărătnic ori conciliant,

teleleu printre muncitori, demolator de norme în faţa poeţilor

a căror invidie o suport cu greu şi mi-e milă de ei

că s-au născut moşnegi şi aşteaptă osteniţi

în preajma stupilor goi.

– Şi tu eşti deja bătrân, albinele tale îşi consumă propria miere

şi de-aceea ţi-e privirea furioasă şi gura amară.

– Va veni o vremea când vă veţi aşeza la masa mea

să mâncaţi miere şi veţi admira roiurile desprinse din stup

cântând melodiile mele

pe deasupra luncilor în floare şi oglindindu-se

în argintul pâraielor clipocitoare.

Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)

Cum îi apără Maria pe bărbaţii afurisiţi

(Mária így szól a gonosz férfiakért)

Staţi de vorbă cu ei, căci ei sunt tare nevolnici. Nu-i bai că vă amintiţi: zac beţi pe stradă. De atunci şi-au ispăşit păcatele; şi dacă iar se-mbată, se duc iarăşi la biserică şi udă cu lacrimile lor pardoseala rece de piatră din faţa altarului Mariei. Fecioara îi priveşte şi surâde. De fiecare dată când i se-nfăţişează un bărbat îngenuncheat, i se face poftă să râdă răsunător. Cunoaşte bine soiul acesta. Peste puţin se ridică în picioare, se uită aroganţi împrejur şi-apoi, pe drum spre casă, tropotesc grosolan cu încălţările pe pietrele drumului. Maria îi cunoaşte bine pe tipii de acest fel şi-i iartă şi pentru faptul că se poartă brutal cu femeile, care sunt nevolnicele ei surori. Şi-ar putea întoarce supărată faţa, i-ar putea trata cu vorbe aspre, şi-n momentele acelea ea e şi mai frumoasă şi are privirea mai luminoasă ca oricând. Consideră că pe asemenea oameni nu-i îndreaptă ameninţarea, ci răbdătoarea bunătate. E plină de compasiune pentru suratele ei, însă le îndeamnă să se comporte tot aşa. Ne rănesc, spune, dar tot noi suntem mai puternice. Fumează, tot timpul li-e sete de alcool şi-s nesătui de dragoste – nu-i de-ajuns cât de bătuţi sunt de dumnezeu? Mie mi-e milă de ei şi intervin în favoarea lor, dacă mă roagă de ajutor.

Staţi de vorbă cu ei, surioarelor, spune, nu-s nişte ticăloşi înrăiţi. Doar nişte stângaci demni de milă. Ce s-ar alege de ei, Doamne, dacă nu i-am sluji răbdătoare şi nu i-am proteja ocrotitoare?

Poezii noi (Új versek, 1947)

Adiere deasupra luncii înflorite

(Szellő a virágzó rét felett)

Cu cleşti înroşiţi şi vergele plumbuite te constrâng să cânţi. Poet sărman, te-au gonit mai crunt decât iepurii la vânătoare, decât pe criminal în timpul raziei de noapte. O, tu, condamnat la veşnic chin, cum dispari în umbră. Vezi, din nimic, marea se năpusteşte brusc să-ţi spele de sub picioare pământul pe care l-au ţesut cele mai frumoase fete din firele negre şi roşii ale amărăciunii şi iubirii. O pasăre te-a prevenit, zadarnic însă.

Rătăceşti printre cioburi colorate de ceramică şi ici-colo apare câte un mac şi luceşte violent, poate de stropii sângelui tău colorat. Şi pe drum te-ntâlneşti cu un măgar ce se deşiră sub greutatea crucii. Dacă v-ar vedea un străin, abia dacă ar putea să facă deosebirea dintre tine şi nefericitul dobitoc. Alteori apari pe poteca vreunei grădini fermecate, frunzele copacilor îţi trimit şoapte, iar florile îngenunchează în faţa ta. Astfel te salută, atât de primitor şi de la sine înţeles, de parcă toate ţi-ar fi surori. Şi iarăşi o altă urmă de roată îţi conduce paşii mai departe şi-apoi îţi cresc aripi şi ştii să zbori. Pluteşti între extreme, tot mai greu de recunoscut.

Degeaba plângi, degeaba îţi ciupeşti tot mai răsunător lăuta.

Cineva apare pe prispa intrării presărate cu stele şi-ţi închide poarta în faţă.

Din Trandafirii sărmanilor (Szegények rózsái, 1949)

Traducere de KOCSIS Francisko

[Vatra, nr. 6-7/2014]

octombrie 2, 2014octombrie 2, 2014 de VATRA

Poeme de Rita CHIRIAN, Emilian MIREA, Mălin STAN, Vlad ZBÂRCIOG, Sorin LUCACI

Rita CHIRIAN

bio

99.
când creşte zăpada
o uriaşă insectă exotică
inima în spatele grinzilor
chiar cel mai slab dintre noi poate
să numească refugiile trecute prin foc
pierdute deja pierdute în curând pierdute din nou

01.
crezi? vrei? câmpul vizual e câmpul de tragere.

03.
au strigat ruşinea şi furia ca doi
omuleţi isterici am iubit frigul soră bună
gura e plină cu apă de mare

06.
în cada de baie dresurile pe care apa le umflă
stai ca-n braţele cuiva căruia nu-i cunoşti numele nici nu vrei

07.
pace în biografiile neintenţionate
pace în camerele în care ducem la capăt transplantul
pace în camerele în care vina şi naufragiul sunt
plastografii sigure & încete
pot să ating şi să scuip
nu doare
sfârşitul e numai această acreală
care se întoarce în gură

10.
am
inventat
războaiele amânate
partea decupată a fotografiei –
când lucrurile singure devin alte lucruri

13.
„unde?” – „nicăieri.” –
„viu, mai viu, foarte viu”: cerul curat &
maşinăria lumii în care săpăm şi dăm pământul la o parte
şi nu mai scapă niciun hohot

când aerul nu ne mai ajunge

row, row, row your boat, gently down the stream,
merrily, merrily, merrily, life is but a dream

straturi peste straturi peste straturi
poveşti scurte vs. poveşti pe care nu vrem să le spunem

(nu sunt împotriva cicatricilor)

despre ce vorbeşti?
despre pavajele de aur,
despre capetele sfărâmate de zid

despre spaţiile moarte

– cometele care se izbesc în cea mai veselă dintre tăceri
– frumuseţea noroiului

– copiii pe care i-am ucis

– plictiseala revoluţionară

– naraţiunile în care nimeni nuuuuu
– istoriile paralele ale umanităţii

despre familia mea de eroi şi de ticăloşi

(nu sunt împotriva)

creez un spaţiu în plus:
insulele radioactive

eliberarea constantă a sângelui

despre ce vorbeşti?
(nu sunt)

(nu)

roll, roll, roll gently down the line,
blow, blow, now blow your fucking mind

ce ne mai rămâne să urâm

îmi smulg părul cu mişcări tot mai leneşe,
mă dezbrac din ce în ce mai încet.

la picioare
nu am nicio zdreanţă de carne,
striptease-ul a fost oprit la timp.

acum n-o să lăsăm cu niciun chip
să pătrundă vreun firicel
de lumină.

am epuizat repede
exerciţiile de sinteză,
episoadele de manie,
straniile compulsii de femeie
care-şi organizează
fără cusur cuibul.

la capăt
paharul gol
de care-mi lovesc
din când în când
dinţii.

picioarele spânzuratei

apropie-te –

de sexul trist să nu-ţi legi nicio speranţă

– nu-i aşa că pentru câinii în lanţ nu simţi decât scârbă? –

de cealaltă parte orificiile dilatate de obsesie

sincronul fascist al umilinţei

scrierea confuză a mâinilor care vor să apuce –

– şi poate că tot ce-a venit

a fost fetiţa fără corp

cubul de gheaţă sub picioarele

spânzuratei

această crimă

perfectă –

ne încasăm partea

şi dac-am vorbi despre fericire, am vorbi despre

tristeţea de a se fi sfârşit

autostrăzile suspendate & halucinaţia marginii –
dacă ţi-e sete, aşază-ţi în faţă un pahar cu apă şi nu-l bea

incendiază piane

câtă vreme, încet, se pregăteşte execuţia

îmi sprijin fruntea de perete

nu picură nicio otravă
e încă un fals literar, o acnee

ratările trupului

sunt

constelaţii gata alcătuite

număr privat

suntem mai mari decât gura copilului,
numai buni să acoperim aceste spărturi.
prietenii vii au făcut totul repede & bine,
şi cineva a plâns, însă foarte puţin, şi dragostea
a fost frumoasă ca sângele în pantofii
prea mici, rana a fost aici dinainte,
noi ne-am născut pentru ea.

***

Emilian MIREA

Poemele morţii

copacul în formă de cruce

pe câmp
undeva în afara oraşului
trăieşte un copac
în formă de cruce

l-am văzut primăvara
plin de flori
l-am văzut vara invadat
de frunze şi păsări
l-am văzut toamna
ruginiu
când părea scăldat
în sânge
ca după înjunghiere
şi l-am văzut iarna
când crucea e şi mai
evidentă şi îngheţată
într-un atemporal
aproape mistic

mă întreb dacă
nu cumva
Iisus e printre noi şi
I se pregăteşte
a doua Răstignire (?!)
disecţie

am prins moartea
şi am pus-o
pe masa
de operaţie –

m-am convins:
nu avea organe şi
nici vreo urmă
de suflet

mă întreb
şi acum
ce anume o ţine
în viaţă?…

dispariţie

un foarte bun prieten
a plecat
din această lume
cu tot cu mormânt –

spun asta pentru că
în ultima vreme
de câte ori mă duc
la cimitir
să-i caut mormântul şi
să-i aprind o lumânare
nu-l mai găsesc
comprimare

o bătrână de peste nouăzeci de ani
care locuieşte lângă cimitir
stă la fereastră câteva ore pe zi
şi priveşte către cavoul în care
soţul său doarme de câţiva ani

viaţa trepidează în jur dar
pentru ea
spaţiul şi timpul s-au comprimat
în cei câţiva zeci de metri distanţă
dintre fereastră şi cavou
m-am reîncarnat într-un guguştiuc

deşi trăiesc
(sau aşa cred)
am bănuiala că
în acelaşi timp
m-am reîncarnat
într-un guguştiuc care
zilnic
îmi vine în balcon şi
mă priveşte de parcă
m-ar întreba
de ce nu plec
pentru că el
deja
mi-a luat locul
de primăvara până toamna

de primăvara până toamna
dorm cu ferestrele deschise
să circule viaţa şi moartea
prin camera mea
ca pe strada principală

în miez de noapte le aud
şuşotind –
se întreabă ce vor face
în ziua în care voi închide
ferestrele iar ele
se vor ruga de mine
la geam
să le deschid
Gogeamitu

la Craiova
în Muzeul Medicinei
am văzut scheletul
lui Gogeamitu –
cel care măsura
aproape doi metri şi
jumătate

sufletul lui
probabil
locuieşte acum
într-un atom
cu oase
lungi
ne îmbrăcăm cu moarte

nu înţeleg de ce
ne mândrim atât
cu faptul că
ne îmbrăcăm şi
încălţăm cu
piei de animale(?!)

în fond
nu facem decât
să ne îmbrăcăm
şi încălţăm
cu moarte
cazemata

ninge fără întrerupere şi
în cartierul meu
moartea lasă urme cenuşii
în zăpadă

săptămâna trecută a murit
un vecin –
era un om falnic care credea
că va trăi mult

scara blocului în care locuia
părea o cazemată
care însă nu l-a apărat
de moarte
moartea e o femeie fără soţ

o fată frumoasă şi
cu sânii mari
trece pe lângă mine –
nu e a mea
e a altuia
care
cu siguranţă
nu o preţuieşte

o moarte frumoasă trece
zilnic
prin case şi pe stradă
şi nu remarcă nimeni că
aceasta femeie-moarte
cu sânii mari
nu are soţ

***

Mălin STAN
tu eşti o rugăciune, deci ce eşti?

te ascult pentru a mă împărtăşi sunete, cuvinte, lume, de tot.
hobiţii îţi construiesc bradul ce va susţine coloana vertebrală
a fiecăruia ce intră în acestă poezie.
te ascult şi mă învrednicesc să uit totul.
să fiu absorbit de tine care în singurătate devii orice lucru
care pentru semenilor noştrii este un lux.
un spirator sau aspirină.
cuvintele îşi încâlcesc sensurile.
sunetele se amplifică prin aerul tot mai cald.
restul este doar un vis în comuniune cu tine.
dezbrăcându-te, ideile se aşează în făclie, luminează
şi tu dispari, ca luna printre ghiuluri de ceaţă. se ştie,
Dumnezeu a făcut din cer o cădelniţă.
acum cei slabi sunt pătrunşi de gândul Lui. şi eu ascult.
discuţia noastră în minţile tuturor

tot ce am vorbit cu tine este subiectul de bârfă al tuturor oamenilor ce trec pe lângă mine.
purtând un aparat din secolul trecut
şi îmbrăcaţi popular doar pentru ochiul meu,
încă se dau reluări cu talk-show-ul nostru.
la televizoarele pe care doar cei aleşi le văd şi le ascultă pentru a se împărtăşi.
privirile se învârt prin oraş până ce mă găsesc şi mă persecută,
mă răstignesc, pe marile ecrane pentru ca sărbătoarea paştelui să fie mereu vie.
la sfârşit, curentul s-a luat în această poezie şi o beznă de zăpadă
s-a aşternut cu un cutremur mesianic,
marele ceas londonez visat în evul mediu.
toţi sunt dezlegaţi şi îmi poartă vorbele pentru a intra pe orice uşă.
terenul primitiv

la ultima întâlnire un teren primitiv a fost bătut în cuie pe mine.
lumea va fi luminată în trei secunde. eram ultimul baraj.
acum un potop stă să cadă peste mine,
iar tu vei deveni un amfibian. eu voi fi sus zburând,
iar tu o lipitoare de pământul plin de urmele cuvintelor.
duhul lui Dumnezeu stă să intre ca un ac
prin pânza groasă imaginea înaintării greoaie spre Tine.
la televizor ultimii cultivatori s-au înecat în propriile sudori,
terenul este zona unde vulturii devorează lumea.
se joacă cu bucăţile de carne pe care le aruncă din cioc în cioc,
căci sunt fierbinţi. în ziua de odihnă,
se încheie toate cusăturile încât nimic nu poate intra pe el,
de aceea este pustiu. totul este lângă Tine într-o pungă cu ser fiziologic.
se aşteaptă primii bolnavi, cu primele jafuri care ar aduce în lume viaţa.
atunci tu vei ieşi la suprafaţă, eu mă voi coborî astfel încât tu mă ţi de
mâna prin care s-a scris poezia,
iar eu de mâna prin care cartea e aproape de divinitate.
crescut în frica lui Dumnezeu

boabe de muştar aruncate pe jos.
ca nişte meteoriţi penetrează podeaua.
ajung aici şi-şi corectează mersul prin poezie,
locul unde copiii învaţă să meargă în toate modurile odată,
pe toate mijloacele odată.
seara boabele se coc şi lumea le înghit, respiră uşuraţi
cunoscuţii îşi pot da duhul prin ei.
ca o cârjă sar peste cuvinte, masca celor mai primejdioase prăpăstii.
bătrânii aruncă cu ele pe jos strigâd „copii!, copii!” şi ele se năşteau.
creşteau în frica lui Dumnezeu.
când se uită aici, ochii le joacă, trupul tremură,
cuvintele rup ritmul credinţei cât un bob de muştar.
haina aceasta de poezie

plin de haine care nu-mi trebuie,
capul meu a devenit un stâlp ce ţin stelele departe.
eu stâlpul ce susţine înaltul.
păsările se întrupează în undele care m-au vâjâit
ca o vrajă la care hainele încă rezistă.
nimeni nu mă atinge, dar unii ce se apropie de mine sunt absorbiţi
şi încă o haină pare că mă încălzeşte,
că mă ţine prizonier în această poezie.
cu un parbriz la prima vedere ce face loc printre cuvinte
ca printre măsele noilor cusături.
prima dragoste

ploaia m-a bătut ani întregi
şi acum toate puterile mele se adună pe marginile trupului meu
şi ameninţă să se sinucidă.
ochii se zgârie de parcă am mâncat arici,
părul se taie de parcă păduchii au forat în craniu.
şi norii grei nu mai au susţinere.
săgeţile tale din vremea lui traian şi a lui decebal acum erup peste noi
cu dragoste, cu slavă deşartă şi numai tu mă poţi scoate de aici,
din poem lăsându-l în paragină ca şi locul unde scriu.
cine va muri aici se va mântui.
cine va rupe rândurile va câştiga secunde bune de admiraţii iscate
de câteva momente când luptele divine s-au oprit.
şi ploaia e singura ce mă susţine lângă tine invocându-ne.
pe această foaie unde literele sunt picăturile de sânge de la prima oară,
mişcătoare prin tine.
poezie în cârje pentru a se îndrepta pentru Împărăţia Ta

sunt scrumul de ţigară care te arde
şi te înşeală cu aerul care se botează în numele tatălui spre care urcă.
uită-te bine la noi: stăm printre mormane de deliruri.
cuvintele se ridică peste nivelul mării la suflarea ta. nu-i nimic.
jos se face loc pentru amândoi cu deschidere spre mare.
una murdară şi cu animalele născute din tine.
uneori din mine dar nu acum. acum eşti doar a mea.
te las acasă pentru o ţigară artificială,
pentru una pentru copii mă pregătesc şi a te primesc
ca pe un copil şi lumea de aici va fi cea de dincolo.
doar punându-i o schijă şi un baston pentru a se îndrepta.
să mă şteargă de păcate ca în cele mai hidoase moduri. să-mi fie pernă,
să-mi fie comunicare cu tine când îmi înghit cuvintele pentru a mă hrăni arificial,
ţigara aici.
poezie ca dig pentru invazii

o mică invazie pe pielea ta dezlipită şi pusă la microscop.
se poate vedea clar cum culorile se întrepătrund
de aici de la suprafaţa poeziei ca la suprafaţa unui val,
chipul tău este modelul pielii tale.
mulţime de ochi de serafim stau pe toate stâlpurile, pe toate xxx,
obiectele de seducţie al oricărui obsedat de scris, vorbit, desenat
sau orice mijloc de a trăi în lumea văzută de aproape.
numai el ştie cum e să respiri la înălţime,
când durerile de cap devin insuportabile.
la fel cum ochii voştrii privesc aceste versuri care pot petici orice dig rupt
pentru a opri o catastrofă. o invazie şi atât:
pielea poate muri înaintea ta, înaintea trupului. poate putrezi şi să se reîntoarcă în sânul lui Avraam. perdeaua ce despărţea pe adam şi eva de Dumnezeu
când au păcătuit ca orice muritori.
***

în jurul meu voi vă adunaţi la un foc
literele sunt fumul şi flacăra totodată.
mâinile strânse şi lovind piepul ca singura jetfă ce
nu mai începe în mine. mă descarc aici,
cea mai mare furie, unde voi nu aveţi loc şi fugiţi în titlu, la ceruri, în neant.
ca tinerii ce se rugau şi vă prefăceaţi în sălbăticiuni.
când scriu

va veni cineva mai puternic decât Mine care va dărâma poezia în trei zile
şi o va clădi la loc. cuvântul Tău care se face pe sine sălaş în peştera foii
se preface în gândurile tale, nişte magi care aruncă mrejele ei ca să nu scape din mâini
şi să nu fie pustie ca acum.
seara absoarbe din toţi lăsându-i goi.
de aici de sus

telefonul a sunat şi imediat m-am dus la vizor să văd cine e.
la primul sunet, telefonul a explodat şi cuiele hristosului au sărit pe mine.
am fost prins la telefon şi persecutat în timp ce vorbeam singur
cu tăierea firului, gâtul meu improvizat.
erai Tu plin de toată forţa sărbătoarei,
căci în sfârşit dopul de la şampanie a plosnit anuţând venirea Ta
în capul poemului privind peste toţi printr-un vizor.
în jur petrecere mare, dar se aud numai ţârâituri de telefoane.
prins în mijloc, camera s-a făcut cămaşă de forţă şi trântit la pământ
să mă umbreşti cu numele Tău, ca o cazemată.
adăpostit în poem

am terminat de scris portretul tău pe geamul acesta de iarnă:
aceştia doi se luptă între ei.
păsările ştiu acum că a venit vremea migrărilor şi prima care-l atinge
devine de aur pentru popoarele barbare de atunci când noi doi ne iubeam.
ţi l-aş putea prinde în păr sau face verighetă,
dar tu încă te topeşti în mine.
geamul anunţă o cazemată pentru copii de la parter care se joacă cu bulgări de zăpadă,
iar portretul te judecă până ce trupul se crucifică singur.
Dumnezeu a terminat de scris poemul
unde eu stau la adăpost la războiul îngerilor.

***

Vlad ZBÂRCIOG
Ning secundele

Ca un dor sau poate o lacrimă
Stă timpul între noi nevăzut
Trupul lui – piramidă sacră –
fără sfârşit, fără început.

Iar noi navigăm prin el, neştiind
cât de subţire ni-e firea.
Ning secundele, cerul veghind
Timpului nemurirea.

2 februarie 2007
Azi noapte m-ai chemat…

Azi noapte m-ai chemat la tine
din nou
să trecem hotarul Iertării.
Mi-ai zis să las aici
toate păcatele lumii,
să mă despart
de gânduri şi vise
pentru a mă contopi cu Lumina.
Mamă!
Mă îmbii mereu dincolo,
acolo unde nu există durere,
unde sufletul este ca lacrima
şi stăpână e doar Veşnicia…
Iartă-mă, mamă!
Nu mi-am dorit altă menire,
decât să împart
din cuvânt,
din iubire,
din cântec…
Şi-acum,
dacă Domnul vrea să mă-apropii
de Cer,
luând cu mine speranţa,
Ajută-mă, prin stropii de dor
şi de vise
să întoarcem omul cu faţa şi inima
spre Lumina zilei dintâi…
Te văd venind

Te văd venind
pe cărări de aer
Păşeşti uşor,
de parcă te temi
să nu apeşi prea tare
iarba visării
Te apropii şi mă cuprinzi.
Ochii tăi îmi şoptesc
pe limba vederii
cuvinte stropite cu mireasmă
de floare.
Mamă! Dacă ar fi să-ţi pot da
sufletul meu!…
Uneori, când nu te visez
mai multă vreme
În mine coboară o toamnă
sfâşietoare…

10 martie 2007

Nu mai pot trăi fără ea

Stau cu ochii lipiţi
de chipul tău luminos,
venerând aburul care te-a
materializat,
aerul care ne leagă
mai puternic decât cuvintele.
Intrat în mine cu infinit cu tot,
mi-e teamă că va exploda,
dizolvându-te…
Îţi admir paşii,
uşori, ca de fulg,
şi aud cum încolţeşte iarba
din urma ta.
Îmi şopteşti cu privirea
cât de gingaş îţi mângâie sufletul
timpul trăit de mine.
Te bucuri că vederea ţi s-a schimbat
de mult cu gândul,
că trupul tău a luat înfăţişarea
gândită de inima mea…
Cutremurat, mă întreb:
nu cumva la naştere m-ai spălat,
mamă,
cu durerea neamului,
încât nu mai pot trăi fără ea?…

18 martie 2007
Floare de măr – cuvintele

Cuvintele sărută buzele tale
ca stropii de ploaie pământul,
îndrăgostit de creşterea ierbii.
Floare de măr sunt cuvintele
în îmbrăţişarea rostirii tale…
Ele plutesc uşor,
legănate de sunete,
până când se prefac în lumină…
Ce minunat că suntem unul,
că îţi pot rechema chipul,
unduirile silabelor
de care mă sprijin!
Iar tu,
desprinsă de ochiul visării,
pluteşti prin aer ca un înger,
înflorindu-mi de dor
inima…

29 martie 2007
Cobori din vid

Cobori din vid pe scări de secunde
Îmbrăcată în strai de lumină.
Vorbele tale dezmorţesc aerul împietrit,
Echilibrând o stare divină.

Treci peste umbrele reci ca un dor,
Ca o aducere-aminte
Chipul tău parcă-ar fi reclădit
Din sfinte cuvinte…

22 ianuarie 2007
Te desluşesc

Te desluşesc uneori cum apari
dintr-un loc inversat
şi pătrunzi în inima mea.
Închid ochii
şi văd tunelul albastru
prin care-ai plecat,
prin care revii,
plutind uşor,
de parcă ai înota în fiece bătaie
a inimii mele,
de parcă ai dirija respiraţia clipei.
Ne contopim
şi nu mai pot reţine greutatea privirii
care mă frige,
la fel cum razele soarelui
frige ochii unui nou născut…
Resemnat,
mă sprijin de trupul amintirilor
şi totul în jur ia forme ciudate:
casa, cu mâinile-n şolduri, mă întreabă:
pe unde am rătăcit ani în şir?
Pomii mă cercetează cu ochi de muguri…
Din tulpina lor aud glasul strămoşilor;
Ţărâna stă impasibilă –
a uitat de mult povara tălpilor mele…
Şi numai tu mă priveşti
însetată de dor,
încât nu mai ştiu: sunt jumătate din tine?
eşti jumătate din mine?…
De dor

Nu ne despărţim niciodată.
Suntem în dialog continuu:
tu – de acolo, de Sus, din nemoarte;
eu – de aici, unde exist între azi
şi între mâine.
Eşti Catedrala în care mă rog
zi de zi
Iar tu îmi dirijezi mereu gândul
spre noi poeme de lumină
Pământul mai păstrează atingerea paşilor tăi.
De dor,
merg pe urmele tale
pentru a-ţi mângâia chipul
de aer…

20 octombrie 2007
La nesfârşit…

Ne completăm golul din suflet
cu lumină,
de parcă am fi vase comunicante
sau, mai degrabă,
un singur trup
prin care fulgeră acelaşi sânge…
Uneori, mi se pare
că fără lumina ta
aş orbecăi în labirintul gândurilor,
aş rătăci în golul păcatelor
comise în inconştienţă;
alteori, mi-i teamă că atâta lumină
ar putea să nu încapă în inimă,
iar eu nu ştiu s-o extind
peste trup,
s-o transmit fiecărei celule.
De aceea,
încerc s-o împart şi altor suflete,
făcând loc noilor jeturi,
La nesfârşit vei rămâne în mine,
până mă vor părăsi dorul şi lacrima
şi voi rămâne doar pământ…

***

Sorin LUCACI
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu

în trupul meu locuieşte un alt trup la fel de singur
şi nu ştiu dacă mă voi obişnui vreodată cu asta
câteodată ne unim singurătăţile în mod deliberat ca două armate aliate într-un război al neputinţei
fiecare bătălie câştigată sau pierdută împreună la o halbă de bere după o zi nimicitoare
ne scuteşte de efortul inutil de a justifica ziua de mâine
noul meu chiriaş stă chircit cu picioarele aduse la piept şi mestecă toată ziua
bomboane gumate de zmeură
îmi citeşte câteodată din oswald spengler şi herbert marcuse
şi-a mobilat o cameră în partea dreaptă a sufletului meu
confort 2 semidecomandat cu trecere prin vena cavă inferioară
şi cu vedere spre pubelele multicolore ale oraşului
doar atât şi-a permis din leafa lui de cititor de contoare pentru suflet
nu ne prea vorbim decât în momentele când ne retragem
seara târziu dinspre întinsele câmpii ale andaluziei
am mai câştigat o luptă cu necunoscutul din noi îmi spune
se întâmplă să-mi mai ceară câte-o ţigară şi din vorbă în vorbă
ne apucă miezul nopţii pălăvrăgind despre locuri oameni şi nimicuri

chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu este un băiat bun
fost profesor de istorie într-un cătun din nordul bucovinei
a fost dat afară din învăţământ pentru că le povestea copiilor după cursuri
cum ne-au furat bolşevicii pământurile
cum buneii noştri au fost persecutaţi de evreii comsomolişti
cum adevăraţii strămoşi ai acestor ţinuturi ar fi fost dacii liberi sau carpii

în oraş s-a aciuat în urmă cu trei ani iar de vreo doi sălăşluieşte în partea dreaptă a
sufletului meu şi-mi ţine de urât în nopţile mele insomniace

deşi i-am spus de nenumărate ori că e posibil să-l vând la toamnă
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu nu vrea să plece
stă chircit toată ziua cocoţat în vârful patului şi mestecă bomboane gumate de zmeură
vorbindu-mi despre copilăria lui nefericită
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm

dragii mei concitadini
acum vă vorbesc dintr-un sicriu cu redingotă şi joben
sau din blana unui viezure mort de spaimă
nu sunt nici mort nu sunt nici viu
sunt mai degrabă mortul viu
înjumătăţesc ziua cu noaptea şi beau un răsărit de absint
aşteptarea e mai rea decât moartea
vă spun că vor veni vremuri mai bune şi pentru voi
vă vorbesc cu liniştea unui patriarh iar voi mă ascultaţi
toropiţi de aromele bahice ale serii
până ce vin hingherii de suflete să vă adune
să vă perceapă taxa pe vise
taxa pe viciul neputinţei
taxa pe nonvaloarea adăugată
taxa pe istoria nescrisă a pământului
nu-i lăsaţi să vă ia
nu-i lăsaţi să vă mâne ca pe vite
noi nu suntem d-ăia băiete
noi am fost cândva vieţaşi
noi am fost cândva mai ceva decât jean valjean
aici se impune puţin respect măcar aşa de ochii lumii
de amorul artei
acum vă vorbesc dintr-un lemn de salcâm
de care au atârnat funia groasă a spânzuratului
vă spun că e bine aici sub pământ şi e cald în casa fără ferestre
şi de aici de jos se vede uneori cerul ca printr-o bucată de pânză ruginie
dar voi acolo sus ce faceţi măi oameni buni
nu facem nimic
nu facem nimic
suntem legaţi de mâini si de picioare
caci noi suntem legaţi de mâini si de picioare
ne-au pus căluşul în gură
au încuiat toate odăile
au închis toate drumurile
au sigilat graniţele unui viitor de câlţi
au zăvorât ultima rugăciune în pântecele lunii
încât ne e lehamite să mai şi murim
de azi înainte muţenia îmi va ţine de urât în nopţile ploioase
de azi înainte n-am să vă mai vorbesc
decât prin gura unui leu de marmură
peste apa someşului

stătea în mijlocul drumului cu sticla de jumate în mână

o sticlă verde unsuroasă îmbrăcată pe jumătate în papură

dacă apropiai nasul de gura sticlei te trăznea un miros greoi şi înţepător de şliboviţă

nimeni nu mai era ca el

nialcoş la horă nialcoş şi la beţie

de ce el şi nu altu’? mă întreba pruncul roşcovan şi cârn

ce dracu să-i spun cum să-i spun

cum să-l fac să priceapă că nu tată-so era de vină pentru cele întâmplate

făcea eforturi să stea drept frumos înalt nemişcat ca un stâlp de telegraf mâncat de carii

apoi făcea câţiva paşi împleticindu-se iar se oprea bălmăjea ceva în ungureşte

nu ştia decât înjurături si câteva expresii uzuale

boz meg înjura se poticnea mai făcea câţiva paşi iar se oprea, ‘tu-ţi biserica cui te-o-nchinat ….şi soarele mă-tii

ni la el mutu stă ca prostu în drumu’ ţării, cât îi de bat râdeau copiii

pe marginea colbuită a drumului

iar făcea câţiva paşi iar se poticnea

de ce el şi nu altu’ mă? de ce el? mă întreba într-una printre lacrimi şi sughiţuri copilul roşcovan şi cârn

unii se adunaseră în turnul bisericii lângă clopotniţă

era frig şi o privelişte cutremurătoare se întindea spre celălalt capăt al satului

nu-i plăceau înmormântările, aproape că le ura le detesta cu o ură viscerală

dar fusese nevoit să asiste la câteva

deşi întotdeauna printr-un exerciţiu de imaginaţie se vedea în locul mortului

cum ar fi dacă…

îl cuprindea mila de sine şi începea să plângă mocnit înfundat nu zgomotos
oarecum ruşinat de emoţiile care puneau stăpânire pe el

vântul aspru îţi biciuia faţa iar de jur împrejur fuioare de cânepă valsau printre copaci ca nişte năluci bezmetice

pe o muzică înspăimântător de sinistră

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere” cânta un ţânc de nici cinci ani pe marginea drumului

ultimele siluete care însoţeau cortegiul dispăruseră de pe linia şerpuită a drumului printre copaci

„mânce cât inima-i cere/ aur colbuit în niere”
de ce el, de ce el?…
cu buzunarele ticsite de iluzii
“sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”

graseia copilul vecinilor refrenul cu mâinile întinse spre cerul aducător de ploaie
făcea semne spre ceva numai de el ştiut
ca şi cum ar fi uitat acolo sus zâmbetul răzleţ al unei păpuşi de ceară cumpărată dintr-un talcioc
printre multe alte zâmbete aşezate cu nemiluita în dreptul ferestrei
ca şi cum şi-ar fi prelungit puţin copilăria şi aşa încercată de nenumărate boli
timiditatea-i acoperise faţa ca o botniţă cu aripi negre
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar atât senzaţia de foame ca un gol înfipt în stomac
pasărea cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe
copilul răscolea haotic pământul din faţa casei
unde printre crengi şi cârlige de rufe jubilau un cuplu de pisici fericite
acolo era locul zămislit într-un deşert fără formă în care mai credeau doar cei bolnavi de iubire
doar cei cu buzunarele ticsite de iluzii
cu aromă de mentă si busuioc
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gâtul providenţei
lăsa urme adânci pe pământul din faţa casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi ai copilului
ca nişte roiuri de viespi în călduri

[Vatra, nr. 6-7/2014]

august 31, 2014septembrie 22, 2014 de VATRA

Poeme de Alexandru Agache

Dosar, Poezie
Alexandru Agache, Brașov, Corpul T, poezie, Radiohead
Scrie un comentariu

Alexandru Agache este absolvent al Masteratului de Inovare Culturală de la Brașov, program conceput și coordonat de către regretații profesori și poeți Andrei Bodiu și Alexandru Mușina. A citit texte proprii la evenimente organizate de Filologia brașoveană, precum Literatura iese în oraș sau Maratonul de poezie din 2013. Scrie cronici și recenzii literare pentru revistele Corpul T și Astra. Este fan Ian McEwan, Irvine Welsh și J.M. Coetzee, iar dintre scriitorii români îi plac foarte mult Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Andrei Dósa și Cristina Ispas. O parte din poemele sale sunt influențate de muzica și textele formației Radiohead.

Filme și clișee de stânga

mă întorc de la muncă, optul e
arhiplin – în spate – o familie mișto
de țigani – un tată foarte scund și slab
cu mustața rasă subțire și doi copii –
unul mai mare de vreo doișpe ani, celălalt,
mai mic, de vreo nouă

o doamnă supraponderală țipă că
în România va fi bine numai când
toți țiganii vor dispărea, un domn țipă
că în România va fi bine numai când
ea va mânca mai puțin, toată lumea
țipă la țigani să se-ntoarcă de unde-
au venit

fratele mai mai mic se uită la fratele
mai mare care-l ia pe după umăr pe
fratele mai mic – tatăl îi ia pe după umăr
pe fratele mai mic și pe fratele mai mare –
toți trei se privesc ca femeile ălea din
Lista lui Schindler înainte să se dea drumu
la apă prin dușuri

țiganii coboară la prima, cobor la
două stații după, mă simt de parcă aș fi
ieșit dintr-o secție de oncopediatrie

seara mă duc la prieteni – îmi zic că ce
fain e-n Grecia, apa e f curată, mâncarea
e-n regulă, prețurile sunt ok, casele și schiturile
sunt frumoase, salariul mediu pe economie
e 1500 euro/ lună – acolo nu’s țigani că nu dă
nimeni de pomană la hoţi şi cerşetori

Mă enervez, îi enervez, stingem cearta
uitându-ne la Doubt, cu Maryl Streep și
Philip Seymour Hoffman, ea e directoarea
unui colegiu catolic din Bronx, unde el, preot
și profesor, e acuzat de abuz sexual împotriva
singurului elev de culoare

finalul prost strică tot filmul

Expatriere

Medicul meu curant, doctorand la Paris
în transplant de pancreas, m-a întrebat
dacă n-aş fi de acord să-mi donez organele
neafectate, în cazul unui accident mortal

E un lucru foarte nobil, Alexandru,
salvezi o viață, renunțând la ceva
inutil, să ştii, Biserica e întru’ totul
de acord, decizia ta se înregistrează
într-o bază de date, rudele nu vor mai
avea niciun cuvânt de spus

Crede-mă, scumpule, organul transplantat
iradiază mereu ceva din spiritul donatorului,
între ai tăi și beneficiar se vor crea
legături emoționale foarte puternice

Gândește-te, Alexandru, o
parte din tine supraviețuiește
într-o altă persoană, într-un
organ de-al tău, o altă inimă
va pompa sânge

Golden Eye

Din ţevile pistoalelor
irump versatele
bacterii ce necrozează
organele

În ţevile de inox
cresc microorgansime
ce cariază lent
statuile-simbol

ochiul de aur
captează tumorile
mai mici de
0,8 mm.

ochiul de aur
fluidifică sângele
în arterele
rigide-ale
istoriei

Timpi morți

doi sexagenari discutând placid,
într-o dumincă după-amiază, la
Tvr1 despre prostie, iubire, ură,
umor, invidie, speranță, revelație,
de-o parte și de alta a unei mese
peste care cineva pare să fi trântit
la nervi o uriașă cuvertură

In Bloom

Te simțeai murdar ca bărbat, american și alb,
credeai că femeile sunt în mod natural mai puțin agresive decât tine,
că afro-americanii, ființe cu adevărat minunate, inventaseră punkul

Te lăsai inhalat de organismele corupte,
apoi le injectai în inimă celulele maligne,
trasai incizii în abdomenele pruncilor,
apoi penetrai inciziile, până când pruncii mureau,
visai ca într-o zi să poți ucide răul cel mare, apoi răul cel mic

Aseară te-am văzut pe Mtv,
spuneai că televiziunea e cel mai mare rău de pe planeta asta,
că pe tricourile cu voi, de acum înainte, vor apărea numai căluți de mare gestanți,
că ești mult mai scund decât Chris, că ai părul vraiște,
că torsul tău încape deja prin mâneca unei bluze obişnuite