Poeme de Alexandru Agache

agache

Alexandru Agache este absolvent al Masteratului de Inovare Culturală de la Brașov, program conceput și coordonat de către regretații profesori și poeți Andrei Bodiu și Alexandru Mușina. A citit texte proprii la evenimente organizate de Filologia brașoveană, precum Literatura iese în oraș sau Maratonul de poezie din 2013. Scrie cronici și recenzii literare pentru revistele Corpul T și Astra. Este fan Ian McEwan, Irvine Welsh și J.M. Coetzee, iar dintre scriitorii români îi plac foarte mult Ruxandra Novac, Adrian Schiop, Andrei Dósa și Cristina Ispas. O parte din poemele sale sunt influențate de muzica și textele formației Radiohead.

Filme și clișee de stânga

mă întorc de la muncă, optul e
arhiplin – în spate – o familie mișto
de țigani – un tată foarte scund și slab
cu mustața rasă subțire și doi copii –
unul mai mare de vreo doișpe ani, celălalt,
mai mic, de vreo nouă

o doamnă supraponderală țipă că
în România va fi bine numai când
toți țiganii vor dispărea, un domn țipă
că în România va fi bine numai când
ea va mânca mai puțin, toată lumea
țipă la țigani să se-ntoarcă de unde-
au venit

fratele mai mai mic se uită la fratele
mai mare care-l ia pe după umăr pe
fratele mai mic – tatăl îi ia pe după umăr
pe fratele mai mic și pe fratele mai mare –
toți trei se privesc ca femeile ălea din
Lista lui Schindler înainte să se dea drumu
la apă prin dușuri

țiganii coboară la prima, cobor la
două stații după, mă simt de parcă aș fi
ieșit dintr-o secție de oncopediatrie

seara mă duc la prieteni – îmi zic că ce
fain e-n Grecia, apa e f curată, mâncarea
e-n regulă, prețurile sunt ok, casele și schiturile
sunt frumoase, salariul mediu pe economie
e 1500 euro/ lună – acolo nu’s țigani că nu dă
nimeni de pomană la hoţi şi cerşetori

Mă enervez, îi enervez, stingem cearta
uitându-ne la Doubt, cu Maryl Streep și
Philip Seymour Hoffman, ea e directoarea
unui colegiu catolic din Bronx, unde el, preot
și profesor, e acuzat de abuz sexual împotriva
singurului elev de culoare

finalul prost strică tot filmul

Expatriere

Medicul meu curant, doctorand la Paris
în transplant de pancreas, m-a întrebat
dacă n-aş fi de acord să-mi donez organele
neafectate, în cazul unui accident mortal

E un lucru foarte nobil, Alexandru,
salvezi o viață, renunțând la ceva
inutil, să ştii, Biserica e întru’ totul
de acord, decizia ta se înregistrează
într-o bază de date, rudele nu vor mai
avea niciun cuvânt de spus

Crede-mă, scumpule, organul transplantat
iradiază mereu ceva din spiritul donatorului,
între ai tăi și beneficiar se vor crea
legături emoționale foarte puternice

Gândește-te, Alexandru, o
parte din tine supraviețuiește
într-o altă persoană, într-un
organ de-al tău, o altă inimă
va pompa sânge

Golden Eye

Din ţevile pistoalelor
irump versatele
bacterii ce necrozează
organele

În ţevile de inox
cresc microorgansime
ce cariază lent
statuile-simbol

ochiul de aur
captează tumorile
mai mici de
0,8 mm.

ochiul de aur
fluidifică sângele
în arterele
rigide-ale
istoriei

Timpi morți

doi sexagenari discutând placid,
într-o dumincă după-amiază, la
Tvr1 despre prostie, iubire, ură,
umor, invidie, speranță, revelație,
de-o parte și de alta a unei mese
peste care cineva pare să fi trântit
la nervi o uriașă cuvertură

In Bloom

Te simțeai murdar ca bărbat, american și alb,
credeai că femeile sunt în mod natural mai puțin agresive decât tine,
că afro-americanii, ființe cu adevărat minunate, inventaseră punkul

Te lăsai inhalat de organismele corupte,
apoi le injectai în inimă celulele maligne,
trasai incizii în abdomenele pruncilor,
apoi penetrai inciziile, până când pruncii mureau,
visai ca într-o zi să poți ucide răul cel mare, apoi răul cel mic

Aseară te-am văzut pe Mtv,
spuneai că televiziunea e cel mai mare rău de pe planeta asta,
că pe tricourile cu voi, de acum înainte, vor apărea numai căluți de mare gestanți,
că ești mult mai scund decât Chris, că ai părul vraiște,
că torsul tău încape deja prin mâneca unei bluze obişnuite

Poeme de Victor TZVETOV

Tzvetov

Victor Tzvetov s-a născut în 12 mai 1990, Nimoreni, Ialoveni. Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale comunicării. A publicat în revistele: Stare de urgenţă, Contrafort, Revista la plic, Egophobia, Familia etc. Prezent pe site-urile literare clubliterar.com, poezie.ro. Recitaluri: cenaclul Republica, cenaclul de la Litere, Zilele Revistei Familia, locuri publice. A luat câteva premii. Citește în continuare →

Poeme

ANDREI ZANCA

 

??????????

DOAR ATÂT

                                                               lui al. daniel s.

la marginea unei ape stau, câtă vreme

trezindu-mă dintr-un somn fără de vise

 

sunt un  altul, fiind doar atunci

o lumină-n lumină, unde

 

doar ce-i străin de timp e mereu prezent

deşi nu-l poţi închide într-un nume.

 

abia, când vei înţelege că trupul tău e în tine

că tu eşti ninsoarea, tocmai pornindu-se

 

nu vei mai reveni aici , unde orice copil

se mai poate încă identifica cu un fulg

 

înainte de încolonarea lui în valea aceasta

unde cruzimea se contopeşte-n splendoare

 

unde de groaza celei mai mărunte schimbări

se tărăgănează de milenii totul, unde zac

 

târându-şi cu ei beciul plin de gunoaie

în plasa deplângerii, străduindu-se

din răsputeri să ajungă bătrâni.

 

atât am vrut să-ţi spun. doar atât. şi e târziu.

iar pe mal zac adormite lebedele, aproape de apa

curgând. neostenită, curgând

 

 

ZIDUL DE STICLĂ

 

în vorbitorul unei închisori

în care vizitatori şi întemniţaţi

erau despărţiţi printr-un zid de sticlă

am văzut într-o după-amiază târzie

o femei şi un câine

 

şi dincolo de perete un bărbat palid, neras

cu palmele sprijinite de sticla rece.

nu puteau vorbi.

 

se priveau doar intens prin peretele de sticlă

şi deodată câinele s-a ridicat în două labe

sprijinindu-se de acest zid într-o încercare

sfâşietoare de a atinge trupul bărbatului

abia acum recunoscut

 

gemând de neputinţă, cu tandreţea de odinioară

orice ar fi făcut, oricât de vinovat ori nevinovat

ar fi fost acest bărbat de dincolo de zidul de sticlă.

 

poate aici se află răspunsul definitiv, am murmurat

ieşind pe câmpul rece al toamnei peste care

            se lăsa încet înserarea

 

REÎNTOARCERE ACASĂ

 

de câte ori mă reîntorceam în zori sleit

de pe insulă, descuiam uşa în bezna din jur

şi bâjbâind cu o mână după comutator

îi simţeam deîndată botul umed pe dosul palmei

 

scâncetul de bucurie

când se ridica pe labele dinapoi

sprijinindu-se de picioarele mele.

 

m-a aşteptat în ultima zi până în zori.

n-a vrut să se ducă înainte de-a nu mă reîntoarce.

 

apoi, când răzbit de oboseală am adormit

cu o mână în coşul în care zăcea

cu labele împreunate aţintindu-mă

 

s-a stins uşor în somnul meu.

 

azi, când nu mai e, nu mai caut în beznă

comutatorul. mă strecor pe uşă

mă aşez încet pe canapea

şi-i simt din nou botul pe mână.

 

îi văd din nou privirea.

ochii aceia în care era o lumină

atât de lină, atât de curată

încât trecându-mi mâna peste capul catifelat

îmi părea mereu că îl mângâi pe dumnezeu

 

EŞARFA TIBETANĂ

de ce să-mi propun depărtări

când abisul e în mine

 

umblam noapte de noapte

şi doar insomnia ferestrelor

mă însoţea, inima

 

fluturând ca o eşarfă tibetană de rugă, durerea

mereu o călăuză trezindu-mă reamintindu-mi

 

drumul acasă. ascultam cum se zbate zăpada

printre trunchiuri. apoi, doar tăcerea

în alb-negru ca o reculegere.

 

acum, e martie şi plouă uşor

şi-n cuibul lor puii îşi înalţă ciocul.

 

adânc în bezna abisului mă uit

lent inundat de o lumină în faţa căreia

toate cuvintele sunt ninsoare peste ape.

 

cândva îmi voi întoarce ochii spre nord

ca toţi cei care-şi cunosc dinainte ceasul.

 

e lesne să crezi în ceea ce poţi zări:

sub fluturele care se lasă peste ea

mâna mea se mistuie

în siaj de lebădă

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

 

 

 

Cvintetul lunii martie

LIVIU ANTONESEI

 antonesei

Singura dragoste adevărată, adevărată pînă la Dumnezeu,

este cea a părinţilor pentru copiii lor –

celelalte sînt pasiuni intense şi fulgurante

ca nişte focuri de artificii  explodînd

în întunericul şi răceala acestei lumi,

ca să îmbraci singurătatea în ceva fierbinte,

să topeşti gheaţa care te sufocă.

Citește în continuare →

şi am scos gheara

    IOAN TUDOR IOVIAN        

  iovian

îmi aduci jucării cu dispozitive pentru ucis ploaia şi

             plictisul şi felinele verzi

                        de pe dealuri

                        şi focurile şi luna

                        şi durerile de şale ale duminicii

            dar de ce aşa târziu

Citește în continuare →