Petru CIMPOEŞU

Propriu-zis, eu nu am participat la ceea ce a urmat. Rolul meu era numai de a răspunde la telefon. Însă nu voi spune că am fost complet nevinovat. Asta spun numai fraierii. De fiecare dată cînd un fraier ajunge aici şi îl întrebi cum a ajuns, îţi răspunde: Nu ştiu, frate, sunt complet nevinovat. Aşa îţi dai seama imediat că e fraier şi trebuie să-ţi fie milă. Gogu mă instruise să lungesc cît mai mult vorba, folosind un limbaj politicos şi elevat. Ar fi fost cea mai mare greşeală să închid eu primul telefonul. Omul aşteaptă o vorbă bună, de aceea a sunat. Vrea să audă cu urechile lui că s-a făcut dreptate. Dar înainte de asta, vrea să-ţi explice punct cu punct nedreptatea care i s-a făcut. Degeaba îi spui: Da, domnule, ai dreptate, o să luăm măsuri. Nu. Mai întîi îl laşi pe el să-ţi explice punct cu punct cum s-a întîmplat şi, pentru a-l stimula, îl întrerupi cît mai des, dar pe un ton politicos. Dacă îl întrerupi, se enervează. Atunci, ca să-l enervezi şi mai tare, îl întrebi: Domnule, de ce vă enervaţi? Asta învăţasem de la Emilia, nu de la Gogu. De fiecare dată cînd Emilia mă întreba aşa, mă enervam şi mai tare. Mai ales că uita mereu becurile aprinse, în baie şi peste tot. Şi pentru orice avea de spălat, folosea numai apă caldă, chiar şi vara, contribuind în acest fel la încălzirea planetei. Iar dacă îi atrăgeam atenţia, mă întreba de ce mă enervez.

– Alo?

Propriu-zis nu răspundeam, ci întrebam:

– Da?

– Domnule, aveţi o maşină cu numărul, dracu să-l ia, are număr de Bulgaria… E a voastră, nu?

– Depinde ce număr are. Dar, în fine, ce e cu ea?

– Băi nene, şoferul ăsta al vostru e nebun! Trebuie legat imediat! Legat şi dus la balamuc.

– Staţi puţin, vă rog. Cum vă numiţi dumneavoastră?

– Nu contează cum mă numesc. E bun de legat!

– Vă rog să nu vă enervaţi, trebuie să înregistrez reclamaţia, aşa cum cere procedura.

–  Lasă-mă dracului, nu de proceduri îmi arde mie acum! Am sunat ca să vă spun, să nu ziceţi că n-aţi ştiut. E un pericol social!

– Nu ştiu dacă aţi observat, eu vă vorbesc politicos, fără invective, şi vă rog să-mi vorbiţi şi dumneavoastră la fel. Spuneţi-mi, vă rog, ce număr are maşina.

– Are număr de Bulgaria, ţi-am spus!

– Nu e suficient. Vă rog să-mi spuneţi numărul de înmatriculare al maşinii, nu în ce ţară e înmatriculată.

– Dar mata crezi că eu mă pricep la de-astea?

– În acest caz, îmi pare rău… Vă mai pot ajuta cu ceva?

– Te dreacu!

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Închidea brusc, după ce-mi băgase în cont cîteva sute de mii vechi. Dacă era unul mai isteţ, care îşi notase numărul maşinii, dar astea erau cazuri rare, îl rugam să aştepte puţin pentru a verifica în registrul nostru şi îl lăsam să aştepte cel puţin cinci minute. Sau, dacă nu puteam conduce discuţia în direcţia dorită de mine, îl atacam sentimental şi mai cîştigam măcar cîteva sute de mii. Era şi cîte unul care făcea pe deşteptul, cerîndu-ne socoteală pentru activitatea noastră:

– Dar voi cu ce pula mea vă ocupaţi?

În afara folosirii unor cuvinte nepotrivite, întrebarea îmi convenea de minune, fiindcă îmi oferea ocazia de a-i prezenta pe larg obiectul de activitate al Fundaţiei.

– Suntem o fundaţie umanitară, distribuim ajutoare sociale.

Cînd auzea asta, făcea o faţă lungă şi rămînea un pic pe gînduri, parcă nehotărît. Nu-i vedeam propriu-zis faţa, îmi dădeam seama că i s-a lungit după cum lungea cuvintele.

– Aha!… Va să zică, ajutoare sociale!…

– Pentru săraci, adăugam.

Ceea ce îl făcea să bată în retragere. Devenea prudent, temîndu-se poate că o să-i cer bani pentru vreun orfan. Dar nu făceam această greşeală, nici n-ar fi avut rost, de vreme ce oricum mi-i dădea. Dimpotrivă, aveam grijă să-l asigur că fondurile noastre provin din străinătate. Înnebuniţi de foame, săracii din România împînziseră Europa, iar pentru a scăpa de ei, guvernele şi anumite organizaţii filantropice ne dădeau bani ca să-i aducem înapoi şi să le căutăm un loc de muncă. În România, asta constituie o problemă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani. Fiindcă de căutat e uşor, de găsit e mai greu.

– Aşa e, aveţi dreptate, zicea omul care îmi alimenta contul. Şi soţia mea caută de vreo şase luni.

Cînd auzeam asta, mi se muia inima, ceea ce făcea să mă simt o persoană deosebită, şi încercam să scurtez discuţia. Dar se nimerea şi cîte unul mai căpos care, cînd îi spuneam că suntem o fundaţie umanitară, exclama:

– Bingo! M-am prins! Nu vă place munca!

– Nu domnule, să ştiţi că lucrăm voluntar! Banii nu sunt pentru noi, ci pentru năpăstuiţii soartei. Distribuim ajutoare celor săraci.

– Adică îi ajutaţi să rămînă săraci!

– În opinia mea, nu vă supăraţi, gîndiţi negativ. Asta din cauză că priviţi lucrurile cu rea-voinţă şi, scuzaţi-mi expresia, într-un mod superficial. Din punctul nostru de vedere, săracii nu sunt săraci din vina lor. E o chestiune de nedreptate socială. Pentru fiecare sărac, întreaga societate e de vină.

– Băi, da’ frumos le mai zici! Mai bine v-aţi ocupa de şoferii ăştia ai voştri, care circulă ca bezmeticii.

– Vă rog să înţelegeţi, sunt începători, abia au obţinut permisul de conducere. Dacă vreţi să ştiţi, i-am angajat fiindcă nu aveau nici o sursă de venit. Ca să nu mai spuneţi că nu ne place munca!…

Bineînţeles, toate acestea nu le-am ştiut de la început, le-am învăţat pe parcurs. La început, mă enervam uşor cînd eram înjurat sau mă speriam de ameninţările cu poliţia, fără să-mi dau seama că cel care suna voia, de fapt, să facă o faptă bună – şi o făcea de fiecare dată, sută la sută, fără să ştie. Chiar dacă tonul lui era nervos sau agresiv, chiar dacă vorbea urît, fapta lui bună, odată făcută, nu mai putea fi retrasă din cont. Îl lăsam să vorbească şi mă străduiam să-i stimulez setea de dreptate, apoi îi ceream scuze pentru toate inconvenientele produse fără intenţie şi, în loc de hai sictir, îi mulţumeam pentru înţelegere, iar după ce închideam telefonul, constatam:

– Fraierule, tocmai mi-ai băgat un milion.

După numai cîteva zile, cînd Emilia a verificat contul la bancă, adunasem peste două sute de milioane vechi. Perfect legal. Fiindcă nu-i obliga nimeni să ne sune, o făceau din convingere. Ce-i drept, după mesajul cu Indisciplinat în trafic, Gogu adăugase o steluţă pe care nimeni n-o băga de seamă. Aşa îl învăţase Avocatul, ca să fie acoperit de lege. Mai jos, cu litere foarte mici scria că e vorba de un telefon cu suprataxare, zece ron pe minut. Eu am socotit întotdeauna în lei vechi, mă simt mai bine aşa. Dar chiar dacă aş fi socotit în lei noi, scrisul tot nu s-ar fi văzut, fiindcă era mai tot timpul acoperit cu noroi. Sau, dacă se întîmpla ca vreunul mai atent să observe, stătea cuminte şi nu mai suna. Nu de acolo au venit necazurile. Ci de la accidentele produse de alţii.

Apropo de asta. Iniţial, ideea lui Gogu era să sperie mai ales femeile. Fie depăşindu-le foarte aproape, fie punînd brusc frînă după ce erau depăşite sau accelerînd şi frînînd de mai multe ori. Dar, după cum a constatat pe urmă tot el, metoda s-a dovedit ineficientă. Femeile, mai ales cînd sunt la volan, au un complex de inferioritate şi tendinţa de a se considera vinovate pentru orice se întîmplă în trafic. De obicei, cînd se sperie, trag pe dreapta, nedîndu-le prin cap că, în loc să-şi facă cruce şi să spună o rugăciune, ar putea face reclamaţie. Se întîmpla totuşi uneori, foarte rar, să sune şi cîte o doamnă. De obicei, doamne în vîrstă şi sentimentale, care vorbeau politicos şi nu reclamau propriu-zis accidente de circulaţie, ci faptul că, din cauza unei maşini cu număr din Bulgaria, nu puteau intra la aprozar.

– Cum aşa? mă miram de formă.

– Domnule, şoferul dumneavoastră a parcat maşina pe trotuar şi a blocat intrarea în magazin.

Dar doamna despre care vorbesc aici a reclamat cu totul altceva. Cum că o maşină a Fundaţiei i-ar fi omorît căţelul. Avea o voce plăcută şi, ca să mai lungesc vorba, m-am prefăcut că nu înţeleg.

– Mă scuzaţi, semnalul celularului meu e cam slab şi vă aud cu întreruperi… Viţelul?

– Nu, domnule. Căţelul.

– Căţelul! Nu pot să cred! Dar cum s-a întîmplat nenorocirea?

– A trecut cu maşina peste el. În loc să frîneze, a accelerat.

Cînd am auzit că e vorba de un căţel, am fost sigur că cel care îl călcase era Volodea. Pe unde trecea el cu maşina, rămîneau în urmă zeci de cîini morţi. Dar mă înşelam. Conform graficului, la ora aceea Volodea circula bară la bară pe DN1, în drum spre Cîmpina. Iar cînd doamna mi-a mai spus şi numărul maşinii, meticuloasă, îl notase pe un petic de hîrtie, mi-am dat seama că autorul era Bazil.

– Oribil! Bineînţeles că îl vom sancţiona. Trebuie să vă adresaţi neapărat Asociaţiei Ham-Ham. Fiindcă asta e de-a dreptul o crimă. Dacă a accelerat în loc să frîneze, ar putea face chiar puşcărie! Dar spuneţi-mi, vă rog, cîţi ani avea cîinele?… Şi aşa mai departe.

Da, pînă şi Bazil, bunul meu prieten, dăduse de gustul aventurii. Altădată, pe vremea cînd îşi cumpărase cîinele cu care voia să găsească trufe, avea o cu totul altă atitudine, încercase să-l înveţe să facă caca la oliţă şi aproape că reuşise. În sensul că făcea lîngă oliţă. Acum, din cauză că bea prea mult Redbull, începuse să omoare cîini ca s-o distreze pe chinezoaică. Bazil circula, bineînţeles, numai însoţit de chinezoaica lui. N-ar fi lăsat-o singură nici măcar o jumătate de oră. Aşa se schimbă oamenii cînd dau de bani.

Poliţia Rutieră a stabilit că în anul acela numai maşinile înmatriculate în Bulgaria au produs 942 accidente. O cifră totuşi respectabilă. Dar aici, cum a remarcat la un moment dat Gogu, mai sunt de adăugat nişte nuanţe. Una e să produci un accident şi alta e să-l provoci. Multe din accidentele mediatizate la televizor mă făceau să zîmbesc. La un moment dat, relatările erau atît de frecvente încît zîmbeam tot timpul. Despre accidente de maşină dintre cele mai stupide, produse fie de fotbalişti, fie de parlamentari sau manelişti, fie de neveste sau amante ale acestora şi alte vedete de televiziune. Dar provocate de cine? Nu comentez mai mult. Bineînţeles, doar o mică parte din ele au fost provocate direct de Echipă. Fiindcă scopul principal nu era de a provoca accident, ci de a provoca o reclamaţie. Totuşi uneori se mai întîmpla şi cîte un accident. Dacă, de exemplu, pleci tîrziu de la semafor, cînd se face verde, aşteptînd mai întîi să te claxoneze cei din spate. Şi nu numai că pleci tîrziu, dar mai şi mergi cu a doua, ca după mort. Aparent nehotărît şi semnalizînd în dorul lelii, ba la stînga, ba la dreapta, ca şi cum n-ai şti în ce direcţie să o iei. Cam aşa cum circulă botoşănenii în Bucureşti. Metoda se numeşte „orgă de lumini” şi era specialitatea lui Volodea. Ceva care îi scotea din minţi pe bucureştenii mereu grăbiţi să ajungă undeva, la birou, la mall sau la sala de fitness. Bine, cu botoşănenii s-a obişnuit toată lumea. Îi înjuri şi îţi vezi mai departe de drum. Dar cînd ai număr de Bulgaria? În mod normal, nu eşti din Botoşani, ci din Ilfov, judeţul cu cei mai tembeli şoferi, pe care oricum toţi ceilalţi şoferi din România îi urăsc dintr-o profundă convingere intimă. Înseamnă că o faci dinadins. Nu fiindcă eşti din Botoşani, ci fiindcă te crezi şmecher. N-ai cum să fii din Botoşani, cu număr din Bulgaria. Mai mult ca sigur că eşti din Ilfov, mai ales dacă asculţi şi manele. Ulterior, la cîteva sute de metri mai încolo, hopa, un accident! Produs de maşina care te depăşise glonţ şi, grăbindu-se la mall, n-a mai acordat prioritate la următoarea intersecţie. Vorba ceea, graba strică tabla. Aparent, fără nicio legătură cu ce am discutat mai devreme. Fiindcă în mod normal, mergînd cu viteză mică, nu poţi produce niciun accident. În schimb, poţi să-i provoci pe alţii să-l producă. Asta era nuanţa la care se referea Gogu.

Pînă să înceapă să calce şi el cîini, Bazil se specializase în biciclişti. De obicei îi agăţa la intersecţii, prin metoda denumită „cîrlig”. Concret, cînd virezi la dreapta, îi tai calea biciclistului şi, dacă pedalează cu viteză de şmecher, ai ocazia să-l vezi cu falca lipită de portieră. O altă metodă e să opreşti lîngă trotuar şi să aştepţi. În timpul ăsta poţi să mănînci un sandviş. Aştepţi un minut, două, zece, pînă la urmă tot apare. Cînd îl vezi în oglinda retrovizoare apropiindu-se, oftezi, laşi sandvişul deoparte şi deschizi ca din întîmplare portiera. Dacă are reflexe bune, te evită în ultima clipă, dar nu întotdeauna. Cu bicicliştii trebuie mare atenţie şi chiar un pic de fineţe, fiindcă sunt vulnerabili. Normal că nimeni nu are interesul să-i accidenteze şi după aceea să le plătească daune. Dacă totuşi se întîmpla ca vreunul să-şi spargă nasul, chinezoaica cobora imediat să-i acorde primul ajutor. Nu prea avea ce ajutor să-i acorde, îi dădea cu un şerveţel pe la nas sau îi tampona juliturile. Îl atingea ici şi colo, întrebîndu-l dacă îl doare. Din nu ştiu ce motiv, oricine vede o chinezoaică simte nevoia să-i facă avansuri, mai ales dacă ea îl tamponează cu un şerveţel, ca şi cum i-ar face masaj sau acupunctură. Are impresia că e foarte simplu să o invite la o cafea. Uitînd, printre altele, că chinezoaicele preferă ceaiul. Din cauză că, pe plan global, chinezoaicele sunt atît de multe încît mai mult ca sigur duc lipsă de bărbaţi. Şi mai are impresia că, neînţelegînd prea bine româneşte, nu-i înţelege nici intenţiile şi că îi poate spune orice porcărie, fără ca ea să se supere. Dacă mai obţine şi numărul ei de telefon, lipitura e ca şi făcută. Numai că ăla era de fapt numărul meu de telefon. Fraierul suna şi cerea să vorbească cu Lia. Nu-l costa prea mult, dar tot îl lăsam să aştepte vreo zece minute, pînă constatam că Lia e de negăsit, fiind probabil plecată pe teren. Şi îl rugam să-mi lase numărul lui de telefon, ca să-l sune cînd se va întoarce. Sau să revină peste jumătate de oră, poate se întoarce între timp. Dacă avea o problemă urgentă pe care aş fi putut să o rezolv, cu plăcere. Dar nu, el voia neapărat cu Lia. La urmă îl întrebam dacă pot să-l mai ajut cu ceva. Adevărul e că discuţiile cu biciclişti erau cele mai plăcute.

Sincer, în primele zile nu ştiam cum şi de unde intrau banii. Nici nu am văzut propriu-zis vreun leu. Nu era treaba mea. Circulau nişte impulsuri sau nişte microunde care se transformau în numere, ce treabă aveam eu cu ele? Treaba mea era să răspund la telefon. Abia la sfîrşitul primei săptămîni de activitate, cînd Gogu mi-a cerut să-i virez în cont sumele încasate, fiindcă avea de făcut nişte plăţi, l-am întrebat:

– Ce bani? De unde bani?

– Din contul Fundaţiei.

Emilia s-a dus la bancă şi s-a întors speriată de acolo, anunţîndu-mă că aveam în cont peste un miliard. Ea ştia cum circulă banii sub formă de numere, fiindcă era contabilă.

– Ce să facem noi cu atîţia bani? am întrebat-o, speriat şi eu.

– Puiule, zise, trebuie să scăpăm repede de ei, pînă nu pică vreun control. Banii sunt ochiul dracului!

– Bine, deocamdată trece-i în contul lui Gogu.

Pe urmă, însă, m-am mai gîndit. De ce să-i dau toţi banii lui Gogu, cînd aş putea să-mi plătesc măcar întreţinerea? Cu alte cuvinte, am început să gîndesc economic. Nu e chiar aşa dificil să gîndeşti economic, depinde în ce scop o faci. De exemplu, dacă te duci la un bancomat, ai ocazia să transformi numerele în bani. Bagi acolo nişte numere, şi pe partea cealaltă iese un milion.

Apropo de asta. Mi-a explicat acum de curînd Carmen cum e treaba cu numerele, cînd mi-a explicat că l-au închis degeaba. Pe moment, nu mi-am dat seama ce vrea să spună şi nici nu l-am întrebat, ca să nu mă creadă prost. El lucra numai cu numere, mai precis cu biţi. Biţii sunt zero şi unu. Carmen a recunoscut că nu ştie ce înseamnă zero şi unu, nimeni nu ştie, deşi toată lumea are impresia că ştie. Concret, în viaţa de toate zilele, banii fac totul. Dar asta e numai o aparenţă. În realitate, adică din punct de vedere matematic, lumea e făcută din biţi, ei fac şi desfac totul. Să presupunem că trebuie să-ţi plăteşti abonamentul la telefon. Cine nu ştie despre ce e vorba se duce ca bizonul la ghişeu, plăteşte o sumă şi primeşte o chitanţă. Dar cei care ştiu cum merg treburile nu dau nici un leu, stau în faţa calculatorului, transferă nişte biţi pe internet şi gata, nu mai au nicio datorie. În loc să primeşti salariu, primeşti nişte biţi. În loc să-ţi plăteşti ratele, dai nişte biţi. Adică zero şi unu. Oamenii viitorului nu vor mai cere bani împrumut, ci vor cere: împrumută-mă cu cîţiva zero şi unu, să-mi cumpăr un frigider! Iar cînd se vor îmbolnăvi, nu vor merge la doctor, ci vor intra pe internet şi vor apăsa pe nişte butoane. Fiindcă lumea noastră, aşa cum o ştim, va dispărea.

Cînd suna vreo doamnă ca să reclame că Bazil i-a călcat căţelul, zero şi unu năvăleau pur şi simplu în contul nostru. Se adunau în contul Fundaţiei, fiind scăzuţi de la doamna care suna. Cum să faci puşcărie pentru zero şi unu? Are dreptate Carmen, e de-a dreptul absurd! Şi totuşi, asta s-a întîmplat. Noi adunam biţii, iar Gogu îi scădea transformîndu-i în euro, sub pretextul că leul e o monedă volatilă şi se evaporă imediat. Într-o zi Emilia mă anunţa că avem două miliarde, iar a doua zi mă anunţa că nu mai avem niciun leu, ca şi cum s-ar fi evaporat.

– De ce să-i dăm toţi banii lui Gogu? Mai opreşte şi pentru noi, i-am zis.

– La asta nu m-am gîndit, mi-a răspuns.

– Ia să faci bine şi să te gîndeşti!

După ce s-a gîndit un pic, mi-a spus:

– Am să fac un cont separat.

După aceea, cînd banii se evaporau, o cotă parte din ei ajungea în contul separat, despre care Gogu nu ştia nimic. Nu erau propriu-zis bani, ci biţi. Dar biţii pot fi oricînd transformaţi în bani, dacă ai gîndire economică.

De aici au apărut primele probleme şi următoarele. Era chiar în ziua cînd mass-media relata pe larg despre greva preoţilor. Constituiseră un sindicat la Craiova şi acum luptau cu înverşunare pentru drepturile lor, solicitînd bineînţeles majorarea salariilor. Pe la patru după-amiază a sunat un tip ca să reclame cu totul altceva. Că prietena lui a rămas însărcinată. Ce sfat îmi daţi? A trebuit să-i explic că, din păcate, cazul prietenei sale nu se încadrează în obiectul nostru de activitate. Dar din politeţe l-am întrebat cu cine a rămas însărcinată, ceea ce el a interpretat greşit.

– Nu sunteţi Fundaţia Umanitară şi Culturală Rafael?

– Ba da…

– Atunci, rezolvaţi-mi problema!

– Adică?

– Îmi trebuie bani pentru chiuretaj.

– Faceţi un împrumut la bancă.

– Am două.

– Ok, atunci problema dumneavoastră e ca şi rezolvată. Noi ne ocupăm de celelalte.

– Ce fel de fundaţie umanitară sunteţi, dacă nu vă pasă de oameni? Aici e vorba despre viaţa unui copil!

– Aveţi dreptate, zisei, numai că noi ne ocupăm de viaţa copiilor născuţi. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, există alte fundaţii care se ocupă de ei.

– Puteţi să-mi daţi numărul lor de telefon?

– Găsiţi pe internet.

– Pe internet am căutat şi am găsit numărul fundaţiei dumneavoastră.

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Am închis şi tocmai mă întrebam cine naiba pusese numărul meu de telefon pe internet. Mai tîrziu am aflat, fără ca asta să schimbe cu ceva evoluţia spre dezastru a situaţiei. Cînd înregistrase Fundaţia la judecătorie, aşa cum cere legea, Gogu completase un formular unde, printre altele, i se cereau adresa şi numărul de telefon. După cîteva minute, tipul cu prietena însărcinată a sunat din nou. Pe de o parte, asta ar fi trebuit să mă bucure. Fără să ştie, îmi mai băga nişte biţi în cont. Pe de altă parte însă, insistenţa lui mi se părea dubioasă şi mă cam enerva. Bine, trebuie să recunosc că şi eu prinsesem o zi mai proastă. Mă enervase încă de dimineaţă Emilia, cînd mă anunţase că citise pe internet despre greva preoţilor. Altă treabă nu au decît să facă grevă? Cu asta se ocupă ei? De ce nu fac reclamaţie direct la Dumnezeu? Sunt unii oameni care toată viaţa nu au făcut altceva decît reclamaţii. Din asta trăiesc. Au impresia că ceilalţi nu există decît ca să le rezolve reclamaţiile şi că, în lipsa acestui scop, viaţa lor nu are sens. Mai sunt şi alţii care pur şi simplu se plictisesc. Şi atunci, ca să nu se plictisească singuri, vor să-i plictisească şi pe alţii vorbindu-le despre ideile lor. Probabil că fiecare dintre noi are o rudă sau un prieten de felul ăsta. Eu o am pe soră-mea de la Vaslui. Dar nu despre ea e vorba aici. Pe bună dreptate, pe ăştia îi încurajam să vorbească la infinit. Vorbeşte, frate, dar dacă vrei să-ţi prezinţi ideile, trebuie să plăteşti!

Puţin după prînz, mă sunase Bazil, ca să reclame şi el ceva. Că un bou blocase traficul pe o stradă cu sens unic. Oprise maşina, aprinsese luminile de avarie şi plecase, naiba ştie unde. Partea mai proastă era că pe Bazil îl apucase din nou diareea, care nu mai era deloc blîndă, ci vehementă şi impulsivă, şi nu găsea unde să se ascundă pentru a-i da satisfacţie.

– Îmi vine să urlu de revoltă şi neputinţă, zise, dar mă tem că asta ar agrava situaţia.

– Ia vezi, ăla care te-a blocat are număr de Bulgaria? l-am întrebat. Să nu fie vreo altă fundaţie care ne face concurenţă.

– Nu, are număr de Bucureşti.

– Bazil, bucureştenii fac asta în mod obişnuit. Mai aşteaptă un pic, trebuie să apară. Sau dă cu spatele pînă ajungi la capătul străzii şi intră pe altă stradă.

– Nu pot, în spatele meu sunt alţii, care mă înjură că i-am blocat.

– Ca idee e bună. Nu cumva ai aprins şi tu luminile de avarie?

– Ba da.

– Stinge-le. Şi nu mă mai suna pe numărul ăsta, că pierzi bani!

– Cum adică pierd bani? se miră Bazil.

– Păi, uite cum: telefonul meu e cu suprataxă şi oricine sună aici plăteşte în plus la abonament. Mă rog, e vorba de nişte biţi transformaţi în bani. Aşa că, de cînd stăm de vorbă, ai pierdut aproape un milion vechi.

– Doamne Dumnezeule! Asta e curată hoţie! exclamă Bazil.

– Tocmai ai făcut o afirmaţie patetică şi hazardată. Fundaţia noastră nu diferă cu nimic de toate fundaţiile şi oengeurile de pe lumea asta, care apără drepturile fundamentale ale omului şi în primul rînd îşi apără dreptul la viaţă. Vă mulţumim pentru înţelegere.

De unde să fi ştiut că telefonul lui Bazil era supravegheat? Nu-mi dăduse niciodată prin cap că pretinsul lui război cu Vladimir Putin ar prezenta interes pentru serviciile secrete. Dar altă explicaţie nu se întrevede. Cînd s-a judecat aşa-zisul „dosar Fundaţia Rafael”, adică Gogu, eu, Volodea şi Hans, procurorul a adăugat la dosar şi stenograma discuţiei mele cu Bazil. Băi, voi sunteţi nebuni! Asta numiţi voi o ameninţare la siguranţa naţională? În timp ce alţii fură milioane şi zeci de milioane de euro!… În fine, faptul e consumat.

Aşadar, pe la patru şi jumătate, tipul cu prietena însărcinată a sunat din nou. Ca să-mi spună că sunt un nimic şi un căcănar. Şi că primesc salariu degeaba. Nu-l puteam contrazice. Propriu-zis nu primeam salariu, banii veneau singuri în cont, dar el nu trebuia să ştie asta.

– Sunteţi nişte nenorociţi! Nu vă pasă, băi, nu vă pasă! zicea. Ce-i spun eu acum nevesti-mii, cum o să-i explic situaţia? Dar nu las eu lucrurile aşa! Fiindcă asta e bătaie de joc. Am să vă reclam la Protecţia Consumatorului, deşi nici ăia nu fac nimic. Fiindcă avem un guvern de căcat şi un Parlament de căcat şi toţi politicienii sunt nişte mafioţi.

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Apropo de asta, unul n-a mai rezistat şi a trecut la acţiune. Mai precis, s-a pus pe fabricat bombe, din cauză că prietena lui îl părăsise şi plecase în Anglia ca asistentă medicală. L-au prins în flagrant, în timp ce voia să-i vîndă bomba unui ofiţer SRI sub acoperire, aparent fără pretenţii financiare prea mari, ceea ce nu puteam înţelege. Ca să faci o bombă, cheltuieşti o mulţime de bani şi trebuie cumva să-i recuperezi. La televizor spuneau că i-a arătat-o ofiţerului şi a detonat-o sub ochii lui, ca să-l convingă că funcţionează. Greşeala lui a fost că a cerut bani numerar, chiar dacă o sumă modestă. Dacă s-ar fi mulţumit cu nişte biţi, poate scăpa mai ieftin. Însă pe domnul acela cu prietena însărcinată chiar îl înţelegeam. Dacă încercam să mă pun în situaţia lui, îmi dădeam seama că e o situaţie fără ieşire. Cum m-aş simţi, de exemplu, dacă aş avea o prietenă şi ea m-ar anunţa aşa, hodoronc-tronc, că a rămas însărcinată? Nici nu vreau să mă gîndesc! Ce i-aş spune Emiliei? Dar pe de altă parte, pretenţiile lui mi se păreau un pic cam exagerate. În plus, de fiecare dată cînd încercam să-i explic situaţia, el mă întrerupea fiindcă avea ceva mult mai important de spus. Să fi fost simplă coincidenţă? Chiar presupunînd că Fundaţia Umanitară şi Culturală s-ar fi ocupat de prietenele bărbaţilor căsătoriţi care rămîn gravide şi le-ar fi cuprins în obiectul de activitate, de unde atîţia bani ca să le rezolvi pe toate? Mi-am propus, oricum, să discut această problemă cu Gogu, cînd ne vom întîlni data viitoare la Regrete. În ultima vreme ne întîlneam mai rar, iar el părea cu gîndul în altă parte. Dacă îl întrebam ce mai face Deputatul, mormăia ceva drept răspuns şi nu înţelegeam nimic, ca şi cum ar fi fost nemulţumit. Plus problemele administrative. Maşinile începuseră să se defecteze şi circulau tot mai puţin, ar fi trebuit reparate sau înlocuite cu altele. Cu o expresie populară, cădea tabla de pe ele. Aş fi dorit ca munca noastră să fie totuşi apreciată. Şi nici nu stăteam prea mult de vorbă, numai strictul necesar, fiindcă în subsolul de la Regrete nu aveam semnal la telefonul mobil. Aşa că, pe lîngă nota de plată, mai erau şi banii neîncasaţi cît timp cei care aveau de făcut o reclamaţie nu mă puteau suna. Cînd ieşeam din nou la suprafaţă, găseam pe telefon cel puţin zece apeluri ratate. În timpul ăsta, Volodea, Hans şi Bazil cu chinezoaica lui îşi făceau în continuare datoria pe şoselele patriei. Poate că de aceea era nemulţumit Gogu. Timpul pierdut la Regrete însemna într-adevăr bani pierduţi. Sau poate că motivele erau cu totul altele. Fiindcă la un moment dat mi-a spus că trebuie să nu ne mai întîlnim acolo, pretextînd că atmosfera îl deprimă. Păi, bineînţeles, de vreme ce era un local dedicat parastaselor. Toţi chelnerii erau îmbrăcaţi în negru şi toţi clienţii veneau îmbrăcaţi în negru. Şi toate conversaţiile erau despre morţi. E clar că astea nu-s motive de bună-dispoziţie, dar eu mă obişnuisem.

– De ce? Mă simt foarte bine aici! i-am răspuns.

Gogu îşi duse degetul la buze şi se aplecă mult peste masă, ca să-mi poată vorbi la ureche.

– Au microfoane în pereţi, şopti.

– Hai, Gogule, să fim serioşi. Astea sunt de pe vremea lui Ceauşescu!

– Nu, le-au scos pe alea şi au pus altele mai performante.

– Nu-mi pasă, n-am nimic de ascuns, zisei ridicînd anume vocea.

– Ei, nu se ştie niciodată!…

Între timp, enoriaşii de la o masă alăturată se îmbătaseră şi vorbeau în gura mare despre Dumnezeu, cum se petrec lucrurile în viaţa de apoi şi alte chestii filosofice. Din cîte mi-am dat seama, comemorau o rudă, un om deosebit trecut în lumea umbrelor cu patruzeci de zile în urmă, fost profesor de fizică.  Era printre ei unul foarte guraliv care ştia tot ce vrea Dumnezeu, cum aranjează El lucrurile şi de ce, atunci cînd visezi mort, se schimbă vremea. Pe lîngă asta, încerca să le demonstreze celorlalţi că mortul trăieşte. Şi într-adevăr, în cîteva cuvinte a reuşit să construiască o teorie despre nemurirea sufletului pe înţelesul tuturor. Teoria lui mi-a atras atenţia, fiindcă semăna cu teoria lui Bazil despre reversibilitatea şi ireversibilitatea artei în timp şi spaţiu. Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întîmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decît să bîzîie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe, începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort. Dar softul din el, deşi pare că e de asemenea mort, de fapt a rămas intact şi îşi poate relua activitatea în orice moment, dacă primeşte energie. Deci compiutărul înseamnă o structură hard, o sursă de energie şi un soft care gestionează informaţia. La fel ca omul. Ceea ce demonstrează că sufletul profesorului de fizică nu e mort, ci aşteaptă să fie băgat din nou în priză. Sau să fie instalat pe un alt compiutăr. Totuşi, de ce se schimbă vremea cînd visezi mort, n-am reuşit totuşi să aflu, fiindcă Gogu a zis:

– Hai să mergem, mă enervează ăsta cu compiutărele lui.

De la o vreme, sunau pentru orice. Asta făcea ca telefonul să fie mai tot timpul ocupat, iar cei care reclamau diferite aspecte, din ce în ce mai nervoşi. Practic, nici măcar nu era nevoie să le explic de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel, fiindcă nu de explicaţii aveau nevoie, erau mulţumiţi dacă îi ascultam şi le dădeam dreptate. Erau unii revoltaţi din cauza ritmului lent al reformelor. Alţii reclamau mizeria din spitale şi corupţia medicilor. Sau faptul că apa de la robinet venea cu mîl şi avea gust de amoniac. Unul care terminase liceul cu diplomă de bacalaureat m-a sunat ca să mă întrebe cît fac şase ori şapte, fiindcă l-au întrebat asta la interviul de angajare şi n-a ştiut ce să răspundă. M-a mai sunat unul care mi-a spus că cu poliţia se poate aranja orice, important e să ai la tine fondul de rulment. Iar altul, ca să mă întrebe de ce nu e arestat tot guvernul, pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale. Fiindcă nu face investiţii şi nu a creat un milion de locuri de muncă, cum a promis. De aceea România nu are autostrăzi. I-aş fi putut răspunde că faptul de a nu avea autostrăzi implică şi anumite aspecte pozitive. De exemplu, activitatea Fundaţiei Umanitare şi Culturale Rafael tocmai pe asta se baza. Dacă am fi avut autostrăzi, toate încercările lui Bazil, Volodea şi Hans de a-i enerva pe ceilalţi participanţi la trafic ar fi fost lipsite de urmări, iar contul Fundaţiei ar fi rămas fără biţi. Dar adevărul e că de la o vreme maşinile noastre erau mai tot timpul defecte şi circulau tot mai puţin, iar contul se alimenta mai cu seamă din reclamaţii cu caracter general ale unor cetăţeni indignaţi, inclusiv din cele referitoare la întreruperile de curent electric. Într-adevăr, de cînd compania de electricitate fusese privatizată şi preluată de nemţi, curentul se întrerupea mai des decît pe vremea lui Ceauşescu. În loc să sune la Deranjamente, oamenii deranjaţi sunau la mine, pentru a-mi spune că asta e o situaţie inacceptabilă. Bine, în afară de faptul că nu o accepţi, ce mai poţi face? Nimic. Dar acum mai apăruse o problemă. Sănătatea lui Bazil dădea tot mai des semne îngrijorătoare. Nu numai fiindcă îi revenise diareea, ci fiindcă aceasta nu mai era deloc blîndă, ci vehementă şi, de multe ori, impulsivă. Încît, atunci cînd Gogu a dat ordinul de retragere la bază, am constatat că Bazil lipsea. Se internase în spitalul judeţean din Vaslui. Deşi cunosc bine situaţia spitalului din Bacău, nu doresc nici duşmanilor mei să se interneze în spitalul din Vaslui unde, dacă ai cancer, te tratează cu antinevralgic. Cel puţin aşa l-au tratat pe Bazil, cînd a început să-i apară sînge în scaun. Sau cel puţin aşa mi-a relatat chinezoaica, în româna ei chinuită: ca-cu-sin-gi, ca-cu-sin-gi! Înţelege oricine ce înseamnă asta.

Însă lucrul cel mai îngrozitor i s-a întîmplat lui Hans. Cînd a primit de la Gogu ordinul de retragere urgentă la bază, era pe la Întorsura Buzăului, venind dinspre Braşov. Pe urmă ne-a mărturisit chiar el că se oprise cîteva ore la Prejmer, pentru a admira biserica fortificată a cavalerilor teutoni şi mai ales orga morţii, care e un fel de mitralieră medievală. Hans era sau se considera un continuator al tradiţiilor teutonice, şi de aceea dorea să se documenteze în privinţa modului de funcţionare al acelei arme. Dar trecuse de Prejmer, trecuse de Întorsura Buzăului şi cobora liniştit către cîmpie. A mai făcut un popas categoric la Cislău. De ce categoric? Fiindcă de acolo m-a sunat un cetăţean ca să reclame că Hans îi zgîriase maşina în parcare. Într-adevăr, după ce a plecat din Cislău, plomba din măseaua lui a început să scoată nişte sunete ciudate, parcă venite de pe altă planetă. Iar cînd a ajuns la Pătârlagele, a auzit, în hărmălaia de voci emise neîntrerupt de măsea, una mai puternică şi autoritară care îi poruncea: Virează la stînga! Virează la stînga! Mai departe, e greu de spus ce s-a întîmplat de fapt. Totuşi, în măsura în care i-am putut reconstitui traseul, se pare că Hans a ajuns în cele din urmă în comuna Bozioru, supranumită Athosul românesc. Oricum ar fi supranumită, comuna Bozioru este vestită printre iniţiaţi pentru fenomenele paranormale care se produc frecvent aici, puse de unii în legătură cu schiturile rupestre vechi de peste o mie opt sute de ani, iar de alţii, cu Ţara Luanei, adică zona din jurul vîrfului de munte Ţurţudui, despre care se presupune că ar fi o piramidă megalitică. În această zonă au fost raportate numeroase dispariţii, încă pe vremea lui Ceauşescu. În 1980, un întreg pluton de securişti a dispărut după ce a trecut printr-un perete vertical de stîncă supranumit Poarta Stelară, reapărînd cîteva săptămîni mai tîrziu undeva pe lîngă Sarajevo. După aceea au cerut toţi azil politic în RFG. Ca să se răzbune, Ceauşescu a pus să fie dinamitat vîrful Ţurţudui, aşa că, în zilele noastre, cine ajunge acolo mai găseşte doar nişte blocuri de piatră şi copaci căzuţi. Asta a găsit şi Hans, care a făcut cîteva fotografii, ca suvenir. Cea mai interesantă este a unui penis imens de piatră îndreptat spre cer, ceea ce poate fi interpretat şi ca o înjurătură la adresa Căii Lactee. Dar, din neatenţie sau poate îndemnat de vocea emisă de plombă, Hans a alunecat pe una din pietrele acelea şi s-a lovit cu capul de Poarta Stelară, iar consecinţa a fost, cum lesne se poate bănui, că a dispărut şi el. Cînd şi-a revenit din şoc, era pe ţărmul Atlanticului, dar el nu ştia că acela e Atlanticul. Cît despre maşină, ia-o de unde nu-i! A observat însă că oamenii vorbeau o limbă ciudată, din care nu înţelegea decît unele cuvinte, fără să ştie că aia e limba portugheză. De fapt, se afla în Portugalia şi tocmai reuşise să iasă dintr-o grotă pe care oamenii de acolo o numesc Boca do Inferno şi despre care se spune că ar avea o legătură subterană cu Africa de Sud. Acest lucru a încercat să-l demonstreze, în urmă cu aproape un secol, celebrul ocultist şi magician britanic Aleister Crowley. În 1930, ajutat de poetul Fernando Pessoa, de altfel el însuşi astrolog şi ocultist recunoscut, Crowley a intrat în Boca do Inferno, cu intenţia declarată de a ajunge în Africa de Sud, însă după cîteva săptămîni s-a pomenit la Berlin, la vernisajul unei expoziţii de pictură.

N-aş fi avut de unde să ştiu toate astea, dacă nu mi le-ar fi relatat cu de-amănuntul Hans însuşi, care ţinea să mă convingă în acest fel că în Curbura Carpaţilor se află centrul energetic al Planetei. Deşi, sincer să fiu, nu l-am crezut, socotind că toate astea i se întîmplaseră din cauza stresului, mai ales că se întorsese la Bacău cu trenul, iar cine merge cu trenurile româneşti se expune riscului maxim de stres, puţinele mele cunoştinţe nu-mi permiteau nici să-l contrazic. Dar parcă pe Bazil îl crezusem, cînd îmi spusese că e bolnav de cancer? Şi totuşi, în cele din urmă ipoteza lui s-a dovedit justă, numai că în loc de cancerul glandelor apocrine a făcut un banal cancer de colon.

Aşa se explică de ce, la apelul urgent al lui Gogu, s-a prezentat numai Volodea. Hans a apărut cîteva zile mai tîrziu, iar pe Bazil l-au adus cu ambulanţa, cînd şi-au dat seama că nu mai au ce-i face. Activitatea Fundaţiei trebuia, pentru moment, suspendată, din motive pe care Gogu nu a vrut să ni le dezvăluie. Am aflat abia la proces că omul lui din poliţie fusese săltat de mascaţi, fiind implicat într-o reţea de trafic cu carne vie. Întotdeauna cînd aud de carne vie, mi se face pielea ca de găină. Îmi imaginez nişte hălci mari de carne aşezate în nişte lăzi de metal şi care tresar ori de cîte ori le înţepi cu vîrful cuţitului. Am cumpărat odată de la piaţă un crap viu, ca să fiu sigur că nu e împuţit. Şi cînd colo, ce să vezi? L-am curăţat de solzi, i-am scos maţele, dar el tot mai mişca. Chiar şi după ce l-am tăiat în bucăţi, pe care le-am tăvălit în mălai şi le-am pus într-o tigaie cu ulei, pe aragaz, tot mai tresărea ici şi colo. De cîte ori aud de traficanţii de carne vie, îmi amintesc de întîmplarea aceea. Se prea poate ca poliţistul acela, prietenul lui Gogu, să-şi amintească şi el ceva asemănător. În mod normal, rolul lui era ca, la fiecare accident provocat de maşinile noastre, să determine că vinovăţia aparţinea şoferului de pe cealaltă maşină. Dar uite că, între timp, se mai ocupa şi cu altele. Încadrarea juridică corectă este: grup infracţional organizat. Între cinci şi zece ani.

Apropo de asta. Eu personal am avut noroc cu avocatul, care m-a învăţat că, orice m-ar întreba judecătorul, să răspund că nu am permis auto şi nu am condus în viaţa mea nici măcar o trotinetă. Ceea ce, la un moment dat, i-a scos din minţi şi pe judecător şi pe procuror, nu ştiau ce să mai întrebe. Aşa că, după un control psihiatric, m-au băgat numai la complicitate şi am primit doi ani. Dacă mai insista puţin, poate primeam cu suspendare şi rămîneam acasă. În timp ce alţii fură milioane şi zeci de milioane de euro din banii publici şi nu fac nicio zi de puşcărie, din motive medicale. Fiindcă nu poate fi vorba, în acest caz, despre corupţie sau crimă organizată. Nici măcar de o delapidare amărîtă. Oamenii ăştia, adică Gogu, Bazil, eu şi Volodea, ce ilegalităţi au comis? Au înfiinţat legal o fundaţie umanitară al cărei scop este, prin definiţie, să ajute oamenii. Dar cum poţi să-ţi ajuţi semenii aflaţi la nevoie fără să le dai bani? Aşa ceva este logic imposibil. Fiindcă, dacă au nevoie de ajutor, înseamnă că au nevoie de bani. Orice altceva le-ai da în loc de bani, vor arunca la tomberon. Chiar şi ajutoarele alimentare care vin direct de la Uniunea Europeană, zahăr, mălai, hîrtie igienică sau mai ştiu eu ce. Direct, totuşi prin intermediul primăriilor, da? În această privinţă nu avem nimic de comentat. Care le distribuie mai cu seamă la începutul campaniei electorale. Astfel ajung pînă în cele mai îndepărtate cătune, la nişte bieţi bătrîni lipsiţi de orice sursă de venit, care trăiesc de azi pe mîine, ca vai de ei, şi ce se întîmplă mai departe? S-a demonstrat, aducîndu-se numeroase dovezi în acest sens, că bieţii bătrînii aceia vînd zahărul sau mălaiul, ca să facă rost de bani pentru a-i da preotului paroh! Este dreptul lor să facă asta, fiindcă au dreptul fundamental la viaţa de apoi! Dar presupunînd că intenţionezi să le dai direct bani, ca să nu-i mai pui pe drumuri, trebuie mai întîi să-i ai. E o condiţie sine qua non! Iar ca să-i ai, trebuie mai întîi să-i aduni, să faci rost de ei. Deci, ne aflăm în prima etapă, celelalte abia urmau să vină. Există pe lumea asta vreo fundaţie care poate acorda ajutoare fără să aibă ce să acorde? Mai bine să nu vorbim despre fundaţii, vă rog eu! Pe această logică, ar trebui băgaţi la puşcărie toţi cei care înfiinţează o fundaţie, imediat după ce au înfiinţat-o, ca să nu aibă timp să mai săvîrşească şi alte crime. Statisticile arată că, în întreaga lume, din fondurile destinate ajutorării celor năpăstuiţi de soartă, ajung la aceştia ceva mai puţin de opt la sută. Restul este cheltuit de fundaţiile şi asociaţiile care distribuie acele ajutoare, cu logistică, salarii, deplasări, diurnă, cursuri de pregătire, publicitate şi aşa mai departe. Dacă asta este situaţia la nivel global, gîndiţi-vă cum stau lucrurile la noi, în România. Ca să nu mai spun că clienţii mei nu au primit propriu-zis niciun leu de la nimeni, ci nişte impulsuri electrice numite biţi. Iar în ce priveşte acuzaţia, complet lipsită de fundament, că ar fi pus în pericol viaţa participanţilor la trafic, să fim serioşi! Dacă avem în vedere cîte accidente mortale, nu simple coliziuni cu consecinţe minore, se produc anual pe şoselele din România, ceea ce domnii aici de faţă au făcut e floare la ureche. Pentru că-i injust să-i numim inculpaţi, unde e prezumţia de nevinovăţie? Dar ăia care urcă pe trotuar cu o sută de kilometri la oră? Despre ei de ce nu vorbim? Calcă oamenii pe trotuar şi primesc pedepse cu suspendare. Pedeapsa cu suspendare e ceva care aparent există, dar în realitate nu există. Există numai pe hîrtie şi în cărţi, ca îngerii sau strigoii sau mai ştiu eu ce.

Frumos a mai vorbit! Aş putea spune că eu însumi mă simţeam mîndru auzindu-l. Totuşi, primul pe care l-au condamnat a fost chiar el, sub pretextul că diploma lui de avocat era falsă. O cumpărase mai demult de la Gogu.

[Vatra, nr. 3-4/2015]