Etichetă / proza
Corin Braga – Fulviu o întâlnește pe Luiza
După bacalaureat, pe care îl luă fără efort, îndemnat insistent de mătușa sa Dorli, care îi promisese că îl va susține în toate modurile, inclusiv financiar, Fulviu se înscrise la Facultatea de geografie, la specializarea Hidrologie și geologie. Universitatea se afla în Clusium, așa încât, cu ajutorul mătușii sale, Fulviu părăsi orașul bunicului Frederic, în care parcă ispășise o condamnare, pentru a reveni în orașul în care copilărise. Desigur, apartamentul în care locuise înainte familia Friator fusese vândut după moartea părinților săi, așa încât acum trebui să închirieze o cameră la o gazdă, a cărei chirie o plătea din banii pe care îi primea la rândul său din închirierea apartamentului bunicului din Honura.
Kocsis Francisko – Glăjarul
Oamenii au feluri foarte ciudate de a înţelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înţeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar şi atunci când este vorba despre lucruri de neînţeles, oamenii nu se lasă până nu reuşesc să le dea măcar o pojghiţă de înţeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârşeşte cu admirabilă uşurinţă restul arhitecturii, adică substanţa narativă. Chiar şi atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînţeles, oamenii caută, pentru propria lor linişte, înţelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor.
Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea a doua)
Opt
Oamenii îmi par tot mai mult o specie ciudată. Unii dau o mulțime de bani ca să vadă locuri unde semeni de-ai lor au avut parte de o moarte violentă. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine, atracția turistică e mai nostimă. Un morman imens de cadavre poate deveni, în anumite condiții, un obiectiv turistic mult mai cool decât Turnul Eiffel – fiindcă pe ăla l-au văzut toți proștii. Nu e vorba doar de Auschwitz. Acuma, de curând, am auzit că se organizează excursii în acele zone din Siria care au fost bombardate pe rând de ruși, iranieni, americani, turci și alte armate aflate în trecere pe acolo, sate și orașe din care n-au mai rămas decât niște grămezi de moloz. Dai bani grei ca să vezi asta, să faci poze și să ai niște sentimente deosebite! Iar când te întorci acasă, la poți arăta acele poze prietenilor, ca să-i impresionezi și pe ei. Sau poate preferați o excursie la Cernobîl? Și acolo a fost o catastrofă grandioasă, merită văzută! Eventual, poți cumpăra un teren sau o casă în zonă, ca să fii și mai special. O mulțime de agenții de turism abia așteaptă să-ți înhațe pitacul.
Citește în continuare →
KOCSIS Francisko – Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri
Pitea Farcaş era dintre bărbaţii cu prea mult ţuşti de viaţă, nicăieri nu putea sta în ultimul rând nici să fi vrut cu toată voinţa de care era în stare, ceva sau cineva îl scotea mereu în faţă şi trebuia atunci să-şi apere vrednicia. Nu pentru că ar fi fost chiar atât de greu de scos în faţă, cât mai ales că nu ţinea să stea ascuns. Se băga şi când nu era chemat s-o facă. Pitea era din neamul lupeştilor, care avea în sânge mâncărime şi repezime la faptă, însuşiri de cele mai multe ori cu folos, dar pot să fie şi pe dimpotrivă, şi-atunci n-ai cum să duci lipsă de necazuri. De-aceea, mulţi din neamul lor au ajuns soldaţi cu simbrie pe la imperii, pentru că au fost nevoiţi să fugă de acasă şi s-au întors bătrâni, cu vreo femeie străină şi copii vorbitori de limbi nemaiauzite, ori şi-au lăsat oasele cine ştie pe unde. Cu Pitea nu s-a întâmplat la fel. Cu el a fost altfel. Citește în continuare →
Petru Cimpoeșu – Croaziera. Aventuri în Marea Baltică (partea întâi)
Unu
Foștii mei colegi de facultate sunt bogați. După cum v-am mai spus. Fiindcă sunt petroliști adevărați. Unii au lucrat la firme mari din străinătate. Alții au fost directori pe la Petrom. Alții au firmele lor de servicii în industria petrolului. Au ajuns la vârsta pensionării plini de bani, nu ca mine. Încât nu e de mirare că se duc, an de an, în câte o croazieră, fie în Mediterana, fie în Caraibe, fie, cum au fost anul ăsta, în țările nordice. Ei se duc, eu stau acasă, dau de mâncare la cinci găini și trei rațe, scriu chestii sau joc Solitairepe calculator – ocupația cea mai plăcută, fiindcă nu-mi solicită intelectul. La televizor nu mă uit, că mă enervează. Citește în continuare →
Melania Bancea – Capitolul 6
Făcuseră mai mult de jumătate din şedinţe, dar încă nu era convinsă că o ajutau din cale afară, pentru că jinduia în continuare după NO, mânca în silă şi nu-şi găsea liniştea. Posta pe site-ul de socializare doar articole vesele, fiindcă ştia că el le urmăreşte (îi confirmase asta în unul dintre rarele sale mesaje), nelăsând să se vadă că are sufletul cernit; în viaţa de zi cu zi, însă, se lăsa mult prea des prinsă în sarabanda gândurilor negre. Fiul ei era singurul care reuşea să o aducă cu picioarele pe pământ, dar probabil că se săturase şi el s-o vadă mereu îngândurată şi tristă, aşa că îşi petrecea din ce în ce mai mult timp la bunici, mai ales că aveau acum şi conexiune la internet, aşa că se putea juca pe computer în voie, în timpul liber.
Mircea Pora – Petras…
Niciodată n-am mai făcut un astfel de lucru… Sălile pline, aplauzele prelungi, strigătele de „Bravo, Petras”, rugăminţile de repetare a unor cântări, toate la un loc erau semne că nu începuse să bată nici un vânt rău, aducător de nori, de ploaie. Mă urcam pe scenă plin de energie, ca mâţu când se suie-n pomi să dea atac la cuiburi, după câteva minute cu privirea şi mintea devenind stăpân peste marea de capete care se aşternea sub ochii mei. Orchestra o simţeam în spate gata să explodeze, să aprindă în suflete flăcări mari, capabile să lumineze şi cele mai îndepărtate văi. Mă simţeam bine în costumele mele populare, cu opinci sau cizme în picioare, cu clăbăţ sau pălărie pe o parte, încins pe mijloc cu un brâu ce mă şi strângea, făcându-mi, însă, şi un pântec subţire de fecior. Citește în continuare →
Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)
…Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă ruga. De când mă mutasem, singur, în Londra, mă limitam să frecventez biserica doar în zilele de sărbătoare. Spiritul duminicii era singurul lucru prețios care-mi rămăsese drept amintire din vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel. Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a fost și a rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica Sfântului Benedict din Norcia. Citește în continuare →
Alexandru Vlad – Scurtă vizită acasă
revistavatra.org 