Rita CHIRIAN – Deasupra limbajului. Aurel Pantea

 

rita

            Colecția coordonată și îngrijită de Călin Vlasie la Paralela 45 are toate șansele să devină una de referință; nu numai că readuce în discuție câteva dintre cele mai importante (și incasabile) nume ale poeziei 80-iste și 90-iste, dar – cu siguranță – e o plăcere (profesională) să citești, adunate între două coperte, volumele, să urmărești creșterile și descreșterile unui poet, care sunt asemenea răsuflărilor unui animal uriaș: pacificatoare și anxiofore în același timp. Orice colecție de acest fel e un bun profesor sau măcar un mediator cititor-poezie. Căci, iată, nu multe sunt drumurile care duc la Aurel Pantea, de pildă, pe care nu-l găsim, brav optzecist, nici în „Istoria critică” manolesciană, nici în antologia de la Nemira pusă la cale de Cosmin Ciotloș; și să nu mai amintim faptul că nici Premiul „Eminescu”, unul cu valoare de resuscitare a imaginii și influenței unui poet, cel râvnit și controversat deopotrivă, ajunge cam cu chiu, cu vai pe drumuri transilvane, preferând – s-ar zice – poziții centrale, de „putere”. Și unde mai pui și că unii dintre cei care au fost publicați estimp (în primăvara acestui an) în colecția amintită au cam preferat editurile obscure, discreția ori boema, exilul, excentricitatea sau condescendența față de mediile (sulfuroase) literare, așa că nu prea se găsesc printre cei pe care-i vei descoperi pe orice listă de „menționabili”: Adrian Alui Gheorghe, Emil Hurezeanu sau Liviu Ioan Stoiciu. Pe de altă parte, Ioan Es. Pop – și el prezent în tânăra colecție – are un statut distinct, numărându-se printre figurile de primă poziție ale nouăzecismului. A1m, așadar, mare încredere în această colecție, îi aștept surprizele, îi aștept colaboratorii & îngrijitorii, aștept cărți frumoase și care să circule bine; aștept să mi se confirme faptul că, dincolo de cercurile inițiaților, poezia acestor scriitori de plan doi sau trei își poate consolida o nouă poziție în ierarhiile de mucava ale ultimelor decenii. Poate-i vom găsi acolo pe Iustin Panța, pe Judith Mészáros, pe Marta Petreu, pe Ion Pop, pe Horațiu Ioan Lascu, pe Ioan Flora sau pe Florin Mugur și câți alții, ale căror volume sunt fie intruvabile, fie intrate într-o nefericită și ignobilă muzeificare.

Ediția Aurel Pantea, recent apărută (mai 2016), beneficiază de îngrijirea și prefațarea lui Al. Cistelecan; este o antologie consistentă, care reia texte(le) publicate în opt volume (dintre cele 12 titluri de poezie și proză) dintre 1980 și 2015: „Casa cu retori” (1980), „Persoana de după-amiază” (1983), „La persoana a treia” (1992), „Negru pe negru” (1993), „O victorie covârșitoare” (1999), „Negru pe negru (alt poem)” (2005), „Nimicitorul” (2012), „O înserare nepământeană” (2015). Fără îndoială că selectarea unor texte aparținând atâtor vârste (biologice și poetice) poate crea câteodată impresia de redundanță sau, alteori, ca într-un basorelief, să atragă atenția mai curând înspre depresiuni decât înspre climaxuri; se prea poate ca „O înserare nepământeană” sau „Nimicitorul” sau „O victorie covârșitoare” să pară numai puneri între paranteze ale volumelor de forță, „Persoana de după-amiază”, „La persoana a treia” sau ambele „Negru pe negru”, culegeri pe care mărturisesc că le-am citit acum, cu sufletul la gură, pentru prima dată și care m-au făcut să admit, cu jumătate de gură, că, bieți epigoni, neoexpresioniștii ultimelor două decenii îmbracă, așa cum se întâmplă în basme, straiele de tinerețe ale taților lor, iau armele din rastel, dară se înveșmântează cam pe dos, pun un firet suprarealist și uită că tăișul se prea poate să fi purtat ceva mai glorioase bătălii.

            Al. Cistelecan își intitulează prefața „Un fundamentalist al autenticității”. Ei bine, dacă sunt de acord cu „fundamentalismul” (înțeles ca obstinație) atribuit lui Pantea, nu prea știu ce să spun în ceea ce privește „autenticitatea” lui. Căci autenticitatea, în formula ei de aggiornamento, este mai curând sinonimizată cu însemnarea diaristică, în care emițătorul poetic leapădă toate hainele culturale și se trezește nud și meschin în mijlocul textului. Autentic se prea poate să le fi părut Pantea celor obișnuiți cu tehnicile „Echinox”-ul pedant, înmuiat de toate rariefările moderniste și călătorit printre majuscule, în hang cu maximalisme și expresionisme; pentru că, ici și colo, Pantea mai deznoadă cravata, mai lasă la vedere ciotul vreunei colocvialități ori solfegiază barbar o formulă „înaltă”, dar, esențial, Pantea rămâne cununat cu reflexivitatea – chiar și atunci când flirtează cu interjecționalul –, psalmodiază și-și exersează mușchiul religios chiar în sânul hoardei. În tonalități mai înalte decât cele ale manierismelor echinoxiste (Cistelecan îl vede pe Pantea ca „un sălbatic venit direct din pădure la un cenaclu de rafinați”, „cu buzunarele încă pline de țărână și de frunze”), cu smuciturile dionisiace ale primului expresionism, vitalismul său, chtonicitatea sa trebuie să fi părut, într-adevăr, „autentice” printre anumiți poeți de corset și etichetă de la „Echinox”. Pantea însuși se lasă sedus, așezându-se cuminte în dosul pancartei autenticiste, invocând „realitatea fără apeluri”, clamând „curgerea ofidiană a simțurilor, în zvârcoliri, apariții aburite,/ ca simțurile de multă vreme neexersate” (p. 249), dar singurul „real” care-l ține pe stradela autenticității este – și aici cercul se închide – cel al limbajului: „am vrut să vorbesc și-am văzut/ că sunt un cimitir semantic” (p. 207).

Coborârea în limbaj, traducerea experienței esențiale în cuvintele vulgului este singura „autenticitate” pe care și-o îngăduie Pantea: printre „cefe proaspăt desprinse din/ strânsorile/ măștilor”, „în inima anecdotei/ și textului ca o limbă/ atârn” (p. 40). E, în întreaga lui poezie, un refuz al „biografiei ejaculate”, o punere în răspăr față de „anatomia anapoda” (p. 155), în care „genetica e tot o politică” (p. 161), iar „a fi e forma absolută a ignoranței” (p. 150). Învecinarea cu grotescul, asumarea condiției de strictă fiziologie, numirile de numitori comuni sunt, de fapt, acuze, difamări, dare a cărților pe față atunci când zarurile au fost, deja, aruncate. Astfel, parapetul de care se izbește vehiculul poetic este cu atât mai serios cu cât „realul cu marile lui labe/ nu lasă nicio urmă/ retrăgându-se” (p. 199). Exilat dincolo de realitate, neputincios a vorbi și a se livra într-o limbă prostituată, subiectului poetizant nu-i mai rămâne decât să se ia la trântă cu stihialul, să potențeze lucifericul și să-și caute ieșirea din labirint, din „lumea stricată”, în care „se vede totul,/ chiar și strigătul luminii în gura lui nu” (p. 164). Și nimic din gesticulația aceasta belicoasă nu este „autentic”, așa cum ne apare din semantica trivializată a optzecismului. Chiar dacă urlă (neo)expresionist, interjecția, stridența, ciobul, mucegaiurile sunt trase în apele de emailuri ale calofiliei, alexandrinismului, rafinamentului. E ca și cum, foarte trickie, Pantea și-ar fi compus o mină grosieră pentru a-și ascunde din vulnerabilitate și (indecența marilor) spasme.

Tot Al. Cistelecan îl așază pe Aurel Pantea pe aceeași linie de front cu vizionarul Ion Mureșan. Geminația este de suprafață, de vreme ce și Mureșan, și Pantea sunt poeți de viziune. Ce „văd” însă cei doi se află de o parte și de cealaltă a spectrului. Dacă Mureșan traversează infernul și înțelege auroral-soteriologic rictusul damnatului, Pantea, din groază și credință, își susține, poetic, vedeniile, nu învelește hapul în spoieli, nu machiază hidoșenia lumii, e în publicul Teatrului de varietăți moscovit, dar și pe scena lui; pentru el noaptea e fără sfârșit, iar întunericul – absolut. Teratologia, thanaticul, degenerescența nu sunt infantilizante, ci substanțe de contrast care susțin diagnosticarea „lumii lui nu”. Și dacă universul poetic al lui Mureșan e numai primul cerc al infernului dantesc, al lui Pantea e un iad ultraortodox. De aceea, nu se cuvine nimic ludic în lumea lui Pantea, locul „năzbâtiei”, al „poz(n)ei”, al „(auto)ironiei” fiind ocupat, prin disocierea pe care o presupune, de intertextualitate, de livresc, de diversele mantii cultural-aluzive sub care Pantea ascunde un întreg bestiar. Angoasele lui Pantea nu sunt exorcizate prin contracția râsului ori a luării în răspăr, pentru că poetul are o anumită voluptate (masochistă, convulsivă) de a privi răul în ochi; dar asta face ca textele sale să fie mărturii ale tuturor subteranelor, un strigăt de aceeași forță cu multele pagini pe care nu stă scris decât „AJUTOR!” din „Solenoid”-ul lui Cărtărescu ori cu fraza aceea tulburătoare din Saramago: „Nimeni n-a păcătuit atâta în viață ca să merite să moară de două ori.”

Paradoxal, „telegramele din neant” – după cum le numește prefațatorul – nu creează niciodată impresia unei „confesiuni”, ci a unei transcrieri. Forajul în imund, în tenebros, în inenarabil pare făcut de un lucrător acribios și cinic, iubitor de disfemisme și exfolieri, dar care nu spune de prea multe ori „eu” (de aceea, predilecția pentru conceptualizare, pentru „discursul cartezian”, după cum îl numea N. Oprea). El este un contemplator împietrit, deloc ferit de arsura vedeniilor dinaintea lui, cel forțat, ca Alex din „Portocala mecanică”, să înghită scenele tari ale unui cotidian mânios, dar nu pentru propria îmblânzire, ci pentru hipertrofia lucidității.

Obsesiile sale sunt extinse la scară apocaliptică, iar intenționalitatea pronumelui plural este vădită. Mărturia lui Pantea nu este egocentrată, el nu are orgoliul individualului, iar lucrarea sa devine operă de antemergător cerebral. Înaintea unei astfel de misiuni (dezgolire, de- și resemantizare a locurilor comune), Pantea capătă și abilități bestiale, fiind întreg – instinct și mușchi tensionat, văz panoramic și dermă toxică. Rămânând în zona mitologiei creștine, poate fi asimilat unui Botezător care anunță venirea celui care trebuie să vină, însă acela nu va aduce salvarea, ci damnarea fără scăpare; restul e ficțiune, dulcegărie, alcov, joc de marionete ale căror surcele vor sfârși în foc, fotografie stilizată a unei „fiziologii în degradare” (Romulus Bucur).

În acest dedal, sintaxa și sensul sunt noi cămăși de forță în care strigătul se silește să încapă; filmul existențial va fi condus inexorabil, printre epifanii accidentale, iluzorii scăderi ale tensiunii, până înaintea interdictului absolut. La capătul tuturor trădărilor (ale trupului, ale artei), după ce „au umblat prin viețile noastre/ armate de șobolani” (p. 281), după ce toate interdicțiile au fost (s-a încercat a fi fost) forțate („Nu mai citi, și citesc în neștire,/ nu mai umbla, și umblu bezmetic, nu mai vorbi,/ și nu mai tac din gură, nu mai privi, și mă umplu de priveliști,/ nu mai simți, și în trup se scufundă corpuri grele”, p. 252-253), rămâne o singură evidență: „murim, așadar, și devenim asintactici” (p. 238), pradă informului. Orice rezistență, orice victorie aparentă sunt „boicoturi”, o punere supraomenească în calea ineluctabilului, iar scrisul însuși, în pofida bețiilor egolatre, este „osândă”: „Și îl găsești astfel pe unul/ vorbind despre salvare, într-o piață, după mulți ani, în el toate sunt elocvente,/ numai partea aceea nepreocupată de sens se joacă/ și râde ca o copilă.” (p. 241). De altfel, poezia, cu toate zorzoanele ei maximaliste și pletora ei de semnificare, e un zbor în orb: „în poezie nu moare nimeni, în poezie, tot timpul,/ vine câte cineva și-apoi e înghițit” (p. 215). Din sânul forfotei subiectivității („subiectivitate atroce”, p. 85, „Îmi văd mai departe de subiectivitate”, p. 215), arta îi apare lui Pantea ca o „stare absolut scandaloasă” (p. 210), arpentaj funcționăresc, morgă de inconștient pe „traseele indiferente ale degenerescenței” (p. 186), care ignoră „cele mai pure negații”: „e doar o întrebare ce taie/ un țesut viu. Acesta nu crede/ că e într-adevăr tăiat și, cu lumina din el/ sfâșiată, puțin însângerat, se contractă și se pune pe pază” (p. 185). Moartea, ca dintr-o superstiție de patriarh, nu este numită decât cu maxime prevederi, așa cum dai zeilor atroce câte o picătură de sânge să le abați atenția; ea este instanța obiectivă, infailibilă, absolut democratică, ea poartă „placenta cu puii lui nu”: „un milion de mângâieri/ transmițându-se simultan/ produc o față,/ cineva știe și va ataca” (p. 186) sau, simplu, „Cineva știe și va ataca” (p. 275). Cunoaștere și execuție, într-un dans fără vreun pas greșit, pentru că „imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit” (p. 277).

La Pantea, „carcasa caldă” este forma paradisiacă din care, a doua oară, vom fi alungați. Pentru o entitate acut senzitivă, foarte atașată de concret, pulsatil,  cum este Pantea, asediul asupra trupului capătă aspectele grotești ale lapidării. Din conștiința acestei confruntări inegale, se nasc viziunile celui mai religios poet contemporan; animismul sau măcar un atribut franciscan al percepției traversează, de altfel, toate volumele și poate Marta Petreu să se apropie de acuratețea acestor percepții epifanice: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/ e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/ rezolvate. Înainte de a cunoaște febrele ei, sudoarea de sânge/ pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/ și cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/ cu omul din mine care se va sfârși. Sunt sediul/ Tău precar,/ Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/ fortărețe, în fiecare dintre acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/ în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/ dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne, cu partea din mine, care Te iubește și va cunoaște nimicirea,/ și totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ și n-am învățat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvârșită” (p. 262). Trăirea unor emoții „mai vechi decât noi” (p. 59), experiența „lucrurilor care renunță și se întorc” (p. 70), viziunea de a trăi „într-o casă/ cu pete ușoare de sânge, resorbite/ în tencuială” (p. 71), toate accelerează „dansul centrifug de umbre” (p. 43), chemarea morții fără nume, aneantizarea.

Dintre poeții optzeciști, Aurel Pantea este unul dintre marii nedreptățiți. Când fotografia de grup e stricată – ca la petrecerile cu prea mult haz – de cei care sar din pluton și se așază în față arătând semnul victoriei ori scoțând limba, unii riscă să ajungă „scriitori de dicționar”. Dacă asta se va întâmpla cu Aurel Pantea e încă un semn al nedreptății contabilicești din istoriile literare, cele care desăvârșesc, pentru unii, arta „de a nu conta nici cât un muzeu nevizitat”.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Emanuel MODOC – Romanian splendor

 

Emanuel Modoc

Topirea expiratei clasificări generaționiste (pur și simplu nefuncțională în cazul poeților debutați după 2010) duce, inevitabil, la un demers mult mai laborios al criticii de receptare: nemaiputând opera cu reflexul contextualizării cu care s-a obișnuit cronicarul în discutarea volumelor douămiiste, acesta trebuie să își concentreze discursul asupra specificității fiecărui volum. Sau să ia calea mai scurtă și să umple prima pagină a cronicii cu o taxonomie a afinităților poetice, a influențelor ș.a.m.d. Această presiune (sau anxietate?) a contextualizării, în urma căreia se ajunge, inevitabil, la repetarea aceleiași formule, îmbrăcate, mereu, în alte straie lexicale, duce la plasarea aparițiilor editoriale în subsolul discursului critic. Valorizările facile prin intermediul contextualizărilor nu fac, de cele mai multe ori, nicio dreptate volumelor în cauză, motiv pentru care trecerea de la discutarea conceptelor la discutarea cărților mi se pare o mutație necesară a discursului critic. Sigur, nu spun nimic nou. Pot numi o seamă de cronicari activi în deceniul trecut care au operat după aceeași metodologie. Dorința de a cuprinde și a serializa o producție poetică în funcție de ușurința cu care un poet poate fi asimilat generaționist dăunează proiectelor individual(ist)e, iar cele mai bune volume apărute după 2010 aparțin, mi-e din ce în ce mai clar, unor „franctirori”. Nu știu dacă e vorba de „puci literar” (Ștefan Baghiu), aici, sau pur și simplu de o transformare a câmpului de luptă în zonă festivalieră de camping, însă operările generaționiste, cred eu, pot fi îndepărtate în totalitate în discuția despre acești autori. Fapt care marchează o certă schimbare de macaz în parcursul evolutiv al poeziei autohtone.

Pornind de aici, o serie de observații, aproape de domeniul evidenței, se impun. Cu atât mai mult cu cât poezia ultimilor ani se deplasează încet, dar sigur, spre o evidentă zonă indie (în sens etimologic). Dacă optzeciștii și-au găsit validare teoretică (în discuțiile despre postmodernism deschise în Caiete critice, 1986, iar mai apoi concretizate în Competiția continuă editată de Gheorghe Crăciun), iar douămiiștii s-au legitimat, în primul rând, atitudinal, în planul unei societăți care cerea un curent literar combativ, poezia ultimilor cinci-șase ani, cu toate figurile intermediare, mă refer aici la câțiva autori alternativi gen Vlad Moldovan, val chimic, Andrei Dósa, Gabi Eftimie sau Andrei Doboș, se revendică în plan estetic, printr-un tehnicism al construcției foarte accentuat. Un estetism bizar, care câteodată frizează deopotrivă paseismul și patetismul, aflat, de cele mai multe ori, între transcendentul poeziei maximaliste și contingentul poeziei minimaliste, sau între maximalismul formulei poetice și minimalismul trăirii. Aflați în permanență în căutare de zone distincte, conștienți, în același timp, de pericolul căilor nefrecventabile, poezia de astăzi se confruntă cu marea provocare de a dovedi că lumea de azi merită să fie abordată poetic în toate instanțele ei, deoarece numitorul comun al celor mai valoroși poeți debutați după 2010 este desăvârșirea tehnică și exercițiul poetic foarte bine deprins (reflex, poate, al maturizării precoce), nu suportul ontologic solid.

Între aceste coordonate se situează noul volum al lui Alex Văsieș, Instalația*, apărut anul acesta la Cartea Românească. Unanim apreciat ca poet gata maturizat încă de la debut, cazul Loviturii de cap (volumul din 2012) este extrem de interesant pentru o simptomatologie a debuturilor noului deceniu, deoarece ducea până la ultimele consecințe marota precauției și formula poetică excesiv cerebrală. Însă, odată cu Instalația, Alex Văsieș părăsește terenul neutru al notațiilor sterile, optând pentru o formulă aluvionară, intens narativizată, însă plină de poeticitate. Probabil cea mai notabilă mutație survenită în poezia acestui volum o reprezintă trecerea de la lirica de imagini de tip thumbnail (predominantă în volumul de debut) la adevărate panorame și compoziții cu lentile fisheye. Cu alte cuvinte, de la tehnicism minimalist explicativ la expresivitate demonstrativă. Dorința de a surprinde exhaustiv lumea prin filtrul unei sensibilități debordante dă măsura întregului volum. Un melanj straniu de post-umanitate și nostalgie paseistă alimentează întreaga poezie din Instalația, însă ceea ce îl individualizează cel mai mult în rândul autorilor publicați după 2010 e chiar felul în care tânărul poet transformă post-umanul în ontologie (departe, deci, de utilizarea ca anexă decorativă, la un Ovio Olaru, sau ca fundal pentru comentariu critic, la Ștefan Baghiu) și melancolia calofilă în stil. În acest sens, poemul ce deschide volumul și îi dă și titlul poartă toate însemnele unei arte poetice programatice, marcând, încă de la început, ecártul noii expansivități stilistice a autorului: „Instalația cu lumini albastre, o văd seara înainte/ să adorm, e mai puternică decît mine./ Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea/ tot va lumina. Eu o văd seara când mă uit în sus./ Eu nu voi mai lumina din persoana mea”. E drept că, uneori, ambientul post-uman e utilizat autonom și devine supra-saturat referențial, slăbindu-și alonja: „Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,/ eu încerc să o explic în funcție de poziție şi viteză./ Nu discuția clasică cu traiectoria unei particule mă omoară./ E o masă undeva care nu se poate înlocui cu nimic,/ deci n-ai cum s-o scoți./ Îşi face treaba la nesfîrşit şi asta mă omoară pe mine” (în Pozitronul din camera cu ceațăi).

Foarte interesant felul în care prevalența narativității nu lezează, în Instalația, fibra poetică. Fie că e vorba de „bucăți” distincte prin care personajul central își „caută salvarea”: „Am ieșit dimineața pe balcon/ foarte speriat – pe singurul petec de iarbă din spatele/ blocului stătea o fetiță care umplea aerul cu rîsul ei. Îl/ electriza.// Ea are ceva ce ne place și ne trebuie tuturor”, fie că surprinde money shot-uri aproape utilizabile publicitar: „doi băieți/ stau cu spatele ținîndu-se pe după umeri, cu genunchii/ ușor îndoiți, ca și cum s-ar întoarce beți acasă./ Din spate sunt identici. Au mușchii încordați,/ munciți fără întrerupere pentru momentul ăsta”, abilitatea lui Văsieș de a induce empatie prin poezie e aproape contagioasă. În Pastorala Alemană, piesă de rezistență a volumului, bovarizarea (tot mai riscantă pentru literatura recentă, căci artificiul și prețiozitatea sunt drumul cel mai scurt la clișeu) este controlată printr-un subtil proces de alternare a realităților interioare. Instanța lirică schimbă registrul la tot pasul, de la plasarea în „Bavaria, anii ’70” la „am citit/ mesaje la taică-meo pe telefon, (…)/ Mesaje frumoase, cu prescurtări și emoticoane” și revenind, îndărăt, la procesul de anamneză care culminează în manieră sentențios-nostalgică, amintind de un Sociu care se alintă: „Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitați și frumoși noi toți, în blînda lui strînsoare”. E surprinzător cum un tânăr poet poate cuceri noi zone ale expresivității într-un timp atât de scurt. În excelentul poem care încheie volumul, Ritmurile sectantului, discursul erotic se coagulează pe multiple nivele tematice, de la efuziuni oniroide („E tîrziu, aşa că adorm. În momentul ăsta mă iubeşti, iar/ dragostea ta pentru mine te protejează de creaturile nopții./ Dar mă trezesc imediat pentru că visele au retrimis-o în lume./ Ce frumoasă e cum mă priveşte, jumătate frică, jumătate omagiu/ afectuos – un corp scufundat de propria memorie, împins înapoi/ de aluviuni şi turbioane – n-ai luat nişte probe de acolo pentru/ modelul meu cu tornade? – uite-l, acum se roagă cu ochii/ de mine să o țin aici, unde am mai rătăcit cu ea prin tuneluri./ Acum observă cerul întunecat fără să spună nimic, pentru ea/ lumea s-a terminat”) la emfaze oraculare: „Doamne, ştiu că sînt de multe ori supărător, că prea uşor mă las cufundat/ în vidul moale dintre apatie şi incoerență, ştiu că auzi noaptea cum încerc,/ dar mă opresc în mijlocul propoziției şi uneori dispar cîte zece minute./ Dar momentul ăsta e clar un dar de la Tine, faptul că ea vrea/ să mă folosească pentru a rămîne aici, în loc să plece cu rasa ei/ ca să se certe cu luna, înseamnă că nu m-ai abandonat încă./ Acum are nevoie de mine, adică are nevoie de noi doi la un loc,/ Doamne, cînd se aşază din nou în pat, şi ochii i se zbat/ sub pleoape, „ca peştii dintr-un iaz înghețat”, cînd eu îmi lipesc/ fruntea de a ei şi fac racordul între respirațiile noastre, în clipa aia,/ Tu trebuie să strici ceva în codul memoriei, de fapt să faci transferul”.

În afara unei obiecții de tip formal (opțiunea pentru publicarea celor 23 de poeme în bloc, fără nicio delimitare în cicluri, trădează o vagă eterogenitate a volumului) și una de stil (apetența pentru versul lung și accentuat poetizant face ca volumul să epateze uneori prin construcții juvenil-impertinente), Instalația e un volum care convinge și prin care Văsieș, după un debut care ne arăta că poetul trebuia să mai descheie vreo doi nasturi la cămașă, confirmă o serie de așteptări justificate la adresa lui. Cu o vădită cizelare discursivă, care nu echivalează, însă, cu o infidelitate față de formula din debut, ci cu o evoluție firească, Alex Văsieș ridică, ostentativ, mingea la fileu în fața aparițiilor editoriale de anul acesta.

________

* Alex Văsieș, Instalația, Cartea Românească, București, 2016, 64 p.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Alex GOLDIȘ – Harta poeziei douămiiste

goldis

Cu critica provenită din rândurile ultimei generații de scriitori s-a petrecut un lucru bizar. Deși au susținut, în prima jumătate a anilor 2000, prin cronici literare, producția poeților și a prozatorilor douămiiști, când a fost să se așeze la masa de scris, majoritatea criticilor s-au întors la subiecte „grele” de istorie și teorie literară. Nici Andrei Terian, nici Paul Cernat, nici Mihai Iovănel sau Bianca Burța-Cernat (și lista poate continua…), cu toată expertiza lor asupra literaturii actuale, n-au ales să se ilustreze printr-un volum de sinteză dedicat literaturii tinere. Deși ar fi fost mare nevoie de o privire ceva mai sistematică asupra fenomenului.

Astfel încât iată că primul volum de sinteză dedicat literaturii douămiiste vine din partea unui așa-zis outsider, care n-a pus, propriu-zis, umărul la consacrarea generației. Cu un curaj considerabil, Grațiela Benga, cercetătoare la Institutul „Titu Maiorescu” din Timișoara, iese din spațiul oarecum confortabil al studiilor de istorie literară (ea s-a făcut cunoscută în mediile de specialitate prin volume dedicate lui Mircea Eliade și Mircea Dinescu) și pătrunde pe terenul dezbaterilor actuale. Dacă n-ar fi avut o distribuție cu totul deficitară – cam ca toate editurile Universităților de la noi –, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000* ar fi constituit, cu siguranță, un mic eveniment literar.

            Cel mai mare atu al cărții Grațielei Benga provine din exhaustivitatea ei.  Cele aproape 500 de pagini acoperă întregul teritoriu al poeziei douămiiste (ba chiar „post-douămiiste”!), reconstituind credibil harta generației. Fără exagerare, niciun autor reprezentativ nu e lăsat la o parte și o simplă enumerare dă seama de extensiunea extraordinară a teritoriului studiat: Svetlana Cârstean, Ioana Nicolaie, Zvera Ion, Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Dan Sociu, Bogdan Perdivară, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Adrian Urmanov, Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Radu Vancu, Ana Dragu, Dan Coman, Ștefan Manasia, Andra Rotaru, Cosmin Perța, Florin Partene, V. Leac, Adela Greceanu, Constantin Virgil Bănescu, Miruna Vlada, T.S. Khasis, Diana Geacăr, Marin Mălaicu-Hondrari, Gabriel Daliș, Gabi Eftimie, Ofelia Prodan, Rita Chirian, Vlad Moldovan, Moni Stănilă, Medeea Iancu, Stoian G. Bogdan, Ștefan Baghiu, val chimic, M. Duțescu, Andrei Dosa, Dmitri Miticov, Teodora Coman, Ana Pușcașu, Krista Szocs, Marius Chivu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Matei Hutopila, Anatol Grosu, Ion Buzu, Ștefan ivas, Victor Țvetov, Bogdan Coșa, Alex Văsieș. Așa încât se poate spune, fără teama de a greși, că cine nu e menționat în volumul Grațielei Benga nu există în poezia actuală.

Strigarea completă a catalogului douămiist e dublată de o bună cartografiere a manifestelor și a spațiilor de consacrare, de la cele concrete la cele virtuale. Cartea oferă o imagine completă a „instituțiilor” douămiismului, în care sunt descrise atât cenaclurile sau cluburile de lectură care au condus la coagularea ei („Euridice”, „Litere 2000”, „Fracturi”), cât și fenomenele ulterioare, de anduranță și continuitate („Zona Nouă”, „Institutul Max Blecher”, „Nepotu lui Thoreau”,) sau de polemici inter-generaționiste (platforma „Canonul”). Așa încât, deși autoarea n-a participat în mod direct la consacrarea poeziei douămiiste, nu i se poate imputa nicio clipă insuficienta cunoaștere a domeniului. Nimic din ce a însemnat poezia douămiistă nu-i e străin și e greu de imaginat o sinteză mai documentată și mai corectă a fenomenului în următorii ani.

De altfel, întreaga carte se naște dintr-o înțelegere ecumenică și relativistă a conceptului de poezie douămiistă. Unei poetici bine precizate autoarea îi preferă metafora „rețelei”: „Grafic, poezia anilor 2000 nu poate fi ilustrată printr-o zonă riguros delimitată. Ceea ce o definește este rețeaua, atât în sensul de sistem de ramificații și întretăieri pein care se definescu mai multe tipuri de poetici (diferite, dar și cu unele elemente comune), cât și în accepțiunea data de evoluția mediului on-line, în care pornesc o multitudine de sub-meniuri dintr-un meniu de bază, cu modificări, reluări și adăugiri, cu un șir lung de link-uuri ce conduc spre alte texte și spre alte orizonturi”. De aceea, ea nici nu operează decât sporadic cu conceptul de poezie douămiistă, preferându-l, în schimb, pe acela de „poezia anilor 2000”. Așa se face că, alături de programul fracturist al lui Ianuș și Dumitru Crudu sau de cel „utilitarist” al lui Urmanov, autoarea plasează manifestele mai puțin radicale ale lui Claudiu Komartin sau Cosmin Perța. Și cred că are dreptate s-o facă. S-a văzut, pe măsura apariției volumelor semnate de tineri, că într-adevăr formula generației nu poate fi redusă la patosul protestatar ai primilor ani din cărțile lui Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac.

Din păcate, însă, această privire ecumenică și extensivă asumată până la capăt dăunează clarificărilor tipologice. Dacă poezia douămiistă e în același timp deschidere spre real și spre ficțional, spre biografism și spre neoexpresionism, spre „profund” și spre „mască”, așa cum argumentează autoarea, atunci nu e foarte clar prin ce se individualizează ea față de paradigmele poetice mai vechi. Din prea multă reverență față de formulele individuale propuse de poeți și față de complexitatea (reală, nici vorbă!) a fenomenului, autoarea nu reușește să definească ce înseamnă, de fapt, „paradigma estetică conturată la începutul anilor 2000” și de ce ea „a avut un impact major asupra poeziei contemporane”. Când nu e o simplă inventariere a opiniilor lui Marin Mincu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache sau Raluca Dună, capitolul „Trăsături generale, semne particulare”, posibil miez conceptual al volumului, se rezumă la generalități precum „Poetul douămiist se bucură de o deplină libertate de creație. Nicicând, până în pragul dintre milenii, nu s-a manifestat o atât de puternică fervoare a libertății. A refuzului refulărilor. A înlăturării totale a barierelor (mentale, sociale, literare etc.)”. Și ar fi fost de clarificat, într-adevăr, destule problematici ale poeziei actuale: în ce constă „noul realism” și biografism față de cel propus de Generația ’80 (de care se desparte radical), în ce ar consta încărcătura socială a noii poezii (cea mai politică promoție de poeți de la pașoptiști încoace),  cum se deschide discursul poetic față de celelalte tipuri de discurs (având în vedere că avem de a face cu prima generație mai influențată de limbajele societății de consum mai decât de tradiția literară), care sunt continuitățile dintre așa-zisul neoexpresionism și minimalism și cum ar putea fi subminate conceptual aceste etichetări nespecifice.

Poate că lipsa de sistematizare a trăsăturilor poeziei tinere ar putea fi trecută cu vederea dacă ea nu s-ar reflecta și în capitolele analitice. Beneficiind uneori de observații pertinente și chiar de o bună priză la texte, autorii discutați de Grațiela Benga în capitole izolate sunt plasați sub etichete aproape întâmplătoare – sau care nu spun nimic esențial despre scriitura lor particulară. Pentru a mă rezuma doar la câteva exemple, e greu de înțeles de ce poezia Mirunei Vlada, a lui T. S. Khasis sau a Dianei Geacăr poate fi reunite sub eticheta „poeziei traumei” când s-ar mai putea adăuga cel puțin 20 de poeți sub aceeași umbrelă generalissimă; după cum nu se știe de ce Dan Coman, Ștefan Manasia sau Cosmin Perța ar fi „neoexpresioniști”, în timp ce Claudiu Komartin, Teodor Dună și Radu Vancu ar fi „autenticiști existențialiști” – și cam care ar fi diferența dintre cele două categorii; ce înseamnă „poezia fără bariere” sub care stă unic Vlad Moldovan ș.a.m.d. Aproape absente sunt, din păcate, judecățile de valoare care să însoțească analizele particulare, așa încât poate reieși oricând că poezia Medeei Iancu sau a lui Gabriel Daliș e la fel de valoaroasă ca poezia lui Ștefan Manasia, ori că potențialul inovator al lui Dan Sociu e egal cu cel al Ofeliei Prodan, despre care aflăm că ar putea inaugura o „nouă estetică”.

A nu se minimaliza, cu toate acestea, demersul Grațielei Benga care, rămâne, repet, unul cartografic: de a delimita un teritoriu autonom al poeziei actuale, demn de luat în seamă tot mai mult și de istoricii literari, nu doar de comentatorii actualității. Se pot spune multe lucruri despre literatura din ultimele două decenii, nu însă și că lipsește o efervescență poetică reală. Eliminând chiar peste jumătate din numele menționate mai sus, tot rămân 10-15 poeți de cursă lungă, comparabili oricând valoric cu autori din generațiile anterioare, gata să furnizeze surprize de acum înainte. Această primă probă, convingătoare, a continentului poeziei noi i se datorează, fără îndoială, Grațielei Benga. Pentru cine vrea să-i stabilească, mai departe, granițele interne, subzonele de influență, fizionomia specifică, locurile privilegiate, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 reprezintă un instrument de lucru inconturnabil.

__________

* Grațiela Benga, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Marius COSMEANU – Ziua în care Dumnezeu şi-a luat liber. Execuţia lui Gheorghe Doja

cosmeanu

Spânzurat, decapitat, jupuit, otrăvit, lapidat, fiert, electrocutat, dezmembrat, strangulat, crucificat, sufocat, gazat, devorat de crocodili sau de bancurile de piranha, strivit de elefant, sfârtecat de cai, ars pe rug, tras pe roată, azvârlit din avion ori ciuruit de plutonul de execuţie. Sunt doar o parte a supliciilor cunoscute de victimele pedepsei capitale de-a lungul timpului. În toată această industrie a cruzimii, perfecţionată cu drăcească migală de imaginaţia umană, martiriul lui Gheorghe Doja reprezintă un fel de non plus ultra. Pentru unii, chiar cea mai oribilă execuţie din câte s-au consemnat vreodată.

 

Muza cu bicepşi

Până la execuţia sa, biografia lui Doja a adunat toate ingredientele unui personaj controversat: tâlhar, cavaler, nobil, criminal, căpetenie de cruciaţi, rege neîncoronat al ţăranilor şi damnat. Nu mai puţin condimentată e istoria postmortem a secuiului: aproape ignorat preţ de mai bine de trei secole, e recuperat de istoriografia maghiară abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea, pentru ca în următorii o sută de ani imaginea lui să treacă prin tot malaxorul dezbaterii academice şi publice, de la renegat la supraom.

Nu e uşor să fii erou: după Al Doilea Război Mondial, Doja e revendicat şi reinventat de comuniştii maghiari, dar şi de colegii lor doctrinari de la Bucureşti. Pentru a se legitima, ideologii luptei de clasă aveau nevoie de rădăcini, de precursori. În lipsa lor, le-au fabricat. Prin urmare, realismul socialist l-a venerat pe Doja ca pe un idol pur-sânge: s-au scris despre el cărţi, s-au făcut filme, i s-au dedicat poezii şi cântece şi a fost muza cu bicepşi a artiştilor plastici din epocă. Imaginea de azi a eroului nostru se zbate însă între indiferenţă şi regrete. Mai puţin în presa americană, unde Doja a ajuns să conducă topul celor mai ieşite din comun execuţii aplicate conducătorilor din istorie.

Imaginea Transilvaniei de ţinut horror, populat de vampiri şi vrăjitoare, nu e doar mit sau fructul imaginaţiei scriitoriceşti a lui Bram Stoker. Pe lângă execuţia lui Gheorghe Doja, literatura dedicată istoriei torturii şi pedepsei capitale aminteşte nu o dată şi de execuţiile lui Horea şi Cloşca, traşi pe roată în februarie 1785, ca să nu mai vorbim de faptele de cruzime ale lui Vlad Ţepeş. Aproape că nu există muzeu european al torturii în care să nu găseşti măcar o referire, dacă nu chiar o statuie a lui „Dracula”.

Level 2

Povestea lui Gheorghe Doja (pe numele său real Székely György şi, mai târziu, Dózsa György) a avut mai multe momente-cheie. Două dintre ele îmi par însă decisive pentru soarta sa, ambele consemnate în anul de graţie 1514, cel în care Doja a condus campania cruciaţilor împotriva otomanilor şi apoi rebeliunea împotriva nobilimii maghiare.

Primul astfel de moment a fost cel care l-a scos din anonimat: duelul cu Ali din Epir, figură legendară şi temut comandant al spahiilor, corpul cavalerilor de elită al otomanilor. Scena l-ar fi făcut gelos până şi pe Sergiu Nicolaescu: În ultima zi din făurar, la Belgrad, armata maghiară dădea piept cu otomanii, conduşi de viteazul Ali. Toţi îi ştiau de frică turcului, dar îi respectau aura de războinic desăvârşit. Nu exista maghiar prezent pe câmpul de luptă, spune Albert László Barabási, în volumul său Burst, dedicat în bună parte lui Gheorghe Doja, care să nu fi cunoscut măcar un om dovedit de Ali. „Era un bărbat înalt, cu pomeţii laţi. Vârfurile ascuţite ale mustăţii sale atârnau mai jos chiar decât barba-i deasă. Călărea un cal puternic şi aproape tot corpul îi era acoperit de o cămaşă veche din zale. Pe cap purta o cască ce aducea mai curând cu un vechi bidon de oţel, prinsă cu o curea de piele la fel de învechită. Scutul său purta semnele numeroaselor lovituri primite în luptă şi abia dacă-i mai puteai descifra blazonul pe el”, scrie Barabási despre Ali. Când cele două oşti au ajuns faţă în faţă, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-şi dovedească voinicia, unul care are încredere în forţele lui, să facă un pas în faţă şi să se lupte cu mine. De la egal la egal”. Ali era un tip a cărui prezenţă înmuia şi genunchii celor mai bravi. Cine să se fi încumetat să se lupte cu el? Invitaţia la duel a născut imediat un val de rumoare printre cavalerii maghiari, după care s-a lăsat o linişte ce devenea tot mai apăsătoare, întreruptă doar de dangătul clopotelor. În cele din urmă, cel care a făcut pasul în faţă şi a răspuns provocării a fost, bineînţeles, Gheorghe Doja.

Duelul a fost scurt. Doja ar fi acţionat cu o precizie aproape chirurgicală, lăsându-l pe marele Ali din Epir fără braţ şi fără suflu. Se năştea un nou erou: Doja e făcut cavaler, primeşte cadou un sat şi dreptul de a purta un blazon simbolizând eroica-i faptă.

Dacă am fi într-un joc video, momentul următor ar fi cel de trecere la nivelul doi. E marţi, 27 mai 1514, ziua în care Doja, aflat în fruntea celor cca. 40 000 de oşteni ai săi, e oprit din campania de recucerire a Constantinopolului şi se decide să întoarcă armele împotriva nobilimii. Şi îşi pune oameni să aleagă: ori renunţă şi pleacă acasă, ori rămân să lupte cu el. Sunt înfipte în pământ două cruci. Primii sunt puşi să se adune la cea din stânga, ceilalţi, la cea din dreapta. Începe regruparea. Cei mai mulţi o iau spre crucea din stânga, care la un moment dat cade. Călugărul care o păzea o reînfige şi mai zdravăn în pământ, dar crucea cade din nou. Semn rău! Călugărul reaşează crucea şi pentru a treia oară. O parte a celor care voiau să renunţe încep să aibă îndoieli. „Dumnezeu nu vrea!”, se auzea în mulţime. Câţiva s-au speriat, alţii au ieşit din rând şi au luat-o spre crucea din dreapta. În mijlocul degringoladei, crucea din stângă cade şi pentru a treia oară, întâmplare care declanşează în mulţime un vuiet şi apoi incantaţii sălbatice: „Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea!” „Prima oară a fost o întâmplare. A doua oară, un semn. A treia oară nu putea fi altceva decât o minune. Călugării au îngenuncheat, urmaţi de ţărani. Folosindu-se de moment, Doja se adresează mulţimii: Printre tunetele şi fulgerele Cerului, a trebuit să apară Dumnezeu pentru a da pildă lumii cu pedeapsa exemplară cuvenită necredinţei. «Dumnezeu nu vrea!», se auzea mai departe din gura tuturor. Şi oamenii s-au înrolat într-un război despre care habar nu aveau împotriva cui trebuie să-l poarte”, notează Barabási.

A urmat rebeliunea cu care Doja a intrat definitiv în istorie, încheiată cu luptele de asediere a Timişoarei, când armata condusă de Ioan Zápolya (în maghiară: Szapolyai János sau Zápolya János) a pus capăt aventurii lui Doja, capturându-l. Ironia sorţii a făcut ca victoria să fie decisă de neconvenţionala oaste a secuilor lui Zápolya, a cărei prezenţă a fost hotărâtoare în tranşarea victoriei de partea guvernatorului Transilvaniei şi viitorului rege al Ungariei.

Într-o Europă în care credinţa în Dumnezeu era vectorul social principal, Doja nu era nici pe departe uşă de biserică. Din contră, înainte de a fi primit titlul de cavaler, a fost un tâlhar şi un criminal la drumul mare. Există documente care atestă acest lucru. „Păcatul” său a fost însă acela de a se fi răzvrătit împotriva mai marilor zilei. Spaima pe care au tras-o aceştia în timpul rebeliunii ţărăneşti iniţiate şi conduse de el le-a întunecat minţile, iar pedeapsa aplicată a fost pe măsura acestei spaime.

Picturi dintr-o execuţie

Nu există execuţie consemnată de istoriografia maghiară de o cruzime precum cea a lui Gheorghe Doja. Mai mult, nici istoria altor popoare nu prea cunoaşte ceva similar. În fine, dacă ar exista vreo scală sau un indice al suferinţei, crucificarea lui Isus ar fi sub cota martiriului lui Doja.

Conform calendarului Gregorian, 20 iulie 1514, data execuţiei lui Gheorghe Doja, a căzut într-o zi de luni. Începea o nouă săptămână şi, se credea, o nouă lume. Peste numai 12 ani, însă, în 1526, regatul Ungariei era îngenuncheat de turci, la Mohács, într-unul din momentele cele mai negre din istoria maghiarilor. Doja nu era străin de acest deznodământ: zdruncinarea status quo-ului prin rebeliunea condusă de el a slăbit într-atât unitatea şi funcţionalitatea statului maghiar încât puţinii ani trecuţi de la sfârşitul rebeliunii nu au fost suficienţi pentru redresare. Dacă, în schimb, rebeliunea ţărănească şi-ar fi atins scopurile, istoria întregii regiuni s-ar fi scris altfel. „Ceea ce nu s-a realizat niciodată e la fel de important ca şi lucrul împlinit”, conchide Barabási. Dar asta e o altă poveste. Să vedem însă cum s-a scris istoria execuţiei acestui personaj legendar.

Odată prins, nobilii responsabili cu judecarea lui Doja s-au pus pe strâns metode de tortură şi pe elaborat regia execuţiei sale. Imaginaţia lor nu a cunoscut limite, zecile de grozăvii propuse fiind de un sadism bestial. La final, versiunea demo a execuţiei suna cam aşa: Doja să fie aşezat pe un tron încins, să i se pună pe cap o coroană încinsă şi să poarte în mână un sceptru încins şi el. Corpul viu al victimei urma să fie sfâşiat de comandanţii lui de încredere. Pedeapsa trebuia să fie exemplară, pentru a tăia elanul oricui s-ar mai fi încumetat să se răzvrătească împotriva nobilimii. Exemplară a fost şi execuţia fratelui lui Gheorghe Doja, Gergely, care s-a bucurat însă de clemenţă: a fost doar decapitat cu sabia. La ordinul lui Ioan Zápolya, călăul a tăiat, apoi corpul lui Gergely în trei, sentinţa fiind executată sub privirile lui Gheorghe Doja. Acesta nu a cerut şi nici nu ar fi primit clemenţă, deşi ştia că nu-i va fi uşor. Şi-a păstrat prezenţa de spirit şi caracterul puternic până în ultima clipă. A cerut doar, susţin unele mărturii, ca măcar fratele său să fie cruţat.

Sarcina gealaţilor era ingrată: dacă nu lucrau cu suficientă precizie, victima sfârşea prea repede. Zápolya voia, însă, un eveniment spectaculos, care să dureze cât mai mult şi să aibă un efect cât mai puternic asupra oamenilor. Şi i-a ieşit.

Oroarea a început cu pregătirea scenei pentru sângeroasa ceremonie: un scaun înalt, coroana şi sceptrul, toate din metal. După ce au potrivit „tronul”, călăii au bătut în pământ, în faţa lui, un ţăruş de fier cu care urmau să fixeze victima. Au încălzit apoi tronul, coroana şi sceptrul. Doja, mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, a fost aşezat pe tron (metodă folosită deja de Inchiziţia spaniolă) şi, cu un cleşte metalic, călăii i-au pus coroana pe cap şi, în mână, sceptrul. Supliciul a fost completat de clemenţa acordată comandanţilor lui Doja în cazul în care acceptau să mănânce din corpul viu al liderului lor. Asta, după ce au fost ţinuţi în condiţii atât de mizere încât unii dintre ei au murit încă înaintea execuţiei. Cei care au supravieţuit, în număr de nouă, se spune, au fost duşi la locul execuţiei după zile de înfometare. Mulţimea adunată îi privea ca pe nişte umbre ale vitejilor de odinioară. Au fost puşi să danseze în jurul lui Doja şi să muşte apoi din corpul lui. Cei care nu au acceptat umilinţa, au fost omorâţi pe loc.

Doja, care se spune că ţinea cu mândrie sceptrul înfierbântat, nu a cedat nici atunci. „N-a plâns, nu s-a văitat şi n-a fost marcat de cele trăite”, nici măcar când foştii lui comandanţi, îngroziţi de spectrul execuţiei, muşcau din el. Graţie puterii sale trupeşti şi sufleteşti, a rămas conştient şi în acele clipe, strigând vorbe de ocară subalternilor săi. Nu putea însă îndura prea mult. În scurt timp, chinurile l-au doborât şi şi-a dat duhul.

Câteva detalii tehnice. Legenda spune că cele trei instrumentele metalice folosite la execuţie au fost încălzite până la incandescenţă. Totuşi, oricâtă putere de caracter ar fi avut Doja, n-ar fi putut rezista torturii, organismul lui ar fi cedat şi şi-ar fi pierdut conştiinţa, susţine istoricul Zoltán Géczi. Scopul execuţiei era de a lungi cât mai mult suferinţa. E mult mai probabil, aşadar, ca instrumentele să nu fi fost incandescente, ci doar încălzite până la limita suportabilului. Mai mult, dacă tronul ar fi fost încins, cei puşi să mănânce din corpul lui Doja nu s-ar fi putut apropia de el, din cauza căldurii eliberate de metalul încins. Nici durata de o oră, cât susţin unele mărturii că ar fi durat execuţia, nu pare verosimilă. Oricât de rezistent ar fi fost fizicul secuiului, n-ar fi putut suporta 60 de minute de astfel de chinuri. Exagerările sunt rezultatul imaginaţiei populare şi al propagandei nobilimii, care avea tot interesul ca povestea execuţiei lui Doja să îngrozească cât mai multă lume.

Oribilul spectacol nu s-a terminat însă aici: călăii au strivit membrele şi vertebrele de la gâtul cadavrului lui Doja, după care l-au decapitat şi l-au tăiat în patru. Cele patru părţi ale corpului său au fost expuse, spre luare aminte, la Buda, la Pesta, la Belgrad şi la Oradea. Capul său a fost trimis de Zápolya judecătorului-şef al Seghedinului, Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja.

 

Malpraxis

Tulburătoarea poveste a martiriului lui Gheorghe Doja are şi un post scriptum. Se spune că atunci când Ioan Zápolya a fost uns rege al Ungariei şi i-a fost pusă Sfânta Coroană, aceasta i-a alunecat de pe cap. Proaspătul monarh a prins coroana din aer şi a mai salvat din situaţie. Nobilii prezenţi la penibilul moment nu l-au menajat însă: „Ia uitaţi, nu vrea coroana să-i stea pe scăfârlie, pentru că a fost neîndurător cu regele ţăranilor. L-a pedepsit Dumnezeu că l-a încoronat pe Doja cu o coroană încinsă.”

Am scris cu ceva vreme în urmă un text despre cele mai ratate execuţii din istorie, pentru că, nu-i aşa?, au şi gealaţii scăpările lor, greşesc precum greşesc greşiţii lor, legiuitorii. Uneori, eroarea era antologică, spre drama celor ajunşi la eşafod. Alteori, de-a dreptul revoltătoare. Se cunosc cazuri în care spânzurătoarea s-a reluat de două sau chiar de trei ori sau victima era reanimată şi pusă din nou în ştreang ca să sfârşească. În alte cazuri, paloşul era inadecvat şi prelungea calvarul sau era luat curentul în timpul şarjelor de la scaunul electric. Sau călăul era, pur şi simplu, beat criţă. Cum se întâmpla nu o dată şi cu condamnaţii.

Execuţia lui Doja, un martiriu în toată regula, ţine un pic şi de acest univers. Malpraxisul nu a fost însă de partea călăilor, ci a celor care au decis şi regizat martiriul. Ioan Zápolya a vrut spectacol şi spectacol a avut. Unul răsunător, despre care lumea să afle şi să se cutremure. Numai că lumea nu se mai cutremură de mult la ce ar putea păţi urmând modelul Doja, ci de diabolica minte a celor care l-au pedepsit. Martori ai supliciului de la Timişoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăşi Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai. Moment de care aminteşte şi azi monumentul ridicat în Piaţa Maria din oraş, simbol al execuţiei lui Doja şi, peste secole, kilometrul zero al unei alte revolte de proporţii, cea din decembrie 1989. Zápolya şi ai lui au vrut un antimodel şi au creat, în schimb, un supererou.

_________

Surse:

Barabási, Albert László (2010) Burst. The Hidden Pattern Behind Everything We Do. New York: Dutton.

Géczi, Zoltán (Torente del Bosque) (2004) Kinzások és Kivégzések Magyarországon. Budapest: Vagabund.

Márki, Sándor (1913) Dósa György. 1479-1514. Budapest: Magyar Tudományos Akadémia.

Taurinus, István (1519) Stauromachia id est Cruciatorum Servile Bellum. Viena.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Poeme de Angela NACHE MAMIER, Denisa DURAN, Maria PILCHIN, Adriana BARNA și Marina POPESCU

Angela NACHE MAMIER

 angela nache

 

m-am construit pe o coloană infinită

 

colina gardiole (garda lui eol) se opune vânturilor nebune,
soarele mușcă din viile cuminți, am nevoie de lumină, de albastru,
cactuși, măslini sălbatici, irișii lui van gogh, smochinul rezistă-n brațele mistralului
ori tramontanei,
zumzet milenar peste via romana,
les ventres bleus, localnicii recunosc vântul ce va sufla
după consistența miezului de pâine:
cel uscat anunță mistralul, cel umed, vântul marin
ventre bleu e cel care are rădăcini din tată-n fiu, pirați, corsari, pescari, ciobani
pământul acesta are o inimă, acest pământ are un puls
între mediterană și muntele acoperit de vița-de-vie nemuritoare,
balena din zare – muntele saint clair – cade-n mare cu cimitirul său marin legendar
paul valéry invizibil, de negăsit, legănat de soare
notre dame de la salette, capela miracolelor, binecuvîntează drumul vapoarelor,
plânge marinarii pierduți
lacul etang de thau al lui brassens leagănă barca des copains d’abord
el se odihnește-n vecii vecilor, după vrerea sa, în cimitirul săracilor, cu fața spre
malul lacului etang de thau al copilăriei
mă reconstruiesc pe o coloană infinită, sunt cetățean al lumii
voyager c’est exister, uneori îmi spun că visez
simt marea europă crescându-mi în vine
am vecini purtați de mediterană: maurice, rachid, luigi, enrique, suleiman,
ventres bleus, amestecați cu acești exilați de la fenicieni, greci și romani încoace
fantomatice ere,
hanibal însuși, zice legenda, a trecut pe aici însetat,
a sorbit uimit licoarea sfântă a muscatului auriu, a deformat sticla de vin până la ultimul strop
richelieu, omul regelui, a distrus catedrale, a tăiat capete de rebeli
orașul burților albastre (ventres bleus, numiți așa de pe timpul unei cumplite
epidemii de ciumă care i-a decimat)
s-a întins dincolo de biserica – fortăreață saint-paul, care la revoluție și-a pierdut clopotul – campanile,
depus pân-acum la primărie, la maison du peuple
italieni împinși de sărăcie au venit din sudul italiei – les macaronis – les ritals -,
au uscat mlaștinile, au creat la peyrade drumul de pietre, au secat bălțile,
au numit locul la pointe courte,
portughezii – les morues – morunii – au fugit de salazar, spaniolii de dictatura lui franco
arabii harkis, les pieds noirs, instalați de-a valma de generalul de gaulle,
în focul războiului de independență colonial,
când camus spunea j’ai mal à l’algérie
mă definesc pe o coloană invizibilă
românii se mai întâlnesc la biserică, protestanții le-au împrumutat-o pe-a lor,
se mai ajută mai ales la făcutul colivelor,
fug în spania, nu departe, să cumpere varză, murături, mititei, cozonac cu mac
au asociații, pagina de facebook „români la montpellier”, sunt pe skype,
schimbă vești din țară, înjură de mamă și de tată guvernul, trimit mandate poștale, așteaptă vacanțele,
revin acasă își duc părinții la doctor, fac pe grozavii în patrol,
se înscriu pe o coloană din ce în ce mai absentă, pe măsură ce copiii lor
au uitat ori nici nu vor mai ști vreodată dulcea limbă română
ubi bene ubi patria
nu există echivalent pentru starea de dor

Colina de clorofilă 

Femeia întinde brațe lungi

Vine din zare

Deschide orizonturi

Cascade de gânduri

Mișcări de stele în dezechilibru

Ling și consolează

Obrajii fetei nedezbrăcată

Lipită de plaja rece

Deschide pleoapa simțurilor

Cheamă licorile nopții

Balsamuri pe buze

Își spune că nu mai suportă

Îngropată de vie

Sub fustele vieții

In poziție fetală

Desculță și dreaptă

In picioare

În casa aerului ușoară

Un mesaj roșu, incandescent

Se rostogolește-n imensitatea de azur

Incendiază colina de clorofilă

pieptul roșu al argilei din vie

Numără transpirat

Ciorchinii dulci ai luminii

păpușa de cârpă 

numărați
loviturile de obuz
în zidul ciuruit al vieții
un nu știu ce o îmbie
să deschidă largi porțile zilei
un bărbat imberb și speriat
apare
călcat în picioare
urlă disperă amenință
cu gulerul ros de gânduri negre
electrocutat
cade în transă
pe masa judecății de apoi
sirena salvării se scufundă
sub pleoape fragile
în neantul spaimei
păpușa de cârpă se clatină
sprijină pereți
ferfenițiți de fălcile nopții
își spune a fi ori a nu fi
auziți-mă apropiați-mă
numărați cu mine
numărați cu mine

 

 

Sentimental girl

 

Mărgelele transpirației golesc capul de gânduri

Să nu dorm (pur si simplu să nu visez)

Să nu mă viziteze nici-un duh masculin

Nici inspirația vlăguitore

Rădăcinile uscate-ale patului

Par icoanele clipelor tulburi din zori

Dinlăuntrul nisipului, zilelor, nopților

Pieptul tace, alteori prea vorbește

Buzele mângâie întunericul unor blânde speranțe

Istovitoare închipuiri

Caută-mă, vino, apropie-te, lasă-mă să te privesc

Mai fii pentru o clipă alesul meu

Aburindu-mi obrazul, țipătul mut si surd

Al încleștării de clipe!

 

 

19 ani, punerea la zid

femeia scrutează cu ochi de vultur

dictează asistentei vârsta, greutatea, profesia,

virgină ori nu

cu scârbă, printre dinți, șuieră

„virgină pe dracu”

pipăie, palpează sâni mici,

întreabă flegmatică

când ați început viața sexuală

pudică, goală, se simte cântărită

ca o bucată de carne

în niște fălci primitive ,

mănuși reci de cauciuc

împing trupul fin la stâlpul infamiei

unde dinți de crocodil

mestecă bruma de fericire

recapitulează (ca să rămână în fire):

iubirea este aer este vulcan

un „nu știu ce” interpus

între soare și lună

lumină și întuneric

între somn și trezie

palmele iubirii enorme și calde

peste pielea de sirenă

este

țipăt de pântec , urlet de prunc

podul dintre lumi și patria

 extazului –

voalul acela  învăluitor

aruncat

peste  frontierele fricii

cusătoreasa de pietre

artei naive

miranda culege cioburi scoici
comori ascunse-n nisip
azi a găsit resturi, farfurii din 1900
degetele tremură
viaţa burgului se întinde la picioarele sale
gunoaiele se aruncau pe nisip
miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul
plaja spălată de furtună
cusătoreasa de pietre  are în buzunare
cioburi sârme culori bibelouri
portrete caleidoscopice
marea spală tălpile goale şi reci
între aer apă cer şi pământ
miranda lipeşte pietricele figurine multicolore
cu un clei vârtos şi ieftin
de la pescari
buzunarele sale buzunarele mării
poartă păpuşile mici amazoane sirene
legănate de maree
în registru minor

artă modestă

 

culege lemnul flotant
scoici cuțite de sidef
învelește plaja
cu mătasea sfâșiată
a cămășii de noapte
(cu dinții
ultimului mohican)
pictează digurile visele
în alb
cu tone de vopsea
armata de meduze
deschide ochi mari
sculptează himere
în mare
în spuma de val
în blândul cristal
de sare

Liricale

nu mă tem să-mi arăt entuziasmul

ori zelul de oricare fel

căutarea austeră a puterii cuvintelor

împotriva stării de grație

e barbarie curată

sunt cam terestră

impregnată de realitatea concretă

muncesc să-mi câştig existența

imaginea vie a cotidianului

n-are nimic monoton

ea declanșează motoarele poeziei

cu două sute la oră

fără frâne fără reguli fixe

nu mă refuz realității

din jur

încerc sudura dintre real

și sensibil

cuvintele devin telegrame

roșii

secționate de gând

port bagajele spintecate-ale vieții

reînvăț vocalele respirației

mă sufoc, mă trădez

dar nu mă vând

smochinul

 

smochinul uriaș şi neliniştit

scutură mierle lacome

umbre zemoase

parfumează aerul greu și uscat

al caniculei

rădăcinile noduroase

spintecă argila

la încrucişări de ape

sapă drumuri

camere intermediare

păsări cu ciocul albastru

zboară încet peste târgul străin

vânzători ambulanți sunt

hoții de aripi de zbor

incendiază casele fără ferestre

cu făclii în mâini

strigă pe nume pruncii

plecați în voiaj

vând pe un preț de nimic

la talcioc

scheletele noastre

îngenunchiate

şi fardate strident

pe planeta-mamă

 în scrum

bovaric again

fug de zumzetul plânsului

ridic chiar privirile

brațele încordate în neantul așteptării

trupul și gândul atacate agonic

dureri, o dureri

metaforele frumuseții iubirii, încrederii

mor ferfenițite de buzele arse

trist monolog bâiguit de clapele

otrăvite-ale sufletului furat

de dorința să se identifice

cu darurile cerului

și-ale pământului

prin ochiul zăpezilor trece fluidul

cuvântului meu

blând melancolic

spălând împietrite oglinzi

unde se surpă vizibil

omătul visării

saga

o divinitate sălbatică
hrănește teama de sine
frica de cuvântul aventuros
prin carnea obosită a poemului
stropi de sânge acoperă
casa tatălui
muțenia mamei
pielea albastră a fratelui
lumina stinge gongurile
ieșirii din minți
care-mi sparge timpanele
în țărâna proaspătă
abia răsturnată
avansează încet
nemilos
imperiul furnicilor
sacre

 

*** 

 

Denisa DURAN

SONY DSC

(foto: Daniela Ulieriu)

 

Ești în mine, în stomacul meu,

plat și arzător ca un soare

decupat de-un copil;

un boț de aur

aplatizat de ciocan;

o foiță strecurată sub carne.

(O foiță strecurată sub carne)

De fiecare dată când sparg ceva

zic “Ducă-se cu răul!”

și mă gândesc la tine.

Ești răul meu,

ești mereu cu mine,

nu mă părăsești nici măcar

lipit de farfuriile sparte –

ca o ultimă gură de mâncare.

(Ești răul)

Să fim acolo, față-n față,

cu răsuflarea într-o răsuflare,

și să ne povestim cum ne-am iubi –

cu sâni calzi,

cu mâini goale…

Dimineața pătrundea în noapte

ca vorbele tale în corpul meu.

 

(Dimineața)

Vorbeai despre moarte

(RIP…)

dar ochii îți zâmbeau

îndrăgostiți.

(Dar ochii)

Iubesc ușile,

iubesc tăcerea,

iubesc gândurile care-mi gâlgâie în cap

ca o apă.

Și tu ești atât de bun,

și atât de generos,

bunătatea ta risipită pe jos

ca mațele unui animal tăiat

pentru hrană.

 

(Iubesc)

Când vreau să…

mi-e atât de teamă

că nu voi reuși să mor,

încât încerc să trăiesc.

Au fost miracole

și știu că,

aruncată chiar de la etajul patru

sau cu venele fărâmițate,

s-ar putea să mai am o șansă,

o mică șansă –

de care mi-e frică,

de care mi-e o frică de moarte.

 

(O frică)

Numai tu,

când mă săruți

te cobori în iad,

și mă tragi:

ca un lanț,

un scripete,

un înger cu aripi din plastic,

rezistente.

 

(Numai tu)

Tăcerea e o plapumă udă

care te sufocă.

Îți place tăcerea, te acoperi cu ea,

te ascunzi,

te ghemuiești

ca un copil mic, speriat de bătaie,

sau unul care așteaptă pupături pe tot corpul,

gol,

te ascunzi în tăcere,

gol,

și crezi că tăcerea ascunde mai mult,

dar nu e nimic,

e nimic.

 

(Te ascunzi în tăcere)

Când iubești pe cineva

îl pui în rugăciune

chiar dacă-i un străin.

 

(Chiar dacă)

Dimineața merg la biserică

și seara parcă am un diavol în mine.

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Putere și înțelepciune!

Tăcerea ta,

ca o otravă,

scurgându-mi-se din gură.

 

(Putere și înțelepciune)

 

 

Când tu ieși din casă

și atingi aerul

cu fața

(iar respirația ta formează cercuri mici,

ca niște cuiburi de colibri)

mă iei de mână și mă tragi după tine,

în viață…

Îmi arăți vrăbiile,

îmi arăți cățeii…

 

(Mă iei de mână)

Corpul meu nu e doar al meu,

e și al vostru,

care mă sunați insistent să vedeți

dacă n-am murit –

tu, mama, tata…

Îmi simt organele plutind în mine, haotic,

niște gunoaie pe o apă

murdară de ele.

Mă doare inima,

dar în partea dreaptă.

Un sfârc mușcat de tine mă ustură

și nu știu dacă e de la dragoste

sau de la boală.

Genunchii  îmi alunecă, pășesc –

corpul meu e un corp abandonat.

Mă uit în oglindă,

firele albe mi s-au înmulțit peste noapte –

peste noaptea albă, redusă la nimic,

sfărâmată, umilită,

ca un pumn de nuci sparte.

Îmi acopăr firele albe

cu fire negre.

Sunt a voastră, mai mult decât sunt a mea,

și cândva voi fi doar a voastră  –

ca un lucru primit drept amintire

cu care nu știi ce să faci.

 

(Corpul meu nu e doar al meu)

Țin ochii strânși & încerc să adun

lacrimile înlăuntrul meu,

să le deturnez,

să-mi alunece încet de-a lungul

gâtului

și să-mi pice în corp

silențios,

niște picături într-o peșteră.

Pe oasele mele, stalagmite,

răsar flori

dureroase &

ascuțite.

(Țin ochii strânși)

 

*** 

 

Maria PILCHIN

Pilchin 

 

Zara în rochia alb-aurie

 

Anteea fetiţa de şapte ani păşeşte grăbită spre casă

păpuşa ei aproape târâtă pe jos prăfuită dezbrăcată

şi murdară are un ochi închis altul deschis iar

gura ei a fost tăiată cu foarfecele acum o săptămână

aşa a vrut anteea să aibă şi păpuşa gură să mănânce

să înghită anteea ca o mamă bună îşi hrăneşte

păpuşa îi dă să bea o leagănă o înfaşă îi cântă.

Dimineţile anteea doarme gogoaşă de mătase

e vară rămâne singură acasă se trezeşte târziu

deschide ochii ia păpuşa şi merge să ia masa

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu

mănâncă alene şi îi dă şi păpuşii să îmbuce

în linişte de parcă există o înţelegere între ele

de parcă sunt mamă şi fiică de când lumea.

Într-o zi mergea de-a lungul unui gard cu zara

păpuşa un câine din curte un dulău cât un viţel

şi-a băgat botul printr-o gaură şi a apucat capul

păpuşii anteea a strigat l-a lovit peste bot şi urechi

pe animalul nesimţit l-a zgâriat cât de tare a putut

a smuls-o pe zara şi a fugit acasă unde a spălat-o

a legănat-o a alintat-o certând tot neamul câinesc.

Copilele se laudă cu păpuşile lor le fac rochii fuste

le dau unghiile cu ojă le împletesc cosiţe cu fundiţe

anteea o iubeşte pe zara aşa cum este îi place să îi

zică poveşti să îi îngâne să îi povestească tainele

visele şi dorinţele sale zara are doar două rochii şi

umblă cu unghiile fără ojă de când au vărsat-o pe jos

dar zara e o păpuşă înţelegătoare şi nu face nazuri.

Mai ieri tata i-a adus anteei o păpuşă nouă una care

zice „mama” şi îşi îndoaie genunchii anteea a privit-o

a pipăit-o a mirosit-o şi a lăsat-o să stea aşa în cutie

zara este păpuşa ei zara este jucăria cea mai frumoasă

din lume are ochi verzi păr galben ca spicul mănâncă

cu ea a umblat mereu peste tot cu ea doar cu ea se

joacă anteea mama cea mică mama cea bună.

Pe podul de peste râu e larmă e joacă toate fetele din curte

au ieşit să îşi arate odraslele care mai de care vine şi

anteea se aşază la margine de pod îşi leagănă picioarele

şi cântă zara stă culcată într-un şal bate vântul şi e cam

frig anteea tremură un pic dar rămâne aşa nu pleacă pentru că

nu poţi pleca aşa deodată după ce abia ai venit se uită

la alte păpuşi le cercetează zara e cea mai frumoasă.

Nadala copila din scara vecină fiica unui şef de vamă

vine la ea o apucă pe zara o ridică se uită la părul ei o

adulmecă aşa ca un câine şi râde un chiot prelung ascuţit

răzbate afară nadala strigă: păpuşa ta miroase urât ai

o jucărie împuţită toate râd anteea îşi bagă nasul un miros

urât de terci stricat terci de griş de hrişcă de orez de ovăz

de grâu răzbate afară din zara păpuşa ei cea frumoasă.

Anteea tremură anteea plânge toate râd chiote nebune

se aud pe pod zara e o păpuşă împuţită anteea o cuprinde

o strânge la piept dar râsul nu conteneşte toţi ochii se

îndreaptă spre ea şi păpuşa ei cu miros urât anteea înţelege

că nu a fost bună ideea să îi taie gura vai ce idee proastă

ah ce idee neroadă să hrăneşti o păpuşă cu terci cu

terci de griş de hrişcă de orez de ovăz de grâu.

Râsetele lor împuşcă aşa ca în filmele pentru cei mari

ca o mitralieră din filmele cu nemţi vocile lor urâte o

strâng de gât o sugrumă o ameţesc anteea plânge

lacrimile ei cad în râu şi vrea şi ea să cadă odată cu ele

dar îi este frică şi ruşine şi o doare anteea desface

braţele desface şalul şi zara zboară încet în jos ca o

eşarfă ca o pasăre ca un fluture transformat în cocon.

Zara cade ah cade coboară spre apă încet ca la botez

se loveşte de o piatră sare mai încolo şi se întoarce pe

spate corpul ei în rochia de un alb auriu pluteşte o vreme

pe valuri apoi părul ei ud o trage la fund şi zara dispare

strălucind ca o sirenă ca o ştimă a apelor a viselor

a dorinţelor anteea stă încremenită pe pod copilele

tac o privesc curioase anteea se ridică şi pleacă.

Aşa se întorc din bătăliile pierdute ostaşii şi ea soldăţica

de plumb merge mult merge greu merge încet câinele

doarme după gard anteea vine acasă intră pe uşă cade

secerată în pat şi plânge vai plânge greu plânge mult

plânge încet mama gaia o mângâie pe cap mama o cuprinde

mama gaia o leagănă: lasă nu-i nimic au mai crescut şi alţi

copii fără tată vei creşte şi tu veţi creşte şi voi.

Pe fundul râului zara tace mult tace greu tace încet.

*** 

Adriana BARNA

adriana barna

Portret cu om în trecere

Urc în taxi. Spre gară, spun. Suntem trei: taximetristul, eu și tu că te duc cu mine, deși nu ești prezent. Apare al patrulea personaj: vocea din off de la Dispecerat: pe Industriilor la Radiatoare – cine e mai aproape să preia apelul, Tudor Vladimirescu 22, scara D, Dumitru, café Noir hai răspunde, café Noir pe Crinilor. Pauză.

               Tu umbli cu bună dimineața în traistă și în lunga ta călătorie te mai prinde

                foamea între cele două lumi, cum ar fi dumicații de pâine – doi – rupți din pita

                întreagă și cercetezi dacă între dumicați și pâine se află cea mai bună

                asemănare, îți pare că drumul te duce încet către viață, ca și când ai fi lăsat

                în urmă lucruri împietrite și reci, pe margine puse acolo anume, ca să arate

                că nu curge sânge prin ele, că e vie doar urma ta printre semnele mărunte și

                mari;

Café Noir, o mașină, Tudor Vladimirescu, blocul Lama, răspunde:

                Apa, dar de ce spun eu apa, fluviul, doar el are un contur mișcător, umbrele au

                viață proprie când le dai nume, dacă le chemi, se croiesc după înălțimea

                ta  și fug de lumină ca potârnichile, dar tu ai de pus foița de aur pe chipul tău

                din oglindă,

Taximetristul răspunde: Café Noir 7 minute, preiau eu Crinilor.

                  Umbli pe jos ca printr-o pustietate unde culorile nu au margini spre nicăieri

                   și stau  la vedere  puse pe șotii parcă, dar cine strigând te bate cu patul puștii

                   la-începutul acesta de zi infernal?

Coroana de Aur, preluat, Eminescu la statuie, blocul Turn o mașină, vă rog.

portretul unui spânzurat

In memoriam Dan Socina

vine fotograful cu un maldăr de poze și cu un bec de optsute de wați.
cu cămașa desfăcută la gât, lăsat anume la vedere un triunghi de piele pe care
să îți culci privirea. se uită pe pereți, n-are bani, vrea să lase aici un portret,
al cui e? al unui spânzurat, nu-l cunosc. uite are papillon și mustață.
e adâncit într-un gând. e cu privirea spre cineva nevăzut care spune cucu.
ce moment printre alte momente. vestonul alb retușat. ce greutate poartă pe suflet,
aproape că i-o putem cântări. fluieră parcă un cântecel adormit. are cearcăne.
n-am avut onoarea să îl cunosc. ia-ți portretul – îi zic – nu acum că plouă afară.
se udă hârtia. nu azi că e luni. nu pot să îl duc, sunt cu căruciorul, copilul e adormit.
copilul meu a făcut primii trei pași aici în galeria de artă, asta nu se poate uita.
nu uiți nici tu. nu uit, ia-ți portretul. ține-l aici. ia-ți obiectul. du-ți personajul.
n-am loc în casă, am colecția mea de cristale – am cristale și-n baie, am cristale
cu picătura de apă păstrată înăuntru. e vorba de milioane de ani. știu cum arată.
cristalele alea. te vindecă. ha ha vindecă-l pe ăsta dacă îți dă mâna. dar nu e bolnav.
pune-te în situația mea. eu? tu. am nevastă tânără. are pretenții mari. îmi închipui.
renumita Saigon te face praf și pulbere. ce Saigon? pulbere am zis. adică un cristal mărunțit până aproape la atomi. am o șansă să fiu angajat. ce Saigon spui?
metropola, ce, n-ai auzit? spune de câți bani ai nevoie, păi, să văd. vezi și tu cum se uită la mine. întoarce-l și tu cu spatele. nu-l mai privi. spală-te pe cap cu el.
e de valoare într-o colecție. vinde-l unui colecționar. uite chiar ție ți-l vând pe nimic.
dacă e pe așa n-am eu atâta bănet ca să-l cumpăr.
vin altădată.
înțelege și tu.

Top of Form

Portretul artistului adolescent

El vine la întâlnire descheiat, cu părul vâlvoi, cu un dialog gata scris,
pune la cale o izbândă pe fundația unui eșec datorat altcuiva
și cum se mai bucură, cum a învățat să se bucure de legături
de pe vremea când nu știa încă dacă este băiat sau fată;
uite-l cum vine plin de promoroacă pe sprâncene
și mă cheamă să mințim împreună ca să scape nevătămat,
uite-ne pe noi cum suntem prinși cu minciuna și scăpăm nevătămați amândoi
cu mîinile și urechile neurzicate, cu un pas mai aproape de adevăr,
uite-ne pe noi cum pregătim plecarea lui în Lumea Nouă și saltul în alt timp
iar nopțile se strâng separat pe lângă trupurile noastre
ca o cămașă de forță roșie umezită în oțet, putredă pe alocuri
de cât a fost purtată,
uite cum îți ia el pielea lui de hârtie cu tatuaje de vopsea albă
și și-o duce acasă să o atârne la capul patului în loc de icoană,
vezi cum își mută el organul bucuriei din minte în inimă,
după ce mai înainte nici nu știa că îl are,
îl vezi cum face alpinism, când lui i se cere să meargă la pas?
aici rostește vorbe, aici intră în pielea unui personaj gata să moară
odată cu vaporul care va fi detonat peste câteva ore: sistolă-diastolă,
uite cum ne privim în ochi și ne împărtășim cu ziua asta caniculară,
printr-un trecut apropiat, care va fi la rândul lui spulberat
odată cu plecarea lui în locul trasat cu verde contur, care-i va locui sufletul,
iar sufletul lui va duce de căpăstru o sălbăticiune venită din alt film
și-i va purta cămașa în carouri ca pe un steag cu însemne heraldice
pînă când va fi pregătit să ajungă acolo, nu departe în timp,
cât aș mânca un măr copt, iar tu ai mânca un arici de mare,
gata să spunem lucrurilor pe nume, pe limba lor, în țara lor,
ca și cum ar fi un grai pe care îl știm fără să-l fi învățat vreodată,
eu îți arăt, dar tu vezi?

Memorie înaintând printre obstacole puse de-a valma
lui S.M.

       (Portret)

Memoria ta se târăște ca un panda uriaș.
Te privesc direct, foveea ta e acoperită de negură.
Vine un chelner cu șort negru și ne ia masa,
o duce dincolo să întregească un cerc mai mare.
Spui: e chiriașul meu, stă în camera din spate,
te ridici, vine un tânăr adept al lui Thoreau și-ți ia scaunul
fără să întrebe dacă cineva stă acolo.
Acum stai în picioare și te clatini ca un plop.
Chiriașul tău aduce un scaun și te prăbușești în el
ca într-un cuib al păsării-grădinar.
Îmi povestești scena ta preferată din „Călăuza”,
aceea în care el e iubit pentru momentul prezent,
eu îți povestesc cum „Mistrețul” a încercat să-și ducă în Zonă
fratele care moare pe drum. Călătorește apoi singur
și se roagă cu buzele arse să îi învie fratele;
iese din decor, ajunge în sat și devine cel mai bogat om.
Memoria ta înaintează ca o plasă de prins vise
către bogăția nevrednicului personaj,
o ajut să urce o treaptă, spun: se împlinea
cea mai intimă dorință, deși vocea spunea altceva,
rugăciunea inimii, zici tu stins, dar bucuros că găsești calea,
DA, dacă nu știa nimeni că ai ajuns până acolo.
Te-am văzut atunci spunând versuri operate pe creier,
nu îți aduci aminte decât de tatuajele ei dintr-o poveste
pe care ai scris-o cu un stilou cu cerneală violet.
Foveea ta e umbrită de o siluetă stînd în picioare.
Memoria ta caută un punct de sprijin
pe care îl muți într-un loc nou, de fiecare dată mai îndepărtat.
Iau un evantai cu un haiku scris pe ambele fețe
și îl mișc ușurel, poate umbra dispare…
Te ridici, îți cauți haina, avem insomnie,
memoria ta caută un vehicul, nu mai vrea să meargă pe jos,
iar alături găsește motocicleta de lemn.

Portret al unui moment anume

n-ai timp, pleci care va să zică, te duci înapoi,
ai de vorbit cu cineva, ai de vindecat pe cineva,
mai ai de învățat, mai ai de mers până la gară, ai de lucru,
ai de trecut pe acolo, ai de visat un vis, ai de făcut față,
ai de trăit în trup, ai de mișcat un munte, ai de răbdat,
ai de pus cap la cap două lucruri, ai de înviat din morți,
ai de petrecut un timp printre ai tăi, ai de rupt lanțul,
ci iată cum te uiți tu înapoi cu toată privirea și iată
cum intri pe ușă flămând și cu respirația tăiată ca și când
ai fi fugit prea repede și rămâi așa de-a curmezișul,
stană de piatră rămâi între două vocale, între un moment și
o clipă care pleacă precum a venit, vai cum te treci tu
în răstimpul ăsta în care
ai de murit
Tata!

 

 

***

 

Marina POPESCU

marina popescu

Pe măsura ce îmbătrânesc

                        oamenii îndrăgesc tot mai mult porumbeii

Sunetul

            fâşului frecându-se de fâş,

mirosul

            roţilor frecându-se de şine,

îmi ridic clapele căciulii de pe urechi

                        mă prefac că te ascult

cu privirea dincolo de geamul îngheţat,

                        al naibii

                        nu mă aşteaptă în staţie

                        nici azi,

                        de o lună ziua tot creşte

                        pentru ca noi să ne putem vedea.

Dau din cap în ritmul cuvintelor tale,

vezi bine cât interes,

spui ceva despre nişte cuşti cu porumbei

şi nu pot decât să-mi imaginez

                        sângele lor cald

                        alunecând prin zăpadă.

 

Telenovela

Dacă Jose o place pe Maria

care îl iubeşte pe Armando care

nu poate trăi fără Bettina

şi între ei intervin Mercedes şi Sebastian

plus nişte partide de sex, trădări şi

câteva morţi dubioase

pentru ca la final să rămână fiecare

cu cine şi-a dorit,

te gândeşti că şi el ar putea fi

în curând doar al tău,

strângi telecomanda în palmă până când

plasticul negru trosneşte,

apeşi Off, îţi netezeşti bluza,

pui mâna pe cuţit.

 

Obsesiv-compulsiv

Oamenii mor când începi

să te plictiseşti de ei,

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor ştii că poţi bea

toate sticlele de vodkă ale Rusiei

şi nu o să reuşeşti să te îmbeţi,

nici scenele de sex tot mai deviante

nu mai stârnesc excitaţie

fiindcă în doze mici şi consecvente

anormalul devine banalitate

şi simţurile tot mai uşoare

 – ca fulgii –

vin mici excavatoare, încarcă mormanele

în camioane care dispar,

în urma lor noaptea rămâne

ca un câine pierdut pe marginea străzii,

priveşti lung şi rescrii cu mici modificări

acelaşi poem pe zeci de foi, ţi se pare

că dacă te opreşti

vei muri.

Pui căştile pe urechi şi aştepţi

Te înghesui în spatele vagonului

aproape de geamuri, cât să

fentezi claustrofobia şi toate celelalte fobii

pentru care ai dat de atâtea ori search pe google.

Îţi pui căştile pe urechi şi rămâi aşa

fără să dai drumul la muzică

inspiri şi expiri într-un ritm perfect,

numeri în gând bătăile inimii,

eviţi să observi cât de mult

s-au apropiat de tine şi asta îţi dă

liniştea unei false izolări, ca atunci când ai pune

un paravan de rigips între tine

şi vecinul de birou

şi prin el se aude cum apasă pe mouse,

cum trage o coală de hârtie din imprimantă

şi îşi sună nevasta,

cum mângâie fusta de mătase a secretarei

tot mai sus spre coapse,

iar ea atinge cu tocul placa subţire dintre voi,

atunci îţi vine să mai pui un paravan şi încă unul

între tine şi vecinul de birou,

dar spaţiul s-ar îngusta prea mult

până când în urechi încep pocnituri şi

sunete distorsionate venite dintr-un tunel

de rezonanţă magnetică nucleară

şi atunci pui căştile pe urechi,

fără să dai drumul la muzică şi aştepţi

să treacă ziua de muncă şi oamenii,

aştepţi până ţi se face o cumplită frică

de aşteptare.

 

Citeşte spamul şi apasă Delete

Surprindeţi momentele esenţiale din

casa dumneavoastră folosind un smartphone

şi o cameră de supraveghere cu IP

de ultimă generaţie,

cea mai bună metodă de a şti permanent

ce se întâmplă la dumneavoastră acasă

atunci când lipsiţi

ce face copilul, câte fursecuri fură pisica

din farfurie,

vă puteţi bate nevasta dacă aţi prins-o cu amantul,

în timp ce fredonaţi „he hit me and it felt like a kiss”,

veţi creşte progresiv intensitatea  până se va simţi

ca şi când aţi făcut dragoste cu ea,

camera va înregistra totul nu vă faceţi griji,

monitorizarea se poate face de oriunde aveţi internet

chiar şi la celălalt capăt al Pământului

ba chiar, spun cercetătorii şi de pe cealaltă lume

spre care soţia dumneavoastră s-ar putea îndrepta acum

dar nu, credeţi-ne pe cuvânt

nu asta a fost intenţia noastră,

noi am trimis un simplu mesaj publicitar,

vă asigurăm că dacă nu sunteţi mulţumit de cameră

o puteţi oricând returna şi veţi primi banii înapoi,

dar nu şi soţia,

asta nu.

 

Make-up

Aşa se întâmplă cu sprâncenele pensate prea mult

ajungi să desenezi cu creionul unele perfecte

sau le tatuezi,

laşi firele subţiri să crească

în linişte pe dedesubt

cam aşa şi cu tine,

desenezi un zâmbet mare,

laşi ura să crească

în linişte pe dedesubt.

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Lavinia MUNTEAN – „Wakefield” de Andrei Codrescu – problematica interferențelor culturale

 Lavinia Muntean

Cea mai mare parte a exilului literar românesc a fost constituită de scriitorii plecați din țară în timpul deceniilor de dictatură comunistă. Cel mai mare exod s-a înregistrat în ultimul deceniu al dictaturii lui Ceauşescu, dar încă din anii ’70 a început să crească numărul celor care au hotărât să ceară azil politic şi să se stabilească în afara granițelor româneşti, de obicei în țări occidentale şi democratice, fiind în cele mai multe cazuri ataşați cultural sau plecați cu diferite burse în străinătate în momentul respectiv.

Statele Unite ale Americii au reprezentat un teritoriu ofertant pentru oamenii de cultură români veniți din țara sufocată de austeritățile dictatoriale impuse asupra literaturii, culturii şi vieții. Printre scriitorii plecați în America se numără Petru Popescu, Ştefan Baciu sau Andrei Codrescu, a căror operă a început să fie recuperată cu precădere în perioada de după căderea regimului Ceauşescu în România, în timp ce în anii de dictatură referințele la demersurile literare ale acestora era aproape nulă.

Andrei Codrescu a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1966, unde a rămas până în prezent, dezvoltându-şi o carieră literară de succes, precum şi una universitară ca profesor la Universitatea din Louisiana. S-a întors în România în 1989 pentru a realiza un reportaj despre Revoluția română, experiență încheiată cu The Hole in the Flag (Gaura din steag), un volum publicat în 1991 în care îşi expune experiențele trăite în acest timp. Lista sa de publicații adună cărți de poezie, proză şi eseistică, printre care: Licence to Carry a Gun (1970), The History of the Growth of Heaven (1971), A Crawing for Swan (1988), Zombification: Essays from NPR (1995), The Blood Countess (1995), Messiah (1999), Casanova in Bohemia (2002), Wakefield (2004), Submarinul iertat, alături de Ruxandra Cesereanu (2007), The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (2009) etc.

Scrierile sale s-au tradus în română în special după 2000, în special roman, mai puțin poezie şi eseistică. Automat se pune în discuție ce scrie Codrescu, cum scrie şi în ce limbă alege să-şi compună lucrările, majoritatea lor fiind scrise în engleză, urmând să fie traduse în română. În aceste condiții se poate discuta despre modul în care acest scriitor american de origine română, aşa cum îl prezintă biografiile de peste ocean, a reuşit să se integreze într-o cultură şi societate străină în ceea ce priveşte scriitura sa şi modul în care s-a raportat şi încă se raportează la cultura românească. Aceste relații interculturale în literatură pot fi reunite şi înțelese sub cupola direcțiilor interpretative ale ceea ce numim generic World Literature.

Conceptul de World Literature nu este unul foarte nou, dată e să facem referire la ceea ce Goethe numea Weltliteratur – ca procese sau rețele de circulație a unor opere literare în afara spațiului național şi implicit, modalitățile de receptare de către cititori a unei cărți venite dintr-o altă cultură literară(1). În lucrarea sa din 2003, What is World Literature?, David Damrosch adaugă acestei accepțiuni de rețele de relații, traduceri şi interpretări şi faptul că în cazul unor cărți apărute într-o țară şi cultură diferită se câştigă prin traducere, deoarece este înlesnit accesul spre acel produs literar, mult mai uşor decât spre cel în limba originală(2).

Fiind un scriitor care creează într-o altă limbă decât cea maternă şi trăieşte într-un alt spațiu geografic şi cultural față de cel românească, Andrei Codrescu poate fi analizat prin aceste procese şi concepte ale World Literature în majoritatea scrierilor sale traduse la noi. Dar, de această dată ne vom raporta doar la o singură operă a sa în proză, romanul Wakefield, apărut în 2004 la New-York şi în 2006 în România, la editura Polirom, sub traducerea Ioanei Avădani.

Poate părea ciudat ceea ce se întâmplă în cazul acestui roman şi acestui scriitor – un român care scrie în engleză şi ajunge la publicul românesc larg printr-o traducere, dar nu e ceva nemaiîntâlnit şi cu atât mai mult neavenit. Eugen Ionescu scria în franceză şi ajungea cel mai adesea în România tot prin traducere, iar acest lucru nu i-a afectat notorietatea. Dimpotrivă. La fel se întâmplă şi în cazul lui Codrescu, am putea spune: el a fost mai întâi faimos dincolo de granițele româneşti şi apoi a început să fie din ce în ce mai apreciat şi aici. Bineînțeles, acest „decalaj” al receptării româneşti a fost cauzat şi de regimul comunist românesc.

Înainte de traducerea românească însă, romanul a înregistrat un real succes în spațiul literar american, atât din partea criticilor, cât şi a publicului cititor.

 

1.Wakefield – zeitgeist american/cosmopolit

Un roman care ia pulsul societății americane „clintoniene” în pragul noului mileniu, Wakefield al lui Codrescu readuce în centru tema clasică a pactului cu Diavolul, pe care o situează într-o Americă vicioasă, egoistă, consumeristă, maşinizată şi chiar asentimentală. Romanul a prins imediat la publicul american tocmai datorită acestor aspecte pe care le înțelegeau şi prin care se identificau, dar, aşa cum spune chiar autorul „sunt mulți români şi multe scene româneşti în Wakefield. Parte din carte se desfăşoară în Chicago, iar tragedia lui Ioan Petru Culianu – desigur, ficționalizată – este inclusă în narațiune(3)”. Astfel, se poate discuta cu privire la modalitățile de scriere pe care Codrescu le instrumentează pentru ca romanul lui să fie interesant pentru publicul american, deşi regăsim în el elemente ale culturii române. Ieşit din spațiul național românesc, Andrei Codrescu trebuie să încerce o formulă de scriere care să surprindă publicul american, pentru care, de altfel scrie, dar prin care să păstreze ceva din propria cultură periferică, din care vine; a făcut-o şi în opere anterioare şi o pune în practică şi în Wakefield. Astfel, Wakefield funcționează ca un corp literar ce deschide ferestre către România, mai bine spus către o comunitate românească, din perspectiva publicului american, dar şi spre societatea americană, văzută prin prisma cititorului român(4).

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm, din receptarea critică primită la momentul apariției în original, faptul că americanii evită să comenteze, să laude foarte mult mecanismul intercultural pus în joc de către autor, mizând mai mult pe ceea ce este interesant pentru ei. Damrosch discută despre acest lucru în lucrarea sa, afirmând faptul că „şi astăzi, lucrările străine sunt rareori traduse în Statele Unite, dacă nu reflectă probleme de interes americane şi nu se potrivesc cu imaginea pe care americanii o au despre cultura din care provine o anumită carte. În acest caz, s-a observat faptul că în ultimii ani o mare parte din lucrări s-au produs pentru un consum străin, marcându-se astfel o nouă treaptă în dezvoltarea literaturii”(5). Acest lucru se poate observa foarte clar din cronicile dedicate romanului în momentul apariției:

 

„Wakefield al lui Codrescu este pierdut în noile sisteme ale secolului XX. El îi spune prietenului său că este un spiritus locus, o zeitate a casei şi că înfățişează cu adevărat contradicțiile Americii contemporane: o căutare a rădăcinilor într-o țară mereu în mişcare”(6).

 

Aceeaşi problemă a unei societăți agitate şi nesigure într-o țară în toiul schimbării şi modernizării se regăseşte şi în alte aprecieri ale criticii americane, care priveşte cartea drept „o aventură de călătorie şi o explorare sociologică a câtorva dintre cele mai problematice aspecte ale vieții americane a sfârşitului de secol XX”(7).

Faptul că romanul apare în Statele Unite i-a adus un plus din unghi axiologic. Literatura americană funcționează ca un „meridian Greenwich”(8) al literaturii contemporane, o formă şi modalitate literară preluată şi transpusă în operele din majoritatea literaturilor periferice dornice de afirmare, cum s-a întâmplat şi cu literatura postmodernistă românească. Emily Apter vorbeşte despre diferite trucuri pe care autorii unor opere care intră în bagajul World Literature le pun în joc tocmai pentru a spori accesibilitatea textului dincolo de granițele geografice sau culturale în care e scris, iar în cazul lui Codrescu este clar faptul că engleza este decisivă pentru înscrierea romanului într-un circuit mondial şi transcultural. Deşi s-a format ca scriitor propriu-zis în spațiul american, Andrei Codrescu a pornit cu o tradiție culturală şi scriitoricească românească la bază, lucruri pe care nu le expulzează total din opera sa. Pentru el, un scriitor venit dintr-o țară a fostului bloc comunist european, cu o literatură căzută nu o dată sub auspiciile ideologice, cultura americană este cultura gazdă (host culture), pe când cea românească este cea originară, astfel fiind necesar să-şi asume unele privațiuni ale propriei culturi şi să le preia, să şi le însuşeacă şi să le dezvolte în scris pe cele noi. Wakefield are acest caracter dual, este un roman al unui scriitor de o altă naționalitate decât cea în care scrie şi adună în paginile sale esențe ale culturii gazde, dar şi ipostaze şi referințe ale culturii periferice din care provine autorul(9). De altfel, scriitorul se declară un adept al culturii globalizante şi cosmopolite: „identitatea mea «americană» nu-i ruptă de cea «românească», sunt un amalgam, o corcitură. Acest amalgam e făcut şi din originea mea evreiască, din copilăria sibiană, din Ardeal, din toate oraşele unde am trăit şi din limbile vorbite”(10). Astfel, e un roman care pune în pagină specificul societății americane de sfârşit de secol XX, înțeles şi reflectat foarte bine de publicul american, dar este şi unul care face referire la particularități sociale şi culturale româneşti şi est-europene, înțelese şi rezonante de către publicul român şi gustate de publicul străin.

Traducerea în limba română a adus recunoaştere romanului şi în țara noastră. Există însă şi cealaltă față a monedei, când vorbim despre traducerile operelor literare, despre care vorbeşte Emily Apter în studiul său Against World Literature, conform căreia traducerea pierde din valoarea textului original prin anumite elemente intraductibile sau greu de tradus şi de înțeles într-o limbă şi într-o cultură străină. În cazul lui Wakefield s-ar putea spune că traducerea nu pierde foarte mult din esența textului original. Imaginea societății americane alienate, dezolate, încurcate este surprinsă şi în traducerea Ioanei Avădani, cititorul român reuşind să-şi creeze un imaginar în acord cu un specific social şi cultural real:

„Orice nu poți împături şi lua cu tine este o daună adusă mediului şi o insultă la adresa libertății, susține un autor nomad. Wakefield scrie o notiță pe un şervețel de cocktail: «Eu cred în cort, în masa pliantă şi în rulotă». Citeşte statisticile despre nomadismul contemporan: mulți oameni, scoşi din minți de suburbiile instant, de renovări, restaurări şi apartamentizări pleacă lăsând totul în urma lor şi apucând unde văd cu ochii […]. Caravana, şlepul locuibil, cortul – acestea sunt adăposturile viitorului! […]. America este în mişcare”(11).

De altfel, având în vedere lumea în care trăim este una în care culturile mari sunt aflat în atenția mass-mediei, în principal, a vorbi despre obsesiile şi temerile societății americane aflate în centrul dezvoltării high-tech este un lucru firesc. Aşadar, nu e foarte sigur că în momentul traducerii romanului în limba română s-a plecat din start de pe o poziție de inferioritate în ceea ce priveşte viitoarea receptare şi reflectare a textului(12). Cel mai sigur e faptul că romanul câştigă prin traducere, aşa cum spune Damrosch, pentru că este apropiat şi de un alt public decât cel al spațiului geografic în care a fost scris, iar textul din română nu elimină întru totul unele aspecte ale limbii originale, care riscă să-şi piardă sensul primar al limbii în care, de cele mai multe ori îşi au originea, cum e cazul unor termeni din zona tehnologiei.

Caracterul de fereastră spre lume funcționează coerent în Wakefield, aşa cum am anticipat, cu un dublu sens, iar acest lucru este meritul autorului. Prin includerea unor aspecte socioculturale nu doar din spațiul românească ci şi din cel al Europei estice în general, Codrescu a reuşit să realizeze un aşa-numit dialog între culturi chiar din momentul publicării în limba originală, engleză, în Statele Unite ale Americii. A reuşit să creeze, aşadar, un roman care poate face parte din această „literatură a lumii” fără să fie tradus în alte țări, doar prin „poveştile” neamericane din text, iar acest exotism a atras, alături de tematică şi de modalitățile de prezentare a unei realități umane sociale şi culturale.

 

„Wakefield, personajul romanului eponim îl convinge pe diavol să-i dea mai mult timp pentru a descoperi viața autentică. Pentru că Wakefield este un intelectual nestatornic: ahtiat după utilitarismul arhitectural, abuzat pentru indiferența sa politică de către expansiva sa fostă soție româncă, Mariana, dezbate pasiv moralitatea vs. epicureismul cu prietenul său Zamyatin, un şofer de taxi emigrat din Rusia. Subiectul – care e doar un vehicul pentru digresiunile lui Codrescu asupra temelor curente (ex. consumerismul, insularitatea americană, jocurile sexuale, clişee New-Age) – aminteşte de travelogul non-ficțional al autorului – Road Scholar (1993)”(13).

Critica românească a primit bine romanul, cum de altfel a făcut-o cu cu celelalte romane ale lui Codrescu traduse la noi, Casanova în Boemia, Mesi@, Contesa sângeroasă, mizând în prezentările şi impresiile critice pe aceleaşi problematici ridicate şi de critica americană. Alexandru Budac mizează pe problematica „universalistă” a romanului:

„Wakefield pare a fi genul de roman ce se vrea o radiografie a unei lumi la un moment dat. Un fel de roman balzacian înnoit la nivelul tehnicilor narative. Într-un astfel de text […]. Andrei Codrescu are ambiția de a-şi difuza concepția sa despre America actuală în ambalajul apetisant al unei poveşti. Astfel încearcă să-şi conştientizeze cititorii asupra caracterului ambivalent al tehnologiei, evoluția sa până în prezent demonstrând că posedă potențiale la fel de monstruoase precum creatura doctorului Frankenstein. Capitalismul s-a transformat dintr-un sistem ce serveşte nevoile într-un sistem care le creează şi le manipulează”(14).

Aceleaşi comentarii privind situarea omului în contextul unei epoci în permanentă transformare e văzută şi de către Carmen Firan într-o cronică a romanului lui Codrescu:

 

„…acest drum îi va permite lui Wakefield să acopere toate structurile erei moderne – de la globalizare, uniformizare, la reflexele unei civilizații În căutare de identitate şi autenticitate […]. Romanul este cu adevărat o delectare. O demonstrație de inteligență, vervă narativă, observație admirabilă a psihologiei umane, o analiză plină de umor, ironie şi nu în ultimul rând tandrețe, a Americii la începutul unui nou mileniu. Andrei Codrescu îşi foloseşte acuitatea de reporter şi comentator, introspecția unui eseist reputat şi harul de constructor de poveşti pentru a crea acest strălucit roman postmodern, absurd ca viața”(15).

 

Ceea ce se poate observa în modul în care critica românească a primit romanul este faptul că nu se face foarte mare referire la momentele în care Codrescu prezintă episoade ale vieții unor români din spațiul american, remarcându-se încă o dată că romanul lui Codrescu este văzut în mare parte printr-o prismă estetică şi se renunță la afirmații encomiastice bazate pe originea românească a autorului. Se mizează pe capacitatea literaturii lui Codrescu de a fi încadrată într-o literatură superioară celei româneşti, chiar dacă autorul a luat „calea uşoară” a succesului scriitoricesc, aceea de a te integra şi scrie într-o cultură superioară, conform tendințelor acesteia.

 

 

  1. Un Diavol contemporan

Un alt motiv al succesului pe care romanul l-a avut atât în Statele Unite, cât şi la noi este acela că Andrei Codrescu reuşeşte să readucă şi totodată să reactualizeze o tematică des utilizată şi explorată de-a lungul timpului în literatură – pactul cu Diavolul. De la basmele şi legendele lumii, la Marlowe, Goethe, Wilde, mitul faustic a reprezentat o temă recurentă şi atrăgătoare nu doar pentru scriitori, ci şi pentru cititori. Deşi este o temă clasică, a fost reluată, resuscitată şi repoziționată în creațiile literare ale diferitelor secole, fiecare dintre acestea punându-şi amprenta asupra modului de interpretare şi simbolizare a acesteia. Astfel, nici măcar secolul tehnologiei şi al vitezei nu a putut-o omite, dându-i noi configurații şi noi înțelesuri. Tema aleasă de Codrescu este una clasică, cu valențe vechi, explorate şi reinterpretate, dar vine cu un suflu nou şi intrigant în literatura americană douămiistă, pactul cu Diavolul fiind văzut ludic, ironic, incisiv chiar. Diavolul lui Codrescu este diferit de cel al lui Goethe sau chiar de diavolii lui Bulgakov, este unul care e foarte asemănător cu oamenii pe care-i pune în pagini, rătăcit într-o lume high-tech, asupra căreia nu are nicio putere, obosit de birocrația din structurile de conducere a iadului, chiar şi cu o uşoară criză de identitate, aducând ceva din neadaptarea şi senzația de pierdere într-o lume cu totul nouă pe care o experimentau zeitățile păgâne ale lui Neil Gaiman în raport cu noi zei ai tehnologiei sau mediei în American Gods:

„Pe vremuri, lucrurile erau mai simple, mai nostime. Aveam o existență frivolă şi agreabilă, în calitate de personaj comic, îndrăgit, cvasifuncțional. Era grozav – literatură clasică, operă, balet […]. Apoi, într-un singur an, am trecut de la a fi personificat la Balşoi la a fi zeificat de Khomeini şi Fallwell. După aia a urmat bulibăşeala”(16).

Plin de umor şi sarcasm, Diavolul lui Codrescu pare a fi sursa de inspirație pentru personajele-surate din cinematografia contemporană, un king of hell plictisit, care nu-şi mai găseşte rostul în jocurile de seducere a sufletelor curate. Codrescu creează, aşadar un personaj care e mai mult iubit decât urât, mai mult pozitiv, decât negativ, unul fără valențe clare, la fel ca lumea în care trăieşte:

„Poate că diavolii din New Orleans nu sunt chiar atât de înspăimântători precum cei din Salem, dar după ce ai terminat de citit romanul Wakefield, devii foarte atent să nu-ți pună nimeni copita în uşă când vrei s-o închizi. Nu de alta, dar musafirul nepoftit s-ar putea să-ți consume toate tăriile din casă”(17).

Ori, prin acest lucru nu are decât de câştigat, un personaj care a făcut carieră în literatura lumii încă de la începuturile ei, este adus în contemporaneitate, iar cititorul, american, român, sau de o oricare altă naționalitate, reuşeşte să şi-l aproprie, să se identifice cu el, să-l înțeleagă, prin raportarea la lumea tot mai complicată, acest lucru observându-se şi în receptarea americană, precum şi în cea românească, la care ne referim în acest context.

„Întâmplarea face că Diavolul e în aceeaşi situație contradictorie ca Wakefield – munceşte de prea mult timp, este obosit, iadul devine la fel de birocratic precum orice corporație, cu tot felul de diavoli tineri, ambițioşi care se înjunghie pe la spate unul pe altul pentru a avansa în funcție”(18).

Raluca Şerban vorbeşte despre neverosimilul unei lumi în care Diavolul „se simte aruncat la lada de gunoi a istoriei mentalităților”(19), o lume care nu se aplică doar Americii în pragul unui nou mileniu, care amenință să devină tot mai digitalizat şi mecanicizat, ci şi întregii lumi puse față în față cu evoluția şi schimbarea.

Deşi la o distanță de un ocean şi câteva mii de kilometri de pământ, România nu este foarte departe de spiritul Americii lui Wakefield; deşi tradus în anii 2000, încă se pot identifica unele aspecte ale dezorientării şi nesiguranței resimțite în societatea românească post-apocaliptică a evenimentelor din decembrie 1989. Romanul Wakefield şi, în general, toate lucrările lui Codrescu merg pe o linie a scriiturii americane contemporane, model încercat de către tot mai mulți scriitori din diferite țări cu o literatură mai puțin cunoscută şi chiar mai puțin valoroasă, tocmai pentru a putea să se înscrie într-un circuit internațional al literaturii. S-ar putea spune că Andrei Codrescu a preluat această rețetă a succesului şi a reuşit să devină cunoscut, în condițiile în care provenea dintr-o cultură viciată de complexe de inferioritate.

NOTE:

(1)David Damrosch, What is World Literature?, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2003, pp. 1-3.

(2)Ibidem, pp. 6-9.

(3)George Onofrei, „Interviu cu Andrei Codrescu: Sunt un poet care a ajuns să scrie proză”, în Suplimentul de cultură, nr. 279, 26 iunie 2010,

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Interviu/5959, accesat la 20 ianuarie 2016.

(4)David Damrosch, Op. Cit, p. 15.

(5)Ibidem, p. 18.

(6)Scott Hermanson, ”The Devil Made Him Do It”, San Diego Union Tribune, 30 mai 2004, http://www.sandiegouniontribune.com/uniontrib/20040530/news_lz1v30wake.html, accesat la 20 ianuarie 2016.

(7)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.

(8)Pascale Cassanova, The World Republic of Letters, Harvard University Press, 2004, p. 4.

(9)David Damrosch, Op. Cit, p. 283.

(10)Andrei Codrescu, „Obsesia unicei identităţi nu face decât să ne îndepărteze de realitatea contemporană“, interviu acordat lui Nicolae Stoie, în Astra, Serie nouă, anul I (XL), nr. 1, decembrie 2006, p. 13.

(11)Andrei Codrescu, Wakefield, Iaşi, Editura Polirom, trad. de Ioana Avădani, pp. 325-326.

(12)Emily Apter, Against World Literature, London-New York, Verso, 2013 p. 26-27.

(13)Kirkus Review, Wakefield by Andrei Codrescu, 21 mai 2004, https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/andrei-codrescu/wakefield/, accesat la 21 ianuarie 2016.

(14)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 41.

(15)Carmen Firan, „Un nou roman al lui Andrei Codrescu”, în Scrisul românesc, an IV, nr. 11-12, 2006, p.17.

(16)Andrei Codrescu, Op. Cit., p. 11.

(17)Alexandru Budac, „Hellboy”, în Orizont, an XVIII, nr. 11, 2006, p.14.

(18)Kevin Cowherd, ”Wakefield’ a witty but uneven ride”, The Chicago Tribune, 27 mai 2004, http://articles.chicagotribune.com/2004-05-27/features/0405270173_1_wakefield-poet-and-english-professor-20th-century-american-life, accesat la 20 ianuarie 2016.

(19)Raluca Şerban, „Târziu, când diavolii sunt inutili”, în Tomis, nr. 10, 2006, p. 40.

Lavinia Muntean

Cristina HODEAN – Herta Müller – autor al literaturii globale

Cristina Hodean

Studiile literare recente propun trecerea naționalului în plan secund, iar „noua geografie a studiilor literare înseamnă ceva în plus: o piață mondială. O piață unică, altfel spus, la care participă „vânzători” din toată lumea, dar care, pentru a „vinde”, se supun unei ordini care se enunță în engleză”(1). Literatura mondială este scriitura care câştigă prin traducere. Totuşi, nu e vorba numai despre această trecere, ci şi de influență, intertext, limbă de redactare, valori expuse. Se încearcă crearea unei legături între cultura autohtonă şi cultura gazdă: opera îşi creează un after-life în cultura respectivă, care a primit-o. Comparația de valoare devine depăşită pe plan național şi ierarhia internă de valoare, de asemenea. David Damrosch susține că literatura mondială e alcătuită din textele care rezistă timpului şi spațiului, astfel nu mai apar discuții despre valorile estetice, ci despre strategii de rezistență, aşadar „o operă aparținând World Literature e înzestrată cu o fabuloasă abilitate de a transcende granițele culturii care o produce”(2).

Trecerea de la stadiul național la cel internațional a Hertei Müller, declanşată de câştigarea premiului Nobel, a pus în dilemă jurnalişti şi comentatori culturali din toată lumea, care se zbat să explice cum un scriitor reprezentant al minorității, necunoscut în lumea literară mondială şi a cărui operă e dificil de accesat din punct de vedere literar şi metaforic, poate funcționa ca o interfață globală pentru literatură şi achizițiile ei. Scriitoarea de origine română Herta Müller a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2009. Născută în 1953 într-un sat din Banat, Herta Müller a emigrat în Germania, la vârsta de treizeci şi patru de ani. Herta Müller a fost hărţuită de Securitate în anii ’80, iar opera literară i-a fost cenzurată. Juriul Academiei din Stockholm şi-a motivat decizia de a-i acorda acest merit prin „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei în care a descris plastic universul dezmoşteniţilor”(3). Premierea sa coincide cu cea de-a douăzecea aniversare a Căderii Comunismului în Europa. Întrebările pe care ni le punem şi de la care pornim în incursiunea noastră sunt următoarele: Cum s-a reinventat Herta Müller în cultura germană folosind drept surse de creație teme inspirate de evenimente din cultura română? Şi-a păstrat elemente din specificitatea culturii în care s-a format? Cum este receptată opera sa de critica românească şi de cea străină? A câştigat interes şi atenție prin traducere?

Herta Müller este una dintre scriitoarele reprezentative ale literaturii minorității germane din România, apropiată a Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) până la emigrare, şi după stabilirea în Germania, prin tematica aproape obsedantă a destinului tragic al unei comunități etnice în condițiile totalitarismului comunist. Alături de fondatori ai Grupului, printre care Rolf Bossert, Johann Lippet, Richard Wagner sau scriitori ca Oskar Pastior, Joachim Wittstock, Eginald Schlattner, Herta Müller s-a impus ca autoritate supremă în literatura minorității germane din România şi a literaturii germane în context universal (4).

Activitatea literar-artistică a Hertei Müller, începută cu oarecare timiditate prin anii ’70, continuată cu apariţia, cenzurată, a romanului Niederungen (Ţinuturile joase), volum tipărit la Editura Kriterion, se împlineşte şi se defineşte odată cu stabilirea în Germania. Primele cărţi pe care le-a scris şi publicat în ţară au fost Niederungen (Ţinuturile joase) în 1982 şi Drückender Tangou (Tango apăsător) în 1984. În 1987 a emigrat în Republica Federală Germania împreună cu soţul ei de la vremea aceea, Richard Wagner. Herta Müller nu este doar o autoare germană, ci şi o reprezentantă a exilului literar românesc. Atât ea, cât şi opera ei, se situează la confluenţa dintre culturile şi literaturile română şi germană. Ca membră a minorității germane şvab-bănățene, care a avut o istorie lungă, tradiții bogate şi legături culturale puternice cu culturi de limbă germană, Müller a avut un sens clar al identității ei germane, atunci când a trăit în România. Ca o autoare care a scris şi publicat în limba germană şi a fost inspirată de autori şi idei din Germania de Vest, ea însăşi s-a considerat o autoare germană şi operele ei parte a literaturii germane, care a fost scrisă în țările vorbitoare de limbă germană.

Deşi Müller a fost o scriitoare apreciată înainte de a emigra în Germania de Vest, ea a trebuit să demonstreze, să argumenteze şi să-şi trăiască identitatea germană după ce s-a stabilit în Germania de Vest. Pretențiile Hertei Müller la identitatea germană au fost mult mai complicate din cauza faptului că, spre deosebire de mulți etnici germani din Europa de Est, ea a emigrat ca exilat politic, nu ca emigrant etnic german. Müller analizează tensiunea dintre conceptualizarea vest-germană a germanității şi statutul ei ca etnic german şi exilat politic în prima lucrare pe care a publicat-o după restabilirea în Germania: Reisende auf einem Bein (Călătorie într-un picior). În timpul comunismului în România, Müller a fost asociată cultural şi politic cu cercul literar Grupul de Acțiune Banat, o minoritate în cadrul unei minorități, care a criticat şi a opus rezistență modelelor de identitate culturală preconcepute, în special celor de asimilare în cultura dominantă românească, sau a celor de conformitate în identitatea culturală şvab-bănățeană a cărei germanități s-a bazat pe etnocentrism, negare a trecutului nazist şi intoleranța diferenței. Opunând rezistență ambelor modele identitare culturale, Müller a construit, în schimb, identități culturale individualizate, care se reflectă în scrierile ei. Opunându-se patosului literaturii săteşti şi natale şvab-bănățene şi prescripțiilor realismului socialist care aştepta de la scriitori şi artişti să glorifice obiectivele şi realizările ideologiei comuniste, Müller a practicat un scris care a subliniat observarea exactă a realității de zi cu zi, în care perspectiva colectivă a fost înlocuită cu cea a individului.

Prin declaraţiile sale, Herta Müller a orientat percepţia publicului asupra disidenţei, nu doar ca rezistenţă culturală, ci şi ca intenţie morală. Vorbind de literatura dizidenței, ne referim la modul în care specificul național, fie el al unei minorități etnice sau al unei națiuni, lucrează în favoarea perenității artei. Din mulțimea termenilor cvasisinonimici de literatură a exilului, emigrației, rezistenței, supraviețuirii prin cultură, subversivă, anticomunistă, antitotalitaristă, cred că cea mai potrivită denumire a scrisului Hertei Müller este de literatură a disidenței, politice şi literare, personale şi de grup, ca membră a Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat). Scriitoarea s-a născut în anul morții lui Stalin şi a trăit în regimul comunist totalitarist, impus de acesta, treizeci şi patru de ani, până la emigrarea în Germania. Ca mulți scriitori din România sau din alte țări comuniste, Herta Müller a încercat toate formele de rezistență, dar s-a impus printr-o împotrivire directă, curajoasă, motiv pentru care a fost urmărită, cenzurată şi interzisă. În toate situațiile, locurile, apartenența etnică, împrejurările vieții, obiceiurile, limba, tradițiile comunității din care face parte, au pus o amprentă puternică în scrierile ei.

Ca scriitoare a minorității germane din România, a elaborat şi plănuit mai multe scrieri, dar n-a publicat decât două volume de proză scurtă şi câteva poezii. Romanele de certă valoare, chiar dacă le-a gândit şi reflectă experiența de viață dintr-un sat şvăbesc din Banat, au fost publicate în Germania. Herta Müller debutează în 1982 cu volumul Ţinuturi joase (Niederungen), volum tipărit la Editura Kriterion. Continuă cu Tangoul opresiv (1984) şi Februarie desculţ (1987). După Revoluţie, în România i se publică alte 5 cărţi (sursa, „Adevărul” din 9 octombrie 2009): Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (roman, Ed. Univers, 1997), Este sau nu este Ion (poeme cu tăieturi din ziare, Ed. Polirom, 2005 ), Regele se-nchină şi ucide (eseuri, Ed. Polirom, 2005), Animalul inimii (roman, Ed. Polirom, 2006) şi În coc locuieşte o damă (versuri, Ed. Vinea, 2006). Este laureată a Premiului internaţional IMPAC Dublin Literary Award (1998), Premiul european Aristeion (1995), Premiile germane: Ricardo Huch (1987), Kleist (1994), Joseph Breitbach (2003). În Germania a publicat 16 cărţi. Călătorie într-un picior (1989) este prima operă a Hertei Müller scrisă şi publicată în Germania de Vest. Aceasta se concentrează pe experiențele unui exil politic a unui etnic german din România în societatea Germaniei de Vest. Romanul, care a fost pre-publicat în formă serializată în Frankfurter Allgemeine, a fost extrem de bine primit în Occident (5). A fost urmat de alte trei romane care, de asemenea, au primit aprecieri critice favorabile: Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (1992), Animalul inimii (1994), precum şi Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (1997). Aceste romane prezintă episoade din viața femeilor din mediul urban din România comunistă. Ele sunt cele mai negre reprezentări ale Hertei Müller în ceea ce priveşte efectele mutilatoare ale represiunilor politice (6). Personajele centrale, care sunt vag modelate după autoare însăşi, experimentează „teroarea paranoică de a fi urmărite, suspectate, persecutate şi de a trebui să lupte cu un inamic omniprezent şi de neînțeles, care este fixat pe deformarea şi anihilarea lor”(7). Herta Müller a publicat, de asemenea, mai multe colecții de colaje de cărți poştale şi poezii, printre care: Der Wächter nimmt seinen Kamm (Paznicul îşi ia piaptănul, 1993), În coc locuieşte o damă (2000), Die blassen Herren mit den Mokkatassen (Domnii palizi cu ceştile de mocca, 2005) şi Este sau nu este Ion (2005), prima ei piesă scrisă în limba română. Colecția de colaje face vizibil faptul că limba română, care este mereu prezentă în scrierile ei, o arată pe Müller preluând controlul artistic al limbii în care a fost interogată (8).

Într-un scurt comentariu, Doina Uricariu îşi exprimă părerea în legătură cu subiectul dezbătut în presă, privitor la ideea lansată că Herta Müller nu ar fi româncă: „Oriunde a scris şi va scrie Herta Müller, rădăcinile acestea româneşti nu vor putea fi tăiate pentru că ele sunt laptele amărăciunii, nedreptăţilor şi minciunii, pe care scriitoarea l-a supt în Banatul şi Romania pe care oricât le-ar condamna o urmăresc şi-i dau toata vlaga şi vâna de scriitor şi de om. Această jupuire pe viu a omului de condiţia lui umană este tema obsedantă a Hertei Müller”(9). Momentul de după 2009, când Herta Müller obţine premiul Nobel pentru literatură, pretext pentru dezbaterile publice, nu va mai semăna cu momentul anterior. Se afirmă adevăruri grele, se ridică semne de întrebare şi se face mereu referire la întâlnirea de la Ateneu dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller (10). Într-un articol din revista Luceafărul, publicat la data de 17 noiembrie 2009 găsim următoarele afirmații: „Scriu despre Herta Müller fără să ştiu mare lucru. Fiind posesoarea Premiului Nobel pentru Literatură (2009) şi având tangenţe evidente cu România, sunt obligat să remarc surprinderea care a poposit ca o ceaţă în trafic peste lumea literară din ţara noastră. Librăriile nu aveau în stoc nimic din opera laureatei, iar preţioşii şi pretenţioşii critici români de toate nuanţele, curentele şi generaţiile aproape că n-o citiseră. Şi nu mă refer doar la criticii mici, ci direct la cei de categoria «marelui» Nicolae Manolescu. Să fii considerat fanionul criticii româneşti actuale şi tu să nu ai flerul ca în Istoria critică a literaturii române măcar să pomeneşti numele Hertei Müller, denotă superficialitate. Un critic adevărat trebuie să fie şi un vizionar nu numai un constatator. Astfel că Nicolae Manolescu, omiţând nume de tipul Hertei Müller, nu are cum să fie iertat nici măcar bănuit de rea intenţie, ci de trecerea anticipativului pe ultimul loc în demersul său critic, fapt inadmisibil la „cineva” cu un astfel de statut”(11). Autorul omite, totuşi, anumite studii, printre care volumul germanistului Cosmin Dragoste, care îi dedică o primă serioasă monografie românească, Herta Müller – metamorfozele terorii, apărută în 2007 (12). În plus, Herta Müller nu este un autor puțin cunoscut doar în spațiul românesc, ci pe întreg mapamondul. Chiar şi în Germania, Herta Müller nu e foarte populară, „nefiind una dintre trâmbițele publice – cunoscută, ca şi Grass”, spune Volker Weidermann, un critic literar german, pentru ziarul Frankfurter Allgemeine Sunday. „Ea este mai rezervată”(13). Michael Naumann, fostul Ministru al Culturii din Germania şi fostul şef al editurii Metropolitan Books, una dintre editurile la care a publicat Herta Müller în Statele Unite ale Americii, a lăudat munca ei, dar spune că nu este „o intelectuală populară”(14). Herta Müller are conturat un profil la fel de puțin cunoscut şi în lumea vorbitorilor de limba engleză, chiar dacă The Land of Green Plums a câştigat Premiul Internațional al Impactului Literar din Dublin (The International Dublin Impac Literary Award) în 1998 (15). Prin urmare, mai mult decât o descoperă critica şi presa românească şi internațională, deopotrivă, Herta Müller se confesează singură, se prezintă în faţa publicului cititor prin interviurile acordate diferitelor cotidiene, televiziunilor, prin modul său de abordare a realităţilor postdecembriste. Societatea românească e cartografiată lucid de un scriitor care a trăit în România lui Ceauşescu şi s-a întors să descopere o altfel de patrie, trăind însă o dezamăgire asemănătoare, legată de simulacrul democraţiei: „România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă, cea a anihilării intimităţii”(16). Deşi mărturiile scriitoarei indică traversarea unor experienţe traumatice iar părăsirea ţării de baştină o resimte ca pe o eliberare, deşi majoritatea creaţiilor sunt scrise în limba germană şi receptarea lor de cititorul român se desfăşoară greu, opera Hertei Müller rămâne profund şi organic legată de cultura în care se formează. Această dependenţă se dovedeşte puternică, fiindcă o recunoaştem în substanţa cărţilor, care dezvăluie experienţe personale de viaţă desfăşurate pe teritoriul românesc, dar şi în limbaj, în structura lor formală. Date fiind împrejurările în care scriitoarea s-a iniţiat în cunoaşterea limbii române (potrivit propriilor afirmaţii, româna i-a rămas oarecum străină până relativ târziu), ea însăşi afirmă că limba română a lăsat o puternică amprentă personală asupra stilului scrierilor sale: „limba română participă la limba germană în care scriu; învăţând româneşte când deja aveam o privire fixată pe literatura şi estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multă poezie există în limba română”(17), mărturiseşte Herta Müller într-un interviu consemnat de Gabriela Adameşteanu. Menţinerea acestei legături a fost de bun augur, deoarece i-a oferit mai multe staţii ale cuvintelor, observă, în continuare, scriitoarea, ajutând-o să adapteze expresia la ceea ce numeşte conţinutul situaţiei. Concluziile care se desprind cu deosebire din analiza creației literare şi a receptării critice a operei Hertei Müller, cu deosebire proza, selectată şi grupată în jurul conceptelor de național şi universal, învederează o autoare germano-română, a cărei literatură solicită o re-evaluare şi redefinire a germanității în literatura germană contemporană şi a identității culturale.

Când Herta Müller a câştigat premiul Nobel în 2009, de exemplu, doar câteva dintre cărțile sale erau traduse în limba engleză. Bibliografia operei şi în jurul operei, mai ales după obținerea Premiului Nobel, este considerabilă. Astfel, opera sa este tradusă în mai mult de douăzeci de limbi, dar cel mai important aspect, majoritatea volumelor sunt disponibile în limba engleză, limbă de circulație internațională (18). În continuare, propunem o inventariere de ordin cantitativ a traducerilor operei Hertei Müller: limba engleză (14), limba catalană (5), limba cehă (1), limba chineză (2), limba daneză (5), limba finlandeză (3), limba franceză (6), limba galiciană (1), limba greacă (1), limba japoneză (1), limba islandeză (1), limba italiană (6), limba norvegiană (3), limba olandeză (7), limba poloneză (6), limba portugheză (3), limba română (11), limba spaniolă (4), limba suedeză (8), limba turcă (3), limba greacă (2). Interesul anumitor culturi pentru subiectele abordate de operele Hertei Müller trebuie să constituie un motiv pentru alegerea traducerii sale, dar şi popularitatea câştigată în urma deținerii titlului de câştigător al premiului Nobel. Premiul obţinut de Herta Müller a adus literatura de expresie germană din România pentru prima oară cu adevărat în atenţia publicului român (în vreme ce, în Occident, această literatură era de mult timp bine situată). Literatura de expresie germană din România a reuşit, astfel, să depăşească, din punctul de vedere al receptării, statutul de fenomen marginal. Prin urmare, Herta Müller devine un autor World Literature şi datorită acestei circulații internaționale a cărților sale. În anul 2013, Herta Müller primeşte premiul Best Translated Book Award, un premiu literar american oferit pentru cea mai bună traducere originală în limba engleză pentru volumul The Hunger Angel.

Cărţile laureatei au fost traduse din limba germană în limba română de Nora Iuga, Alexandru Al. Şahighian şi Corina Bernic (19). Herta Müller şi-a publicat prima ei lucrare în limba română în anul 2005: Este sau nu este Ion (Is He or Isn’t He Ion), o colecție de colaje. Ceea ce Müller preia din viața privată în scrierile sale este mai mult decât o „materie brută”, e un „limbaj” pe care îl foloseşte, iar efectele literare sunt şi dificil de tradus, şi schimbate în urma acestui proces. Chiar şi cititorii care nu cunosc limba germană pot observa lungimea sau concentrarea titlurilor în limba engleză: Herztier [Heart-Beast] devine (în traducerea englezească a lui Michael Hofmann) The Land of Green Plums; Atemschaukel [Breath-swing], Everything I Possess I Carry With Me. Prima ei lucrare tradusă în limba engleză este Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt [Humans are great big pheasants in the world] poartă titlul The Passport; Heute wär ich mir lieber nicht begegnet [Today I would rather not have encountered myself] apare sub numele simplu The Appointment (20). În lucrări precum Niederungen (Nadirs), Herztier (The Land of Green Plums), Reisende auf einem Bein (Traveling on One Leg) sau Atemschaukel (The Hunger Angel), toate, scrise în limba germană dar traduse în întreaga lume, Müller abordează problematici contemporane vitale precum dictatură, migrație, memorie şi principii comuniste sau fasciste de conducere a unui stat în Europa. „Cărțile sale sunt scrise într-o bogată limbă poetică, care le oferă o mare şi adâncă putere. Ele au reuşit să traverseze granițele naționale şi să aibă un ecou universal; ele vorbesc unui public global interesat de opresiunea politică şi de efectele ei pe termen lung”(21), notează Wiebke Sievers.       

Aşa cum susține David Damrosch, o operă mare depăşeşte propriul timp şi spațiu şi se dovedeşte un mod privilegiat de acces la substratul culturii de origine (22). Herta Müller a emigrat în Germania în anul 1987, după ani de persecuție şi cenzură în România. Ea este prima scriitoare germană care câştigă Nobelul pentru literatură de la Günter Grass în 1999 şi a doisprezecea femeie care a câştigat premiul pentru literatură. Însă, spre deosebire de câştigătoarele precedente, precum Doris Lessing sau V. S. Naipaul, Herta Müller este o scriitoare relativ necunoscută în afara cercurilor literare din Germania, notează un editorial online (23).

S-au căutat explicaţii privind acordarea Premiului Nobel pentru Literatură tocmai Hertei Müller. Fie că „se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului” (Ion Bogdan Lefter sau Horia – Roman Patapievici), fie că „principalul factor ar fi fost Nicolae Ceauşescu care a obligat-o să părăsească România” (Cristian Tudor Popescu). Alţii, precum Radu Tudor, cred că „meritul ar fi al Securităţii că a forţat-o să plece din România” sau, precum Mircea Mihăieş, că „deja plutea în aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie”. Din punctul nostru de vedere, Paul Cernat susține următoarea afirmație: „Nobelul a revenit de regulă scriitorilor emancipatori, opozanţi şi transgresivi, cu apartenenţe culturale multiple” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009). Răsfoind printre articole păreri legate de acordarea acestui premiu Hertei Müller, am mai descoperit că, de pildă, Paul Goma, la rândul lui exilat de comunism, tranşează: „Cum să însemne premiul Hertei Müller ceva pentru România? Ea nu a spus că este scriitoare română, ci bănăţeană. Mai mult, ea nu a fost în exil, ci în recuperare” („Gândul” nr. 1365), în timp ce Andrei Pleşu chiar ne atenţionează: „Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Herta Müller e o scriitoare germană. Ea a câştigat o înaltă distincţie pentru limba în care a scris”. Mircea Cărtărescu e de altă părere: „Fireşte, opera ei e în germană, dar, ca şi în cazul lui Panait Istrati de exemplu, subiectele ei sunt româneşti, cadrul e românesc şi chiar mentalitatea are de multe ori ceva autohton. Nu e nicio îndoială că acest premiu suprem aparţine puţin şi literaturii române” („Adevărul literar şi artistic” din 14 octombrie 2009)”(24). Cosmin Dragoste consideră că „premiul obţinut de Herta Müller a adus literatura de expresie germană din România pentru prima oară cu adevărat în atenţia publicului român (în vreme ce, în Occident, această literatură era de mult timp bine situată). Literatura de expresie germană din România a reuşit, astfel, să depăşească, din punctul de vedere al receptării, statutul de fenomen marginal”(25). Marta Petreu: „Herta Müller este într-adevăr româncă, în sensul că s-a născut aici şi are cetăţenie română, dar a primit acest premiu pentru ceea ce a scris în limba germană”. Aceeaşi Marta Petreu a mai subliniat că atât Herta Müller, cât şi Eugen Ionesco prezintă o critică fizionomică a României şi a sugerat realizarea unui studiu al scrierilor autorilor români care au plecat în străinătate şi care au scris despre România. Scriitoarea clujeană l-a parafrazat şi pe Cristian Tudor Popescu, conform căruia Herta Müller „datorează premiul Nobel lui Ceauşescu” (în sensul că tema comunismului şi a nocivităţii acestuia se regăseşte ca leitmotiv în cărţile ei) (26). Cristian Tudor Popescu consideră că premiul obţinut de Herta Müller este, în cea mai mare măsură, acordat spaţiului spiritual şi cultural german, având, în acelaşi timp şi o însemnată componentă politică: „Este bine că a luat acest premiu şi este bine că putem scrie pe ecranele televizoarelor «Herta Müller, scriitoare născută în România», dar, totuşi, nu pot să nu mă gândesc că nu au luat premiul Nobel Petru Dumitriu, Marin Preda, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, ca să nu mai vorbesc de Tudor Arghezi. Doamna Herta Müller, o persoană absolut onorabilă, este o scriitoare de expresie germană, şi nu de expresie literară românească. Dacă nu pleca în 1987 din România, nu ar fi luat acest premiu. Contribuţia României la opera Hertei Müller este viaţa trăită de dânsa sub Ceauşescu în anii ’70-’80. Se poate spune că principalul contributor la premiul Hertei Müller este Nicolae Ceauşescu. Am văzut conferinţa de presă a proaspetei laureate Nobel: a vorbit tot timpul de dictatură, nu de literatură. Parcă era Nelson Mandela. Poate că era mai nimerit premiul Nobel pentru Pace” (27). Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, consideră că acordarea Premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller are „o semnificaţie specială pentru România (…) Nu este o scriitură obiectivă despre un regim totalitar, ci este problematizată trauma pe care a produs-o regimul comunist la nivelul omului simplu”. Andrei Pleşu afirmă că „În ceea ce priveşte împăcarea scriitoarei cu propriul trecut şi cu ţara în care s-a născut, Herta Müller nu se poate linişti. O să rămână toată viaţa un om în ofensivă, pe care nimic nu îl va schimba. Românii nu vor percepe gestul istoric al Comitetului Nobel, şi nici nu vor învăţa să îşi asume istoria şi să îşi recunoască vinovăţia colectivă, pentru că în afara celor care l-au trăit nemijlocit, trecutul nu poate fi o zonă de interes general”(28). Rolul presei este de a prezenta evenimentele într-o situaţie de democraţie firească. Valul de informaţii, acuze, revizuiri ale unor comportamente din trecut este, astfel, inevitabil. Hertei Müller i se reproşează, direct sau voalat, faptul că dacă nu ar fi trecut printr-o dictatură, nu ar fi câştigat Premiul Nobel, iar Ceauşescu nu ar trebui atât de aspru denigrat.

Herta Müller a fost o disidentă, dar şi emigrantă şi exilată. Scriitoarea şi-a luat cu sine limba germană, minoritară la noi, şi experienţa tristă a ţării în care s-a născut. De câştigat au avut ambele literaturi, şi cea română – Herta Müller s-a născut şi s-a format totuşi la noi –, dar şi literatura germană, care pe o tematică a traumelor provocate de un regim comunist a obţinut Premiul Nobel. Herta Müller este, astfel, prima scriitoare originară din România care a fost recompensată cu cea mai înaltă distincţie literară. Medaliata recunoaşte că nu a scris din plăcere, ci din necesitatea de a se lămuri pe sine şi pe alţii. Popularitatea ei se datorează şi nenorocului românilor ca naţiune, care cuprinde şi minorităţile, a căror suferinţă în expresie literară a devenit cunoscută graţie scrisului în germană, şi apoi traducerilor în limba engleză, limbi de largă circulaţie.

 

Note:

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Bibliografie critică

Damrosch, David, How to Read World Literature, Wiley Blackwell Publishing, 2013.

 

  1. Sitografie

Adameşteanu, Gabriela, Herta Müller în dialog cu Gabriela Adameşteanu, în „Revista 22”, 28.10.2003.

Alexandru, Matei, Studiile literare în context global: o provocare. Un exemplu din „critica de export”, în „Astra”, nr. 1-2, 2015, http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2015/09/Pag_88-89_Terorie-Alexandru-Matei.pdf, consultat la data de 17.01.2016.

Binder, Binder, Securitatea este pe mai departe activă, în „DW Akademie”, 27 Septembrie 2019, http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4514775,00.html, consultat la data de 23.01.2016.

Boehm, Philip, Herta Müller, The Art of Fiction, în „The Paris Review”, nr. 225, 2014, http://www.theparisreview.org/interviews/6328/the-art-of-fiction-no-225-herta-muller, consultat la data de 17.01.2016.

Cărtărescu, Mircea, Ode to Herta Müller, în „Sign and sight”, 13 October 2010, http://www.signandsight.com/service/1946.html, consultat la data de 25.01.2016

Cristina, Paula, Durgău, Național şi universal în creația Hertei Müller, coord. ştiințific prof. univ. dr. Paul Magheru, Oradea, 2015, https://www.uoradea.ro/display6852, consultat la data de 27.01.2016.

Iuga, Nora, Şahighian, Alexandru Al., Bernic, Corina, Traducătorii, despre Herta Müller, în „Adevărul”, 23 Septembrie 2010, adevarul.ro/cultura/istorie/traducatorii-despre–herta–muller1_50ba044a7c42d5a663b00f02/index.html, consultat la data de 25.01.2016.

Mihaiu, Virgil, Scriitori germani din Romania – „Vânt potrivit până…” la momentul potrivit, în „România literară”, nr. 21, 28 mai, 1997, http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_comunista/scriitori_germani_din_romania_-__quote_vant_potrivit_pana_dot__dot__dot__quote__la_momentul_potrivit,/966/, consultat la data de 20.01.2016.

Marven, Lyn, Lifewriting: Herta Müller’s journey, în „Open Democracy”, 15 Octombrie 2009, https://www.opendemocracy.net/article/germany/lifewriting-herta-muller-s-journey, consultat la data de 28.01.2016.

Militaru, Petrişor, Publicul român trebuie familiarizat cu scriitura Hertei Müller, în „EgoPHobia”, 21 Martie 2010, http://egophobia.ro/?p=4068, consultat la data de 23.01.2016.

Rich, Motoko, Kulish, Nicholas, Herta Müller Wins Nobel Prize in Literature, în „The New York Times”, 8 October 2009, http://www.nytimes.com/2009/10/09/books/09nobel.html?_r=1, consultat la data de 22.01.2016.

Stănescu, C., Herta Müller: Reacția românilor la Nobel, în „Cultura”, http://revistacultura.ro/blog/2009/10/herta-muller-reactii-romanesti-la-nobel-o-trecere-in-revista-de-c-stanescu/, consultat la data de 19.01.2016.

Şimonca, Ovidiu, Cine s-a supărat pe Herta Müller?, în „Observator Cultural”, 8 Octombrie 2010, http://www.observatorcultural.ro/articol/cine-s-a-suparat-pe-herta-muller/, consultat la data de 19.01.2016.

  1. a., Andrei Pleşu: Pentru Herta Muller aş inventa un Nobel pentru calitate umană,

http://www.realitatea.net/andrei-plesu-pentru-herta-muller-as-inventa-un-nobel-pentru-calitate-umana_636122.html, consultat la data de 28.01.2016.

  1. a., Herta Müller sau de la ochiul din tavan la Premiul Nobel pentru literatură în 2009, în „Luceafărul”, 17 Noiembrie 2009, http://www.luceafarul.net/herta-muller, consultat la data de 17.01.2016.
  2. a., Nobelul Hertei Müller şi lipsa lui pentru Eugen Ionesco, în „Ziua de Cluj”, 9 Octombrie 2009, http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/nobelul-hertei-muller-si-lipsa-lui-pentru-eugen-ionesco–16110.html, consultat la data de 18.01.2016.
  3. Cristina Hodean

Emanuel MODOC – Natura în comunism. Ideologie şi discurs

 

Emanuel Modoc

Imaginea comunismului în 1945, văzută prin prisma intelectualilor cei mai apreciați ai perioadei interbelice, avea să devină tot mai diluată pe măsură ce istoria se desfăşura. Iată cum, de pildă, îşi imagina Petru Comarnescu „noua lume” comunistă: „Oraşele de mâine vor fi mai legate de peisaj şi natură, şi mai prietene oamenilor. Fabricile şi uzinele, mai ademenitoare. Traiul la țară, mai urbanizat, prin tot felul de comunicații şi prin aceleaşi posibilități de educație superioară. Se va realiza un echilibru armonios între natură şi atelier, între orele de răgaz şi cele de muncă, între om şi societate, între muncă şi răsplata ei”(1). În contextul în care discursul literar autohton postbelic se leagă invariabil de ideologia sub care se desfăşura, a vorbi în termenii noii tendințe a ecocriticii despre discursul acestei perioade privitor la natură reprezintă din capul locului deopotrivă o tentativă eşuată şi una productivă. Oricât ar părea de paradoxal acest lucru, a vorbi „despre natură” în comunism, iar apoi a vorbi despre-discursul-comunist-despre-natură implică radiografierea atentă, deci productivă, a ideologiei, dar şi o fatalitate: oricât ne-am strădui să găsim asocieri dintre spațiul autohton şi suita de curente/tendințe ecocriticism, ne lovim de un truism inevitabil: tot ce putem găsi în spațiul autohton de după al Doilea Război Mondial în materie de discurs despre natură se subscrie unei profunde ideologizări şi a unei exploatări cu consecințe adesea iremediabile. Un studiu de acest tip rămâne, în schimb, util pentru circumscrierea unui fenomen de largă întindere în spațiul est-european: transformarea naturii ca marfă ideologică şi pentru legitimare identitară(2).

 

 

Natura – marfă ideologică

 

Exploatarea naturii în scopuri comerciale şi de fortificare identitară e o tendință comună statelor totalitare europene. Natura e cel mai facil vehicul de mobilizare a culturii de masă şi ajută la reglementarea rolului acesteia în menținerea identității naționale: „În zorii secolului XX, principalele elemente ale «check-list»-ului identitar sunt deja clar precizate, ceea ce face ca națiunile nou apărute să-şi poată recupera cu rapiditate «întârzierea». Pentru majoritatea națiunilor europene, marii strămoşi sunt identificați, limba națională fixată, istoria scrisă şi ilustrată, peisajul național descris şi pictat, folclorul inventariat, iar imnurile naționale compuse. Restul nu mai este decât o chestiune de reproducere şi vulgarizare: de acum înainte, procesul de construire identitară intră în era culturii de masă”(3).

După Anne-Marie Thiesse, cultura de masă are rolul de a împiedica moartea lentă a unei națiuni, fie prin atitudinile naționaliste duse până la ultimele consecințe, fie prin regenerarea națiunii, posibilă doar în cadrul unei reîntoarceri la origini. Pornind de la aceste două ipostaze, apar, în Europa secolului XX, manifestări ale „națiunii ca fundal”, concretizate prin naționalizarea statului, prin educația ce capătă un profund imbold naționalist, prin organizarea de corpuri patriotice sau prin inventarea sporturilor. Printre cazurile extreme se numără şi aşa-numitul „consum identitar”. Şantierele navale şi uzinele metalurgice devin puncte turistice care trebuie vizitate ritualic de către cetățeni în țările comuniste, iar „arta națională” trebuie cumpărată cu prilejul fiecărei vizite: „Orice turist se întoarce acasă încărcat cu suveniruri. Arta națională – prezentată într-o versiune de lux cu ocazia marilor expoziții – furnizează bazele unei producții de masă, mai puțin îngrijită şi la prețuri modice. (…) O dată cu turismul se naşte de fapt o versiune decorativă şi portabilă a patrimoniului identitar, alcătuită din miniaturi ale monumentelor istorice, reproduceri de peisaje, «articole locale» neîntrebuințate de autohtoni şi păpuşi în costume tradiționale”(4). Folclorul, monumentele istorice şi vestigiile naționale devin instrumente de represiune totalitară în țările fasciste sau comuniste. Lozinca nazistă „Kraft durch Freude” (forță prin bucurie), transformată în organizație, „trimite lucrătorii germani în excursie pentru a-şi descoperi țara în ordine şi disciplină, reamintindu-le neîncetat marile sloganuri naziste”(5). Dacă, în cazul naziştilor, folclorul şi discursul despre folclor este saturat de referințe rasiale şi de apologii ale supremației ariene, în rândul statelor național-comuniste folclorul este abolit de orice conținut sau referință la burghezie/monarhie: „Trecutul este demascat ca arhaism alienant care trebuie să dispară în noua societate comunistă”(6). Îi ia locul aşa-numitul „folclorism de stat”, prin care patrimoniul identitar este exploatat în chip excesiv pentru legitimarea legăturii dintre trecutul istoric glorios şi partidul unic. În ceea ce priveşte mediul natural în discursul ideologic comunist, se poate observa adoptarea aceleiaşi metode naziste de înregimentare a muncitorimii în marea luptă socialistă: „Organizată, tutelată şi controlată de la Centru, recrearea individului are rol fortifiant şi educativ, în vederea unei reîntoarceri cât mai entuziaste la procesul de producție. Păşind pe cărările unei naturi potențate de miracolele agricole, geologice şi hidrografice ale socialismului (…), turistul străbate «uzina vie» a comunismului, care îi oferă deopotrivă didactica halei de lucru şi pe cea a căminului cultural”(7).

Ion Manolescu identifică trei dimensiuni principale ale discursului comunist despre natură, prin care ideologia comunistă înregimentează poporul întru „luptă socialistă”: dimensiunea pragmatică, cu rol în „descrierea geografiei în termeni economici, pornind de la premisa că natura nu reprezintă altceva decât un uriaş rezervor de combustibil, ostil vizitatorului străin, devalizat de orânduirea trecutului burghezo-moşieresc şi valorificat «ştiințific» în socialism şi comunism. Clişeul tematic al patriotismului vegetal (geografia ca armă pasivă, dar eficientă, împotriva «invadatorilor» externi, vicleni şi cupizi) se îmbină aici cu cel al violului social (natura generoasă, dar abuzată de un administrator samavolnic) şi cu acela, încă mai tezist, al patriei salvgardate (natura, siluită deopotrivă de invadatorul imperialist şi exploatatorul burghez, se refugiază în brațele protectoare ale muncitorului neaoş)”(8), potențată de o dimensiune mitologică a prezentului glorios, prin care „capătă valoare didactică obligatorie. Coborât din codru direct în căminul cultural, turistul intră în contact ideologic deopotrivă cu realizările travaliului socialist şi cu figurile sale exemplare: muncitorul minier, maistrul, țăranul cooperatist, inginerul de hidrocentrală, activistul comunal ş.a.m.d.”(9), precum şi de o dimensiune lirică, prin care „kitsch-ul ideologic se îmbină cu cel natural, în clişeul resurselor comuniste inepuizabile şi cel al naturii umanizate”(10).

Limitele acestui imaginar naturist se extind şi asupra manualelor şcolare, a pamfletelor educaționale şi a literaturii istorice pentru copii. „Codrul, frate cu românul” apare frecvent în ipostaza martirului care îşi sacrifică viața vegetală pentru protejarea leagănului civilizației naționale(11), însă sensul de adâncime al acestui raport om-natură poate fi, totuşi, cel mai bine explicat prin răsturnarea principiilor romantice privitoare la natură şi prin mutația lor în economia noii deveniri socialiste, căci în fond „lupta Omului/oamenilor cu stihiile naturii, implicând transformarea celei din urmă şi domesticirea naturalului incontrolabil ține de un pattern al imaginarului comunist şi al modernizării înseşi”(12).

 

 

Cercul vicios al ideologizării discursului despre natură

 

Deşi ar putea părea deplasat, curentul „botanist” ca soluție evazionistă (un evazionism, însă, abia vizibil), dezvoltat în anul 1954 şi încheiat în acelaşi an datorită directivelor impuse de publicistica vremii, rămâne totuşi un caz izolat (şi cu atât mai bizar) de literatură „eco”, măcar în componenta sa de utilizare a spațiului vegetal ca mediu al „inventării şi descoperirii” (Buell). Robert Cincu, într-un articol dedicat acestui curent efemer, observă foarte bine că ciudatul caz al „botaniştilor”, dincolo de valoarea estetică precară, atrage mult mai evident atenția asupra detractorilor decât a producțiilor literare în sine şi reflectă ideologia criticii autohtone ale acelei perioade(13). Receptarea negativă a fenomenului poate fi, în schimb, pusă pe seama lipsei de reacțiune a imaginarului static vegetal şi a absenței conştiinței de clasă. Neangajarea naturii în lupta socialistă atrage cu sine disoluția.

Însă faptul că un autor precum Geo Bogza, creditat ca fiind cel mai influent autor de reportaje în epoca realismului socialist e acuzat în revistele vremii că reportajele lui nu au legătură cu oamenii şi sunt prea descriptive şi, în consecință, pot fi suspectate de „evazionism”, e cu atât mai relevant pentru poziția ideologiei vremii asupra discursului despre natură. Ori de câte ori discursul deraiază de la principalele directive ideologice, acesta e în scurt timp corijat. „Corecturile” principiale vin deseori semnate de către oameni ai muncitorimii: „N-am recunoscut Capul Midia – se spune în scrisoare – după descrierea autorului. Subiectul mă interesează deosebit fiind muncitor şi în prezent găsindu-mă chiar la Capul Midia. (…) Scriitorul nu se îngrijeşte să vorbească despre muncă şi de om în reportaj (…). Îl interesează doar decorul şi natura şi anume acel decor şi acea natură în care nu se vede prea mult omul”(14). Alteori, ele vin din partea scriitorilor. Acelaşi Geo Bogza e corijat în paginile revistei Scânteia şi folosit ca exemplu de povață socialistă pentru neatenția de a nu-şi fi dus până la capăt discursul pentru a reda mai fidel realitatea neplăcută a proaspăt decedatei ere burgheze: „Venind din Valea Jiului, Geo Bogza povestea că dacă ar fi descris exact «realitatea», ar fi trebuit să dea o prea mare extindere aspectelor negative. Ce înseamnă asta? Că într-o măsură Geo Bogza a privit Valea Jiului cu ochi de ieri, că a fost mai impresionat de urmele acestui ieri care moare decât de acel mâine ale cărui semne abia încep să se mijească”(15). În condițiile acestea, e aproape de domeniul evidenței că, dacă ar fi să comparăm reportajele lui Geo Bogza din interbelic cu cele scrise după perioada instaurării regimului comunist, „oportunismul” funciar al lui Geo Bogza a avut, totuşi, o importantă componentă de natură concesivă. În tot cazul, Geo Bogza a reuşit, sistematic, să se „revizuiască” în conformitate cu directivele ideologice, iar receptarea lui în spațiul literar autohton a luat proporțiile descoperirii unui nou „geniu literar”, de la Medalionul Geo Bogza, semnat de Henry Wald la 4 octombrie 1944 în Tribuna poporului(16) şi până la amplul studiu al lui Ovid S. Crohmălniceanu din 1955(17).

Cu toate acestea, poate cea mai importantă (sau, în tot cazul, cea mai timpurie) mărturie a noii ideologii literare cu privire la felul în care „omul nou” se raportează la natură poate fi regăsită într-o conferință a lui Geo Bogza din 1949 (text reluat şi în Porțile Măreției). În acelaşi an, Aldo Leopold lansa teoria „eticii pământului” în A Sand County Almanac, lucrare considerată fundamentală pentru ecocentrismul dezvoltat ulterior în spațiul american(18). Însă acolo unde discursul lui Aldo Leopold era o exortație a folosirii ecocentrismului ca „etică a pământului” (extinderea domeniului eticii pentru a cuprinde şi mediul înconjurător) pentru a combate antropocentrismul distructiv, la Geo Bogza interesele socialismului intră în directă luptă cu natura. În acelaşi timp, mecanismul retoric atinge şi subtile note paranoice, motivul naturii amenințate de către practicile anihilante ale burgheziei fiind recurente(19). Se preconizează, în rândurile acestei prelegeri, viitoarea industrializare forțată a României comuniste. Lucrarea abundă de retorism partinic şi de obişnuitele clişee ale monumentalizării şi supradimensionării şi abuzează de mecanismele discursului programatic de avangardă de altădată: „(…) omul îndrăzneşte încă un salt, într-un domeniu în care, față de celelalte cuceriri ale sale, rămăsese mult în urmă, aproape în aceeaşi situație dependentă şi înfricoşată de la început: manifestările atmosferice ale naturii; fenomene de care e legată, pe întreaga întindere a uscatului, desfăşurarea atât de variată şi eflorescentă a vieții. E vorba acum că omul, eliberat de superstiții, cunoscând legile după care aceste manifestări se produc, să intervină el însuşi în ordinea lor, determinându-le după necesitățile sale”(20). În fața exploatării capitaliste a resurselor naturale, exploatare care a generat astfel crize degradante pentru natură, dispariția pădurilor, scăderea apelor, multiplicarea anilor de seceta etc., „noul om” „e acela care, pentru a-şi asigura răsplata muncii sale, ia ofensiva împotriva forțelor telurice, pornind în întâmpinarea pustiului, îngrădindu-l în spațiul lui geografic – unde, fără îndoială, că mai târziu îl va ataca, desființându-l – oprind emanațiile fierbinți care, pornite de pe acele inflamate întinderi, îi amenințau recolta ogoarelor. Orânduirea socialistă e forma de viață care pune omul în măsură să dezlănțuie această ofensivă; iar planul stalinist de transformare arată proporțiile continentale ale bătăliei şi marea desfăşurare de forțe cu care se porneşte în luptă”(21). Astfel, „noul om” trebuie să se pregătească intens pentru a pune în aplicare mărețul plan stalinist de transformare a naturii. Cifrele invocate de către autor sunt… faraonice: „Un număr de optzeci de mii de colhozuri sunt angajate în bătălie; oamenii lor, ajutați de maşini, vor planta în următorii cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulți dintre ei stejari”(22). Planul utopic va trebui urmărit îndeaproape de scriitori, pentru a putea consemna marile miracole ale socialismului, din… avion: „Scriitorii îşi vor putea lăsa opera străbătută ca de un fluviu ecuatorial, de torentul de imagini şi idei care țâşneşte din substanța acestui generos proiect e a proteja omul şi de a restaura frumusețea devastată a naturii (…). Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spațiu, avionul va fi obligator (sic!); şi poeții vor trebui să folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui în deplasare cu sute de kilometri pe oră, îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini, realizată de oameni pe 120 de milioane de hectare, suprafață ce, fără îndoială, o depăşeşte cu mult pe aceea a locuitorilor în care se presupune că a fost cândva paradisul terestru”(23). Nu lipseşte, de aici, nici discursul antropomorfizator. Pentru gloria statului socialist, întreaga natură se va alătura omului în această luptă comună: „În această acțiune vor la care vor lua parte milioane de combatanți, oameni şi arbori, păduri umane şi păduri vegetale, ridicându-se – însuflețite, foşnitoare – împotriva vântului pustiitor, inima scriitorilor va găsi ritmul larg al marilor creații epice”(24).

 

 

„Reportajul literar”. Diseminarea ideologiei

 

Chiar dacă literatura realismului socialist făcea casă bună cu tezele impuse de ideologia de partid, chiar şi în privința discursului despre natură, prin temele industrializării naturii şi ingineriei ecologice, reunite în clişeul „pământului promis” comunist, reportajul aşa-zicând „literar” era de departe instrumentul favorit de diseminare a ideologiei comuniste, aşa cum observă foarte bine şi Eugen Negrici: „Reportajul a fost însă prima şcoală a poleirii realului şi a minciunii lirice din care se trage întreaga producție artistică «pe linie» promovată atât de regimul Dej, cât şi de regimul Ceauşescu. Atunci s-au perfecționat tehnicile de ficționalizare şi hiperbolizare, selecția orientată optimist a datelor. Autorii, fără a mai avea nevoie de faptele vieții şi de documentare, au căpătat maladia metaforismului şi habitudinea de a vedea ce se vrea văzut, de a se entuziasma fără odihnă şi de a scrie perpetuu triumfalist şi înveselitor chiar şi despre predarea cotelor de către țăranii ajunşi la marginea puterilor”(25).

Încă de la prima vedere se poate observa că acest tip de discurs nu face decât să reitereze vechile retorici ale programelor romantice(26). Această trăsătură devine cu atât mai evidentă cu cât e mai observabilă antiteza flagrantă dintre dominația socialistă asupra naturii şi industrializarea extensivă. Natura nu e, în ochii reporterilor comunişti, afectată în mod negativ de către industrializare, ea devine un complice al luptei socialiste: „Aceasta e vestea cea mare, dragii mei munți, pe care voiam s-o fac cunoscută enormului vostru auz. Bucurați-vă! Pământurile pe care le străjuiți şi înfrumusețați cu ființa voastră intră acum şi ele, după imensele pământuri ale Rusiei, odată cu fabuloasele întinderi ale Chinei, în lumina orbitoare a noului ev, în era energiei nucleare. (…) Va trebui, dragii mei munți, să luptăm pentru ca din această uniune sacră sub semnul năzuinței la fericire a popoarelor să vină pe pământ, prin forța atomului dezlănțuit, marea primăvară a lumii”(27).

Două sunt tendințele principale ale discursului ideologizant despre natură în spațiul românesc postbelic: răsturnarea mimesisului (realismul socialist redă fidel realitatea numai în măsura în care această realitate se pliază pe armătura ideologică) şi deturnarea referențialității (literatura de propagandă apelează la referințele către naturalul local, însă mitologizarea, liricizarea şi pragmatizarea naturii – toate acestea pentru ideologizare – duc la sabotarea referențialității). Ecourile discursului dat de Geo Bogza în 1949 sunt vizibile în producțiile apărute după 1949, când literatura „de actualitate” ia locul formelor literare alternative. Se remarcă, în perioadă, romane realist-socialiste pe tema industrializării şi a noilor construcții socialiste precum Cântecul Uzinei al Cellei Serghi (1950), Drum fără pulbere de Petru Dumitriu (romanul cel mai bine receptat al anului 1951), Oțel şi pâine al lui Ion Călugăru, Nepoții lui Horia al lui Petru Vintilă, Cumpăna luminilor (Nicolae Jianu – 1952), În oraşul de pe Mureş (Francisc Munteanu – 1954), Pavel Dogaru al lui Dan Costescu, 1955 (amănunt pitoresc: personajul principal al romanului este fiul unui tăietor de lemne care a fost ucis de un brad uriaş căzut peste el. Accidentul suferit de tatăl său îl determină să se mută la oraş şi descoperă solidaritatea de clasă); culegeri de nuvele (Matei Ion a cucerit viața de Constantin Chiriță); reportajele lui Mihail Sadoveanu din Lumina vine de la răsărit ( titlu devenit faimoasă lozincă a acelei perioade) sau ale lui Geo Bogza din Porțile măreției, Meridiane sovietice sau Cumpăna apelor, precum şi o suită de reporteri-epigoni ai lui Geo Bogza: Petru Dumitriu, V. Nămolaru, Ion Istrati, Mihu Dragomir, Eusebiu Camilar, N. Vălmaru. Prezența tot mai acută a reportajului în acea perioadă poate fi justificată prin calitatea lui de mijloc eficient de propagandă socialistă, care intră rapid în atenția politicii editoriale. Astfel, apar o suită generoasă de culegeri de reportaje literare, cu titluri simptomatice: Pe întinsul patriei noastre, Santinelele lumii, Constructorii vieții noi etc.(28). În „reportajul literar”, „informația distorsionată ideologic” se întâlnea cu „mecanismul compensator al retoricii magnificării”(29).

 

Note:

(1) Petru Comarnescu, în Ion Biberi, Lumea de mâine, apud. Ioan Stanomir, Facerea lumii, în Explorări în comunismul românesc, Vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 23.

(2) Referitor la acest aspect, Ion Manolescu remarcă: „Valoarea estetică a peisajelor păleşte în fața valorii ei de marfă (…), iar plăcerea călătoriei e subordonată scopurilor utilitare, în linia instructajului politic sau economic”, Ion Manolescu, , Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(3) Anne-Marie Thiesse, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 163.

(4) Ibidem, p. 187.

(5) Ibidem, p. 195.

(6) Ibidem, p. 200.

(7) Ion Manolescu, Discursul monografiilor montane, în Explorări în comunismul românesc, Ed. cit., p. 316.

(8) Ibidem, p. 315.

(9) Ibidem, pp. 317.

(10) Ibidem, p. 321.

(11) În acest sens, analiza lui Angelo Mitchievici e revelatoare: „Un alt moment privilegiat al acestei mitologii de carton colorat ține de felul aproape masochist în care românul renunțând la spiritul ecologic dă foc holdelor şi satelor şi otrăveşte fântânile, anulând astfel tot ceea ce ține de cultural, transformând în sălbatic ceea ce odată fusese domestic. Valențele sălbaticului fac nu o dată obiectul elogiului, pulsiuni latente cheamă spre zona comunităților gentilice. Există o bestialitate privilegiată, întoarcerea spre natură semnifică reîncărcarea de vitalitatea ei, dar undeva în adânc şi o teamă secretă de civilizație. Cenuşa, rezultat al combustiunii şi o apă otrăvită devin armele care transformă autodistrugerea în distrugere a inamicului, metoda folosită este exaltată ca o dovadă supremă de sacrificiu şi liricizată, transformată în substanța poetică a rezistenței, a ostilității împinse la maxim” Angelo Mitchevici, Poveşti, legende, utopii. Dumitru Almaş la şcoala istoriei, în Explorări în comunismul românesc, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 350.

(12) Ibidem, p. 356.

(13) „Considerat apolitic (în ciuda numeroaselor concesii vizibile făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui Stalin, în contextul politic al unei ţări extrem de atente la alunecările ideologice), «botanismul» a rămas în memoria culturală mai ales pentru criticile care i-au fost aduse, devenind în discursul criticilor (chiar şi la câţiva ani după ce curentul încetase să mai existe) un contra-exemplu invocat frecvent. Iar unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de acest curent este tocmai forţa sa de contra-exemplu: departe de a trece nevăzut, în ciuda unor opţiuni estetice simple, impactul realizat de poeţii botanişti se oglindeşte cel mai bine în diversitatea criticilor care îl condamnă”, Robert Cincu, Curentul „botanist” în poezia românească din epoca realismului socialist, în „Vatra”, nr. 6/2015.

(14) Apud Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 327.

(15) Traian Şelmaru, Să smulgem din noi înşine pozițiile de apărare ale capitalismului! (Pe marginea unei cronici literare asupra volumului de versuri al poetei Nina Cassian), în „Scânteia”, nr.1035, 2 februarie 1948.

(16) Potrivit Cronologiei vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, medalionul „relevă implicarea scriitorului în realitatea imediată, îndeosebi prin reportaj. Este unul dintre momentele importante ale receptării lui Geo Bogza în spiritul perceptelor politico-literare care vor jalona literatura anilor ulteriori lui 1944”, Cronologia vieții literare româneşti: perioada postbelică, vol. I, 1944-1945, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010.

(17) „(…) această perspectivă geologică a lui Geo Bogza creşte din însăşi spiritualitatea epocii noastre, din forța de a cuprinde şi a apropia, pe care în cadrul ei dezvoltarea uriaşă a ştiinței şi tehnicii moderne o dă minții omeneşti. E perspectiva omului pornit să învingă imensitatea spațiului şi timpului. Ba mai exact, sentimentul că însăşi geografia nu e imuabilă şi că poate trece prin fantastice transformări, dictate chiar de voința umană, creşte în ultimele reportaje ale lui Geo Bogza direct din mentalitatea lumii noastre noi, care nu se mulțumeşte să interpreteze realitatea, ci se luptă s-o transforme din temelii. Cine vrea să se convingă cât îi e de propice scriitorului acest sentiment şi cât de mult aparține totodată epocii socialismului biruitor, să citească reportajul-poem închinat electrificării satelor noastre”, Ovid S. Crohmălniceanu, În legătură cu problema originalității literare, în „Viața Românească”, anul VIII, nr. 7, iulie 1955.

(18) „All ethics so far evolved rest upon a single premise that the individual is a member of a community of interdependent parts. His instincts prompt him to compete for his place in that community, but his ethics prompt him also to co-operate (perhaps in order that there may be a place to compete for). The land ethic simply enlarges the boundaries of the community to include soils, waters, plants, and animals, or collectively: the land. This sounds simple: do we not already sing our love for and obligation to the land of the free and the home of the brave? Yes, but just what and whom do we love? Certainly not the soil, which we are sending helter-skelter down river. Certainly not the waters, which we assume have no function except to turn turbines, float barges, and carry off sewage. Certainly not the plants, of which we exterminate whole communities without batting an eye. Certainly not the animals, of which we have already extirpated many of the largest and most beautiful species. A land ethic of course cannot prevent the alteration, management, and use of these ‘resources,’ but it does affirm their right to continued existence, and, at least in spots, their continued existence in a natural state”, Aldo Leopold, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

(19) Cu totul interesantă, în acest caz, e observația Annei Marie Thiesse cu privire la exploatarea temei „fragilei naturi”: „Natura intră în patrimoniul identitar sub chipul tradiției fragile şi amenințate de o iminentă dispariție. Natura națională este eternă; ea va dispărea însă, pângărită de vandali – industriaşi, constructori de baraje, arhitecți modernişti sau hotelieri avizi de câştig”, Anne Marie Thiesse, Op. cit., p. 182.

(20) Geo Bogza, Perspectivele deschise creației literare de planul stalinist de transformare a naturii, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1949, pp. 1-2.

(21) Ibidem, pp. 3-4.

(22) Ibidem, p. 4.

(23) Ibidem, pp. 5-6.

(24) Ibidem, p. 8.

(25) Eugen Negrici, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, p. 176.

(26) Relevantă, în această privință, e remarca lui Paul Cernat: „Pentru romantismul revoluționar comunist, natura nu mai e, nu mai poate fi cea a romanticilor din secolul al XIX-lea, cu caracterul ei sălbatic, magic şi, eventual, pitoresc, numai bună să te integrezi în ritmurile sale străvechi sau să o străbați la picior îmbătându-te de aromele ei. Este o natură transformată, optimizată şi supusă de forța omului. Un cadru mirific, rodnic până la gigantism (…), dar care trebuie stimulat să ofere performanțe de rodnicie”, Paul Cernat, Dezghețul, potopul şi îndiguirea – un dosar al inundațiilor din mai 1970, în Explorări în comunismul românesc, vol. III, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 141-142.

(27) Geo Bogza, Primăvara în Carpați, în Gazeta literară, 31 martie 1955.

(28) Vezi Ana Selejan, Op. cit., pp. 331-335.

(29) Vezi Eugen Negrici, Op. cit., p. 177.

 

Bibliografie selectivă

***, Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postbelică (vol. I-VII), Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010-2011.

Cernat, Paul (Ed.), Explorări în comunismul românesc, Vol. I-III, Editura Polirom, Iaşi, 2004-2008.

Leopold, Aldo, A Sand County Almanac, Oxford University Press, New York, 1949.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism: 1948-1964, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.

Selejan, Ana, Literatura în totalitarism. Bătălii pe frontul literar, Vol. I-III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007-2009.

Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

Emanuel Modoc