Autor / VATRA
Dan STANCA – Omor calificat
Eram trei. După ani şi ani, odată ce am ajuns în puşcărie, condamnat la 25 de ani pentru crimă cu premeditare sau omor calificat, îmi dau seama că din punctul de vedere al unui scriitor sau cineast experimentat reprezentam triunghiul erotic clasic. Dar între noi nu putea fi vorba de aşa ceva. Doi eram, sigur, virgini, doar al treilea, Daniel Pupăză Gagarin, Doamne, ce nume!, mai avusese de-a face cu vreo fetişcană. Dar nici el nu era bărbat sută la sută. Aşa că am plecat într-o excursie minunată în Maramureş, pe Valea Izei, într-o drumeţie iniţiatică, având, cum ar veni spus, în traistă lecturi mobilizatoare despre regiunea aceea misterioasă a ţării, Graal-ul lui Wolfram von Eschenbach, ehe, Sarasău Sarasate, vârful de munte Pop Ivan, e drept, acum pe teritoriul Ucrainei, adică, vezi Doamne, Le Royaume du pretre Jean, cum spune scriitorul medieval, – oare nu cumva cupa Graal-ului izgonită din Occident înainte de-a ajunge într-un refugiu din Orientul îndepărtat o fi făcut escală şi prin părţile astea? -, am ajuns şi la Rohia, dar habar nu aveam de părintele Nicolae, care atunci, în 1978, se aciuise acolo şi mai avea să trăiască vreo zece anişori, am ajuns şi la Sighet şi, tot aşa, habar nu aveam de temuta puşcărie, ce să mai spun că paşii ne-au dus şi la Săpânţa şi am intrat în cimitirul vesel considerând imediat că este o impietate ce a făcut poetul popular acolo, scrijelind pe cruci versuri de doi bani care mai degrabă şi-ar fi găsit locul în revista „Urzica”…În închisoare am timp berechet să revizuiesc ce am trăit şi, mai mult de atât, mă bucur că, fie şi în asemenea condiţii deplorabile, sunt totuşi în viaţă spre deosebire de ceilalţi doi care nu mai sunt… Maramureşul de odinioară este înecat de aceeaşi mlaştină care a inundat ţara. Aceiaşi delincvenţi, aceiaşi afacerişti corupţi, aceiaşi gospodari care au plecat în străinătate ca să muncească şi să facă bani, regiunea aceea în care altădată bisericile de lemn reprezentau un veritabil simbol arhitectural şi duhovnicesc este dominată acum de nişte hardughii de piatră, clădite de oamenii avuţi care speră că astfel îşi salvează sufletul. De la ce? Apa Izei e neagră, şi Vişeul e înecat de lubrifianţi,fătucile sunt muieri fardate şi aşa se duc la discotecă. Flăcăii moroşeni de odinioară nu se mai taie cu brişca, ci se bat cu bâtele, îşi sparg feţele şi mai au puterea să şi râdă fără să le pese de mutilarea generală. E atâta disperare în lumea şi în ţara asta încât nu mai e loc de nici o vorbă.
Alexandru VLAD – Scadenţa
Schimbările, mai ales cele neaşteptate, au totuşi loc în zilele care nu prevestesc nimic special. Nici hornari ieşiţi în cale, nici pisici, nici emoţia nemotivată care să devină mai târziu ceea ce se numeşte emoţia anticipaţiei. Ce altceva simţea Petra venind la redacţie decât, ca pe o frecţie cu camfor, frigul tonic de afară? Străbătea pe jos parcul înnegrit şi mustind de umezeală (una din ploile acelea reci, limpezi şi sleite de ianuarie), uimit de extraordinara claritate a tuturor imaginilor: automobilele în culori deschise şi precipitarea studentelor spre Universitate îi alertau toate simţurile. Starea lui era mai degrabă optimistă. Frigul îi făcuse întotdeauna plăcere, ca duşurile reci. De fapt nici nu ploua, cum crezuse în parc, unde apa se scurgea în şiroaie subţiri pe trunchiurile negre, lucioase ca ebonitul.
La mezanin se întâlni cu Baronul (eventual acesta putea fi semnul care prevestise ceva), fostul proprietar al clădirii: Petra îl văzuse prin înfloriturile forjate ale liftului şi-l salută ca toţi ceilalţi, cu o politeţe afectată, de operetă. Pentru un om demodat – o politeţe demodată. Abia recepţionă însă o privire de la ochii apoşi, de cobai, care nu mai suportau lumina. Fostul baron locuia, cu toată curăţenia aproape chimică pe care o afişa, într-o cămăruţă insalubră de la ultimul etaj şi era singurul care folosea liftul, cel din urmă privilegiu de clasă pe care şi-l păstrase. De altfel clădirea avea doar două etaje şi liftul din lemn sculptat era un lux. Se considera (mai mult în glumă) ghinion să-l întâlneşti dimineaţa când urci scările, dar cu timpul fiecare s-a convins din experienţă ce poate prevesti o asemenea întâlnire – un reportaj fulger, un material la comandă şi timp limitat, furia colerică şi împănată cu insulte a lui Panaitescu.
Vatra, nr. 6/2016
Nora IUGA – Poeme
hai să fugim
frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.
Vatra-dialog cu Nora IUGA: „nu aş putea iubi un bărbat care mi-ar spune te iubesc”
– Cititorii ştiu cine este Nora Iuga. Spuneţi-ne ceva ce majoritatea nu știe despre dumneavoastră.
– Nu ştie nimeni că la Sibiu, la 11 ani, mă dădeam în vânt după locotenenţii germani, dar eram hotărâtă să ajung călugăriţă în ordinul ursulinelor şi să devin logodnica lui Hristos.
– Dacă nu aţi fi devenit scriitoare, ce v-ar fi plăcut să deveniţi şi de ce?
– Eu cred că nu ne putem dori ceva ce n-am mai fost sau ce nu vom fi. Oricum, gena mea principală este una artistică şi casa mea e scena. Tot universul dansează: şi quasarii, şi uriaşele roşii, şi piticele albe, până şi calea laptelui când dă în foc; şi eu de ce nu aş putea să realizez cândva o piruetă uriaşă ca mişcarea de rotaţie a unei planete albastre?!
Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic
Nota red.: Continuăm dezbaterea începută în numărul anterior al revistei noastre și consacrată soartei învățămîntului umanist din universități (și nu numai) cu această primă parte din intervenția d-lui profesor universitar dr. Liviu Antonesei. Îi invităm la dezbatere pe toți cei interesați, ale căror contribuții le așteptăm pe adresa redacției: revista.vatra@gmail.com.
0. La ieșirea din vechiul regim, învățămîntul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani. Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano. Sînt rezultatele „filosofiei educației” lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățămîntului” și „triada învățămînt – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vîrstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate. Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Tăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu. O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală doar în sate isolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, în sensul unui executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont. Excepțiile cîte au fost – și au fost! – sînt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și a eforturilor personale de dezvoltare decît al regimului și al sistemului său de educație.
Ioan MOLDOVAN – plaur
