Prin noul ei volum, Ludmila răstoarnă munții*, Lena Chilari augmentează frisonul, ce i-l domină și pe primul, că ceva nu e în regulă cu noi – cu ea însăși și cu lumea toată. E, în esență, o poezie a traumei, despre efectele agresiunii, despre relația cu familia, cu oroarea și cu nostalgia idilicului, precum și despre stigmatizarea feministei într-o societate dominată de inerție conceptuală.
Citește în continuare →
Ce văd păsările (Polirom, 2024) este debutul în volum al Iuliei Gherasim și reunește 14 texte de proză scurtă în care sunt concentrate microuniversuri ridicate pe un fundament reflexiv și personal. Textele au un ritm bun, ironie și umor, calități care dovedesc că Iulia Gherasim e un autor matur, nu urmărește să obțină efecte gratuite, e un autor care construiește minuțios și nu prea lasă nimic la voia întâmplării. Îi ies (mult) mai bine prozele la persoana întâi, acolo scriitoarea e mai smart, mai rapidă și mai cool, un coolness dat de detașarea ironică de sine (avem realism, confesiune, perspectivă și voce narativă reușită). În prozele la persoana a treia (care sunt mai lucrate, uneori prea lucrate în sens că au obligatoriu twist la final și echilibrul compozițional specific prozei scurte) își „permite” sentimentalisme și melancolii sub masca delegării acestora către alte personaje. Însă insist, vocea Iuliei Gherasim funcționează cel mai bine la persoana întâi, în zona familie, relații, experiențe, prozele de acest gen din volum mi s-au părut excelente (O limbă comună, Relații internaționale, Ce văd păsările, Minciuni mici). Povestirile acoperă temporal 30 de ani de postcomunism, punctați în diferite momente relevante. În prozele care au ca fundal anii ʼ90-2000, se simt ecouri puternice ale vechilor mentalități și ale structurilor socio-economice din tranziție, pe când prezentul e proiectat pe fundal capitalist-corporatist. Există, în acest sens, puncte de intersecție cu latura privată a vieții personajelor și cu dinamica relațiilor interumane, în care se reflectă subtil transformările sociale, plusurile și minusurile fiecărei decade.
Citește în continuare →
Trebuie să recunosc că, după primele pagini din biografia romanțată cu și despre Anton Pann*, nu atât persoana lui Pann și misterul paternității operei mi-au captat atenția, ci, pe de-o parte personajul Ștefan Valentineanu, „căutătorul” enigmelor din arhivele istoriei literare, și, pe de altă parte, construcția narativă în sine, complexă și multistratificată, după cum voi încerca să demonstrez. Prin titlul primului capitol, Variabile mici, Ciotloș oferă o cheie de lectură, enunțând metodologia aleasă: studierea unor fenomene complexe pornind de la fapte minore, aparent nesemnificative, de la detalii marginale. Sau, altfel spus, aflăm din capul locului că Pann nu este recuperat, ca să folosim un termen la modă, printr-o mare poveste a vieții acestuia.
Citește în continuare →
Horia Gârbea la noul „Luceafăr”
De multă vreme trebuia ca revista „Luceafărul” să redevină ceea ce a fost și chiar mai mult decât atât: adică revista tinerilor scriitori, așa cum a fost menită de la începuturile ei (1958). Ultimul ei redactor-șef care a reușit să-i mențină demnitatea și rolul a fost Ștefan Bănulescu (în perioada ei cea mai bună, 1968-1971; acesta ar trebui să-i fie azi reperul), apoi revista s-a politizat din ce în ce mai accentuat, până în 1989. După 1989, nu a reușit să-și creeze un profil independent, devenind un fel de anexă a „României literare”, cum e și azi. A trebuit să moară oameni (vorba unui politician) pentru ca USR să încerce să o transforme dintr-o revistă a pensionarilor într-o (sperăm!) revistă a tinerilor. Din această toamnă, noul „coordonator” al redacției (așa este numit în caseta redacțională, unde figurează în continuare ca director regretatul Dan Cristea și redactor-șef regretatul Alex Ștefănescu) va fi Horia Gârbea, ales în urma unui concurs, anunțat pe site-ul USR. Din editorialul său inaugural, din nr. 10, octombrie 2024, intitulat Tinerețe fără bătrânețe?, cam confuz, deducem că nu are prea mare încredere în literatura tinerilor, pledând pentru „colegialitatea artiștilor (…) deasupra vârstei”. Drept dovadă a „noului” ei program, revista pune alături de editorial, chiar la deschidere, urarea de „La mulți ani!” pentru nonagenarul Ovidiu Genaru. Mai departe, în paginile următoare, încearcă o reprofilare, promovând câțiva tineri scriitori și cărțile lor. Deocamdată însă, revista „Luceafărul de azi” își păstrează aceeași figură palidă, nediferențiată de suratele din trustul de presă al USR.
Citește în continuare →
Pentru situarea în lume a lui Cantemir și a noastră
Anul 2023 a marcat în România și, cu notele specifice inevitabile, în Republica Moldova, un nou vârf al discuțiilor mediatice și academice despre Dimitrie Cantemir. Aniversarea nașterii (1673) și comemorarea morții (1723) sale au inflamat spiritele și sufletele, altminteri confiscate de alte “pasiuni și interese”, cum se spune în filozofia politică.
Un fenomen comparabil, mutatis mutandis, s-a consumat în 1973, când o inerție a dezghețului ideologic de după 1965, precum și noul impuls al național-comunismului și protocronismului (practicate în diverse moduri, cu felurite accente și intensități, din rațiuni care mergeau de la oportunism la convingerea sinceră) au făcut posibilă și o primă deschidere postbelică în direcția analizei mai lucide și mai cuprinzătoare a lui Cantemir în context european. Nu e acesta cadrul potrivit pentru un bilanț critic detaliat al cercetării. Eu scriu aici pentru un public interesat de înalta cultură, cu aspirații transdisciplinare, format profesional în cât mai multe domenii, nu în primul rând și nu neapărat în istorie și literatură. Pentru o orientare în câmpul vast, variat și inegal al studiilor cantemiriene, cititorul, în primul rând cel specializat, dar nu numai acela, poate începe de la un foarte instructiv volum al lui Alexandru Zub, Cantemiriana. Studii, eseuri, note (Brăila, Muzeul Brăilei-Editura Istros, 2014).
Citește în continuare →
My Memory Stick 1
sărutul pe care spatele meu, poreclit de tine frumos,
îl primea înainte de culcare mă arunca într-un somn
atît de adînc și de pașnic – numai extazul poate fi deasupra…
memoria este marele nostru dar, poate păstra totul
chiar dacă o face cu aleasă parcimonie, ceea ce se uită
e adesea mai important decît ceea ce rămîne în engrame…
Citește în continuare →
Mă trezesc brusc și
-mi amintesc cuvinte
Toate sunt noi și răspândesc un frig verbal
dar Mama e tot mai aproape,
întinde rufele spălate afară în iarnă,
răsuflarea ei obosită o ține-n picioare în fața mea,
aștept să-mi ceară să-i întind din ligheanul albastru încă
o bluză,
să o prindă cu cleme de sârmă lucioasă.
Ferestrele se închid.
*
Citește în continuare →
(Dintr-un caiet vechi)
Puterea materială a gândirii. Dacă toți oamenii ar gândi instantaneu același lucru – prin hazard, prin obsesie colectivă, printr-o hotărâre deliberată –, dacă intensitățile și volițiunile lor mentale s-ar uni timp de câteva clipe asupra aceleiași teme vitale, sau asupra unei figuri umane nefaste, oare s-ar întâmpla vreo schimbare în soarta lumii ? Comunicarea telepatică, de la creier la creier la creier la creier, sau de la creierul mare ale speciei către creierele mici individuale, pare să fi fost substituită azi, grosso modo, de telefon dar mai ales de televiziune, care constituie un fel de circuit închis al massei umane, ca un unic mesaj circulat – prin vedere și auz – în toate mințile individuale. Și tocmai de aceea ea dă iluzia comunicării, a „satului planetar”. Și tocmai de aceea totalitarismul e indus prin „comunicarea în massă”. Televiziunea e prelungirea la scară planetară a creierului colectiv, așa cum radarul e o preluare a unui mecanism animal de depistare a obiectelor din câmpul de existență al unui organism viu.
Dacă într-o bună dimineață fiecare ne-am trezi, rând pe rând, din somnul nostru enorm, într-o altă vedere a lumii, uimiți de ceea ce am putut suporta atât de mult timp, așa cum suntem azi uimiți de ceea ce au suportat părinții noștri în anii ʼ50! Dacă într-o dimineață ne-am putea trezi cu toții vindecați de orbirea noastră colectivă, dar și strict individuală! Ce lumină ar fi! Ce claritate! Ce eliberare! (1988)
Citește în continuare →
A intrat cu un scop clar în minte, se putea citi în ochii lui asta, fiindcă întotdeauna urmează să se întâmple ceva, deși nici mie nu mi-e prea clar ce anume și cum. Însă, odată ajuns cam la jumătatea distanței între C1 și C2, domnul Desiderio se opri, pentru a evita să ia o decizie pripită. Încă nu era sigur că ajunsese acolo unde își propusese să ajungă. Ținând cu o mână coarnele trotinetei electrice, și-a dus cealaltă mână la borul pălăriei și s-a înclinat în semn de respect, salutându-i astfel pe cei prezenți și privindu-i cu o curiozitate sinceră, fără să-și fi luat în prealabil bilet de ordine. Simțea cum circulă printre ei sentimentul reconfortant al solidarității umane.
Citește în continuare →
Puțină ordine în sentimente!
Am plecat de la primul party (ceai, se spunea atunci), din modesta locuință a prietenei mele Rodica Papadopol, cu două terfeloage, pescuite dintr-un cufăr cu cărți vechi.
Duceam cu mine senzațiile indescriptibilului moment când băiatul, iubit în tăcere în primii ani de liceu, mă lipise, la un tango, de trupul lui sportiv. Și am continuat să aștept, tot mai nerăbdătoare, ca iubirea să devină reciprocă: liedul lui Solveig, cu ochii pironiți pe orizontul de unde avea să apară nepăsătorul Peer Gynt, era piesa mea favorită, o tot ascultam la micul radio Telefunken al părinților, spart și cârpit.
Citește în continuare →
revistavatra.org 