Adică să nu judeci pe nimeni, să nu fii rău, să nu faci observații, să nu arăți eșecurile, să-i vorbești numai de bine pe scriitori și cărțile lor. Exemplul nostru cel mai potrivit în această categorie este N. Steinhardt. Mai pot fi adăugați și alții. Exemplificam altădată și cu Lucian Raicu și plasam acest tip generos și amabil de atitudine în categoria Perpessicius. Convingerea lor fundamentală este că în orice carte, oricât de proastă, există ceva bun ce merită arătat cu generozitate.
Uneori mi-aș dori ca gândirea să ne fie dureroasă, iar nu automată și fără pauză, haotică și pletorică, cum e în formele ei comune curente. Ci să aibă un gust, o senzație, o apăsare, o durere, pentru fiecare fel de gând, pentru fiecare fel de judecată – ceea ce ne-ar face poate mai atenți, mai conștienți de calitatea și de coloratura morală a celui mai insignifiant zvâcnet mental. Dar mai ales ne-ar obliga să suferim de cele legate de propria noastră viață interioară, care se petrece aproape la fel de automat, în cea mai mare parte a ei, ca și viața fiziologică. Dacă a respira n-ar fi atât de firesc și de inconștient, poate nici gândul n-ar izbucni și curge la fel de ușor, de neproblematic. E poate o legătură între respirație și gândire. Poate că un alt fel de respirație ne poate induce un alt fel de gândire. (1984)
„… iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată.” (Cu supușenie Scardanelli, în Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles). Acest vers îmi pare a fi „ochiul de liniște ” din mijlocul furtunii. Căci orice discuție cât de cât serioasă despre Poezie îmi aduce aminte de vârtejul unei furtuni tropicale. Vorbesc, desigur, despre – „poezia adevărată” (iar Alexandru Mușina). Furtuna acesta e una de mici dimensiuni și se desfășoară, desigur, doar în capul meu. Ea s-a iscat când am vizitat expoziția unei mari artiste și bune prietene, moarte tânără, Adriana Popescu, „Obiecte dintr-un muzeu imaginar”, găzduită la galeria Quadro din Cluj. Am avut brusc impresia că obiectele create de Adriana Popescu în ceramică și sticlă și lemn atingeau expresivitatea perfectă, că așa le-a lăsat pe lume Dumnezeu, că erau „naturale”, iar obiectele din natură erau doar copii imperfecte executate după cele închipuite de Adriana. Că, de exemplu, călugării care au ridicat în secolul XIV, pe vârfuri de stânci, mănăstirile de la Meteora, au avut precis ca model arhitectonic „Altoiurile” unei Adriana Popescu are a trăit acel secol, că rinocerii și taurii din sălbăticie sunt doar copii prost executate după rinocerii și taurii pe roți de porțelan din expoziție, la fel că ambulanțele de pe stradă sunt niște replici stângace și nereușite după lucrarea Căruța Sanitară a Adrianei. Adevărata artă e mereu într-un raport de primordialitate cu natura. Adică la întâlnirea cu ea ai senzația acută că lumea care te înconjoară e copia imperfectă a unei lumi mai bine alcătuită, iar obiectele de artă sunt doar un eșantion din acea lume, că îți amintesc de lucruri evident familiare „pe care nu le-ai văzut niciodată”, că sunt o mică dovadă vizibilă că lumea aceea, acel Eidos al formelor chiar există. La fel cum vizitând expoziția Brâncuși m-a fulgerat brusc gândul că păsările din natură sunt copii prost executate după Măiastra sculptorului. Dar să lăsăm deoparte anamnesisul platonic și să ne întoarcem la Poezie.
Simt eu, așa, că nu aveți suficientă încredere în ce vă spun, de parcă m-ați bănui de vreun motiv ascuns ca să vă mint, iar suspiciunea asta a voastră mă cam deranjează. Înainte de orice, dacă vreți să experimentați catharsisul, ar trebui să renunțați la ea. Dacă nu, eu oricum îmi fac treaba. După cum v-am mai spus, sau poate că am uitat să o fac, lectura oricărei povești presupune un acord pentru suspendarea neîncrederii. Oameni mai deștepți decât mine și decât mulți dintre voi au stabilit că, cu cât o minciună e mai gogonată, cu atât mai mare este probabilitatea de a fi crezută, iar acest lucru a contribuit, de-a lungul secolelor, la progresul cunoașterii. În sensul că, din una în alta, omenirea a născocit atomi, molecule, sisteme solare, galaxii și alte chestii care inițial nu existau nici în mintea celui mai deștept dintre strămoșii noștri. Eu însumi, dacă cineva s-ar apuca să-mi vorbească despre Experimentul Terasem, poate că aș fi un pic sceptic și aș întreba: ce mai e și asta? Dar dacă ăla ar adăuga că scopul experimentului este de a prelungi viața umană prin nanotehnologii, revigorarea conștiinței umane și facilitarea învierii din biostazie, aș zice: hei, asta e o chestie interesantă, fiindcă nu mai înțeleg nimic!
Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.
După decembrie 1989, deschiderea granițelor a însemnat o schimbare majoră și în ceea ce privește relația dintre literatura din România și cea din afară. Scriitorii care alcătuiau diaspora românească s-au putut întoarce în țară fără teama arestării ori de diversele forme de intimidare și persecuție exercitate de fosta Securitate, cărțile lor au putut fi publicate fără piedici. Aceasta în timp ce alte spirite creatoare tocmai puteau părăsi România atunci când doreau.
Alexandra-Ioana Harapu, născută pe 22 februarie 2002, în județul Bacău. În prezent, studentă în anul 3 la Actorie, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. A mai publicat poezii și în revista Echinox, O mie de semne, Noise Poetry, Literomania. Interesată și de dramaturgie.
Trupa „Harag György” din Satu Mare a aniversat, între 10-15 aprilie 2024, șaptezeci de ani de teatru. La sărbătoare au fost prezenți foști membri veniți de departe – din Ungaria, Germania, Israel – sau de mai aproape – din Tîrgu Mureș, Cluj, Baia Mare – cărora li s-au alăturat directori și critici de teatru. Piatra de temelie a actualei clădiri s-a pus la 18 mai 1889. Trupa „Harag György” și-a desfășurat activitatea mai întâi – între anii 1953-1956 – ca secție a Teatrului de Stat din Baia Mare. Atunci, un grup de optsprezece absolvenți ai Institutului de Teatru din Tîrgu Mureș, coagulându-se în jurul figurii legendare a regizorului Harag György (omagiat printr-un extraordinar film documentar in memoriam) au făcut un teatru la cote foarte înalte. La 15 septembrie 1956 s-a aprobat cererea de mutare a trupei la Satu Mare, cu Harag György ca director până în 1960.
