Categorie / Dosar
Angela Marinescu și poezia tânără – anchetă
Revista Vatra vă invită să participaţi la o anchetă care vizează, pe de o parte, receptarea poeziei Angelei Marinescu de către generaţia tânără, dar şi, pe de altă parte, modul în care poeta s-a raportat la scrisul mai tinerilor confraţi. Se pare că există o simpatie reciprocă, chiar creatoare de confuzie, întrucât nu mai e foarte clar dacă poezia tânără, în speţă cea douămiistă, şi-o revendică drept model sau poeta şaptzecistă a devenit mimetică în raport cu douămiiştii, vrând ”ea să semene cu ei”, potrivit observaţiei lui Al. Cistelecan din Prefaţa la Opere complete I, preluată şi de Nicolae Manolescu într-o cronică de dată recentă din România literară. Aşa încât, poate cel mai indicat ar fi să dăm cuvântul poeţilor înşişi în tratarea acestei delicate chestiuni. Iată întrebările pe care le propunem:
-
1. În ce măsură poate fi considerată Angela Marinescu una din ”naşele” poeziei douămiiste?
-
2. Cum se explică afinitatea poetei cu poezia tânără şi în ce constă aceasta?
-
3. Care din volumele Angelei Marinescu sunt preferatele dumneavoastră şi ar putea fi incluse într-un ”top 3” al creaţiei sale poetice?
Melinda CRĂCIUN – Despre forţă, nebunie şi curaj
Un poet care declară că „Evoluţia mea a fost cea a unui om care vrea să se caute pe sine însuşi.” (Interviu cu Angela Marinescu: Totul este poezie, dacă te pricepi să vezi, de Filip-Lucian Iorga, în „România literară”, nr. 23, 2004) nu putea să rămână fără un jurnal destinat publicării. Jurnal scris în a treia parte a zilei, completează volumul de proză din seria de Opere Complete (Vol. III, Editura Charmides, 2016, ediţie la care voi face referire în această lucrare, dar cartea a văzut lumina tiparului în 2003), propunând cititorului o proză ce s-ar presupune confesivă, plasată sub umbrela încăpătoare a genului diaristic. Cum, însă, în opera Angelei Marinescu, nimic nu e ce pare a fi, nici jurnalul nu e confesiunea de budoar cu care ne-am obişnuit la majoritatea autorilor de jurnal. Titlul textului trimite, cu certitudine, înspre poetica genului. „Nici o pagină de jurnal nu e scrisă, metaforic, la lumina zilei, ci la întuneric, şi luminată, spiritual, de o lampă de birou. Chiar atunci când notează febril, în primele minute de după răsăritul soarelui, un eveniment «jurnalier», autorul face noapte în jurul său, adică impune artificial oprirea timpului pentru a-l putea comenta. El creează automat «noaptea», id est orele veghei, fără de care ar fi imposibilă orice notaţie.” (Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei, ed. Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 138.) Opinia lui Mihai Zamfir pune în discuţie un aspect legat de momentul creaţiei şi de latura umană ce se manifestă atunci. Ştim de la diarişti că, în general, notaţiile în jurnal sunt făcute seara, în mare singurătate, atunci când fiinţa se eliberează de toate crispările, întunericul favorizează ideea de intimitate şi caietul primitor îi permite orice tip de eliberare. Dacă ar fi să-l credem pe Bachelard, se instituie, practic, starea de reverie, iar „în reveriile noastre, în marea singurătate a reveriilor noastre, când suntem atât de profund eliberaţi, încât nici nu ne mai gândim la rivalităţile posibile, tot sufletul nostru se impregnează de influenţa lui anima.” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 68.) Partea a doua a titlului, Jurnal scris în a treia parte a zilei (s.n.) trimite, cu siguranţă, înspre astfel de teorii care ajung la concluzia că notaţiile intime se scriu „noaptea”. Spiritul ludic e evident în titlu, deoarece avem de-a face cu un text cerebral, cu autoanalize lucide, cu opinii pertinente, de care, cu certitudine nu e responsabilă anima. Resorturile intime ale textului diaristic sunt mânuite cu atâta abilitate, încât nu putem acuza textul de artificialitate. Autoarea e perfect conştientă de ceea ce face prin intermediul textului cu cititorul său, asemenea păpuşarului dibaci, ce cu greu se vede în spatele marionetelor sale. Citește în continuare →
Andreea POP – Poetica undergound, politica de autoflagelare
Apariţia în 2015, în două volume de Opere (Subpoezie I şi II, Editura Charmides, Bistriţa), a poeziei Angelei Marinescu a fost echivalată în unanimitate cu un eveniment editorial, unul ce aşeza într-o formă definitivă un proiect literar care de aproape cincizeci de ani îşi exorcizează „neaşezatul”. Cel de-al treilea volum al seriei (şi ultimul), recent publicat, adună sub titlul de „Proză” eseurile critice şi pe cele intime din Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă (1997), Satul prin care mă plimbam rasă în cap (1997) şi Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003). Extensie naturală a liricii, căci revendicate tot de la un imaginar „metalic”, şi breviar de creaţie, simultan, ele prelungesc în plan teoretic nu doar o psihologie poetică şi intelectuală, ci şi una profund interioară. Toată această triadă fundamentală se vede foarte limpede în eseurile din Satul prin care mă plimbam rasă în cap, în care delimitarea e operată chiar de către poetă prin ramificarea textelor în două secvenţe – prima împărţită între meditaţia poetică şi comentariul social, a doua dedicată exclusiv notaţiilor intime pe teme diverse. Cele mai multe dintre ele au fost scrise între 1986 şi 1991 şi publicate fie prin reviste ca Vatra (majoritatea), Luceafărul, România literară, 22, Contrapunct, fie nepublicate (vreo două). Fără a se supune unui criteriu cronologic precis, în afară de acela menţionat anterior, ele traduc procesul lucid al sondării propriei interiorităţi în lupta neobosită cu lumea „de-a dreptul şi pentru totdeauna/, imperfectă” prin postularea negaţiei absolute şi a denunţului imposturii de orice fel, fie ea morală ori estetică. Toată această linie de conduită funciar „sanitară” nu e îndreptată strict spre exterior, ci recompune cu luciditate şi fragmente din „dosarul” personal şi de creaţie al poetei printr-un proces de sondare viscerală care scoate în relief centrele nervoase esenţiale ale gândirii acesteia. Între ele, ca o constantă, revine preocuparea pentru actul poetic, care se concretizează în aceste eseuri în câteva pagini care ar putea prea bine să ţină loc de un ghid de orientare pentru poeţii mai tineri (amintesc, oricum, pe alocuri, de „intervenţiile” similare ale lui Alexandru Muşina). Citește în continuare →
Violeta SAVU – Basaraba Angela
E o îndrăzneală să vorbeşti despre Angela Marinescu. Nu-mi este uşor să o fac, cu atât mai mult cu cât nu consider că am apetenţe pentru critica literară. Dar admir mult poetul Angela Marinescu şi de aceea am acceptat să răspund invitaţiei lansate de Revista Vatra. Admir poezia Angelei Marinescu, dar nu o iubesc, de altfel scopul poetei nu este de a obţine dragostea cititorului. Nu vrea să seducă, dar vrea să provoace (stări, controverse, idei, reacţii), iar asta îi iese nemaipomenit de bine. De ce nu iubesc poezia Angelei Marinescu? Pentru că este întunecată, otrăvitoare, amară, dură, pentru că încontinuu e prezentă boala. Este înspăimântător de realistă. Atunci când spune „mâna mi se umflă, de la-ncheietură, când scriu” nu e deloc o metaforă. I se întâmplă asta, pe viu, în momentul când scrie. Mă sperie forţa şi ferocitatea acestei poezii. Nu poţi iubi ceea ce te sperie, poţi fi însă copleşit şi fascinat. Citește în continuare →
Laurenţiu MALOMFĂLEAN – Poezia NU
„aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/
nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic.”
(Lumina dimineţii)
A devenit un clişeu să observi că Angela Marinescu s-a reinventat mereu, ca un Morfeu de sex feminin. Poezia tânără, că vorbim despre tinerele poete şi tinerii poeţi, pe atunci, din generaţiile ’70, ’80, ’90, 2000, ba chiar dintre cei care încep să scrie în zilele noastre, a supt rând pe rând de la pieptul poetei. Nu miră deloc prin urmare că primul său volum de opere complete, din cele trei apărute la Charmides anul trecut cu titlul Subpoezie, structurat de altfel după ordinea inversă a vârstelor poetice, pe care le reia astfel da fine al capo, debutează cu ultima culegere originală de versuri a scriitoarei, şi anume Intimitate (publicată de aceeaşi editură bistriţeană în 2013, drept cap de afiş al unei colecţii numite Clandestin). Ba mai mult, şocanta fotografie cu Angela Marinescu, persoana în piele şi oase, nu poeta, nu autoarea, dezvelindu-şi într-un veritabil manifest imagistic sânul extirpat, cu o privire ce te poate face să îţi imaginezi că şi-a muşcat singură din sân precum un şarpe coada, nu putea decât să-i stârnească într-un fel sau altul pe reprezentanţii autenticismului tot mai nud al poeziei actuale, demonstrativă până în pânzele albe. Şi chiar despre acest volumaş va fi vorba în eseul de faţă.
Claudiu KOMARTIN – Material radioactiv
Intimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeţi români contemporani care vor rămâne.
Printre cunoscătorii pasionaţi ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare şi un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăşi de la un volum la altul şi a avut o influenţă decisivă asupra unei bune părţi a poeziei scrise la noi după Revoluţie. Citește în continuare →
Andrei MOLDOVAN – Sângele albastru al poetei
Nu este lipsit de interes să revezi începuturile poetice ale unui scriitor precum Angela Marinescu, mai cu seamă că apariţia a trei volume de opere complete, dublată de mărturisirea că nu va mai scrie poezie invită la consistente evaluări în care, de cele mai multe ori, greutatea cade pe rezultatele unei deveniri lirice. Poeta însăşi afirmă că debutul său poartă semnele unor căutări, cu accente pe care mai degrabă le-ar da uitării, cum ar fi prezenţa frecventă a melancoliei, să zicem. Nu vom urma neapărat opiniile poetei despre propria-i creaţie, exprimate în câteva eseuri, dar şi în interviurile date. Despre Angela Marinescu s-a scris mult şi s-au emis judecăţi critice de o mare diversitate de-a lungul carierei sale scriitoriceşti de aproape patru decenii. Dacă autoarea afirma: „Primele mele patru volume, Sânge albastru, Ceară, Poezii şi Poeme albe sunt de un inefabil, ca să zic aşa, indestructibil. Acolo am făcut şi nu am făcut poezie. Acum nici nu mă mai recunosc în ele, deşi am păstrat, în parte, o oarecare naivitate, ca oricare om care e dotat şi cu aşa ceva. Eu, însă, am evoluat.” (România literară, 2004, nr. 23, interviu realizat de Filip-Lucian Iorga), Nicolae Manolescu este ferm când spune că întreaga creaţie a poetei este „remarcabil de unitară”, admiţând că există doar „unele modificări de atitudine sau de tonalitate” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5secole de literatură, Editura Paralela 45, p. 1080). Cunoscând opiniile autoarei exprimate în eseuri, ca şi în interviul mai sus citat, N. Manolescu precizează, pe bună dreptate, încă de la început: „Nimeni nu se aşteaptă să existe o concordanţă strictă între lirica unui poet şi punctele de vedere teoretice pe care el le-a exprimat: cu toate acestea, ar fi cel puţin la fel de ciudat să nu existe absolut nicio legătură între unele şi altele.” (Ibid.) Citește în continuare →
Florin-Corneliu POPOVICI – Autoscopia suferinţei
Angela Marinescu reprezintă pentru poezia românească, tot ceea ce reprezintă Max Blecher pentru proza interbelică. Ceea ce îi uneşte pe cei doi, dincolo de scriitura sub semnul suferinţei, este uluitoarea capacitate kafkiană de „a se instala în nenorocire”, aşa cum inspirat detecta Ovid. S. Crohmălniceanu esenţa Inimilor cicatrizate. Sub aspectul mesajului tern, sumbru, făcând abstracţie de forma scriiturii, Subpoezie (poemul care dă titlul celor două masive volume adunate sub auspiciile operelor complete) este un fel de Inimi cicatrizate în versuri, un Corp transparent în care biografia scriitoarei este „la vedere”, fără ascunzişuri şi fără ocolişuri, după cum este şi fotografia alb-negru din debutul volumului întâi care o înfăţişează pe Angela, cu sânul drept extirpat, consecinţa unei masectomii. Există două posibile explicaţii ale semnificaţiei titlului: una, prin care poeta îşi plasează cu bună ştiinţă poezia pe un plan inferior, pe un plan secund, la nivel de „dedesubt”, de underground, de minuspoezie (a se vedea tonul melancolic, devitaliza(n)t, lipsit de bucuria lui a fi), de poezie care nu se recomandă a fi citită pe stomacul gol sau în plină exuberanţă; a doua, datorită „contaminării” poemelor cu biografia poetei, de unde şi poezia „masectomică”, ecorşată, lipsită de lirism, de po(i)etic. În ambele sensuri, este vorba de o poezie „masculină” (deloc întâmplător, obsesia masculinului, dorinţa de a se fi regăsit în postura virilă a sexului opus, traversează întreaga poezie în discuţie), de femininul masculinizat: „mă simt vinovată că nu am fost/de la început/aproape un bărbat” (Fuga postmodernă XIV). Citește în continuare →
Ioana Zenaida ROTARIU – Feminitatea devastată de întuneric
revistavatra.org 