Radu VANCU – O Cola la Kranevo

vancu

 

Dobre vecer, „meștere al fulgului de zăpadă”, și al

fulgilor de sare de pe pielea arămie a adolescentelor

bulgăroaice de la Kranevo, și al fulgilor de sare din

saramura bulgărească, și al tuturor fractalilor, bulgărești

sau nu, văzuți sau nu, trecuți vreodată prin unda gravi-

tațională a inimii sau nu. Dobre vecer.

Citește în continuare →

Magda CÂRNECI – Omul vieţii tale

carneci

 

Auzi o voce într-un magazin, întâlneşti fără să vrei o privire

  care te atinge pînă-n străfunduri, te înmărmureşte

şi fulgerător ştii, ştii profund, ai dat peste omul vieţii tale

  bărbatul demult aşteptat, îndelung căutat

    ţi-a fost în fine trimis, cînd nu mai credeai că se poate

şi tocmai atunci eşti obosită peste măsură, nu te-ai machiat

     părul nu ţi-e spălat, eşti numai în tee-shirt şi blugi

 

 

În zgomotul magazinului rămâi nemişcată, încerci să gândeşti

priveşti pe furiş către bărbatul acela

– el caută un produs pe un raft, e preocupat, nu te vede –

dar tu ştii, ştii irevocabil, profund

el e omul vieţii tale, simţi fără să înţelegi

intuieşti o transfigurare

Ceva magnetic te leagă invizibil de el, te atrage puternic

încerci să găseşti o apropiere, o cale, te prefaci

că şi tu cauţi produsul acela

 

 

Deja omul vieţii tale a plecat mai departe

iar tu îl urmezi fără grai, nici nu i-ai văzut bine chipul

dar alura lui, chiar din spate, îţi indică enigmatic, definitiv

– el e omul vieţii tale –

îl fixezi cu privirea, dar el nu simte nimic

Şi oboseala ta e din ce în ce mai puternică

un fel de somn se lasă greu peste creier, caşti şi îţi vine

să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi

El e omul vieţii tale şi nu ştie, nu simte

iar tu nu erai pregătită, erai adormită, nu mai sperai –

privirea lui te-a atins pînă în străfunduri

ţi-a dat certitudinea aceea intensă, absurdă

bucuria enormă este posibilă

armonia totală este posibilă

El e omul vieţii tale, bărbatul îndelung aşteptat

inima strânsă te doare, ai vrea să vorbeşti

nu găseşti cuvinte, totul pare ridicol

Îl urmezi de la mică distanţă – îţi aminteşti brusc

de parabola celor cinci fecioare nebune

care au uitat să-l aştepte pe mire cu candela plină, aprinsă

când el a venit pe neaşteptate şi le-a frânt inima

 

 

Acum ştii – şi cu pieptul în flăcări

mută ca o umbră cenuşie din lumea cealaltă

îl urmezi pe cel care se îndepărtează vertiginos

printre culoarele magazinului

fără să-i poţi striga, chiar de departe

Eşti omul vieţii mele, eşti împlinirea mea

eşti infinitul meu, dezmărginirea –

Te-am aşteptat cât am putut, m-am pregătit cum am ştiut

– am uitat, mi-am amintit, iar am uitat –

Nu vreau să te mai ratez. Eşti gloria lumii.

Acum eşti aici. Te-am recunoscut. Vino !

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Aurel PANTEA – Katiei

aurel pantea

Atît de subţiri sunt, uneori, graniţele

dintre ceea ce suntem,

acum,

şi ceea ce nu vom mai fi,

încît intrăm, fără să ştim,

în tăceri fluide,

de unde doar o voce a cuiva, ce ni s-a dedicat cu totul

ne mai poate întoarce.

Simţim chemarea ei dintr-un trecut

în care locuiam

şi care, parcă speriat

de acele tăceri fără capăt,

ne inundă cu atîtea amintiri

că putem face drumul îndărăt,

purtînd păreri de rău şi chemări abia născute, şi promisiuni

despre care n-avem de unde şti

că s-ar fi împlinit vreodată

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Claudiu KOMARTIN – Komartin. O genealogie (după John Robert Colombo)

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

1.

Stră-străbunicul meu era țapinar

prin pădurile din

Transilvania habsburgă.

Prindea buștenii cu căngi

și frânghii și îi ducea în jos,

pe râu, până când într-o zi

a cunoscut o fată austriacă

deșteaptă și educată

care nu prea era de nasul lui.

Au avut împreună trei fiice

și un băiat. Cândva înainte

de 1900 s-au hotărât

să coboare-n Regat.

Nu știu ce-a fost în capul lor.

2.

Singurul lor fiu, muncitor

într-o uzină interbelică

din Craiova, s-a însurat cu Suzana,

despre care și azi se

bănuiește că ar fi fost evreică.

Dacă era așa, a păstrat foarte bine

secretul. Străbunicul

era un bărbat dur și își ieșea ușor

din fire. Cel puțin așa și l-au

amintit, multă vreme, cu toții.

3.

Pe băieții lui nu cred să-i fi

îmbrățișat vreodată.

Dacă unul dintre ei vorbea

la masă neîntrebat sau doar

scăpa furculița din mână,

răsturna masa și-i lua pe toți la omor.

Așa erau vremurile, adaugă

în capul meu o voce de om

bătrân și blazat.

4.

Bunicul s-a născut la Craiova

era blond și zvelt și a făcut carieră

ca dansator.

A murit înainte să împlinească 40,

doborât de un glonț într-o pădure

asemănătoare acelora

pe care bunicul lui le știa

foarte bine. De împușcat

l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,

care-a murit și el după câteva luni.

Atunci au înțeles Komartinii

cum e când vânătorul devine

vânat.

5.

Bunicului din partea mamei i se

Spunea în satul ăla sărac din sud

„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l

mai amintește nimeni de mult,

dar când am ajuns la Istanbul

toți bărbații trecuți de 60

pe care-i întâlneam

jucând table și bându-și

tacticoși ceaiul la câte o

măsuță de pe malul Bosforului

semănau al naibii de bine cu el.

6.

La bătrânețe era omul cel mai

elegant din tot cartierul. Femeile

se pierdeau când le saluta în

drumurile matinale spre piață,

în costumul lui aranjat perfect,

cravată, butoni auriți,

cu mustața lui tunsă perfect,

cu pantofii lustruiți ca ai unui

wiseguy din Goodfellas.

Nici el nu știa cum se pronunță

exact numele ginerelui său,

și apoi al nepoților, așa că

îmi puteți spune cum vreți,

dacă e Komartín sau Komártin,

asta mă lasă rece.

7.

Taică-miu blond, cu ochii

albaștri, rebel adus cu picioarele

pe pământ de o școală militară

severă, mama brunetă,

cu păr ondulat și trăsături

orientale, când era tânără

se prezenta drept Cora Vaianis

și povestea că-i născută

în Salonic.

L-a visat pe tata în noaptea

de Sânziene, iar când

bărcile li s-au întâlnit pe

lacul din Cișmigiu, a știut

că-i mâna sorții la mijloc. Avea

19 ani. A aflat ea mai apoi

în ce s-a băgat.

8.

Născut în București, crescut

într-un cartier proletar

pe atunci mai nesigur și violent,

uneori mă simt aproape de

Marmara, de Anatolia,

de Insulele Prințeselor,

alteori de Viena și de

Karintia, de Lacul Amara,

de Dunăre,

câteodată de amintirea

Pădurii Nebune.

Mi-a fost mereu bine

sub Tâmpa și la Sibiu, dar

am fugit ca de dracu

de Pietricica. N-aș fi avut

motive serioase și totuși.

Niciodată un Komartin n-a

fost așa de speriat de o

pietricică.

9.

În vinele mele curge

când mai repede, când

mai încet, un sânge

de ungur, de austriac,

de valah, de tătar.

Câteodată se amestecă

și ies niște-ncurcături

de mai mare frumusețea.

10.

Dacă asta înseamnă să fii român,

atunci sunt român și

până la urmă

poate c-o fi vreo rațiune în asta.

 

 

[Vatra, nr. 12/2015]

Teodor DUNĂ – vărsare de oameni

în curând lumea se va umple de oameni.

oameni până și în crăpăturile pereților,

în fisurile asfaltului, sub prag, în tivul rochiei.

ca o furtună de nisip

acoperind spațiile și spațiile dintre spații.

și unde înainte era un pahar gol,

acum e un pahar plin

cu oameni înghesuiți.

și unde înainte era un tobogan ruginit,

acum e un morman

rostogolit de oameni.

și unde înainte era un sertar cu linguri,

acum e un vagon de oameni stând

cu gurile larg deschise.

apoi oamenii se vor umple de oameni.

în ridul de tristețe, în cicatricea de pe genunchi,

în cuta burții,

buchețele multicolore de foarte mulți oameni

încălecându-se, mușcându-se,

înălțându-se în mici mușuroaie.

și nu apucă bine să se termine un om că începe altul.

abia se ivește celălalt om că imediat e acoperit de altul,

într-o revărsare tulbure a cărnurilor.

și sunt atât de întrepătrunși că se văd doar câteva

fâșii înnodate de piele.

fluvii de oameni, blocuri uriașe de oameni.

unii mulțumiți și livizi, alții izbindu-se cu furie

de singurul loc rămas gol.

[Vatra, nr. 10-11/2015]