Notă liminară la o genealogie argheziană

Am primit de curând, de la un scriitor maghiar, un material care mi se părut îndată suficient de interesant şi, într-un fel, chiar surprinzător pentru a-l propune imediat spre publicare în Vatra.

Calea pe care a sosit textul la redacţie nu e lungă, fiind totuşi destul de semnificativă ca să merite a fi descrisă. Au fost două filiere. De la prozatorul stabilit la Miercurea Ciuc, Ion Nete, la Dan Culcer. Acesta a propus textul redacţiei, prin Virgil Podoabă care s-a consultat şi cu Al. Cistelecan. Pe o altă filieră, de la nu ştiu cine, poate chiar de la autor, Ferenczes, studiul a ajuns la fostul secretar de redacţie al Vetrei, Kocsis Francisko. Acord total, toţi cei pomeniţi socotesc publicarea necesară şi binevenită. Se pare că şi alte reviste româneşti l-ar fi primit dar, din motive ne-exprimate însă previzibile, legate de prejudecăţi, zic, după ce am citit textul, nu au catadicsit nici măcar să-l refuze clar şi elegant.

Subiectul poate fi considerat delicat doar dacă pornim de la presupunerea aberantă că autorul studiului ar vrea să demonstreze, evocând o ipoteză biologistă, ca să nu zic rasistă, că nu cultura ci genele sunt purtătoarele şi transmiţătoarele identităţii spirituale, naţionale, că un mare scriitor român este de fapt maghiar, ba chiar secui, prin simplul fapt că maică-sa a fost o secuiancă emigrată la Bucureşti, ca atâtea alte secuience tinere în căutare de lucru, de fapt, şi care, în oraşul pierzaniei, ar fi căzut în păcat cu „angajatorul” român.

Pentru un intelectual maghiar ar fi ridicol să-l eticheteze pe Petőfi Sándor drept poet sârb, pe baza faptului că numele de familie originar al acestuia fusese Petrovici. Nu ştiu dacă poetul naţionalismului revoluţionar maghiar vorbea acasă şi limba sârbă, nu am aflat că ar fi a urmat vreo şcoală sârbească. Dar scria poezie într-o limbă maghiară exemplară, avântată şi modelatoare pentru mulţi dintre descendenţii săi spirituali, chiar poeţii maghiari de „pură” sorginte altaică din grupările etniste constituite cândva sub semnul Păsării Turul (Turul Madár).

Familia lui Mihai Eminescu se numea Eminovici. Dar Eminescu a scris Doina. Scriitorul şi traducătorul Ioan Radin-Peianov, originar din Banat, vorbea acasă sârba iar cu prietenii români, româna. Dar a urmat facultatea de filologie la Cluj, în limba română. A scris proză scurtă în română. A tradus din rusă (Daniil Harms) şi din sârbo-croată texte importante, îmbogăţind astfel relaţia culturii române cu două mari culturi vecine. Ştefan Borbély este un excepţional eseist şi critic literar, format în cultura universală şi scriind mai ales în limba română. Sunt destule exemple de evocat pentru a depăşi orice interpretare etnistă a descoperirii genealogice propuse. Există documente inedite.

Numele Arghezi a prilejuit diverse speculaţii cu privire la originea „pseudonimului”  care de fapt s-ar dovedi ca fiind numele de familie real – Ergezi – uşor modificat al unui copil din flori, nerecunoscut de tată. Iată deci o reală şi importantă contribuţie, a unui maghiar (secui!) studios şi tenace, la genealogia unui mare poet român. Şi un exemplu de „colaborare” maghiaro-română la producerea unui poet român.

Textul maghiar a apărut deja. Să-i mulţumim autorului pentru că a dat un răspuns, definitiv probabil, la întrebarea ciclică, fără răspuns plauzibil până acum, privitoare la originea pseudonimului literar al fiului – născut în afara căsătoriei – dlui Theodorescu cu domnişoara Ergezi, cunoscut pe meleagurile României ca poetul Tudor Arghezi, cel mai important creator, pentru evoluţia stilistică a limbii române, a poeziei române, după Eminescu.

În loc să ne cabrăm construind ipotezele unei acţiuni conspirative, prin care nouă, românilor, ni se răpeşte Poetul, ar fi util să ne aducem aminte de studiile contradictorii şi polemice privind istoria şi demografia celor Trei Scaune, pentru a sublinia că tezele „puritane” izolaţioniste, nu au ce căuta nici în demografie, nici în antropologie, nici în istorie, nici în geopolitică, cu atât mai puţin în artă, unde încrucişările creatoare au fost mai întotdeauna productive.

Dan Culcer, martie 2015

P.S. Printre documentele din arhiva mea se află un extras de revistă, intitulat  Mitul „tatălui” în poezia argheziană, al unui studiu de George Munteanu. Studiul fusese trimis de autor cu următoarea dedicație: „Domnului Virgil Ierunca – gratitudine pentru nişte cuvinte spuse de Domnia sa şi pe care le va fi uitat, căci erau spuse aşa … «din mers»” 5 octombrie 1995 George Munteanu. Extrasul mi-a fost dăruit de destinatar.

Cum se va vedea, subiectul tratat este complementar la studiul lui Ferenczes István. E vorba – scrie George Munteanu – „de debutul liric al lui Tudor Arghezi cu poezia Tatălui meu, apărută în nr. 9 din 1896 al publicaţiei macedonskiene Liga ortodoxă” Poezia, mereu neglijată de cercetători, este o referinţă  autobiografică limpede.

Tatălui meu: „E prea târziu să mă iubești;/ Mai stai puţin să te gândeşti./ Nu te-au mişcat, – sunt câţiva ani –/ Plânsoarea mea. Setea de bani/ Te-a cucerit şi te-a furat/ Şi pentru dânşii m-ai uitat – Mai stai puţin să te gândeşti,/ E prea târziu să mă iubeşti”.

George Munteanu ne reaminteşte că romanul Ochii Maicii Domnului poate fi citit şi chiar trebuie să fie citit şi în acest registru autobiografic.

(dan culcer)

 

 

FERENCZES István

 

Arghezi / Ergézi

 

Motto: „Mi-e frică, mamă,

 Să-mi amintesc şi cum mă chiamă,

 Mi-e frică, mamă,

 Când mă goneşte, când mă chiamă,

 Şi când mă uită, că şi-atunci mă ştie.

 Mi-e frică de condei şi hârtie.”

În anul 1962, poetul Kányádi Sándor i-a făcut o vizită confratelui de breaslă, Tudor Arghezi, la locuinţa din Bucureşti. I-a dus, în dar, poezii ale poetului român, traduse de el, printre care şi unele apărute pentru prima dată în limba maghiară. Cu ani în urmă, când autorul prezentului studiu îi lua un interviu detaliat poetului Kányádi Sándor, la împlinirea a 80 de ani, intervievatul cunoştea, încă, putând recita, pe de rost, poezia „Mi-e sete” a lui Tudor Arghezi, pe care o tradusese, poezie pe care o redau în continuare: „Tânjesc pe-ndelete./ Mi-e foame, mi-e sete,/ dar n-aş putea, poate, să-i spui/ Orişicui/ Ce hrană/ Mă poate nutri şi ce mană./ Am pâine, merinde şi vin./ Pătulul mi-e plin./ Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug./ Cirezile mug/ De ugerii grei:/ Mulgi câte ciubere şi doniţe vrei./ Nici vechea prisacă/ Nu-mi este săracă/ Şi am în cămară/ Şi miere amară,/ pe lângă bucate./ /Mi-e silă de toate,/ De rău şi de bine./ Mi-e foame şi sete de tine.”

„Oare ce-şi doreşte, de ce licoare îi e sete unui poet octogenar, consacrat – m-a întrebat Kányádi, insuflându-mi şi răspunsul -, dacă nu de libertate?”

În 1962, la Mărţişor (denumirea locuinţei poetului din Bucureşti – n. a.), Arghezi îl întâmpină călduros, cu multă amabilitate, pe tânărul poet maghiar din Transilvania, întrebându-l dacă ştie limba română.

– Puţin – îi răspunde Kányádi.

– „Én is tudok kicsit magyarul. Emberek vagyunk, megértjük egymást.”¹ După această replică, neaşteptată, gazda întoarce vorba în limba română, aducându-şi aminte de apele minerale de la Băile Homorod cu care, în timpul copilăriei, nu o dată, îşi potolise setea. „Dacă treci pe acolo, să bei şi în sănătatea mea” – îşi îndeamnă confratele mai tânăr. Mai mult, înşiră, din memorie, satele secuieşti de pe valea Homorodului Mic: Oklánd, Karácsonyfalva, Homoródalmás, Lövéte, Szentkeresztbánya, Kápolnásfalu, Homoródfürdő. Satele – bineînţeles – sunt amintite sub denumirea lor original-maghiară, din simplul motiv că, prin anii 1880-1890, pe când copilul Ion N. Theodorescu cutreiera aceste meleaguri, aşezările respective nu dispuneau încă de traducerea denumirilor în limba română.

Oricum, trebuie să fie ceva la mijloc, atunci când un om în vârstă, (împlinise 82 de ani), rosteşte cuvinte şi propoziţii aşa de curat în limba maghiară, cândva trebuia să fi fost deosebit de ataşat de această limbă. Kányádi, după toate acestea, a rămas cu impresia (poate că şi poetul i-a sugerat raţionamentul) că Arghezi, pe când era copil, fusese adus aici, de către slujnica secuiancă a familiei, în timpul vacanţelor de vară, astfel, putându-se explica şi învăţarea de „puţină limbă maghiară”.

Tudor Arghezi, în tot decursul vieţii sale, a făcut referiri sumare, succinte – sfiindu-se!!! -, privitoare la situaţia sa familială, descendenţă, părinţi, fraţi, originea numelui de poet, într-un cuvânt, despre viaţa sa particulară. Deci a avut grijă să spună cât mai puţin! La Bucureşti – cei avizaţi – mai cleveteau una şi alta despre el, într-un fel de bârfă. În viaţa literară bucureşteană circula zvonul – un fel de „secret” ştiut de toţi – cum că Tudor Arghezi, unul dintre cei mai de seamă poeţi români, a fost copil din flori.

Plină de secrete, de enigme, taine sau mistificări voite, viaţa şi opera lui Tudor Arghezi a pus şi pune în dificultate literaţii, cercetătorii şi biografii preocupaţi cu studiul acestora. Mistificarea biografiei pare a fi făcută cu contribuţia, din plin, a însuşi poetului, deoarece a ocolit pronunţarea adevărului pur, tăinuind multe date biografice sau prezentându-le, de fiecare dată, în mod diferit, după cum se spune: a preferat evazivul în locul adevărului. Rezultând, în cele din urmă, o învălmăşeală totală!

Cercetările bibliografice propriu-zise şi dezbaterile pe această temă demarează pe la mijlocul anilor 1970, în perioada imediat următoare trecerii în nefiinţă a poetului, intervenită în 1967. Cel care inaugurează dezbaterea cu privire la biografia poetului este profesorul istoric-literar Constantin Popescu-Cadem, prin publicarea unor documente de referinţă în paginile revistei „Manuscriptum”. În dezbaterea iscată pe această temă, până în 1980, se angrenează personalităţi de seamă ale literaturii, precum Vasile Sega sau Mircea Zaciu. Cu toată această mobilizare de forţe, în biografia poetului rămân multe puncte neelucidate. Cercetătorul cel mai tenace, în tot timpul dezbaterii, se arată a fi Constantin Popescu-Cadem, dovedindu-se capabil şi de auto-corecţie, întrucât, la ivirea de noi documente, îşi supune reviziei concluziile anterioare, iar în capitolul 19, intitulat „Tudor Arghezi, legendă şi adevăr în biografie” din „Document în replică”, publicat în 2007 (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2007), trece în revistă, poate în mod exhaustiv, toate „legendele de baştină” ale poetului. Ar fi anevoioasă întocmirea nomenclatorului cu numele tuturor cercetătorilor literari care au avut ca preocupare bibliografia argheziană, fie ei contemporani sau cercetători „outsideri” de mai târziu. Cel mai recent, un tânăr doctorand al Universităţii din Bucureşti, Anghel Mirel a publicat lucrarea: „Viaţa lui Tudor Arghezi” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012). Exemplarele lucrării fiind vândute în câteva zile, în prezent este socotită o ediţie rarisimă. Tânărul cercetător face o sinteză a publicaţiilor anterioare, apărute pe această temă, rectificând în unele privinţe erorile predecesorilor. De fapt, au fost elucidate toate problemele bibliografice, exceptând, poate, una singură, cea legată de originea şi identitatea mamei poetului.

Problematică, după cum se vede, aflată şi în preocupările noastre.

 

Un tată „zevzec”

 

Identitatea tatălui lui Arghezi a fost elucidată, în mod univoc, de către profesorul Popescu-Cadem, deşi, cum reiese de altfel din lucrarea menţionată, nu este vorba de o rezolvare simplă, uşoară. Deoarece poetul, într-un interviu dat în 1956 lui Horia Oprescu, afirmă că el s-a născut la 21 mai 1880, fiind unicul fiu al numitului Nae Theodorescu, născut în Cărbuneşti, judeţul Gorj, cel care se ocupa mai înainte cu arenda terenurilor agricole, însă – la bătrâneţe – datorită firii sale descurcăreţe a fost admis ca funcţionar într-o bancă. Cercetătorul – pornind de la datele înscrise în certificatul de naştere al poetului – argumentează faptul că nu se poate trece atât de uşor peste paternitatea poetului. Popescu-Cadem publică certificatul de naştere al poetului, descoperit în 1974, din care aflăm următoarele:

 Registru stării civile [Notat ulterior]

 Pentru născuţi N[umăr] î[nregistrare] 839/10.v.1956

 Ss. indescifrabil

 Înt[rat] cu nr.834697/iii.1956.14

 Ss.indescifrabil

 [Nr. Curent]

[Prenumele] Ion 542

[Fiul lui] Nae Din anul una mie opt sute optzeci, luna

[Numele] Theodorescu mai[,] ziua douăzeci şi patru[,] la ora

[Profesia] Comersant douăsprezece şi jumătate din zi. Act de

[Copil] Legitim naştere copilului Ion [,] de sex

 [notat ulterior] masculin[,] născut în Bucureşti [,]

Schimbat numele din [i]eri la ora şase a.m. [,] în casa

Theodorescu în părinţilor săi din suburbia Icoanei

Arghezi, iar pre- str[ada] Ţărani.nr.46, fiu legitim al

numele din Ion în D[omnu]lui Nae Theodorescu de ani

Tudor, conform treizeci şi unu[,] comersant[,] şi al

actului de schimbarea D[oamn]nei Maria[,] de anu optsprezece

numelui nr.44 din 9 după declaraţiunea făcută de tatăl care

Mai 1956, inregistrat ne[-]a prezentat copilu[l].Martori au

la Comitetul Executiv fost D[om]nu[l] Theodor Vrabie de ani

al Sfatului Popular al treizeci şi şase, comersant din str[ada]

Raionului Stalin, în Romană no.92 [,] şi D[om]nu[l]

baza deciziei nr 385 Petrache G. Meschianu de ani

din 16 aprilie 1956 douăzeci şi şase, funcţionar din

dată la direcţia str[ada] Ţăran nr.27[,] care au

G[enera]l[ă] a miliţiei subscris acest act după ce li s[-]au citit

D.e.p. Reg.nr.23494 împreună cu noi şi cu declarantul.

Din 9 mai 1956. Constat după lege de noi Dimitrie

[ştampila oficiului Brăescu[,] ofiţeru[l] stări[i] Civile din

Stării civile] Bucureşti[,] circumscripţia II.

(notat ulterior): Declarantul;ss Nae Theodorescu

Conf,Adr(e)s(ei) Martori:ss.Theodor Vrabie şi P.G.

16841/1967, sect(or) Meschianu

 Bu(ureşti) Ofiţer:ss.D.Brăescu

 Arghezi Tudor a încetat din viţă

 La 15 VII.1967 la Bucureşti

 Actul nr.1026

Acest document conţine, aşadar, şi notificarea, autentificând schimbarea numelui viitorului poet. Decizia nr. 385/16 apr. 1956 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular din Raionul Stalin (Braşovul de azi – n.a.) aprobă schimbarea numelui de familie din Theodorescu în Arghezi şi a prenumelui din Ion în Tudor.

Nu intenţionez să mă amestec până în cele mai mici amănunte în problematica paternităţii poetului. Această temă este rezolvată de profesorul Popescu-Cadem. Eu ţin să evidenţiez, doar, faptul că data naşterii înscrisă în certificatul de naştere al copilului nu coincide cu cea mărturisită de poet, mai mult, nici soţii menţionaţi, ca locatari sub numărul 46 din strada Ţăranului nu sunt identici cu părinţii poetului. Nae Theodorescu, cel domiciliat, sub acest număr, era militar de carieră, sergent la roşiorii de jandarmi, iar soţia sa, Maria Iliescu, în vârstă de 16 ani şi jumate la căsătorie, era fiica unui proprietar înstărit de birje şi grajduri. Din căsnicia lor se nasc doi copii, o fată, Maria, în 1876 şi un fiu, Gheorghe, cu data naşterii: 29 ian. 1879. (Să specificăm, deci: e imposibil ca Maria să nască şi în mai 1880.) Sergentul, în răstimpul când soţia sa este gravidă cu cel de-al doilea copil, îşi părăseşte familia, ajunge la Tulcea, unde, folosindu-se de martori falşi, obţine divorţul. Este cât se poate de clar că din această căsnicie nu putea să se nască viitorul poet. Tatăl copilului este un alt ins, cu numele de Nae Theodorescu, cel care cu adevărat este „comersant”, iar, potrivit actului, el este acela care în mai 1880 anunţă copilul născut, cineva semnează actul, dar semnătura nu coincide cu cea a sergentului nominalizat în certificatul de căsătorie, nici cu iscălitura celuilalt Nae Theodorescu de mai târziu, tatăl.

E un lucru cât se poate de clar că şi în privinţa certificatului de naştere avem de a face cu o plastografie multiplă. Nu corespund nici adresele. Şi soţii menţionaţi în act stau în strada Ţăranului, dar sub numărul 22. Lucrurile nu sunt clare nici în ceea ce priveşte persoana, „cele două Marii”. Maria menţionată în certificatul de naştere are 18 ani, iar cealaltă Maria (fosta), soţie de sergent la data menţionată, ar trebui să aibă vârsta de 22 ani. Ei bine, cine o fi acest al doilea Nae Theodorescu­?

Nae Theodorescu­, celălalt, s-a născut în 1859 la Craiova, tatăl său, Tudor, este cojocar de profesie, iar pe maică-sa o chema Bălaşa. Soţia, după decesul soţului, împreună cu Nae, fiul său, se mută la Bucureşti, unde copilul se angajează ca ucenic de cofetar. După ce s-a eliberat, va fi coproprietar la o cofetărie. Devine independent, iar pe la 1878 deschide o prăvălie de dulciuri pe şoseaua Kiseleff. Aici „intră în imagine” adevărata mamă a viitorului poet, o slujnică secuiancă – ajunsă în capitală şi angajată la negustorul de mărfuri coloniale Manole Pârvulescu la „băcănia” acestuia numită „Steaua României”, de pe calea Victoriei. Distanţa între cele două unităţi comerciale menţionate nu este mai mare de 100 de metri. Această slujnică va rămâne însărcinată de cofetarul, pe atunci rentier, originar din Craiova.

Mai menţionăm, despre tată, că în 1883 o ia în căsătorie pe numita Anastasia (Zoe) Petrescu, din a cărei zestre considerabilă, cumpără prăvălia, devenind independent. Mai apoi se mută la Piteşti, obţinând în arendă moşii importante din satele învecinate, după care devine acţionar de bancă, pentru ca, în sfârşit, să ajungă funcţionar de bancă. Trebuie să admitem, spre onoarea lui Nae Theodorescu,­ că şi-a sprijinit, materialiceşte, copilul nelegitim, în mod regulat, cumpărându-i, în dar, chiar o motocicletă tip Harley Davidson, să aibă cum îşi vizita tatăl, mai des, la Piteşti, de unde se întorcea totdeauna, la Bucureşti, aprovizionat din plin. În 1896 însă, zărindu-şi fiul de 16 ani pe terasa unei cafenele, în tovărăşia lui Al. Macedonski, fumând şi consumând cafele, îl dojeneşte rău şi îi scade substanţial apanajul. Poetul, începător pe atunci, scrie o poezie plină de amărăciune: „Tatălui meu”, rupând relaţia cu părintele său natural. Iată un fragment: „E prea târziu să mă iubeşti,/ Mai stai puţin să te gândeşti. -/ Nu te-a mişcat, – sunt câţiva ani,/ Plânsoarea mea. – Setea de bani/ Te-a cucerit şi te-a furat,/ Şi pentru dânsa m-ai uitat. -/ Mai stai puţin să te gândeşti,/ E prea târziu să mă iubeşti. /…/ De-o fi senin sau înnorat,/ Urmează-ţi drumul apucat. -/ E prea târziu să mă rechemi,/ Eu sunt copil uitat de vremi./ Oh, lasă-mă să mor, să pier…/ Destule stele sunt pe cer./ Urmează drumul apucat,/ De-o fi senin sau înnorat.”

Fraţii vitregi

 

Atât, doar, despre tată, şi să vedem ce se ştie despre mama poetului!

Fratele vitreg, din partea tatălui, Nicolae N. Theodorescu­, îi divulgă lui Constantin Popescu-Cadem că în 1928 moare la Piteşti tatăl, însă va fi înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Renaştere-Colentina. La ceremonia de înmormântare participă şi poetul, consacrat recent cu volumul Cuvinte potrivite, însoţind o doamnă în vârstă cam de 70 de ani, pe care a prezentat-o, ca fiind mama sa. Această doamnă era de fapt Rozalia Arghezi, despre care ofiţerul de cavalerie află atunci că este mama poetului, care mai are şi din partea mamei un frate vitreg, numit Alexandru. Nicolae N. Theodorescu­ îl înştiinţează pe Cadem că Rozalia Arghezi a născut copilul mai în vârstă ca urmare a relaţiei cu Nae Theodorescu şi că, în familia tatălui, atât fiul, cât şi părintele, au tăinuit, cu discreţie, această realitate.

Popescu-Cadem se avântă, mai departe, pe drumul sinuos al descendenţei, căutându-l, în 1975, pe celălalt frate vitreg din partea mamei, avocat, pe atunci pensionar, Alexandru Arghezi Pârvulescu, în vila impozantă aflată la Buftea, lângă Bucureşti. Avocatul îl întâmpină, dând semne de reţinere, chiar suspiciuni, şi vrea să-l evite, afirmând că, despre poet, fratele său, a destăinuit totul şi a predat documentele, aflate în posesia sa, profesorului Şerban Cioculescu, cel care aparţinea cercului mai restrâns de prieteni ai poetului. În cele din urmă, însă, Alexandru face următoarele afirmaţii:

1. Că este frate vitreg, din partea mamei, cu poetul Tudor Arghezi;

2. Numele de familie Arghezi, purtat de poet, nu este un nume de artist, ci e, de fapt, numele real al mamei lor, scriitorul preschimbându-şi numele de familie al tatălui (Theodorescu) în numele de familie al mamei (Arghezi), iar prenumele de Ion cu prenumele bunicului, din partea tatălui: Tudor.

3. Rozalia Arghezi, mama celor doi fraţi uterini, s-a născut în jurul anului 1861 într-un oarecare sat numit Sechelisban din preajma Braşovului, din părinţii Ion Arghezi şi Sofia. A ajuns la Bucureşti pe la 1879, având pe atunci vârsta de 17 ani, angajându-se ca slujnică – cum obişnuiau să procedeze fetele din Transilvania sosite în Bucureşti – la negustorul de mărfuri coloniale Manole Pârvulescu, în vestita prăvălie, pe acel timp, numită „Steaua României”, de pe bulevardul Calea Victoriei. În vecinătatea acestei prăvălii lucra cofetarul Nae Theodorescu. Rozalia Arghezi s-a întâlnit cu Nae Theodorescu, frecventând cofetăria acestuia. Copilul Ion Nae Theodorescu, poetul de mai târziu Tudor Arghezi, s-a născut din această relaţie şi locuia împreună cu mamă-sa în casa lui Manole Pârvulescu, fiind crescut de ea. Avocatul a mai afirmat că l-a cunoscut îndeaproape pe Nae Theodorescu, pe care copilul l-a numit „tată”, aşa cum pe Rozalia o numea „mamă”.

4. Alexandru Arghezi-Pârvulescu (viitorul avocat) s-a născut la 4 ian. 1891 în maternitatea spitalului „Filantropia” din Bucureşti, unde a fost luat în evidenţă, mai apoi înmatriculat cu numele de Alexandru Rozalia Ion Arghezi, el fiind copil nelegitim. După zece ani, în 1901 Manole Pârvulescu îl înscrie pe copil în mod oficial pe numele lui, recunoscându-l ca fiu natural, însă cu Rozalia nu se căsătoreşte, ea păstrându-şi numele de Arghezi până la sfârşitul vieţii, cu toate că, din când în când, se prezentase cu numele de Pârvulescu sau Maria Theodorescu. Avocatul urmează cursurile şcolii medii „Colegiul Sfântu Sava”, iar după absolvire ia licenţa la facultatea de drept. În perioada anilor de şcoală stă împreună cu mamă-sa într-una din casele lui Pârvulescu, sau altundeva. Nu o părăseşte pe maică-sa nici după decesul tatălui şi stau împreună chiar şi după ce avocatul se căsătoreşte cu Elena Mârzea. Ca mamă sau bunică, Rozalia se comporta exemplar cu fiii şi nepoţii ei. Mai apoi, la stăruinţa poetului, se mută în casa acestuia, contribuind cu trup şi suflet la creşterea celor trei nepoţi, ocupându-se, cu deosebită grijă, de Eliazar, născut din prima căsătorie a poetului cu Constanţa Zissu, dar şi de următorii doi copii, din a doua căsătorie: Mitzura şi Baruţu.

Sechelisban

Numele acesta de sat, de lângă Braşov – inexistent – furnizează cel mai de seamă motiv pe baza căruia cercetătorii neagă starea de maternitate a Rozaliei Arghezi, în privinţa lui Tudor Arghezi, şi susţin că adevărată mamă a poetului este o oarecare femeie în vârstă de 18 ani, cu numele de Maria Theodorescu. Este respinsă cu vehemenţă originea transilvăneană sau, chiar dacă o acceptă, după opinia lor nu poate fi vorba nicicum de o mamă unguroaică. Darămite o secuiancă! În cel mai rău caz poate fi vorba de o săsoaică de lângă Braşov!!! Opinia – eronată, de fapt – a originii germane a fost alimentată de însuşi poetul. (Poate având şi unele motive în această privinţă, după cum vom vedea în cele ce urmează.) Odată, la întrebarea lui Şerban Cioculescu, care se interesa de persoana femeii în vârstă, cea care, aşezată la capătul mesei, se ocupa cu copiii, poetul a răspuns că este „bona germană”. Popescu-Cadem citează, cu exactitate, pe Şerban Cioculescu, care, în articolul intitulat „Omagiu postum”, apărut în nr. 4 din 15 apr. 1983 al revistei „Ramuri”, scrie următoarele: „Rozalia Arghesi este mama poetului şi a lui Alexandru Pârvulescu, fraţi uterini de un sânge şi de nădejde”. Mai apoi adaugă că a cunoscut-o cu ocazia unei vizite: „…vizitându-l, când copiii lui Arghezi, Mitzura şi Baruţu, erau prunci, începând cu anul 1928 sau 1929. Am luat masa împreună, mai târziu, la Mărţişor: ea şedea la celălalt capăt al mesei, între cei doi copii, supraveghindu-le buna ţinută, dar nu scotea o vorbă. Avea un statut de domesticitate. Afară de vechi prieteni, ca Demetrius, Galaction şi Cocea, care ştiau că e mama lui Arghezi, ceilalţi o credeau o nemţoaică la copii.”

Originea germană a Rozaliei Arghezi poate avea şi o bază reală, întrucât, în declaraţiile sale oficiale ea s-a identificat ca fiind cetăţeancă austro-ungară, de naţionalitate germană şi de religie romano-catolică, deşi, pe la sfârşitul vieţii, se declara român-ortodoxă. Din destăinuirile fiului său, avocatul, mai aflăm că poetul şi-a însuşit în familie şi cunoştea bine trei limbi: româna, maghiara şi germana, cum, de altfel, şi el (avocatul) a învăţat bine, de la maică-sa, şi vorbea aceste trei limbi. Mirel Anghel, în cartea „Viaţa lui Tudor Arghezi”, referindu-se la opinia unor parteneri de dezbateri, ai poetului, remarcă următoarele: „Cei cu care a polemizat îi reproşau pamfletarului Tudor Arghezi că are, în unele accente xenofobe, o răutate specifică ungurilor.” (sic!)

Să pornim, deci, în căutarea aşa-numitei localităţi Sechelisban, unde Rozalia Arghezi a avut ocazia să înveţe limba germană şi limba maghiară. Dacă Popescu-Cadem şi ceilalţi istorici literari şi cercetători, care s-au ocupat cu biografia poetului Arghezi, ar fi aprofundat, câtuşi de puţin, etimologizarea, prin dezlipirea sufixului circumstanţial maghiar –ban, ar fi ajuns la radicalul Sechelis (Székely), primul component al unei sumedenii de toponime compuse secuieşti. Sau, suspectând în terminaţia –ban, începutul cuvântului maghiar ‘bánya’ (mină), fiind prezent şi acesta în componenţa mai multor toponime transilvănene maghiare, poate s-ar fi ajuns la adevăratul sat natal, din Secuime, al Rozaliei Arghezi.

Însă, pe atunci, nu era „comme il faut” să te naşti, copil din flori, la Bucureşti, şi încă al unei slujnice secuience. Cu descendenţa germană, cumva, se mai putea împăca. De aceea, căutările s-au oprit în jurul Braşovului. Printr-o investigare mai amănunţită, s-ar fi aflat, după religia romano-catolică a Rozaliei Arghezi, că, în cazul ei, nicidecum nu poate fi vorba de o descendenţă săsească, din Depresiunea Bârsei, întrucât saşii (chiar şi ceangăii maghiari din Săcele) sunt de religie lutherană şi – respectiv – evanghelică.

 Pornind pe asemenea piste, cum să se ajungă cu cercetarea la

Vlăhiţa (Szentkeresztbánya)?

Momentan, lucrez la un studiu mai amplu în cadrul căruia cercetez problema destinului diasporei maghiare din Bucureşti, cu un efectiv de sute de mii de suflete în veacul ce s-a sfârşit, printre care şi a slujnicelor secuience, purtând în cârcă, nu o dată, o soartă neînchipuit de tristă. Această cercetare m-a călăuzit şi spre urmărirea sorţii mamei lui Arghezi. Un alt imbold mi-a venit din partea poetului Kányádi Sándor, cel care şi-a exprimat intenţia de a aşeza o placă comemorativă, în amintirea lui Petőfi Sándor, Tamási Áron şi Tudor Arghezi, pe lângă unul dintre nenumăratele izvoare de apă minerală din Băile Homorod, deoarece aceste somităţi au trecut prin aceste locuri, potolindu-şi setea cu apa rece a vreunuia dintre sursele de borviz de acolo. Este, însă, probabil, că şi în gândul lui Kányádi, după vizita din 1962 la Arghezi, s-a înfiripat bănuiala că poetul român, în copilărie, a fost adus pe timpul vacanţelor de vară pe aceste meleaguri secuieşti nu de către vreo slujnică ocazională a familiei, ci de însăşi mama sa dulce. Altminteri, am aflat de la criticul literar Gálfalvi György că, printre scriitorii maghiari din Bucureşti, ca Majtényi Erik, Szász János şi alţii, era răspândit zvonul şi îl susţineau în public, cum că mama lui Arghezi era de origine maghiară. Kányádi a şi sugerat chiar un punct de reper în căutare, şi anume numele de familie Erkedi (vezi: denumirea localităţii Szászerked – Archita!), deşi descoperirea unui nume ca atare nu mi s-a părut o sarcină prea uşoară.

Într-unul dintre ultimele sale interviuri, date revistei din Piteşti, Arghezi declara că şi-a împrumutat numele de scriitor de la numele râului Argeş. Această declaraţie a poetului m-a dus cu gândul la denumirea pârâului Vargyas (Vârghiş), cel care izvorăşte din versantul Munţilor Harghitei, undeva deasupra localităţii Vlăhiţa, iar dacă Arghezi îşi petrecea vacanţele la Vlăhiţa, trebuia să fi umblat în valea Vârghişului, poate chiar şi în peştera de la Mereşti. Cercetând şi în dicţionar după unele cuvinte ce ne călăuzesc cu forma lor fonetică spre numele poetului, am dat de cuvântul a argăsi , având înţelesul de a prelucra pielea animalelor în soluţii speciale, a tăbăci. În familia acestui cuvânt găsim următoarele: argăsire, argăsit, argăsitor, argăseală etc., cele care ne conduc spre numele de familii maghiare formate din denumirea practicanţilor meseriei de tăbăcar: Cseres, Csergő, Timár, Varga, Cserző-Varga etc. Ar fi de folos aflarea unor asemenea nume de familie pentru Rozalia, ca să ajungem mai aproape de dezlegarea misterului pe care ni l-am asumat.

Am abordat, în maniera muncii de „detectiv” Arhiva de Stat din Miercurea Ciuc, luând ca jaloane ale cercetării registrelor matricole bisericeşti ale satelor din Valea Homorodului. Obiectivul urmărit fiind aflarea unei fete cu prenumele de Rozalia, născută în preajma anilor 1860, ai cărei părinţi purtau un nume de familie asemănător cu Arghezi. Mama lui Arghezi, fiind de religie romano-catolică, am exclus de la bun început satele cu locuitorii de religie protestantă, aria de cercetare devenind, astfel, considerabil mai restrânsă. Au rămas satele catolice din preajma Băii Homorodului, printre care cele mai apropiate: Căpâlniţa şi Satul Mare. Aici am dat numaidecât de câteva nume de Rosalia (numele fiind trecute în registre în limba latină) născute în preajma anului 1860, numele lor de familie însă m-au dezamăgit complet. Chiar şi în registrul matricol greco-catolic din Odorheiu-Secuiesc am aflat un nume de Rozalia, născută în 1859, numele ei de familie era însă în afară de orice dubiu. Nu am aflat nimic nici în registrul matricol din Lueta.

A rămas ca ultima speranţă registrul matricol bisericesc din Vlăhiţa, însă arhivarul mi-a comunicat vestea tristă cum că registrul matricol conţinând datele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea lipseşte din arhivă. Unde ar putea fi găsit, oare? Poate a ajuns, cumva, în arhiva Episcopiei din Alba Iulia, poate a rămas în parohia romano-catolică din Vlăhiţa… Dacă nici acolo nu-l găsesc, trebuie să renunţ la orice căutare. Am părăsit arhiva într-o stare nu tocmai entuziastă. Aproape nevoit să spun: Lasciate ogni speranza!

A doua zi, am telefonat la parohia din Vlăhiţa. Mi-a răspuns domnul paroh Portik Bakai Sándor, cel care – spre marea mea bucurie – m-a înştiinţat că registrele matricole căutate de mine există şi întregul material este computerizat, iar paraclisera Frandes Emilia, cea care îndeplineşte şi sarcinile de arhivar, îmi stă la dispoziţie în zilele de marţi. Mi-a dat şi numărul de telefon. Am contactat-o pe doamna Emilia, dându-i de ştire că urmăresc un nou-născut, de odinioară, de gen feminin, botezată Rozalia, venită pe astă lume într-un an din perioada 1858-1862, purtând numele de familie: Vargyas, Cseres, Varga, Timár, Herczeg sau ceva asemănător, nume care ne călăuzesc cumva spre numele de Arghezi. Paraclisera-arhivar m-a asigurat că va cerceta în registrele matricole. După două zile – spre marea mea bucurie – am aflat, telefonic, vestea existenţei în nomenclator a numelui Ergézi Rozalia.

Am fugit, într-un suflet, până la Vlăhiţa (denumirea maghiară: Szentkeresztbánya/ a se compara cu Sechelisban!) şi am fotografiat de pe pagina nr. 37, volumul V al registrului matricol al parohiei romano-catolice din Vlăhiţa datele de naştere ale numitei Ergesi Rosalia, însă datorită bunăvoinţei domnului paroh am fost servit şi cu un certificat de botez. Iată o reproducere a acestuia:

 

Conform certificatului, copila Rozalia s-a născut la 26 septembrie 1859, fiind botezată la două zile după naştere. Născută ca copil legitim, tatăl: Ergézi János, de religie romano-catolică, miner secui. Mama: Ágoston Zsuzsánna, romano-catolică. Locul naşterii: Vlăhiţa, nr. 17. Naşii: Pekár Márton şi Schmit Anna. Preot botezător: Varga Sándor. În registrul matricol datele prezintă unele devieri pentru faptul că limba oficială a parohiilor romano-catolice, pe atunci, era latina: Se scrie Rosalia în loc de Rozalia, numele tatălui este Ioannes Ergézi, având ocupaţia de „coementarius”, însemnând cioplitor în piatră, zidar, mama figurează cu numele de Susanna Ágoston, iar naşii sunt trecuţi cu numele de Martinus Pekár şi Anna Schmis. În act se specifică după numele lor: „non coninges” (nu sunt soţ şi soţie). Moaşă la naştere: Rosalia Miklos.

Doamna Frandes Emilia mi-a dat o mână de ajutor să scot certificatele de naştere şi ale celorlalţi copii Ergézi. Potrivit acestor date, Rozalia are o soră mai mare: Maria, născută în 1856, după naşterea Rozaliei, în 1862 s-a născut Veronika, ea fiind urmată în 1864 de Rudolf, în 1866 de un alt băiat cu numele de János, acesta moare pentru că în anul următor este botezat un alt János. Copiii născuţi după Rozalia sunt înregistraţi sub numărul de casă 10, reieşind că familia s-a mutat de la bunici. Am aflat şi certificatul de căsătorie al părinţilor Rozaliei.

Din documentele respective reiese că la data de 6 noiembrie 1855 Ergézi János, născut la Bucovina, de religie romano-catolică, având vârsta de 27 ani, situaţia civilă necăsătorit, ia în căsătorie pe numita Ágoston Zsuzsanna, cea născută la Racu-Ciuc, având vârsta de 25 ani, necăsătorită. Părinţii: Ergézi János şi Ballaschin Mária, respectiv: Császár Teréz. Martorii: cu ocazia tranzacţiei libere: Lakatos János şi Schmit Ferenc, la cununie: Schmit Ferenc şi Farkas Mihály.

Unele devieri în registrul matricol scris cu mâna faţă de cel oficial: mirele este trecut cu numele de Ergesi János, iar mireasa cu cel de Császár Zsuzsa, iar – ulterior – Császár va fi tăiat şi deasupra corectat cu Ágoston. Explicaţia posibilă a acestei devieri: Mireasa fiind fata nelegitimă a mamei cu numele de Császár Terézia din Racu-Ciuc, iar preotul în registrul matricol specifică drept necunoscut numele mamei şi nu cel al tatălui (o fi tras câte o duşcă la măsea). În registrul matricol de la Racu-Ciuc însă este univocă naşterea copilului din flori. Potrivit însemnărilor de aici: la 24 decembrie 1830 s-a născut fetiţa cu numele de Susanna, baptisti parents Csaszar Therezia, rom cath., pater ignotus, patrini (naşii) Fodor Ferentz şi Rosalia Peter, obstretrix (moaşă) Catarina Jakab.

Străbunicul (dinspre mamă, al lui Arghezi) figurează în registru tot cu numele de Ergesi János, cel care stă împreună cu Ballaschin Mária la Vlăhiţa sub numărul 17 (şi tinerii căsătoriţi rămân cu ei câţiva ani, şi aici vede Rozalia, pentru prima dată lumina zilei). Să mai adăugăm că, mama fetei, Császár Terézia, probabil, a fost angajata fabricii metalurgice din Vlăhiţa sau la vreo firmă aferentă acesteia, deoarece cununia n-a avut loc în satul natal al fetei, cum este obiceiul în secuime, ci în satul mirelui (unde s-au făcut şi înregistrările matricole). Dacă înregistrarea matricolă a căsătoriei lui Ergézi János şi Ágoston Zsuzsanna a avut loc la Vlăhiţa, înseamnă că şi mireasa era domiciliată în această localitate (n. b.: 90% a locuitorilor Vlăhiţei sunt de religie romano-catolică, iar în acea vreme parohia era compusă din două sate: satul propriu-zis: Oláhfalu [numit şi Nagyfalu] şi localitatea dezvoltată pe lângă fabrica metalurgică: Szentkeresztbánya).

Dar ce este cu familia Ergézi? În actul de căsătorie, după numele lui Ergézi János, figurează Bucovina ca loc de naştere. În indignarea mea prioritară de secui, m-am gândit imediat la cele şapte sate întemeiate de Hadik András după Siculicidium. Prietenul meu de breaslă, Tamás Menyhért, cel născut în Bucovina, a consultat imediat acest lucru. În satele secuieşti bucovinene n-au existat asemenea nume de familie. Apoi mi-a căzut în mână lucrarea lui Vajda Lajos: A szentkeresztbányai vasgyártás története [Istoria metalurgiei din Vlăhiţa (Politikai Könyvkiadó, Bukarest, 1983)], în care scrie următoarele despre anii 1840-1850: „Completarea forţei de muncă s-a făcut, pe de o parte, din pătura muncitorilor mineri şi metalurgişti autohtoni, iar pe de altă parte, şi în general, din locuitorii altor regiuni ale Monarhiei. Astfel, au ajuns aici din Bucovina familii ca Negrick, Knoblock (n. b.: unul dintre descendenţii familiei Ergézi chiar intră în rudenie cu ei), Schnitzer, Krusinsky, Kappel etc. Aceştia erau descendenţii unor generaţii de muncitori de specialitate, calificaţi şi cu experienţă pe tărâmul producţiei. Colonizarea lor la Vlăhiţa a fost sprijinită şi prin construirea caselor de locuit. Societatea Kronstader Schurfverein (n. b.: după 1848, minele din Secuime au fost încorporate într-o firmă braşoveană, condusă de la Viena) a extins colonia de muncitori prin construirea a 28 de case de locuit. Stabilirea lor în localitate a însemnat nu numai sporirea numărului muncitorilor, dar a contribuit şi la înzestrarea muncitorimii locale cu diferite cunoştinţe de specialitate, cu priceperi şi deprinderi acumulate de ei pe tărâmul procesului de producţie. Şi soarta lor era legată de dezvoltarea întreprinderii metalurgice şi a localităţii, unde îşi desfăşurau activitatea şi îşi duceau traiul. Cu timpul, nou-veniţii s-au dizolvat, fiind asimilaţi de muncitorimea Vlăhiţei, pătura lor fiind integrată ca parte componentă a acesteia.”

Familia Ergesi János – Ballaschin Maria era deci una dintre familiile bucovinene colonizate aici, despre care vorbeşte Vajda Lajos în lucrarea amintită. Trebuie să fi fost de etnie germană, pentru că nepoata lor, Rozalia, de la ei şi-a însuşit limba germană (n.b.: la 31 dec. 1890 numărul total al locuitorilor de naţionalitate germană din Bucovina era de 133.501 suflete, 20,65% a populaţiei totale din regiune. După etniile româneşti şi rutene, a treia ca număr). Tatăl şi bunicii dinspre tată ai Rozaiei fiind germani, ea avea tot dreptul să se declare, în actele oficiale, de naţionalitate germană. Însă limba ei maternă, pe linia mamei originare din satul secuiesc Racu-Ciuc, era cea maghiară. La fel ca şi limba marii majorităţi a locuitorilor coloniei industriale şi a satului unde a copilărit

Încerc să reconstitui viaţa de copil a Rozaliei Ergezi în această colonie minieră şi industrială secuiască. Părinţi sănătoşi, fetiţă sănătoasă, crescută împreună cu soră-sa, Maria, de către bunica Ballaschin Maria, cu care stau împreună şi de la care învaţă limba germană. Învaţă limba maghiară de la mamă. Şi de la cei din jur, dacă şi Ágoston Zsuzsanna este angajată în mină sau la fabrica metalurgică, sau la vreo muncă aferentă acestora. În lucrarea citată, Vajda Lajos vorbeşte despre angajarea femeilor, chiar şi a copiilor, fiind plătiţi cu jumătate de salariu faţă de bărbaţi. (Vajda Lajos, cel care a preluat această ştire din ziarul „Udvarhely”, aminteşte accidentul de muncă petrecut în 1872: „s-a întâmplat nenorocirea că în mină un morman de piatră s-a prăbuşit asupra a patru muncitori, omorând dintre ei pe un bărbat şi o fată de 18 ani – fata lui Herzig Maria…”). La Vlăhiţa, salariile – chiar şi faţă de celelalte colonii industriale din Transilvania – erau mizerabile. Presupunem că şi mama a muncit din greu, ca şi soţul ei, ca să-şi facă rost de o casă proprie cu o mică gospodărie, o văcuţă, trei-patru oi, doi porci, o duzină de păsări, ca să-şi ducă traiul mai uşor şi independent. Modelul de viaţă de atunci al unei familii de miner sau metalurgist de la ţară arăta cam astfel. Fabrica metalurgică le oferea muncitorilor ei casă de locuit, însă acest avantaj nu li se cuvenea şi minerilor. Iar Ergézi János – potrivit datelor din registrul matricol – era angajat al minei. La început, tinerii căsătoriţi stau cu părinţii. Cea de-a treia fetiţă, Veronika, se naşte însă sub alt număr de casă al coloniei: sub nr. 10, la fel ca surorile şi fraţii săi următori. Fraţii mai mici sunt îngrijiţi – potrivit obiceiurilor vremii – de surorile lor mai în vârstă, iar dacă părinţii sunt angajaţi, lor le reveneau şi treburile din casă şi din preajma casei. Rozalia, împlinind şapte ani, este înscrisă la şcoala elementară din sat. La 10 ani îşi ia prima împărtăşanie şi trăieşte viaţa cotidiană a copiilor de vârsta ei. De la colonia industrială umblă la şcoala din sat şi la biserică. Termină cele patru clase elementare.

Crescând, ia parte şi la muncile gospodăreşti mai grele Pe timpul verii participă la strângerea lemnelor pentru foc din pădurile din împrejurimi, la culegerea ciupercilor, a fructelor de pădure. Viaţa copiilor nu era uşoară.

 La împlinirea vârstei de 13 ani, Rozalia, îşi pierde tatăl. Ergézi János moare subit, la 4 sept. 1872, de pleurezie. Avea 47 de ani. Potrivit celor înscrise în registrul matricol, a fost îngropat la 6 septembrie. Ágoston Zsuzsanna rămâne singură şi îi revine sarcina întreţinerii a 5 copii orfani, minori. Chiar dacă până atunci era scutită să se angajeze în industrie, acum este nevoită să o facă. Aşa ar trebui să procedeze şi fetele mai mari, Maria şi Rozalia. Poate în curând şi Veronika. Bunicii Ergézi s-ar fi reîntors între timp în Bucovina. Nici aşa nu le-a convenit traiul în Vlăhiţa (la Sechelisbana). Bunica Császár Teréz a rămas singura sprijinitoare a familiei Ergézi, bătută de soartă, ajunsă într-o situaţie disperată.

Ce viitor o aştepta pe Rozalia? Împlinind vârsta de 18-20 ani, va deveni muncitoare în mină sau în fabrica metalurgică, poate la o cărbunărie (bocşă), asumându-şi o muncă fizică istovitoare, şi se va căsători cu vreun flăcău din sat. Sau va pleca spre un oraş mai mare, angajându-se ca slujnică. Secuiencele tinere au ales această cale a oraşului nu numai cu speranţa câştigului. Deşi acesta era motivul principal. Trebuie luaţi însă în seamă şi alţi factori motivatori: pe fete le-a îndemnat şi posibilitatea învăţării, dobândirii unei experienţe şi deprinderea manierelor, să devină gospodine mai pricepute, să vadă lumea etc. Toate aceste lucruri erau codificate în modelul de viaţă al slujnicelor. Hotărârea de a lua calea oraşului mai necesita, poate, şi un dram de sete de aventură.

Şi Ergézi Rozalia porneşte spre Bucureşti. Căruţa o poartă prin Valea Homorodului până la gara Rupea. Calea ferată spre Braşov a fost predată traficului până în 1873, iar Braşovul este legat tot prin această cale cu capitala României. Potrivit informaţiilor lui Popescu-Cadem, Rozalia ajunge la Bucureşti în 1878 sau 1879, având pe atunci vârsta de 18-20 ani. Pe baza calculelor noastre, ţinând cont de data exactă a naşterii pe care o ştim (26 sept. 1859), are 19 sau 20 de ani. Tocmai de o vârstă cu cofetarul „Don Juan” de la patiseria din vecinătatea prăvăliei unde se angajase.

Între cei doi tineri se înfiripă o dragoste la prima vedere. Al cărei rod va fi poetul român de mai târziu, Tudor Arghezi.

Frate „de lapte”

 

Pe lângă cei doi fraţi vitregi, Arghezi mai avea şi un frate de lapte, în persoana pictorului de mai târziu Jean Steriadi. Faptul e destăinuit de însuşi poetul, într-un interviu dat lui Gh. Cunescu (Convorbiri literare nr. 10 din 30 mai 1972): Cunescu: – Cum, adică, aţi fost fraţi de lapte? Arghezi: – „Adică am supt amândoi, şi Steriadi şi eu, ţâţele aceleiaşi doici. Iar doica era mama mea. Gh Cunescu: – Cum s-a ajuns la această situaţie? T. Arghezi: – Foarte simplu. Mama lui Steriadi, cucoană mare, mă rog, din familia franţuzească Honel, când l-a născut pe Jean, nu l-a alăptat, aşa cum făceau toate cucoanele. L-a dat la laptele mamei mele, care mă avea şi pe mine, de câteva luni. Biata mea mamă făcea şi ea ce putea şi pe unde putea, pentru copilul ei, cam nedorit, care eram eu. Gh. Cunescu: – Aveaţi doar tată şi mamă? T. Arghezi: – Aveam şi nu aveam. Tata nu era cu mama. O părăsise, după naşterea mea. Am terminat şi eu cu el, la 11 ani. Mama avea necazurile ei. Nu puteam să stau la ea. Mai avea un copil. (n.b.: acesta era Alexandru Arghezi).

Am inclus acest intermezzo cu scopul ca – prin soarta Rozaliei Ergézi – să ilustrez cumva situaţia deosebit de delicată, chiar grea, poate, aservirea tipică a slujnicelor secuience şi să găsesc o explicaţie a acelei copilării triste pe care Tudor Arghezi o invocă de mai multe ori în vorbă şi în scris.

Cu ce fel de ochi o privea jupânul Pârvulescu, negustorul de mărfuri coloniale pe slujnica lui „dezonorată”? Poate a tolerat-o un timp şi, după cum reiese din fragmentul de interviu prezentat mai înainte, a profitat de ea că îl alăpta şi pe copilul lui. Dar nu e sigur că i-a permis tot timpul să stea în casa de pe Calea Victoriei, poate o fi mutat-o într-o altă casă de-a sa, sau femeia stătea undeva în apropiere cu chirie, se întreţinea cumva pe sine şi pe copil, iar între două alăptări îşi termina munca şi în magazin. Poate şi de la Nae Theodorescu, tatăl copilului, a primit ceva pensie alimentară. Toate aceste presupuneri reprezintă o variantă mai optimistă pentru situaţia femeii. Un procedeu tipic la slujnicele secuience rămase gravide era acela că îşi aşezau „rodul iubirii” într-un plasament pentru orfani al bisericii ortodoxe, sau îl duceau acasă la părinţi. Dacă aceştia erau de acord cu aşa ceva. (Şi în satul meu au fost două asemenea cazuri. Scobar Rudi şi Kopacz Mircea au devenit flăcăi secui de ispravă. Al doilea a murit în cel de-al doilea război mondial ca erou al armatei ungare.) Mai devreme sau mai târziu, şi Ergézi Rozalia a fost constrânsă să procedeze la fel, să aleagă între cele două posibilităţi. Într-un act medical, publicat de Popescu-Cadem, pe care l-a primit de la Mitzura Arghezi, în 1980, reiese că Ioan Theodorescu, de 3 ani, cel domiciliat în Calea Victoriei la nr. 132, a fost vaccinat. În certificatul de vaccinare, eliberat de Serviciul Medical al Comunităţii Bucureşti, nu este specificat împotriva cărei boli. Din acest act reiese că, până la vârsta de trei ani, copilul – probabil – a fost crescut de mamă sa, la Bucureşti, deşi nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca, pe perioade mai mici, să-l fi dus acasă, la Vlăhiţa. Este cert, însă, că după trei ani copilul a fost dus acasă în localitatea de sub Munţii Harghita, deoarece Nae Theodorescu se căsătoreşte cu Anastasia Petrescu, fata unui negustor şi moşier bogat, iar patisierul, din zestrea adusă în căsnicie, îşi poate deschide o cofetărie proprie. Odată cu această căsnicie, Ergézi Rozalia pierde orice speranţă de a mai fi dusă la altar de către tatăl copilului său.

În 1962, Arghezi îi mărturiseşte lui Kányádi Sándor că a petrecut trei veri fericite în preajma Băilor Homorod. Cunoscând intenţiile lui Arghezi de a crea confuzii în legătură cu biografia sa, nici această afirmaţie nu poate fi luată ca un lucru cert, pentru că vine în contradicţie cu o alta, potrivit căreia la şcoala din Bucureşti, într-o toamnă, la începutul anului şcolar la apelul învăţătorului, când i-a venit rândul, răspunde cu „itt vagyok!” (sunt aici!) în loc de „prezent!”. Din această întâmplare putem deduce: 1) a ştiut limba maghiară; 2) a frecventat şcoala şi la Vlăhiţa. Poate numai la începutul anului şcolar, poate, câteva săptămâni, poate o lună. Aceste prezumţii pot fi făcute şi pentru faptul că, în cele două ţări, începerea anului şcolar nu coincidea. În Monarhia Austro-Ungară începea la 1 septembrie, pe când în Regatul României la 15 septembrie, câteodată chiar şi la 1 octombrie. În caz că pe timpul verii copilul era dat la bunica din Ardeal, Ergézi Rozalia n-a putut să-l aducă, fix în ziua începerii cursurilor, înapoi la Bucureşti.

Oricâtă vreme o fi petrecut copilul Tudor Arghezi la Vlăhiţa, cert este că n-a avut parte de o viaţa în roz. Anturajul minei şi al coloniei industriale nu-i ofereau o privelişte idilică. Praf înecăcios, pe timpul verii, iar toamna, mocirlă, fumul dens, acoperind valea, nu puteau decât să înăsprească traiul cotidian al celor de aici, nemaivorbind despre modul de viaţă al minerilor, muncitorilor, cu frecvenţa alcoolizărilor sumbre etc. Toate acestea făcând ca plaiul mioritic, văzut pe dinafară, să-şi piardă vraja pentru cei ce şi-au dus traiul aici. Poate că şi bunicii să fi fost mai severi, mai puritani decât cei din jur, dar familia numeroasă îşi are legile proprii şi contează, enorm, atunci când trebuie hrănită o gură în plus. Aşadar, numeroase motive de întristare pentru copilul de la oraş. Oricât l-ar fi captivat euforia primelor zile, trăirea în entuziasmul unei excursii la izvoarele de apă minerală, culesul fragilor, al zmeurii şi al ciupercilor n-aveau cum să-l facă să nu simtă lipsa mamei. Mirel Anghel, citând o mărturisire a poetului (Principii de educaţie, în Lumea veche, lumea nouă. Editura Tineretului, Bucureşti,1958), scrie următoarele: „La 12 ani, dam lecţii de algebră unui adult, învăţând algebra pentru el. În vacanţele şcolare, lucram ca ucenic pietrar, poleind inscripţiile din cimitire.”

 Oare, cioplitorul în piatră, la care se referă, nu este vreun unchi Ergézi (Rudolf, János)? În registrul matricol de la Vlăhiţa, în rubrica bunicii, este menţionat „coementarius”, adică cioplitor în piatră. Încetul cu încetul, trebuia să înţeleagă că a fost adus aici la Vlăhiţa nu pentru a-şi petrece vacanţa, ci din necesitate. Mama sa n-a avut altă soluţie.

 Apoi, trăia tot mai chinuitor frustrările: „am, sau nu am tată?” , „mama, în afară de mine, a mai avut un copil” etc. Nu e de mirare, dacă adolescentul (dar şi tânărul) devine insensibil, chiar şi ostil faţă de ai săi. Anghel Mirel dezbate, fără menajamente, acest aspect. N-a avut nicio afecţiune şi gingăşie faţă de cei din preajma lui. (Ceea ce poate fi interpretat şi viceversa!). Omul matur, poetul consacrat nu arată pentru nimeni şi nimic nicio gingăşie în afară de copiii săi, grădină, prisacă şi câinele Zdreanţă. Insensibilitatea poetului este insinuată şi de afirmaţia răutăcioasă a soţiei lui Alexandru, Elena Pârvulescu (citată de Popescu-Cadem), cum că Arghezi nu s-a purtat respectuos faţă de mamă, în locuinţa Mărţişor, unde o ţinea ca pe o servitoare, dar, în răutate, a fost şi el întrecut de a doua soţie, Paraschiva, care, în timpul anilor de bătrâneţe, a îndepărtat-o pe Rozalia din casă, mutând-o într-o locuinţă cu chirie. După părerea mea, această situaţie nu poate fi văzută numai în alb şi negru. Sigur este că, în adâncul inimii, poetul a simţit o afecţiune adevărată faţă de mamă, exprimată într-o poezie postumă, dând glas şi unei remuşcări târzii.

Admiţând că Arghezi a avut o copilărie tristă, nu ne împiedică nimic să nu-i dăm crezare şi poetului că a petrecut şi trei veri fericite printre ai săi pe meleagurile de la izvoarele Homorodului.

Spitalul „Filantropia”

 

Maternitatea a fost înfiinţată în 1883 cu scopul declarat de a da o mână de ajutor femeilor ajunse într-o situaţie precară, prin acordarea asistenţei medicale la naştere, mai ales mamelor necăsătorite. Într-o situaţie asemănătoare a venit la Bucureşti şi Ergézi Rozalia, cea care a născut primul copil în afara spitalului, însă pe cel de-al doilea l-a adus pe lume aici, la „Filantropia”. Popescu-Cadem, cercetând arhiva spitalului, găseşte numele Ergézi Rozalia, pentru prima dată, pe o fişă medicală din 26 noiembrie 1889: „Numita Rosalia Arghesi, părinţii Ioan şi Sofia. De ani 28, starea civilă: necăsătorită; născută la Braşov, de naţionalitate germană, de protecţiune Austro-ungară, de profesie menajeră, domiciliată în Bucureşti, str. Sculpturii Nr.18 (unde a locuit şi poetul). Intrată la 26 noiembrie 1889 ora 1:30 a.m. A născut la 27 noiembrie 1889, ora 7:15 a.m. Copilul de sex masculin, numele Alexandru. Ieşită la 7 decembrie”.

Medicul ginecolog, de serviciu, a mai trecut în rubrica Observaţii: „Rozalia Argheş Qurtipară, a 9-a lună, prima facere normală, copilul trăieşte, a 2-a abort în a 4-a lună, gemilară) adică gemeni), a 3-a abort în a 2,5 lună”.

Astfel, Ergézi Rozalia, cu ocazia celei de-a 4-a naşteri, aduce pe lume un băiat sănătos, precum – de altfel – era sănătos şi primul său copil, înmatriculat cu numele de Ioan N. Theodorescu, poetul Tudor Arghezi de mai târziu. Alexandru va fi înmatriculat numaidecât. „Alexandru Rozalia Arghizi (sic!), de ani 28, menajeră, născut la 27 noiembrie, în Bucureşti, la Institutul Filantropia, catolic, austro-ungar. Martori au fost: Alexandru Andreescu, intendent al spitalului, şi Mihai Brebulea, servitor la maternitate.

 Tatăl copilului este Manole Pârvulescu, negustorul de articole coloniale, cel care de la un timp trăieşte împreună cu Ergézi Rozalia. Femeia, la 7 decembrie, îşi mută copilul într-o casă aflată tot în proprietatea negustorului, în strada Sculpturii, nr. 18, unde o aşteaptă cu nerăbdare copilul său de 9 ani, Ioan N. Theodorescu. O altă variantă posibilă: în toamna acestui an, Ergézi Rozalia, aflată înaintea naşterii, nu-şi aduce copilul de la Vlăhiţa, înapoi, la Bucureşti. Copilul va fi adus în capitală, probabil, de către bunica, Ágoston Zsuzsanna sau de către vreuna dintre surorile Rozaliei. Nici acest lucru nu e sigur, pentru că noul născut moare la 14 decembrie, 18 zile după naştere.

 Rozalia îşi jeleşte copilul, pentru că în el şi-a pus toată speranţa, gândind că, datorită lui, jupânul va legaliza relaţia lor nelegitimă – şi o va lua în căsătorie. Negustorul nu a luat-o, nici de această dată, aşa că au rămas şi pe mai departe concubini.

 Manole Pârvulescu nu se căsătoreşte cu Ergézi Rozalia nici după „quintipar” (cea de-a cincea naştere), intervenită la 4 ian. 1891, pe când ea aducea pe lume iarăşi un băiat, care la botez primeşte tot numele de Alexandru. Anexăm fişa medicală pentru a evidenţia datele eronate, inexacte, falsurile care au însoţit întreaga viaţă a acestei femei: „Rozalia Arghizi (sic!), din părinţii Ioan şi Sofia, de ani 29, născută în 1861, nemăritată, născută în Sechelisban (Transilvania). Domiciliată în Bucureşti, str. Visarion nr. 9, de naţiune Germană (sic!), de religiune catolică, protecţiune Austro-ungară, de profesie menajeră. Intrată la 4 ianuarie 1891, ora 6:30 p.m. a născut la 4 ianuarie 1891, ora 10:45 p.m., ieşită 14 ianuarie, sexul masculin, Alexandru.” Observaţiuni: quintipară, greutatea copilului 3490 grame. Numărul facerilor: „Prima, a patra şi a cincia normală; a doua sarcină gemelară în 4-a luni şi a 3-a avort în a 3- lună.”

 Acest Alexandru va deveni avocatul cu care ne-am mai întâlnit, cel pe care tatăl natural îl va recunoaşte după zece ani, trecându-l pe numele său. Dar pe maică-sa nu o ia în căsătorie, slujnica nu va deveni moştenitoarea lui. S-au mutat deja pe strada Liniştei, sub nr. 51. Alexandru rămâne împreună cu mama până când devine independent şi îşi întemeiază o familie. Nu ştim dacă Ergézi Rozalia l-a dus şi pe el la Vlăhiţa. Din calvarul femeii pe la maternităţi, din fişele medicale eliberate reiese, în mod univoc, câte mistificări, câte erori se leagă de viaţa ei, pe care nici ai săi n-au vrut să le îndrepte. Chiar şi numele ei este scris când Arghezi, când Arghizi sau Arges etc. În zadar pronunţă ea Ergézi. Dar e problemă şi cu pronunţatul. Vocala e, pronunţată foarte deschis, în dialectul secuiesc, poate să sune ca un fel de a. Atunci, când trece, în fişă, ca loc al naşterii, Transilvania, poate fi priceput pentru cel ce înregistrează datele, dar Szentkeresztbánya (însemnând: Mina sfintei Cruci) e prea de tot! Cuvântul deosebit de lung, conţinând o aglomerare de trei vocale, inexistente în pronunţia şi în alfabetul românesc (e-uri mult mai deschise ca e-ul românesc). La sfârşit de cuvânt încă o vocală inexistentă: a pronunţat cu rotunjirea buzelor (din care cauză ultima silabă va fi chiar omisă): Sechelisban! Pe unde vine această minune? O fi fost şi întrebată. Dincolo de Braşov, le răspunde. Aşa că, este trecut Braşovul pe fişa medicală. Cu lămurirea unor asemenea „nimicuri” nu se omoară nici personalul spitalului, nici apropiaţii femeii. Nici pe dânsa nu o interesează. Cele cinci naşteri (cu două pierderi de făt şi un deces de nou-născut) i-au cauzat destule chinuri, destulă indignare. Ca şi problema aceea imensă, a ei, că nu are să devină niciodată soţie legitimă. Dar nu se lasă bătută, face tot posibilul să-i crească, în mod onest, pe cei doi fii ai ei. Mai mult! În curând, ajunge în seama ei şi primul său nepot, Eliazar. Această viaţă zbuciumată i-a afectat şi pe copii, mai ales pe primul născut.

 Aşa că nu mai poate fi de mirare că are probleme cu şcoala. Cele patru clase gimnaziale le-a făcut la Şcoala „Cantemir Vodă” între anii 1891-1896, fiind înscris aici la vârsta de 11 ani. Termină clasele cu media între 5 şi 6, aproape în fiecare clasă rămâne corigent la câte o materie, două. Despre anii de şcoală elementară nici Popescu-Cadem nu a putut dezvălui mai mult, decât că a fost înscris în gimnaziu pe baza adeverinţei eliberate de şcoala elementară „Petrache Poenaru”. Într-un interviu, dat la bătrâneţe, în 1956, poetul recunoaşte că a învăţat alfabetul de la părintele Abramescu, din biserica Brezoianu. Mă îndeamnă drăcuşorul din mine să presupun: dacă nu întregul curs al şcolii elementare, dar una-două clase, integral sau parţial, poate le-o fi făcut la Vlăhiţa. Din păcate, în arhiva de stat nici urmă de documente şcolare din acea perioadă! Prezumţia noastră – deocamdată – nu poate fi nici justificată, nici respinsă.

 Începe să compună versuri în clasa a III-a gimnazială, făcând acest lucru dintr-un sentiment de înverşunare, cel puţin la început, pretinzând că are mai mult talent, decât colegul de şcoală, Nicolae Barzon. Timpul i-a dat dreptate! „M-am întâlnit cu el în 1913, la Predeal – spune poetul în interviul amintit. Era controlor vamal”. Oare, unde călătorea, peste graniţă, tânărul poet în acel an? De ce nu, la Vlăhiţa, la bunici?

 Pe baza celor constatate, până acum, sunt tentat să cred că Arghezi, în 1900, se călugăreşte tocmai din cauza frustrărilor acumulate în timpul copilăriei, a experienţelor dureroase de pe timpul adolescenţei, a atâtor resentimente chinuitoare de solitudine. Călugărindu-se, încearcă să uite de tată, de mamă, de concubinaj, de frate, de bunici, de rude, de toată această lume ingrată.

 

 

 Zilele cotidiene ale mamei

 

 În perioada 1906-1910, Arghezi se află în Elveţia. Preluăm un fragment din scrisoarea adresată mamei şi fratelui vitreg, după Popescu-Cadem, dovedind că faţă de ai săi nu era aşa de înrăit, înveterat, după cum se crede:

„Dulce mamă,

 Primeşte cele mai bune urări învăluite în cele mai largi doruri pe care le trimite cel ce te iubeşte mai puternic şi mai frumos, deopotrivă cu Alexandru, pe lumea asta în care cei mai scumpi sunt întotdeauna cei de un sânge (sic!) şi de o nădejde  (subliniat cu roşu – n.n.) Vă sărut pe obraji, pe frunte şi pe mâini şi sărută pentru mine pe Eliazar, la locul unde bate inima.

 Al d-tale în veci Iosif”

 Din aceeaşi zi (7 ian. 1909) este datată şi scrisoarea adresată fratelui vitreg, Alexandru, având următoarea formulă de încheiere: „Dragul meu Alexandru, (…) Nu e aşa că te căzneşti cât poţi să bucuri pe mama, cu inima ta bună? Sărută pe mama şi pe Eliazar. Iancu”

 Cele două feluri de subscripţii ale scrisorilor denotă o tentaţie a poetului de a crea confuzii. Deşi această cutumă îi era familiară, ni se pare totuşi ciudat că scrisoarea adresată mamei este semnată cu numele de Iosif (n. b.: numele pe care şi l-a ales la călugărire), deşi ştia că mamei sale îi era drag numele de Ioan, Ion, János, pe care maică-sa, necăsătorită l-a ales pentru fiu, gândindu-se la tatăl (respectiv: bunicul) decedat: Ergézi János. (Ergézi – Arghezi, servind ca nume de poet. Parcă aud cum în pronunţarea specific-secuiască a Rozaliei, în locul vocalei e  „deschisă” de la începutul cuvântului se aude o vocală mai profundă, ducând spre a românesc).

 Scrisoarea în cauză prezintă interes şi pentru faptul că, fiind adresată Mariei Theodorescu, deschide din nou controversata problemă a persoanei mamei poetului. Deşi (precum am argumentat) numita Maria Theodorescu este soţia de „sergent”, răposată demult, în 1895, şi nu poate fi una şi aceeaşi persoană cu mama poetului. Acea Marie de 18 ani înscrisă în certificatul de naştere al poetului, fără niciun nume de familie (n. b.: Ergézi Rozalia l-a născut pe copil la vârsta de 21 de ani) este numele unei alte persoane, cum, de altfel, întregul certificat abundă în inexactităţi. Mă văd, iarăşi, tentat să presupun că Rozalia, în timpul întâlnirilor sale amoroase, în timpul sarcinii, fiind întrebată despre familia sa, o fi vorbit amorezului său despre faptul că acasă mai are o soră, Maria, iar acest nume, fiind mai frecvent în rândul populaţiei române decât Rozalia, să fi luat locul numelui adevărat. Este numai o prezumţie!

 În certificatul de naştere sunt trecute greşit şi datele tatălui, despre care ştim cu precizie că avea meseria de cofetar, mai apoi „comersant”, iar la naşterea copilului împlinea 21 de ani şi nu 31, cum figurează, greşit, în actul respectiv. Mirel Anghel admite că întregul camuflaj din certificatul de naştere se datorează intenţiei persoanelor implicate ca nou-născutul să nu primească un statut de copil nelegitim, de aceea au găsit o altă familie reală, Theodorescu (soţia purtând numele de Maria), astfel, băiatul nou-născut nu a fost etichetat drept copil nelegitim: „Dată fiind situaţia ei socială modestă, dar temându-se şi pentru relaţia ei cu Nae Theodorescu, Rozalia a acceptat nu numai adoptarea parţială a numelui Mariei Theodorescu, ci a preluat definitiv identitatea acesteia, odată cu moartea Mariei, în 1895. Urmaşii poetului au aprobat şi ei aceste falsuri biografice, deoarece au apărat cu străşnicie dorinţa tatălui de a nu se afla adevărul” – scrie Mirel Anghel.

 Probabil că aceste scrisori trimise în strada Dreptei, nr. 18 au venit la o adresă legalizată a familiei către autorităţi, care putea fi şi familia Theodorescu, pentru că poetul locuia aici, dar era şi domiciliul fiului său, Theodorescu Eliazar. Arghezi însă expedia colete din Elveţia şi pe numele lui la această adresă. Ergézi Rozalia s-a împăcat cu această stare de neschimbat, cum, de altfel, de atâta ori era nevoită să se împace în viaţa ei, i-a fost indiferent în ce fel şi chip sunt adresate scrisorile primite de la fiul său, îi era îndeajuns bătaia de cap pe care i-o da creşterea fiului său mai mic şi a primului nepoţel, împreună cu care stătea. Alexandru pe atunci avea 18 ani şi era un elev eminent al vestitului Colegiu „Sfântul Sava”. Se pregăteşte pentru o carieră de avocat. Are noroc că Pârvulescu – tatăl – îi poartă de grijă, poate că stă împreună cu ei. Se află însă aici şi nepotul femeii, Eliazar. Ergézi Rozalia poate să-i cânte şi lui acelaşi cântec de leagăn adus de acasă cu care să-l adoarmă: „Dormi, o dormi adânc copil minune/ Din iubire ai venit pe lume”. Arghezi, după câţiva ani de călugărie, cunoscând din interior viaţa monahală, decepţionat profund de această lume, se îndrăgosteşte la ţanc, pentru prima dată, de inspiratoarea „Agatei negre” (Lia), mai apoi de studenta Aretie Panaitescu, în sfârşit, de profesoara Constanţa Zissu, o femeie cu 10 ani mai în vârstă decât el, pe care a cunoscut-o, probabil, la Piteşti. Femeia, gravidă, călătoreşte în 1904 la Paris, unde, la 30 ian. 1905, îl naşte pe fiul său, Eliazar. Fiind profesoară, trebuie să ascundă faptul că a devenit mamă a unui copil nelegitim, aşa că-şi lasă fiul la Paris, în seama unei doici şi se întoarce la Bucureşti. Arghezi este îngrijorat că fiul său a rămas „în braţe străine” şi ia hotărârea de a-l aduce acasă. Pleacă din Bucureşti, la Paris, la finele lunii noiembrie împreună cu maică-sa, îngrijorată de ce s-ar face un bărbat singur cu un copil de leagăn de 9 luni în timpul unei călătorii lungi şi istovitoare. Or, maică-sa are experienţă. După intervenţii procedurale lungi şi costisitoare, îl aduc acasă pe Eliazar, iar îngrijirea copilului va fi asumată tot de săraca femeie Ergézi Rozalia. Ea îşi creşte singură nepotul până la maturitate. Eliazar, devenind major, rupe orice relaţie cu tatăl (cum a procedat, de fapt, şi acesta, la rândul lui, cu propriul părinte) şi în 1924, având, aproape, 20 de ani, se „reîntoarce” la Paris, devenind, mai întâi, un fotograf cu renume, pentru ca, mai apoi, să fie cunoscut ca regizor de film, sub pseudonimul Elie Lothar. Nu uită faptul că a fost crescut de bunică-sa, pentru care simte un sincer ataşament, poate mai sincer decât simţeau copiii acesteia. Vom vedea, mai apoi, acest lucru.

Ergézi Rozalia, toată viaţa ei, a lucrat din zori şi până în seară. Gătea, spăla, călca, făcea curat nu numai pentru copii şi nepot, ci şi pentru concubinul Pârvulescu, în prăvălia căruia era angajată şi unde muncea pentru salariu. Situaţia ei nu s-a îmbunătăţit nici după reîntoarcerea fiului din Elveţia. În 1912, Arghezi se căsătoreşte cu Constanţa Zissu şi îl legitimează şi pe fiul lor, Eliazar. Căsătoria lor nu va dura mult, după un an şi jumate de căsnicie soţia intentează divorţul, pretextând că soţul (reclamantul) a părăsit căminul conjugal. În 1914 se pronunţă divorţul, cu specificarea că băiatul va rămâne în îngrijirea tatălui. Ergézi Rozalia a resimţit din plin toate aceste hărţuieli.

Arghezi rupe orice relaţie cu biserica, îşi creează un renume de scriitor, în articolele sale atacă pe un ton vitriolant ierarhia bisericească din cauza vieţii imorale a unora dintre conducătorii ei. În 1916, poetul se căsătoreşte a doua oară, luând-o de nevastă pe neşcolita Paraschiva Burdea, originară din Bucovina(!), cea care nu o poate suferi nicicum pe Rozalia. După ce femeia în vârstă îi va creşte şi pe următorii doi nepoţi, Mitzura şi Baruţu, o izgoneşte de la Mărţişor. Rozalia va fi mutată într-o locuinţă cu chirie, pe o stradă apropiată. Oare în al câtelea domiciliu se vede obligată să-şi ducă traiul sărmana Ergézi Rozalia în timpul vieţii ei zbuciumate?

„Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umblă fără lumină,/ Fără lună, fără luminare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină?/ Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo?Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde?/ Tu eşti mamă?Mi-e frică,/ Mamă bună, mamă mică!/ Ţi s-a urât în pământ.” (Fragment din poezia Duhovnicească, a poetului).

 

 Relaţia poet-mamă

 

Mirel Anghel este de părere că poetul nu şi-a renegat mama, din contra, era încercat tot timpul de dorinţa arzătoare să o ferească de indiscreţia unei lumi neiertătoare.

De altfel, în opera sa, chipul mamei va avea un rol important. În 1923, în opera publicistică „Icoane de lemn”, aflăm următoarea evocare: „Dacă mă dovedea mâncat de vreo durere, pe care demnitatea mă împiedica să i-o mărturisesc, Mama mă mângâia: – Am să mă rog, Iancule, lui Dumnezeu. Şi aveam încredere în rugăciunea ei. Simţeam că în durerea mea se face o pauză, că intervine cuvântul ei, în stare să anuleze un eveniment printr-alt eveniment, stârnit atunci. Dacă mă gândeam şi eu la Dumnezeu, o făceam cu o rezervă, ascunzând-mă în trecerea de care se bucura Mama…”

În romanul „Ochii Maicii Domnului”, prototipul personajului feminin principal va fi mama lui. Sabina îşi creşte copilul singură, fără ajutorul soţului, cum s-a întâmplat – de altfel – şi cu copilul Ion Theodorescu. Şi romanul „Lina” este de sorginte autobiografică. Eroul principal, Ion Trestie, are o adolescenţă şi tinereţe zbuciumate, aidoma lui Tudor Arghezi, însă personajul din roman îşi pierde mama de timpuriu. Tatăl trebuie să-şi ascundă odrasla cu ocazia fiecărei recăsătoriri. Va fi dus în sat şi lăsat pe seama unei doici (n. b.: printre legendele familiei Arghezi se numără şi aceea că poetul era crescut de doica Ergézi Rozalia. Dacă admitem această posibilitate, următoarea problemă va fi aceea: cum a devenit, mai apoi, doica lehuză? După aceea: cine era „fratele de lapte”? Noi ştim de pictorul de mai târziu, Steriade, cel amintit de însuşi Arghezi în această „ipostază”. Menţinerea valabilităţii legendei „Rozalia doică” ar însemna că ar fi crescut în această calitate nu mai puţin de trei copii!)

Prietenul apropiat al lui Arghezi, Gala Galaction, în Jurnalul său, evocă figura mamei lui Arghezi, subliniind rolul principal pe care l-a jucat în viaţa lui Arghezi. Era, de fapt, singurul său sprijin. Cu toate că relaţia lor n-a fost lipsită de momente mai dificile. La 28 dec. 1889, Galaction notează în jurnal: „Seara, ies cu Theo, pentru câte un pahar cu bere. Theo îmi detaliază, cu un spirit amar şi fin, mizeriile pe cari i le prepară mama-sa într-o cupă blestemată. Noaptea precedentă nu dormise acasă, şi nici auirea.”

Pe baza corespondenţei lui Arghezi, Mirel Anghel evidenţiază că deşi poetul a fost crescut de maică-sa în spiritul credinţei religioase, de mic copil s-a împotrivit acestei educaţii. Într-o scrisoare adresată Aretiei Panaitescu citim următorul pasaj: „Pe mine nu m-a prăbuşit misticismul idiot în vulgarul rezervoriu al Religiunei. N-am fost devot niciodată şi, chiar copil fiind, în mod inconştient, sub privegherea mumei care mă mustra şi mă corecta, mă vedeam ridicol de câte ori mă orientam spre Răsărit să mă-nchin soarelui; îmi plăcea, însă, ruga fără motive, dezinteresată, tăcută, de pe scaun, fără contorsiuni şi posturi învăţate.”

 

Rândurile argheziene despre mamă – scrie Mirel Anghel – sunt asemenea unei rugăciuni de invocare, străbătute de un sentiment de căinţă şi de evlavie, ca în faţa unei Divinităţi: „Biata Mama s-a rugat întotdeauna mult şi adânc pentru fătul ei, şi când am mâhnit-o, şi când am înveselit-o, ca pentru fiinţa cu adevărat perfectă şi excepţională, care merită toate concesiile, toate cruţările, toate privilegiile.”

Pe când, la sfârşitul vieţii sale, în 1966 îi acordă ultimul său interviu preotului Gheorghe Cunescu-Luieru (interviu pe care îl putem considera ca un fel de spovedanie târzie), deşi nu în totalitate, dar, totuşi, încearcă să-şi dezvăluie tainele vieţii sale păstrate până atunci cu mare pioşenie. Cel ce îl interoghează vrea să afle tainele ascunse ale copilăriei. Nu primeşte răspuns la fiecare întrebare, intervievatul împrăştie definitiv negura aflată deasupra originii sale: fără a pronunţa numele Rozaliei, afirmă că femeia care l-a crescut şi despre care a spus mereu că e doică, a fost de fapt cea care l-a născut: mama sa dulce.

Cu această mărturisire, cel mai mare poet al timpului său (n. b.: după părerea autorului prezentului studiu) a încercat să-şi încheie biografia amară, frustrată, împovărată cu nenumărate complexe, multe şi chinuitoare autoflagelaţii. Şi totuşi magnifică şi minunată. Trebuia s-o fi iubit cu multă ardoare pe secuianca aceea!

Retrăgându-se în mănăstire, gândul său primordial nu este râvna, încântarea mistică, ci lipsa chinuitoare a mamei. Invocând acest episod al vieţii sale, dă o mărturisire minunată despre iubirea de mamă: „Mi-aduc aminte, ca un început al vieţii mele noi, pragul casei, cu mama-n prag, îmbrăţişată şi lacrimile ei, în care cădeau mute lacrimile mele. Nu voi putea niciodată să mă lămuresc cum am părăsit-o.”

Psihiatria

 

În 1943, Ergézi Rozalia va fi doborâtă de boli. Scleroză, senilitate şi alte suferinţe acumulate în timpul unei vieţi lungi şi chinuite. Fiul Alexandru consideră că are 82 de ani. Dacă s-ar fi născut în 1861. Noi ştim însă cu exactitate anul naşterii. Are 84 de ani. Trebuie procedat cumva cu femeia bătrână, singură şi neajutorată. Alexandru, obţinând şi acordul lui Arghezi, o internează la psihiatria din comuna Bălăceanca, lângă Bucureşti.

Popescu-Cadem, cotrobăind prin arhiva psihiatriei, dă de dosarul lui Pârvulescu (!) Rozalia. Potrivit acestui dosar, la internare a fost însoţită de Alexandru Pârvulescu, cel care o ajută la completarea chestionarului şi semnează procesul verbal de internare, în locul mamei. Femeia se declară de naţionalitate română şi de religie ortodoxă. S-a născut în 1861, având vârsta de 82 de ani. Ultima sa adresă: Bucureşti, str. Alunişului nr. 69. Pentru rubrica nr. 8 trebuia să declare numărul copiilor. Răspunsul: are doi copii în viaţă. Dacă socotim starea ei de sănătate, senilitatea ei evoluată, trebuie să admitem că a dat răspunsuri „corecte”, coerente, era ajutată însă şi de fiul său prezent la această procedură. Are patru clase, citeşte şi scrie frumos. La întrebări dă răspunsuri imediate şi corecte, dar le uită numaidecât. Este atentă la tot ce o înconjoară. Cu cifrele şi cu socotitul nu se descurcă. Mulţumeşte după fiecare întrebare primită. Din punct de vedere emoţional, este indiferentă. Pe fişa sa medicală sunt înşirate următoarele boli: boală de inimă, bronşită cronică, din cauza coloanei vertebrale are şoldul stâng deformat (potrivit unei mărturii, şchiopăta deja când locuia în casa lui Arghezi), partea dreaptă a toracelui: turtit, scleroză avansată. Într-un cuvânt: e o epavă umană. În timpul zilei se plimbă prin curte, îşi cârpeşte mereu hainele, de parcă şi-ar continua şi aici ocupaţia ei de fostă menajeră. Se plânge că a îmbătrânit şi nu mai are niciun rost să trăiască.

În iarna şi primăvara anului 1944 inima îi slăbeşte din ce în ce mai mult, nu are poftă de mâncare, rămâne în pat şi ziua. Slăbeşte până la 30 de kg. Inima i se opreşte la 3 iulie 1944. Se stinge după o viaţă lungă, chinuitoare. Dintre ai săi, nu e nimeni prezent lângă patul de moarte. „Cei doi fii – scrie Popescu-Cadem –, Alexandru Arghezi Pârvulescu şi Tudor Arghezi, au neglijat-o şi au părăsit-o, dinadins, fără să se intereseze de soarta nefericitei lor mame”. Alexandru va fi anunţat printr-o telegramă de moartea mamei, iar la 29 iulie achită costul îngrijirii şi al înmormântării, prin trei mandate poştale, însărcinând administraţia ca lucrurile ce au rămas de pe urma morţii mamei să fie împărţite săracilor.

Ergézi Rozalia va fi înmormântată în curtea spitalului, iar după câţiva ani, cimitirul din curte fiind desfiinţat, osemintele deshumate vor fi reînmormântate într-o groapă comună a cimitirului bisericii de vizavi. Eliazar, alias Elie Lothar, regizorul, vine în vizită de la Paris în 1965 şi pleacă din Bucureşti la Bălăceanca, să vadă mormântul bunii sale, femeia care l-a crescut. Va pleca din sat cu inima frântă.

 Epilog liric

 

Constantin Popescu-Cadem invocă drept scuză a poetului următoarele: „Poetul, oricum, cu voia sau fără voia lui, cu ştirea sau fără ştirea ei, a preamărit numele ei de familie, cu care el şi-a pecetluit în nemurire opera, ca o dovadă definitivă de filială devoţiune.”

Nu ştim dacă Ergézi Rozalia era conştientă de importanţa poetică a lui Tudor Arghezi. Nici nu are însemnătate. E important că amintirea mamei îl preocupă pe poet până la sfârşitul vieţii sale. Nu se poate pune la îndoială că Ergézi Rozalia era o adevărată mamă. Baruţu Arghezi a murit la Arad, lăsând moştenirea literară a tatălui în îngrijirea Universităţii locale „Vasile Goldiş”. Moştenirea se află în fază de prelucrare. Cel mai recent, în 2010 a fost publicat volumul „Anii tăcerii”, conţinând poemele inedite ale poetului. În ediţia facsimil de 70 de pagini pot fi citite rescrierile tipografiate ale poeziilor. Printre acestea se află un manuscris fără titlu, neterminat, fragmentar, în care poetul evocă amintirea amară, bântuitoare a mamei. Profesorul universitar dr. Ion Simuţ aprofundează studierea poeziei, ajungând la argumente prin care acuză inexactităţile filologice ale ediţiei. Bazându-mă şi pe aceste observaţii, am încercat să traduc poezia în limba maghiară. N-o consider pe deplin reuşită! Pentru că nu pot fi redate mai ales rimele poetului sunând adânc ca un dangăt de clopot mortuar, cele care intensifică mesajul poeziei. În timpul traducerii mi-a fost dat să mă conving personal de veridicitatea axiomatică a celor spuse de Arghezi poetului maghiar Kányádi Sándor: „Poezia este un lacăt pus pe limbă, care nu poate fi întotdeauna deschis cu cheia unei alte limbi”.

 

 Iată poezia:

 Te tot visez săracă şi flămândă
Rugându-mă cu şoaptă blândă
Ceva ce nu-mi aduc aminte ce-i.
Vii noaptea-n zdrenţe din mormânt, de obicei
Când somnul se îngână cu trezire.
Mă cauţi şi mă chemi din omenire.
Şi plângi cu lacrimi mute,
Le văd curgând pe brazda obrazului nevrute
Şi-ţi tremură bărbia şi gura, căci ai vrea
Să te sileşti să râzi, bătrâna mea,
Să nu mă întristezi.
Şi totuşi, treci, te-ntorci, nu vrei să şezi,
Să îmi răspunzi, să-mi povesteşti
Cum e acolo unde eşti?
Cine ţi-a sfâşiat cămaşa şi prohabul rupt
De ţi se vede ţâţa din stânga din care-am supt?
E şi pe-acolo pizmă şi cerşetorie
Şi nu ţi se cuvine un stihar şi ţie,
O-mbrăcăminte de năframă,
Şi îngerescul chip, sărmană mamă?
Aripi uşoare, ca de fluture pe umeri
Şi stai tot rănile să ţi le numeri
Şi chinuitele mărgăritare
Căzând pe rând din gene şi amare?

Ce pot să-ţi fac
Durerile şi-acestea să le-mpac?

Am împărţit în lume apă şi pâne,
La fecioare, la neveste, la bătrâne,
Le-am îmbrăcat ca-ntr-o icoană,
Le-am dat opincă nouă de pomană,
Catrinţe, bete şi obiele,
Copilelor le-am înşirat mărgele
Şi ţi-am citit molitve la cruce, la ureche,
Cu graiul vechi, cu slovă veche,
A cărei îngânare (cu măduvă străbună)
Dă rugăciunea sufletului bună.

Şi tu tot goală şi desculţă vii
Şi vocea ta tot oarbă, ochii tot pustii.

_______

¹„Şi eu ştiu puţin limba maghiară. Ne înţelegem, că doar suntem oameni”.

Post scriptum

Antropologul Mikecs László, într-una din scrierile sale, aminteşte că la cumpăna secolelor XIX-XX un boier român intenţiona să ridice la Bucureşti statuia slujnicei secuience.

De intenţie – bineînţeles – nu s-a ales nimic.

Eu, sperând totuşi că are să fie posibilă cândva, cumva, undeva, şi de are să fie aşa, consider că modelarea, într-un gest de onestitate, s-ar cuveni făcută după chipul mamei lui Arghezi: Ergézi Rozalia!

Traducere de  BARTHA György

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]