mai 7, 2015mai 29, 2015 de VATRA

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

mai 4, 2015mai 29, 2015 de VATRA

Carte pentru reducerea pedepsei (fragmente)

Petru CIMPOEŞU

Propriu-zis, eu nu am participat la ceea ce a urmat. Rolul meu era numai de a răspunde la telefon. Însă nu voi spune că am fost complet nevinovat. Asta spun numai fraierii. De fiecare dată cînd un fraier ajunge aici şi îl întrebi cum a ajuns, îţi răspunde: Nu ştiu, frate, sunt complet nevinovat. Aşa îţi dai seama imediat că e fraier şi trebuie să-ţi fie milă. Gogu mă instruise să lungesc cît mai mult vorba, folosind un limbaj politicos şi elevat. Ar fi fost cea mai mare greşeală să închid eu primul telefonul. Omul aşteaptă o vorbă bună, de aceea a sunat. Vrea să audă cu urechile lui că s-a făcut dreptate. Dar înainte de asta, vrea să-ţi explice punct cu punct nedreptatea care i s-a făcut. Degeaba îi spui: Da, domnule, ai dreptate, o să luăm măsuri. Nu. Mai întîi îl laşi pe el să-ţi explice punct cu punct cum s-a întîmplat şi, pentru a-l stimula, îl întrerupi cît mai des, dar pe un ton politicos. Dacă îl întrerupi, se enervează. Atunci, ca să-l enervezi şi mai tare, îl întrebi: Domnule, de ce vă enervaţi? Asta învăţasem de la Emilia, nu de la Gogu. De fiecare dată cînd Emilia mă întreba aşa, mă enervam şi mai tare. Mai ales că uita mereu becurile aprinse, în baie şi peste tot. Şi pentru orice avea de spălat, folosea numai apă caldă, chiar şi vara, contribuind în acest fel la încălzirea planetei. Iar dacă îi atrăgeam atenţia, mă întreba de ce mă enervez.

– Alo?

Propriu-zis nu răspundeam, ci întrebam:

– Da?

– Domnule, aveţi o maşină cu numărul, dracu să-l ia, are număr de Bulgaria… E a voastră, nu?

– Depinde ce număr are. Dar, în fine, ce e cu ea?

– Băi nene, şoferul ăsta al vostru e nebun! Trebuie legat imediat! Legat şi dus la balamuc.

– Staţi puţin, vă rog. Cum vă numiţi dumneavoastră?

– Nu contează cum mă numesc. E bun de legat!

– Vă rog să nu vă enervaţi, trebuie să înregistrez reclamaţia, aşa cum cere procedura.

– Lasă-mă dracului, nu de proceduri îmi arde mie acum! Am sunat ca să vă spun, să nu ziceţi că n-aţi ştiut. E un pericol social!

– Nu ştiu dacă aţi observat, eu vă vorbesc politicos, fără invective, şi vă rog să-mi vorbiţi şi dumneavoastră la fel. Spuneţi-mi, vă rog, ce număr are maşina.

– Are număr de Bulgaria, ţi-am spus!

– Nu e suficient. Vă rog să-mi spuneţi numărul de înmatriculare al maşinii, nu în ce ţară e înmatriculată.

– Dar mata crezi că eu mă pricep la de-astea?

– În acest caz, îmi pare rău… Vă mai pot ajuta cu ceva?

– Te dreacu!

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Închidea brusc, după ce-mi băgase în cont cîteva sute de mii vechi. Dacă era unul mai isteţ, care îşi notase numărul maşinii, dar astea erau cazuri rare, îl rugam să aştepte puţin pentru a verifica în registrul nostru şi îl lăsam să aştepte cel puţin cinci minute. Sau, dacă nu puteam conduce discuţia în direcţia dorită de mine, îl atacam sentimental şi mai cîştigam măcar cîteva sute de mii. Era şi cîte unul care făcea pe deşteptul, cerîndu-ne socoteală pentru activitatea noastră:

– Dar voi cu ce pula mea vă ocupaţi?

În afara folosirii unor cuvinte nepotrivite, întrebarea îmi convenea de minune, fiindcă îmi oferea ocazia de a-i prezenta pe larg obiectul de activitate al Fundaţiei.

– Suntem o fundaţie umanitară, distribuim ajutoare sociale.

Cînd auzea asta, făcea o faţă lungă şi rămînea un pic pe gînduri, parcă nehotărît. Nu-i vedeam propriu-zis faţa, îmi dădeam seama că i s-a lungit după cum lungea cuvintele.

– Aha!… Va să zică, ajutoare sociale!…

– Pentru săraci, adăugam.

Ceea ce îl făcea să bată în retragere. Devenea prudent, temîndu-se poate că o să-i cer bani pentru vreun orfan. Dar nu făceam această greşeală, nici n-ar fi avut rost, de vreme ce oricum mi-i dădea. Dimpotrivă, aveam grijă să-l asigur că fondurile noastre provin din străinătate. Înnebuniţi de foame, săracii din România împînziseră Europa, iar pentru a scăpa de ei, guvernele şi anumite organizaţii filantropice ne dădeau bani ca să-i aducem înapoi şi să le căutăm un loc de muncă. În România, asta constituie o problemă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani. Fiindcă de căutat e uşor, de găsit e mai greu.

– Aşa e, aveţi dreptate, zicea omul care îmi alimenta contul. Şi soţia mea caută de vreo şase luni.

Cînd auzeam asta, mi se muia inima, ceea ce făcea să mă simt o persoană deosebită, şi încercam să scurtez discuţia. Dar se nimerea şi cîte unul mai căpos care, cînd îi spuneam că suntem o fundaţie umanitară, exclama:

– Bingo! M-am prins! Nu vă place munca!

– Nu domnule, să ştiţi că lucrăm voluntar! Banii nu sunt pentru noi, ci pentru năpăstuiţii soartei. Distribuim ajutoare celor săraci.

– Adică îi ajutaţi să rămînă săraci!

– În opinia mea, nu vă supăraţi, gîndiţi negativ. Asta din cauză că priviţi lucrurile cu rea-voinţă şi, scuzaţi-mi expresia, într-un mod superficial. Din punctul nostru de vedere, săracii nu sunt săraci din vina lor. E o chestiune de nedreptate socială. Pentru fiecare sărac, întreaga societate e de vină.

– Băi, da’ frumos le mai zici! Mai bine v-aţi ocupa de şoferii ăştia ai voştri, care circulă ca bezmeticii.

– Vă rog să înţelegeţi, sunt începători, abia au obţinut permisul de conducere. Dacă vreţi să ştiţi, i-am angajat fiindcă nu aveau nici o sursă de venit. Ca să nu mai spuneţi că nu ne place munca!…

Bineînţeles, toate acestea nu le-am ştiut de la început, le-am învăţat pe parcurs. La început, mă enervam uşor cînd eram înjurat sau mă speriam de ameninţările cu poliţia, fără să-mi dau seama că cel care suna voia, de fapt, să facă o faptă bună – şi o făcea de fiecare dată, sută la sută, fără să ştie. Chiar dacă tonul lui era nervos sau agresiv, chiar dacă vorbea urît, fapta lui bună, odată făcută, nu mai putea fi retrasă din cont. Îl lăsam să vorbească şi mă străduiam să-i stimulez setea de dreptate, apoi îi ceream scuze pentru toate inconvenientele produse fără intenţie şi, în loc de hai sictir, îi mulţumeam pentru înţelegere, iar după ce închideam telefonul, constatam:

– Fraierule, tocmai mi-ai băgat un milion.

După numai cîteva zile, cînd Emilia a verificat contul la bancă, adunasem peste două sute de milioane vechi. Perfect legal. Fiindcă nu-i obliga nimeni să ne sune, o făceau din convingere. Ce-i drept, după mesajul cu Indisciplinat în trafic, Gogu adăugase o steluţă pe care nimeni n-o băga de seamă. Aşa îl învăţase Avocatul, ca să fie acoperit de lege. Mai jos, cu litere foarte mici scria că e vorba de un telefon cu suprataxare, zece ron pe minut. Eu am socotit întotdeauna în lei vechi, mă simt mai bine aşa. Dar chiar dacă aş fi socotit în lei noi, scrisul tot nu s-ar fi văzut, fiindcă era mai tot timpul acoperit cu noroi. Sau, dacă se întîmpla ca vreunul mai atent să observe, stătea cuminte şi nu mai suna. Nu de acolo au venit necazurile. Ci de la accidentele produse de alţii.

Apropo de asta. Iniţial, ideea lui Gogu era să sperie mai ales femeile. Fie depăşindu-le foarte aproape, fie punînd brusc frînă după ce erau depăşite sau accelerînd şi frînînd de mai multe ori. Dar, după cum a constatat pe urmă tot el, metoda s-a dovedit ineficientă. Femeile, mai ales cînd sunt la volan, au un complex de inferioritate şi tendinţa de a se considera vinovate pentru orice se întîmplă în trafic. De obicei, cînd se sperie, trag pe dreapta, nedîndu-le prin cap că, în loc să-şi facă cruce şi să spună o rugăciune, ar putea face reclamaţie. Se întîmpla totuşi uneori, foarte rar, să sune şi cîte o doamnă. De obicei, doamne în vîrstă şi sentimentale, care vorbeau politicos şi nu reclamau propriu-zis accidente de circulaţie, ci faptul că, din cauza unei maşini cu număr din Bulgaria, nu puteau intra la aprozar.

– Cum aşa? mă miram de formă.

– Domnule, şoferul dumneavoastră a parcat maşina pe trotuar şi a blocat intrarea în magazin.

Dar doamna despre care vorbesc aici a reclamat cu totul altceva. Cum că o maşină a Fundaţiei i-ar fi omorît căţelul. Avea o voce plăcută şi, ca să mai lungesc vorba, m-am prefăcut că nu înţeleg.

– Mă scuzaţi, semnalul celularului meu e cam slab şi vă aud cu întreruperi… Viţelul?

– Nu, domnule. Căţelul.

– Căţelul! Nu pot să cred! Dar cum s-a întîmplat nenorocirea?

– A trecut cu maşina peste el. În loc să frîneze, a accelerat.

Cînd am auzit că e vorba de un căţel, am fost sigur că cel care îl călcase era Volodea. Pe unde trecea el cu maşina, rămîneau în urmă zeci de cîini morţi. Dar mă înşelam. Conform graficului, la ora aceea Volodea circula bară la bară pe DN1, în drum spre Cîmpina. Iar cînd doamna mi-a mai spus şi numărul maşinii, meticuloasă, îl notase pe un petic de hîrtie, mi-am dat seama că autorul era Bazil.

– Oribil! Bineînţeles că îl vom sancţiona. Trebuie să vă adresaţi neapărat Asociaţiei Ham-Ham. Fiindcă asta e de-a dreptul o crimă. Dacă a accelerat în loc să frîneze, ar putea face chiar puşcărie! Dar spuneţi-mi, vă rog, cîţi ani avea cîinele?… Şi aşa mai departe.

Da, pînă şi Bazil, bunul meu prieten, dăduse de gustul aventurii. Altădată, pe vremea cînd îşi cumpărase cîinele cu care voia să găsească trufe, avea o cu totul altă atitudine, încercase să-l înveţe să facă caca la oliţă şi aproape că reuşise. În sensul că făcea lîngă oliţă. Acum, din cauză că bea prea mult Redbull, începuse să omoare cîini ca s-o distreze pe chinezoaică. Bazil circula, bineînţeles, numai însoţit de chinezoaica lui. N-ar fi lăsat-o singură nici măcar o jumătate de oră. Aşa se schimbă oamenii cînd dau de bani.

Poliţia Rutieră a stabilit că în anul acela numai maşinile înmatriculate în Bulgaria au produs 942 accidente. O cifră totuşi respectabilă. Dar aici, cum a remarcat la un moment dat Gogu, mai sunt de adăugat nişte nuanţe. Una e să produci un accident şi alta e să-l provoci. Multe din accidentele mediatizate la televizor mă făceau să zîmbesc. La un moment dat, relatările erau atît de frecvente încît zîmbeam tot timpul. Despre accidente de maşină dintre cele mai stupide, produse fie de fotbalişti, fie de parlamentari sau manelişti, fie de neveste sau amante ale acestora şi alte vedete de televiziune. Dar provocate de cine? Nu comentez mai mult. Bineînţeles, doar o mică parte din ele au fost provocate direct de Echipă. Fiindcă scopul principal nu era de a provoca accident, ci de a provoca o reclamaţie. Totuşi uneori se mai întîmpla şi cîte un accident. Dacă, de exemplu, pleci tîrziu de la semafor, cînd se face verde, aşteptînd mai întîi să te claxoneze cei din spate. Şi nu numai că pleci tîrziu, dar mai şi mergi cu a doua, ca după mort. Aparent nehotărît şi semnalizînd în dorul lelii, ba la stînga, ba la dreapta, ca şi cum n-ai şti în ce direcţie să o iei. Cam aşa cum circulă botoşănenii în Bucureşti. Metoda se numeşte „orgă de lumini” şi era specialitatea lui Volodea. Ceva care îi scotea din minţi pe bucureştenii mereu grăbiţi să ajungă undeva, la birou, la mall sau la sala de fitness. Bine, cu botoşănenii s-a obişnuit toată lumea. Îi înjuri şi îţi vezi mai departe de drum. Dar cînd ai număr de Bulgaria? În mod normal, nu eşti din Botoşani, ci din Ilfov, judeţul cu cei mai tembeli şoferi, pe care oricum toţi ceilalţi şoferi din România îi urăsc dintr-o profundă convingere intimă. Înseamnă că o faci dinadins. Nu fiindcă eşti din Botoşani, ci fiindcă te crezi şmecher. N-ai cum să fii din Botoşani, cu număr din Bulgaria. Mai mult ca sigur că eşti din Ilfov, mai ales dacă asculţi şi manele. Ulterior, la cîteva sute de metri mai încolo, hopa, un accident! Produs de maşina care te depăşise glonţ şi, grăbindu-se la mall, n-a mai acordat prioritate la următoarea intersecţie. Vorba ceea, graba strică tabla. Aparent, fără nicio legătură cu ce am discutat mai devreme. Fiindcă în mod normal, mergînd cu viteză mică, nu poţi produce niciun accident. În schimb, poţi să-i provoci pe alţii să-l producă. Asta era nuanţa la care se referea Gogu.

Pînă să înceapă să calce şi el cîini, Bazil se specializase în biciclişti. De obicei îi agăţa la intersecţii, prin metoda denumită „cîrlig”. Concret, cînd virezi la dreapta, îi tai calea biciclistului şi, dacă pedalează cu viteză de şmecher, ai ocazia să-l vezi cu falca lipită de portieră. O altă metodă e să opreşti lîngă trotuar şi să aştepţi. În timpul ăsta poţi să mănînci un sandviş. Aştepţi un minut, două, zece, pînă la urmă tot apare. Cînd îl vezi în oglinda retrovizoare apropiindu-se, oftezi, laşi sandvişul deoparte şi deschizi ca din întîmplare portiera. Dacă are reflexe bune, te evită în ultima clipă, dar nu întotdeauna. Cu bicicliştii trebuie mare atenţie şi chiar un pic de fineţe, fiindcă sunt vulnerabili. Normal că nimeni nu are interesul să-i accidenteze şi după aceea să le plătească daune. Dacă totuşi se întîmpla ca vreunul să-şi spargă nasul, chinezoaica cobora imediat să-i acorde primul ajutor. Nu prea avea ce ajutor să-i acorde, îi dădea cu un şerveţel pe la nas sau îi tampona juliturile. Îl atingea ici şi colo, întrebîndu-l dacă îl doare. Din nu ştiu ce motiv, oricine vede o chinezoaică simte nevoia să-i facă avansuri, mai ales dacă ea îl tamponează cu un şerveţel, ca şi cum i-ar face masaj sau acupunctură. Are impresia că e foarte simplu să o invite la o cafea. Uitînd, printre altele, că chinezoaicele preferă ceaiul. Din cauză că, pe plan global, chinezoaicele sunt atît de multe încît mai mult ca sigur duc lipsă de bărbaţi. Şi mai are impresia că, neînţelegînd prea bine româneşte, nu-i înţelege nici intenţiile şi că îi poate spune orice porcărie, fără ca ea să se supere. Dacă mai obţine şi numărul ei de telefon, lipitura e ca şi făcută. Numai că ăla era de fapt numărul meu de telefon. Fraierul suna şi cerea să vorbească cu Lia. Nu-l costa prea mult, dar tot îl lăsam să aştepte vreo zece minute, pînă constatam că Lia e de negăsit, fiind probabil plecată pe teren. Şi îl rugam să-mi lase numărul lui de telefon, ca să-l sune cînd se va întoarce. Sau să revină peste jumătate de oră, poate se întoarce între timp. Dacă avea o problemă urgentă pe care aş fi putut să o rezolv, cu plăcere. Dar nu, el voia neapărat cu Lia. La urmă îl întrebam dacă pot să-l mai ajut cu ceva. Adevărul e că discuţiile cu biciclişti erau cele mai plăcute.

Sincer, în primele zile nu ştiam cum şi de unde intrau banii. Nici nu am văzut propriu-zis vreun leu. Nu era treaba mea. Circulau nişte impulsuri sau nişte microunde care se transformau în numere, ce treabă aveam eu cu ele? Treaba mea era să răspund la telefon. Abia la sfîrşitul primei săptămîni de activitate, cînd Gogu mi-a cerut să-i virez în cont sumele încasate, fiindcă avea de făcut nişte plăţi, l-am întrebat:

– Ce bani? De unde bani?

– Din contul Fundaţiei.

Emilia s-a dus la bancă şi s-a întors speriată de acolo, anunţîndu-mă că aveam în cont peste un miliard. Ea ştia cum circulă banii sub formă de numere, fiindcă era contabilă.

– Ce să facem noi cu atîţia bani? am întrebat-o, speriat şi eu.

– Puiule, zise, trebuie să scăpăm repede de ei, pînă nu pică vreun control. Banii sunt ochiul dracului!

– Bine, deocamdată trece-i în contul lui Gogu.

Pe urmă, însă, m-am mai gîndit. De ce să-i dau toţi banii lui Gogu, cînd aş putea să-mi plătesc măcar întreţinerea? Cu alte cuvinte, am început să gîndesc economic. Nu e chiar aşa dificil să gîndeşti economic, depinde în ce scop o faci. De exemplu, dacă te duci la un bancomat, ai ocazia să transformi numerele în bani. Bagi acolo nişte numere, şi pe partea cealaltă iese un milion.

Apropo de asta. Mi-a explicat acum de curînd Carmen cum e treaba cu numerele, cînd mi-a explicat că l-au închis degeaba. Pe moment, nu mi-am dat seama ce vrea să spună şi nici nu l-am întrebat, ca să nu mă creadă prost. El lucra numai cu numere, mai precis cu biţi. Biţii sunt zero şi unu. Carmen a recunoscut că nu ştie ce înseamnă zero şi unu, nimeni nu ştie, deşi toată lumea are impresia că ştie. Concret, în viaţa de toate zilele, banii fac totul. Dar asta e numai o aparenţă. În realitate, adică din punct de vedere matematic, lumea e făcută din biţi, ei fac şi desfac totul. Să presupunem că trebuie să-ţi plăteşti abonamentul la telefon. Cine nu ştie despre ce e vorba se duce ca bizonul la ghişeu, plăteşte o sumă şi primeşte o chitanţă. Dar cei care ştiu cum merg treburile nu dau nici un leu, stau în faţa calculatorului, transferă nişte biţi pe internet şi gata, nu mai au nicio datorie. În loc să primeşti salariu, primeşti nişte biţi. În loc să-ţi plăteşti ratele, dai nişte biţi. Adică zero şi unu. Oamenii viitorului nu vor mai cere bani împrumut, ci vor cere: împrumută-mă cu cîţiva zero şi unu, să-mi cumpăr un frigider! Iar cînd se vor îmbolnăvi, nu vor merge la doctor, ci vor intra pe internet şi vor apăsa pe nişte butoane. Fiindcă lumea noastră, aşa cum o ştim, va dispărea.

Cînd suna vreo doamnă ca să reclame că Bazil i-a călcat căţelul, zero şi unu năvăleau pur şi simplu în contul nostru. Se adunau în contul Fundaţiei, fiind scăzuţi de la doamna care suna. Cum să faci puşcărie pentru zero şi unu? Are dreptate Carmen, e de-a dreptul absurd! Şi totuşi, asta s-a întîmplat. Noi adunam biţii, iar Gogu îi scădea transformîndu-i în euro, sub pretextul că leul e o monedă volatilă şi se evaporă imediat. Într-o zi Emilia mă anunţa că avem două miliarde, iar a doua zi mă anunţa că nu mai avem niciun leu, ca şi cum s-ar fi evaporat.

– De ce să-i dăm toţi banii lui Gogu? Mai opreşte şi pentru noi, i-am zis.

– La asta nu m-am gîndit, mi-a răspuns.

– Ia să faci bine şi să te gîndeşti!

După ce s-a gîndit un pic, mi-a spus:

– Am să fac un cont separat.

După aceea, cînd banii se evaporau, o cotă parte din ei ajungea în contul separat, despre care Gogu nu ştia nimic. Nu erau propriu-zis bani, ci biţi. Dar biţii pot fi oricînd transformaţi în bani, dacă ai gîndire economică.

De aici au apărut primele probleme şi următoarele. Era chiar în ziua cînd mass-media relata pe larg despre greva preoţilor. Constituiseră un sindicat la Craiova şi acum luptau cu înverşunare pentru drepturile lor, solicitînd bineînţeles majorarea salariilor. Pe la patru după-amiază a sunat un tip ca să reclame cu totul altceva. Că prietena lui a rămas însărcinată. Ce sfat îmi daţi? A trebuit să-i explic că, din păcate, cazul prietenei sale nu se încadrează în obiectul nostru de activitate. Dar din politeţe l-am întrebat cu cine a rămas însărcinată, ceea ce el a interpretat greşit.

– Nu sunteţi Fundaţia Umanitară şi Culturală Rafael?

– Ba da…

– Atunci, rezolvaţi-mi problema!

– Adică?

– Îmi trebuie bani pentru chiuretaj.

– Faceţi un împrumut la bancă.

– Am două.

– Ok, atunci problema dumneavoastră e ca şi rezolvată. Noi ne ocupăm de celelalte.

– Ce fel de fundaţie umanitară sunteţi, dacă nu vă pasă de oameni? Aici e vorba despre viaţa unui copil!

– Aveţi dreptate, zisei, numai că noi ne ocupăm de viaţa copiilor născuţi. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, există alte fundaţii care se ocupă de ei.

– Puteţi să-mi daţi numărul lor de telefon?

– Găsiţi pe internet.

– Pe internet am căutat şi am găsit numărul fundaţiei dumneavoastră.

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Am închis şi tocmai mă întrebam cine naiba pusese numărul meu de telefon pe internet. Mai tîrziu am aflat, fără ca asta să schimbe cu ceva evoluţia spre dezastru a situaţiei. Cînd înregistrase Fundaţia la judecătorie, aşa cum cere legea, Gogu completase un formular unde, printre altele, i se cereau adresa şi numărul de telefon. După cîteva minute, tipul cu prietena însărcinată a sunat din nou. Pe de o parte, asta ar fi trebuit să mă bucure. Fără să ştie, îmi mai băga nişte biţi în cont. Pe de altă parte însă, insistenţa lui mi se părea dubioasă şi mă cam enerva. Bine, trebuie să recunosc că şi eu prinsesem o zi mai proastă. Mă enervase încă de dimineaţă Emilia, cînd mă anunţase că citise pe internet despre greva preoţilor. Altă treabă nu au decît să facă grevă? Cu asta se ocupă ei? De ce nu fac reclamaţie direct la Dumnezeu? Sunt unii oameni care toată viaţa nu au făcut altceva decît reclamaţii. Din asta trăiesc. Au impresia că ceilalţi nu există decît ca să le rezolve reclamaţiile şi că, în lipsa acestui scop, viaţa lor nu are sens. Mai sunt şi alţii care pur şi simplu se plictisesc. Şi atunci, ca să nu se plictisească singuri, vor să-i plictisească şi pe alţii vorbindu-le despre ideile lor. Probabil că fiecare dintre noi are o rudă sau un prieten de felul ăsta. Eu o am pe soră-mea de la Vaslui. Dar nu despre ea e vorba aici. Pe bună dreptate, pe ăştia îi încurajam să vorbească la infinit. Vorbeşte, frate, dar dacă vrei să-ţi prezinţi ideile, trebuie să plăteşti!

Puţin după prînz, mă sunase Bazil, ca să reclame şi el ceva. Că un bou blocase traficul pe o stradă cu sens unic. Oprise maşina, aprinsese luminile de avarie şi plecase, naiba ştie unde. Partea mai proastă era că pe Bazil îl apucase din nou diareea, care nu mai era deloc blîndă, ci vehementă şi impulsivă, şi nu găsea unde să se ascundă pentru a-i da satisfacţie.

– Îmi vine să urlu de revoltă şi neputinţă, zise, dar mă tem că asta ar agrava situaţia.

– Ia vezi, ăla care te-a blocat are număr de Bulgaria? l-am întrebat. Să nu fie vreo altă fundaţie care ne face concurenţă.

– Nu, are număr de Bucureşti.

– Bazil, bucureştenii fac asta în mod obişnuit. Mai aşteaptă un pic, trebuie să apară. Sau dă cu spatele pînă ajungi la capătul străzii şi intră pe altă stradă.

– Nu pot, în spatele meu sunt alţii, care mă înjură că i-am blocat.

– Ca idee e bună. Nu cumva ai aprins şi tu luminile de avarie?

– Ba da.

– Stinge-le. Şi nu mă mai suna pe numărul ăsta, că pierzi bani!

– Cum adică pierd bani? se miră Bazil.

– Păi, uite cum: telefonul meu e cu suprataxă şi oricine sună aici plăteşte în plus la abonament. Mă rog, e vorba de nişte biţi transformaţi în bani. Aşa că, de cînd stăm de vorbă, ai pierdut aproape un milion vechi.

– Doamne Dumnezeule! Asta e curată hoţie! exclamă Bazil.

– Tocmai ai făcut o afirmaţie patetică şi hazardată. Fundaţia noastră nu diferă cu nimic de toate fundaţiile şi oengeurile de pe lumea asta, care apără drepturile fundamentale ale omului şi în primul rînd îşi apără dreptul la viaţă. Vă mulţumim pentru înţelegere.

De unde să fi ştiut că telefonul lui Bazil era supravegheat? Nu-mi dăduse niciodată prin cap că pretinsul lui război cu Vladimir Putin ar prezenta interes pentru serviciile secrete. Dar altă explicaţie nu se întrevede. Cînd s-a judecat aşa-zisul „dosar Fundaţia Rafael”, adică Gogu, eu, Volodea şi Hans, procurorul a adăugat la dosar şi stenograma discuţiei mele cu Bazil. Băi, voi sunteţi nebuni! Asta numiţi voi o ameninţare la siguranţa naţională? În timp ce alţii fură milioane şi zeci de milioane de euro!… În fine, faptul e consumat.

Aşadar, pe la patru şi jumătate, tipul cu prietena însărcinată a sunat din nou. Ca să-mi spună că sunt un nimic şi un căcănar. Şi că primesc salariu degeaba. Nu-l puteam contrazice. Propriu-zis nu primeam salariu, banii veneau singuri în cont, dar el nu trebuia să ştie asta.

– Sunteţi nişte nenorociţi! Nu vă pasă, băi, nu vă pasă! zicea. Ce-i spun eu acum nevesti-mii, cum o să-i explic situaţia? Dar nu las eu lucrurile aşa! Fiindcă asta e bătaie de joc. Am să vă reclam la Protecţia Consumatorului, deşi nici ăia nu fac nimic. Fiindcă avem un guvern de căcat şi un Parlament de căcat şi toţi politicienii sunt nişte mafioţi.

– Vă mulţumim pentru înţelegere.

Apropo de asta, unul n-a mai rezistat şi a trecut la acţiune. Mai precis, s-a pus pe fabricat bombe, din cauză că prietena lui îl părăsise şi plecase în Anglia ca asistentă medicală. L-au prins în flagrant, în timp ce voia să-i vîndă bomba unui ofiţer SRI sub acoperire, aparent fără pretenţii financiare prea mari, ceea ce nu puteam înţelege. Ca să faci o bombă, cheltuieşti o mulţime de bani şi trebuie cumva să-i recuperezi. La televizor spuneau că i-a arătat-o ofiţerului şi a detonat-o sub ochii lui, ca să-l convingă că funcţionează. Greşeala lui a fost că a cerut bani numerar, chiar dacă o sumă modestă. Dacă s-ar fi mulţumit cu nişte biţi, poate scăpa mai ieftin. Însă pe domnul acela cu prietena însărcinată chiar îl înţelegeam. Dacă încercam să mă pun în situaţia lui, îmi dădeam seama că e o situaţie fără ieşire. Cum m-aş simţi, de exemplu, dacă aş avea o prietenă şi ea m-ar anunţa aşa, hodoronc-tronc, că a rămas însărcinată? Nici nu vreau să mă gîndesc! Ce i-aş spune Emiliei? Dar pe de altă parte, pretenţiile lui mi se păreau un pic cam exagerate. În plus, de fiecare dată cînd încercam să-i explic situaţia, el mă întrerupea fiindcă avea ceva mult mai important de spus. Să fi fost simplă coincidenţă? Chiar presupunînd că Fundaţia Umanitară şi Culturală s-ar fi ocupat de prietenele bărbaţilor căsătoriţi care rămîn gravide şi le-ar fi cuprins în obiectul de activitate, de unde atîţia bani ca să le rezolvi pe toate? Mi-am propus, oricum, să discut această problemă cu Gogu, cînd ne vom întîlni data viitoare la Regrete. În ultima vreme ne întîlneam mai rar, iar el părea cu gîndul în altă parte. Dacă îl întrebam ce mai face Deputatul, mormăia ceva drept răspuns şi nu înţelegeam nimic, ca şi cum ar fi fost nemulţumit. Plus problemele administrative. Maşinile începuseră să se defecteze şi circulau tot mai puţin, ar fi trebuit reparate sau înlocuite cu altele. Cu o expresie populară, cădea tabla de pe ele. Aş fi dorit ca munca noastră să fie totuşi apreciată. Şi nici nu stăteam prea mult de vorbă, numai strictul necesar, fiindcă în subsolul de la Regrete nu aveam semnal la telefonul mobil. Aşa că, pe lîngă nota de plată, mai erau şi banii neîncasaţi cît timp cei care aveau de făcut o reclamaţie nu mă puteau suna. Cînd ieşeam din nou la suprafaţă, găseam pe telefon cel puţin zece apeluri ratate. În timpul ăsta, Volodea, Hans şi Bazil cu chinezoaica lui îşi făceau în continuare datoria pe şoselele patriei. Poate că de aceea era nemulţumit Gogu. Timpul pierdut la Regrete însemna într-adevăr bani pierduţi. Sau poate că motivele erau cu totul altele. Fiindcă la un moment dat mi-a spus că trebuie să nu ne mai întîlnim acolo, pretextînd că atmosfera îl deprimă. Păi, bineînţeles, de vreme ce era un local dedicat parastaselor. Toţi chelnerii erau îmbrăcaţi în negru şi toţi clienţii veneau îmbrăcaţi în negru. Şi toate conversaţiile erau despre morţi. E clar că astea nu-s motive de bună-dispoziţie, dar eu mă obişnuisem.

– De ce? Mă simt foarte bine aici! i-am răspuns.

Gogu îşi duse degetul la buze şi se aplecă mult peste masă, ca să-mi poată vorbi la ureche.

– Au microfoane în pereţi, şopti.

– Hai, Gogule, să fim serioşi. Astea sunt de pe vremea lui Ceauşescu!

– Nu, le-au scos pe alea şi au pus altele mai performante.

– Nu-mi pasă, n-am nimic de ascuns, zisei ridicînd anume vocea.

– Ei, nu se ştie niciodată!…

Între timp, enoriaşii de la o masă alăturată se îmbătaseră şi vorbeau în gura mare despre Dumnezeu, cum se petrec lucrurile în viaţa de apoi şi alte chestii filosofice. Din cîte mi-am dat seama, comemorau o rudă, un om deosebit trecut în lumea umbrelor cu patruzeci de zile în urmă, fost profesor de fizică. Era printre ei unul foarte guraliv care ştia tot ce vrea Dumnezeu, cum aranjează El lucrurile şi de ce, atunci cînd visezi mort, se schimbă vremea. Pe lîngă asta, încerca să le demonstreze celorlalţi că mortul trăieşte. Şi într-adevăr, în cîteva cuvinte a reuşit să construiască o teorie despre nemurirea sufletului pe înţelesul tuturor. Teoria lui mi-a atras atenţia, fiindcă semăna cu teoria lui Bazil despre reversibilitatea şi ireversibilitatea artei în timp şi spaţiu. Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întîmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decît să bîzîie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe, începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort. Dar softul din el, deşi pare că e de asemenea mort, de fapt a rămas intact şi îşi poate relua activitatea în orice moment, dacă primeşte energie. Deci compiutărul înseamnă o structură hard, o sursă de energie şi un soft care gestionează informaţia. La fel ca omul. Ceea ce demonstrează că sufletul profesorului de fizică nu e mort, ci aşteaptă să fie băgat din nou în priză. Sau să fie instalat pe un alt compiutăr. Totuşi, de ce se schimbă vremea cînd visezi mort, n-am reuşit totuşi să aflu, fiindcă Gogu a zis:

– Hai să mergem, mă enervează ăsta cu compiutărele lui.

De la o vreme, sunau pentru orice. Asta făcea ca telefonul să fie mai tot timpul ocupat, iar cei care reclamau diferite aspecte, din ce în ce mai nervoşi. Practic, nici măcar nu era nevoie să le explic de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel, fiindcă nu de explicaţii aveau nevoie, erau mulţumiţi dacă îi ascultam şi le dădeam dreptate. Erau unii revoltaţi din cauza ritmului lent al reformelor. Alţii reclamau mizeria din spitale şi corupţia medicilor. Sau faptul că apa de la robinet venea cu mîl şi avea gust de amoniac. Unul care terminase liceul cu diplomă de bacalaureat m-a sunat ca să mă întrebe cît fac şase ori şapte, fiindcă l-au întrebat asta la interviul de angajare şi n-a ştiut ce să răspundă. M-a mai sunat unul care mi-a spus că cu poliţia se poate aranja orice, important e să ai la tine fondul de rulment. Iar altul, ca să mă întrebe de ce nu e arestat tot guvernul, pentru infracţiunea de subminare a economiei naţionale. Fiindcă nu face investiţii şi nu a creat un milion de locuri de muncă, cum a promis. De aceea România nu are autostrăzi. I-aş fi putut răspunde că faptul de a nu avea autostrăzi implică şi anumite aspecte pozitive. De exemplu, activitatea Fundaţiei Umanitare şi Culturale Rafael tocmai pe asta se baza. Dacă am fi avut autostrăzi, toate încercările lui Bazil, Volodea şi Hans de a-i enerva pe ceilalţi participanţi la trafic ar fi fost lipsite de urmări, iar contul Fundaţiei ar fi rămas fără biţi. Dar adevărul e că de la o vreme maşinile noastre erau mai tot timpul defecte şi circulau tot mai puţin, iar contul se alimenta mai cu seamă din reclamaţii cu caracter general ale unor cetăţeni indignaţi, inclusiv din cele referitoare la întreruperile de curent electric. Într-adevăr, de cînd compania de electricitate fusese privatizată şi preluată de nemţi, curentul se întrerupea mai des decît pe vremea lui Ceauşescu. În loc să sune la Deranjamente, oamenii deranjaţi sunau la mine, pentru a-mi spune că asta e o situaţie inacceptabilă. Bine, în afară de faptul că nu o accepţi, ce mai poţi face? Nimic. Dar acum mai apăruse o problemă. Sănătatea lui Bazil dădea tot mai des semne îngrijorătoare. Nu numai fiindcă îi revenise diareea, ci fiindcă aceasta nu mai era deloc blîndă, ci vehementă şi, de multe ori, impulsivă. Încît, atunci cînd Gogu a dat ordinul de retragere la bază, am constatat că Bazil lipsea. Se internase în spitalul judeţean din Vaslui. Deşi cunosc bine situaţia spitalului din Bacău, nu doresc nici duşmanilor mei să se interneze în spitalul din Vaslui unde, dacă ai cancer, te tratează cu antinevralgic. Cel puţin aşa l-au tratat pe Bazil, cînd a început să-i apară sînge în scaun. Sau cel puţin aşa mi-a relatat chinezoaica, în româna ei chinuită: ca-cu-sin-gi, ca-cu-sin-gi! Înţelege oricine ce înseamnă asta.

Însă lucrul cel mai îngrozitor i s-a întîmplat lui Hans. Cînd a primit de la Gogu ordinul de retragere urgentă la bază, era pe la Întorsura Buzăului, venind dinspre Braşov. Pe urmă ne-a mărturisit chiar el că se oprise cîteva ore la Prejmer, pentru a admira biserica fortificată a cavalerilor teutoni şi mai ales orga morţii, care e un fel de mitralieră medievală. Hans era sau se considera un continuator al tradiţiilor teutonice, şi de aceea dorea să se documenteze în privinţa modului de funcţionare al acelei arme. Dar trecuse de Prejmer, trecuse de Întorsura Buzăului şi cobora liniştit către cîmpie. A mai făcut un popas categoric la Cislău. De ce categoric? Fiindcă de acolo m-a sunat un cetăţean ca să reclame că Hans îi zgîriase maşina în parcare. Într-adevăr, după ce a plecat din Cislău, plomba din măseaua lui a început să scoată nişte sunete ciudate, parcă venite de pe altă planetă. Iar cînd a ajuns la Pătârlagele, a auzit, în hărmălaia de voci emise neîntrerupt de măsea, una mai puternică şi autoritară care îi poruncea: Virează la stînga! Virează la stînga! Mai departe, e greu de spus ce s-a întîmplat de fapt. Totuşi, în măsura în care i-am putut reconstitui traseul, se pare că Hans a ajuns în cele din urmă în comuna Bozioru, supranumită Athosul românesc. Oricum ar fi supranumită, comuna Bozioru este vestită printre iniţiaţi pentru fenomenele paranormale care se produc frecvent aici, puse de unii în legătură cu schiturile rupestre vechi de peste o mie opt sute de ani, iar de alţii, cu Ţara Luanei, adică zona din jurul vîrfului de munte Ţurţudui, despre care se presupune că ar fi o piramidă megalitică. În această zonă au fost raportate numeroase dispariţii, încă pe vremea lui Ceauşescu. În 1980, un întreg pluton de securişti a dispărut după ce a trecut printr-un perete vertical de stîncă supranumit Poarta Stelară, reapărînd cîteva săptămîni mai tîrziu undeva pe lîngă Sarajevo. După aceea au cerut toţi azil politic în RFG. Ca să se răzbune, Ceauşescu a pus să fie dinamitat vîrful Ţurţudui, aşa că, în zilele noastre, cine ajunge acolo mai găseşte doar nişte blocuri de piatră şi copaci căzuţi. Asta a găsit şi Hans, care a făcut cîteva fotografii, ca suvenir. Cea mai interesantă este a unui penis imens de piatră îndreptat spre cer, ceea ce poate fi interpretat şi ca o înjurătură la adresa Căii Lactee. Dar, din neatenţie sau poate îndemnat de vocea emisă de plombă, Hans a alunecat pe una din pietrele acelea şi s-a lovit cu capul de Poarta Stelară, iar consecinţa a fost, cum lesne se poate bănui, că a dispărut şi el. Cînd şi-a revenit din şoc, era pe ţărmul Atlanticului, dar el nu ştia că acela e Atlanticul. Cît despre maşină, ia-o de unde nu-i! A observat însă că oamenii vorbeau o limbă ciudată, din care nu înţelegea decît unele cuvinte, fără să ştie că aia e limba portugheză. De fapt, se afla în Portugalia şi tocmai reuşise să iasă dintr-o grotă pe care oamenii de acolo o numesc Boca do Inferno şi despre care se spune că ar avea o legătură subterană cu Africa de Sud. Acest lucru a încercat să-l demonstreze, în urmă cu aproape un secol, celebrul ocultist şi magician britanic Aleister Crowley. În 1930, ajutat de poetul Fernando Pessoa, de altfel el însuşi astrolog şi ocultist recunoscut, Crowley a intrat în Boca do Inferno, cu intenţia declarată de a ajunge în Africa de Sud, însă după cîteva săptămîni s-a pomenit la Berlin, la vernisajul unei expoziţii de pictură.

N-aş fi avut de unde să ştiu toate astea, dacă nu mi le-ar fi relatat cu de-amănuntul Hans însuşi, care ţinea să mă convingă în acest fel că în Curbura Carpaţilor se află centrul energetic al Planetei. Deşi, sincer să fiu, nu l-am crezut, socotind că toate astea i se întîmplaseră din cauza stresului, mai ales că se întorsese la Bacău cu trenul, iar cine merge cu trenurile româneşti se expune riscului maxim de stres, puţinele mele cunoştinţe nu-mi permiteau nici să-l contrazic. Dar parcă pe Bazil îl crezusem, cînd îmi spusese că e bolnav de cancer? Şi totuşi, în cele din urmă ipoteza lui s-a dovedit justă, numai că în loc de cancerul glandelor apocrine a făcut un banal cancer de colon.

Aşa se explică de ce, la apelul urgent al lui Gogu, s-a prezentat numai Volodea. Hans a apărut cîteva zile mai tîrziu, iar pe Bazil l-au adus cu ambulanţa, cînd şi-au dat seama că nu mai au ce-i face. Activitatea Fundaţiei trebuia, pentru moment, suspendată, din motive pe care Gogu nu a vrut să ni le dezvăluie. Am aflat abia la proces că omul lui din poliţie fusese săltat de mascaţi, fiind implicat într-o reţea de trafic cu carne vie. Întotdeauna cînd aud de carne vie, mi se face pielea ca de găină. Îmi imaginez nişte hălci mari de carne aşezate în nişte lăzi de metal şi care tresar ori de cîte ori le înţepi cu vîrful cuţitului. Am cumpărat odată de la piaţă un crap viu, ca să fiu sigur că nu e împuţit. Şi cînd colo, ce să vezi? L-am curăţat de solzi, i-am scos maţele, dar el tot mai mişca. Chiar şi după ce l-am tăiat în bucăţi, pe care le-am tăvălit în mălai şi le-am pus într-o tigaie cu ulei, pe aragaz, tot mai tresărea ici şi colo. De cîte ori aud de traficanţii de carne vie, îmi amintesc de întîmplarea aceea. Se prea poate ca poliţistul acela, prietenul lui Gogu, să-şi amintească şi el ceva asemănător. În mod normal, rolul lui era ca, la fiecare accident provocat de maşinile noastre, să determine că vinovăţia aparţinea şoferului de pe cealaltă maşină. Dar uite că, între timp, se mai ocupa şi cu altele. Încadrarea juridică corectă este: grup infracţional organizat. Între cinci şi zece ani.

Apropo de asta. Eu personal am avut noroc cu avocatul, care m-a învăţat că, orice m-ar întreba judecătorul, să răspund că nu am permis auto şi nu am condus în viaţa mea nici măcar o trotinetă. Ceea ce, la un moment dat, i-a scos din minţi şi pe judecător şi pe procuror, nu ştiau ce să mai întrebe. Aşa că, după un control psihiatric, m-au băgat numai la complicitate şi am primit doi ani. Dacă mai insista puţin, poate primeam cu suspendare şi rămîneam acasă. În timp ce alţii fură milioane şi zeci de milioane de euro din banii publici şi nu fac nicio zi de puşcărie, din motive medicale. Fiindcă nu poate fi vorba, în acest caz, despre corupţie sau crimă organizată. Nici măcar de o delapidare amărîtă. Oamenii ăştia, adică Gogu, Bazil, eu şi Volodea, ce ilegalităţi au comis? Au înfiinţat legal o fundaţie umanitară al cărei scop este, prin definiţie, să ajute oamenii. Dar cum poţi să-ţi ajuţi semenii aflaţi la nevoie fără să le dai bani? Aşa ceva este logic imposibil. Fiindcă, dacă au nevoie de ajutor, înseamnă că au nevoie de bani. Orice altceva le-ai da în loc de bani, vor arunca la tomberon. Chiar şi ajutoarele alimentare care vin direct de la Uniunea Europeană, zahăr, mălai, hîrtie igienică sau mai ştiu eu ce. Direct, totuşi prin intermediul primăriilor, da? În această privinţă nu avem nimic de comentat. Care le distribuie mai cu seamă la începutul campaniei electorale. Astfel ajung pînă în cele mai îndepărtate cătune, la nişte bieţi bătrîni lipsiţi de orice sursă de venit, care trăiesc de azi pe mîine, ca vai de ei, şi ce se întîmplă mai departe? S-a demonstrat, aducîndu-se numeroase dovezi în acest sens, că bieţii bătrînii aceia vînd zahărul sau mălaiul, ca să facă rost de bani pentru a-i da preotului paroh! Este dreptul lor să facă asta, fiindcă au dreptul fundamental la viaţa de apoi! Dar presupunînd că intenţionezi să le dai direct bani, ca să nu-i mai pui pe drumuri, trebuie mai întîi să-i ai. E o condiţie sine qua non! Iar ca să-i ai, trebuie mai întîi să-i aduni, să faci rost de ei. Deci, ne aflăm în prima etapă, celelalte abia urmau să vină. Există pe lumea asta vreo fundaţie care poate acorda ajutoare fără să aibă ce să acorde? Mai bine să nu vorbim despre fundaţii, vă rog eu! Pe această logică, ar trebui băgaţi la puşcărie toţi cei care înfiinţează o fundaţie, imediat după ce au înfiinţat-o, ca să nu aibă timp să mai săvîrşească şi alte crime. Statisticile arată că, în întreaga lume, din fondurile destinate ajutorării celor năpăstuiţi de soartă, ajung la aceştia ceva mai puţin de opt la sută. Restul este cheltuit de fundaţiile şi asociaţiile care distribuie acele ajutoare, cu logistică, salarii, deplasări, diurnă, cursuri de pregătire, publicitate şi aşa mai departe. Dacă asta este situaţia la nivel global, gîndiţi-vă cum stau lucrurile la noi, în România. Ca să nu mai spun că clienţii mei nu au primit propriu-zis niciun leu de la nimeni, ci nişte impulsuri electrice numite biţi. Iar în ce priveşte acuzaţia, complet lipsită de fundament, că ar fi pus în pericol viaţa participanţilor la trafic, să fim serioşi! Dacă avem în vedere cîte accidente mortale, nu simple coliziuni cu consecinţe minore, se produc anual pe şoselele din România, ceea ce domnii aici de faţă au făcut e floare la ureche. Pentru că-i injust să-i numim inculpaţi, unde e prezumţia de nevinovăţie? Dar ăia care urcă pe trotuar cu o sută de kilometri la oră? Despre ei de ce nu vorbim? Calcă oamenii pe trotuar şi primesc pedepse cu suspendare. Pedeapsa cu suspendare e ceva care aparent există, dar în realitate nu există. Există numai pe hîrtie şi în cărţi, ca îngerii sau strigoii sau mai ştiu eu ce.

Frumos a mai vorbit! Aş putea spune că eu însumi mă simţeam mîndru auzindu-l. Totuşi, primul pe care l-au condamnat a fost chiar el, sub pretextul că diploma lui de avocat era falsă. O cumpărase mai demult de la Gogu.

[Vatra, nr. 3-4/2015]

mai 1, 2015mai 2, 2015 de VATRA

Minirecenzii (7)

**Leo Strauss/ Alexandre Kojève, Despre tiranie, traducere de Ciprian Șiulea și Ovidiu Stanciu, Tact, Cluj-Napoca, 2014**

„Învățați greaca veche”- ar fi fost îndemnul lui Alexandre Kojève, când Rudi Dutschke, liderul mișcării libertar-socialiste a studențimii germane de la sfârșitul anilor 60, i-a pus întrebarea leninistă: „ce-i de făcut?” Răspunsul său e cel mai bun și mai scurt rezumat al dosarul polemicii dintre misteriosul filosof ruso-francez, născut Alexander Kojevnikov, suspectat de spionaj în favoarea KGB, dar cu siguranță agent secret hegelian, și Leo Strauss, sobrul istoric al filosofiei politice, pe nedrept prezentat doar ca maestrul neconservatorilor din politica SUA. Ce e așadar cu această dispută dintre geniul ascuns al stalinismului filosofic și profesorul consilierilor liberticizi și bombardierofili ai lui George W. Bush? Cu astfel de recomandări, e normal ca sfada lor să se înceapă de la chestiunea tiraniei.

Leo Strauss se întoarce la știința clasică a grecilor și urmașilor lor pentru a vorbi despre tiranie cu siguranța cu care medicii tratează excrescențele cancerigene. La greci, el găsește nu doar siguranța conceptuală, pierdută de „politologi” și alte specii academic mutante, dar și o reținere a sentimentelor, abandonată undeva la sfârșitul veacului al XVIII-lea, când literatura a apucat-o pe calea brutalității sentimentale, în dauna sfielii clasicilor. Așadar, potrivit profesorului Strauss, dacă cineva are o înclinație mai mare spre tensiunile janeausteniene din Mândrie și prejudecată sau Rațiune și simțire în defavoarea tulburărilor feodordostoievschiene din Demonii și alți Frați Karamazov, el poate fi fericit. Are mai mari șanse să înțeleagă la prima lectură dialogul lui Xenophon despre tiranie, decât un modern după zece recitiri! Alături de Cicero, autorul grec este marele nedreptățit al preschimbării sufletelor și artei, care a exclus retorica dintre interesele intelectuale și estetice ale modernilor. De aceea, dialogul transpus în română și adnotat de Claudiu Sfirschi-Lăudat are nevoie de lunga expunere magistrală a lui Leo Strauss. Și traducerea și exegeza sunt menite să spargă bariera de neînțelegere, construită de cinci sau zece generații de literați cu simțirea delicată și cu vocații sufletești ruinătoare.

Pierderea clasicismului datează de la ultimii săi reprezentanți, încă de la Niccolὸ Machiavelli care a separat înțelepciunea de moderație și a înlocuit grăitoarele tăceri ale scriitorilor greci cu precepte și recomandări. De aceea, argumentele, falsele piste și elipsele discursului poetului Simonides în fața tiranului Hieron, cei doi eroi ai dialogului lui Xenophon, ar conține adevărata învățătură politică, a cărei puritate s-a pierdut în opera istorică și filosofică compusă de il Segretario fiorentino. Printre lucrurile pe jumătate tăcute de Xenophon și strigate în gura mare de Machiavelli ar fi și lecția ascunsă a tiraniei. Deși aproape imposibil de pus în practică, tirania ameliorată e orânduirea politică sinonimă bunăvoinței unui conducător virtuos și fericit. Performanțele unei astfel de cârmuiri sunt imposibil de atins sub domnia oarbă a legii, într-un stat de drept, cum se spune azi. Ca temă filosofică, tirania e singurul punct din care putem trata despre Lege din perspectiva alterității ei. Doar cel străin cetății poate aborda această temă, doar unul scăpat de constrângerile cetățenești, cum e Străinul din Elea în dialogul platonician Legile sau, în cazul de față, un poet itinerant. Tirania relevă natura politicii nesulimenită de culori constituționale. Bunătatea tiraniei rămâne pentru Xenophon-ul lui Leo Strauss un simplu exercițiu de gândire, guvernantul și filosoful-poet urmând să se despartă după această conversație, unul dedicându-se gloriei persoanei și poate și cetății sale, celălalt plăcerilor căutării înțelepciunii.

Prea bine, – răspunde Alexandre Kojève, la turul de forță hermeneutic al lui Leo Strauss – dar nu-i destul! Simonides ăsta rămâne un intelectual și nu corespunde exigențelor unui filosof sau a unui înțelept. Adică e unul din aceia ce are o părere critică despre toate, fără dorința de a-și vedea puse în aplicare ideile abstracte. Or, înțeleptul sau filosoful – pentru Kojève e tot una în funcție de epoca lor istorică, una a căutării sau a împlinirii înțelepciunii – e cel ce vede situația concretă, dincolo de abstractizări intelectuale sau practice. E mai savant decât politicianul nu numai în teoria constituționalității, dar și în administrarea de zi cu zi a treburilor obștești. Apoi, tirania bună, rămasă utopică pentru antici, e o realitate banală în 1950, când cei doi eliniști se iau la trântă în dreaptă corespondență. Simonides cerea ca tiranul să împartă premii și titluri onorifice cetățenilor care excelează în domeniul lor de activitate? E vorba de stimularea emulației stahanoviste în agricultură și industrie. Poetul îi cere lui Hieron ca mercenarii să fie folosiți nu numai pentru paza personală, ci pentru apărarea tuturor cetățenilor de răufăcători și de dușmani externi? Fără îndoială, lucrul a fost dus la împlinire sub forma constituirii recente a unor poliții de stat și a unor forțe armate permanente, ce constituie nucleul mobilizării cetățenești în caz de pericol. Tirania bună există și nu avem decât să facem o vizită în Portugalia lui Salazar, subiect de admirație în anii 40-50 pentru mulți intelectuali, între care Mircea Eliade.

– De acord cu dictatura luminată lusitană, va răspunde Leo Strauss, dar mărturisește-ne Kojève, adaugă el, când scrii „Salazar”, te gândești de fapt la Stalin?! Și dacă-ți spui gândul până la capăt, continuă el, dezvoltarea NKVD și folosirea lagărelor de muncă, mai sunt parte a bunei tiranii prezente?

Pentru Kojève, Simonides, Xenophon și Strauss ar dori să se retragă într-o grădină epicuriană unde filosofii își piaptănă reciproc orgoliul în spiritul unei școli sectare sau într-o Republică a Literelor, unde periodice serbări ale relativismului fac uitate diferențele dintre curente și dogme în numele unor preocupări strict intelectuale ce ne purifică de mizeria politicului. Iată o formă de nebunie și azil autogospodărit! Pentru interpretul francez al operei lui Hegel, există doar Istoria ca unic dialectician ce nu se oprește la turniruri de argumente ca cele dintre Simonides și Hieron sau dintre Strauss și Kojève. Doar ea reglează jocul dintre ideile filosofului și faptele tiranului. Primul gândește în răspărul credințelor comune, celălalt caută să pună în practică primele principii ale metafizicii, adesea cu mijloace represive. Adevărații moștenitori ai doctrinei socratice nu sunt novicii din Academiile platoniciene, Liceele aristoteliciene sau Universitățile tomiste sau humboldiene. Sunt Alexandru cel Mare, Cezar și Napoleon, îi numește Kojève! Sub aceste nume se gândește oare tot la Stalin? Filosofia grecească ne-a lăsat conceptul universal al omului a cărui împlinire politică nu poate fi decât Statul Universal, susține autorul francez, numit în vechime Imperiu. Apoi, creștinismul ne-a dat ideea egalității oamenilor, dincolo de diviziunea antică între Stăpâni și Sclavi și a luptei lor pentru recunoaștere. Destinul comun al Filosofiei și al Tiraniei este de a căuta realizarea Statului Universal Omogen, deja virtual existent încă din vremea lui Hegel!

Avem azi ceva numit globalizare, ca împlinire a colonialismului modernizator și ștergere a diferențelor regionale, Imperiu al Capitalului și al Mărfii, ce nu mai are nevoie de aventurieri tiranici. E Statul Universal Omogen realizat sub forma unei tiranii difuz integrate. Nici măcar sectarismul noocratic al școlilor filosofice, preconizat de Leo Strauss ca formă de rezistență, nu-i mai poate scăpa. Kojève pare să fi avut dreptate. Ne mai rămâne să buchisim elinește!

(Claudiu GAIU)

*

**Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014**

Cruzimea și obida din Proștii lui Rebreanu sau ironia și ridicolul din Ziua solemnă a lui Caragiale – un tren ratat și altul oprit – trimit către începuturile feroviare autohtone, cu violența și pasiunile inițiale, de care dă seama Toader Popescu în prezentul său op.

E un tratat despre spațializarea modernității pe meleaguri extracarpatine, studiul îngemănându-se, pentru cititorul amator, cu investigațiile în geografia umană a industrializării, de care se ocupa la sfârșitul anilor 90 Octavian Groza. Spre deosebire de geograf, arhitectul și urbanistul Toader Popescu e mai înclinat spre aspectul voluntarist al creării spațiului, adică mai spre Caragiale și descrierea, chiar și ironică, a acțiunii și mai departe de Rebreanu și analiza resimțirii obiectului modern. În plus, cum ne arată el, în periferia răsăriteană a Europei infrastructura feroviară a precedat uzina. Straturile geologice ale modernității pomenite de autor ar fi poșta, drumul de fier și apoi industriile. Dacă mai adăugăm târzia electrificare a țării, avem o cartografiere tehnică a teritoriului, de multe ori lăsată de o parte în favoarea analizei straturilor culturale ale construirii națiunii prin rețeaua de învățământ public și apoi prin radiodifuziune.

E o istorie intelectuală și faptică a căilor ferate române începând cu propunerea unui „drum de fier tras de cai”, înaintată de inginerul Marin din Cernăuți către domnul Moldovei Mihail Sturza, (1842) până la monumentalitatea gării Suceava-Burdujeni (1898), expresie a unui război al reprezentativității angajat de autorități la frontiere, prelungire a conflictelor vamale cu Imperiul Austro-Ungar. O jumătate de secol de proiecte abandonate, înfăptuite sau modificate ce schimbă hărțile și viețile oamenilor pe măsura avansării căii ferate într-un amestec de voință centralizată guvernamentală, decizie economică a concesionarilor străini și inițiative locale sau interese private. Amalgamul acesta rămâne un discurs secund al cercetării care privilegiază explicit proiectul unitar al decidentului politic. Slăbiciunea inițială a poziției specialistului a condus la privilegierea câștigului în dauna siguranței. Astfel, istoria feroviară română deține tristul record al celui mai grav accident mondial: Ciurea – 1917, peste 1000 de morți, soldați ruși și români, precum și refugiați din calea ofensivei germane. Abia în 2004 și din pricina unui tsunami, statistica dezolantă a catastrofelor consemnează un dezastru și mai însemnat pe căile ferate srilankeze.

Vedem de-a lungul cărții decăderea unor capete de linie, ca Botoșani, viața nouă a unor localități odinioară izolate, ca Pașcani, nașterea din glasul roților de tren a turismului pe Valea Prahovei sau a agriculturii în Bărăgan. Avem cronica ivirii urbanismului românesc în cadrele unor comunități puse în fața unui obiect straniu – gara – de la respingerea inițială până la bulevardele principale ce leagă centrul orășenesc de poarta feroviară a localității. În fine, posedăm o trecere în revistă a apariției „stilului arhitectural CFR” plecând de la reproducerea planurilor unor gări occidentale comandate de concesionari și imitate de băștinași până la maturizarea unui caracter local datorat gândirii și realizărilor unor Elie Radu, Giulio Magni (proiectantul gărilor filobizantine de la Curtea de Argeș și Comănești) sau Petre Antonescu (un gând pentru el în dreptul unor bucolice cantoane sau a actualei primării a Bucureștilor, fostul Palat al Lucrărilor Publice).

La capătul lecturii și a contemplării fotografiilor și planurilor de epocă ne putem întreba ce rămâne în urmă azi? Închizând volumul și ridicând privirea, vom zări abandonul treptat al „proiectului feroviar”, reapariția concesionarilor, reprezentați lângă vechile clădiri și monumente ceferiste de micul chioșc de bilete al noilor exploatatori ai căii ferate naționale. Și obsesia unei noi geografii, cea a autostrăzilor, mereu reîncepute și perpetuu celebrate.

(Claudiu GAIU)

*

**Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger, traducere de Andreea Rațiu, prefață de Ștefan Guga, Tact, Cluj-Napoca, 2015**

Scandalurile recurente legate de apropierea lui Heidegger de nazism se desfășoară, de obicei, pe niște căi prestabilite și, la drept vorbind, oarecum nejustificat de restrictive. De la diverșii Fédier, Farias, Faye până la ultimul episod vizând publicarea Caietelor negre, practica demascării nazismului filosofului german constă în a identifica anumite pasaje textuale sau episoade biografice în care asumarea național-socialismului este explicită, pasaje a căror stridență marchează tocmai ruptura de restul operei, care se presupune că rămâne astfel o operă filosofică originală și imună de orice compromis posibil cu ideologia celui de-al treilea Reich.

Acestei strategii a identificării unei anumite „rătăciri” heideggeriene, care blamează persoana lui Heidegger în același timp în care îi salvează opera, i se poate foarte ușor răspunde printr-o simplă răsturnare de perspectivă. Ceea ce s-a și făcut, de către Philippe Lacoue-Labarthe de pildă, după argumentul: ce importanță au câteva episoade rătăcite din biografia unui mare gânditor, când întreaga sa operă articulează o condamnare radicală a practicii și ideologiei naziste? Argumentul din Ficțiunea politicului nu e lipsit de o certă ingeniozitate, dar suferă puțin la precizie. Desigur că opera lui Heidegger poate trece drept un rechizitoriu al național-socialismului, în măsura în care este un rechizitoriu al întregii modernități, în noaptea căreia, după cum se știe, din perspectivă heideggeriană cam toate vacile-s gri, și practic aceeași uitare a ființei și aceeași dominație a Ge-stell-ului întâlnim fie că-i vorba de democrație liberală, bolșevism sau național-socialism. Aceasta este o critică reușită a nazismului tot așa cum raderea unui întreg cartier pentru neutralizarea a doi-trei teroriști reprezintă mai nou o misiune umanitară de succes.

O a treia variantă de lectură a raportului dintre Heidegger și nazism constă în a identifica tocmai în gândirea sa filosofică resursele și substanța acestei apropieri problematice. E ruta adoptată de Adorno în minunatul Jargon al autenticității (de asemenea în curs de apariție la editura Tact). Singurul lucru care i se poate imputa acestui tip de abordare e acela că, mizând pe o lectură directă a angajamentului politic în chiar textele filosofice ale lui Heidegger, ratează miza și efectele acestei traduceri a politicului în discurs filosofic.

O astfel de chestionare a nazismului heideggerian, una care să nici nu decupeze un angajament politic fără influență asupra operei filosofice, nici să nu dizolve pur și simplu filosoficul în politic, ci care să problematizeze tocmai complicitățile și autonomiile relative ale câmpului politic și filosofic, efectele și mizele acestei traduceri în două sensuri, este în schimb cea propusă de Pierre Bourdieu în Ontologia politică a lui Martin Heidegger. Dacă pozițiile politice ale lui Heidegger iau imediat aparența unei ontologii fundamentale, dacă reacționarismul său este mereu camuflat într-o căutare filosofică a originarului, aceste deplasări de formă nu sunt ceva întâmplător și fără efect. Forma filosofică a conținutului politic nu este un simplu ambalaj pe care-l putem îndepărta fără pierderi, ci, după cum notează Bourdieu, într-o raportare care amintește de critica lui Marx a formei-valoare, „forma, prin care producţiile simbolice participă cel mai direct la condiţiile sociale ale producerii lor, este de asemenea cea prin care ele îşi exercită efectul social cel mai specific”. Ceea ce face ca explicația acestei forme filosofice pe care o îmbracă o viziune politică extrem-conservatoare să conducă printr-un demers de istoricizare a lui Heidegger, un demers cu atât mai oportun cu cât pare să rezolve un paradox de durată: faptul că cel reputat drept marele gânditor al modernității târzii este receptat de obicei într-un mod profund dezistoricizant, de parcă ni s-ar adresa direct din panteonul umanității. La Bourdieu în schimb, pozițiile filosofice și politice ale lui Heidegger – politice tocmai prin mascarea lor ca filosofice și filosofice tocmai pentru că doar oblic politice – sunt plasate într-un întreg context social, cu propriile sale reguli de articulare internă și delimitare externă. Din această perspectivă, păstorul ființei din Pădurea neagră apare ca un simplu personaj dintr-un pluton consistent de profeți ai „revoluției conservatoare” și de exponenți ai discursului völkish, de care-l unesc și-l despart solidaritățile de substanță și diferențele de nuanță care străbat și țin laolaltă orice astfel de câmp social. Ce se devalizează din panteonul gândirii se recuperează ca materialism istoric. Un trafic ce nu poate fi decât binevenit.

(Alex CISTELECAN)

*

**Matt Taibbi, The Divide. American Injustice in the Age of the Wealth Gap, Spiegel & Grau, New York, 2014**

De când l-am descoperit pe Matt Taibbi, i-am recomandat textele cam oricui s-a nimerit să-mi iasă în cale. Ultimul volum al fostului jurnalist de la Rolling Stone îmi impune să-mi duc misiunea de prozelitism mai departe.

Ca și excelentul The Great Derangement (2008), The Divide e articulat pe o opoziție directoare: acolo, experiența paralelă din Congresul american și din comunitățile de creștini fundamentaliști din sudul Statelor Unite, două lumi deopotrivă de fascinant nebunești; aici, o incursiune în sistemul dublu de justiție existent în America, dreptatea paralelă de clasă din leagănul democrației moderne, exemplul însuși de stat de drept contemporan. În fond, ceea ce relatează Taibbi sunt fapte cunoscute – sau care au devenit rapid folclor: imunitatea penală a băncilor și a marilor instituții financiare, pe de o parte; de partea cealaltă, malaxorul juridic și sistemul de încarcerare ca înlocuitor al politicilor sociale și destin contemporan al claselor sărace. Poate tocmai frecvența cu care știrile din aceste zone apar în ultima perioadă le face să intre direct într-un anumit gen media, cu propriul său proces prestabilit de receptare/clasare/uitare, de trecere și filtrare a nedreptății cotidiene în folclor: sublimarea indignării neputincioase a lui „nu pot să cred că se întâmplă așa ceva” în înțelepciunea așezată a lui „așa se întâmplă întotdeauna”. Or, meritul lui Taibbi e tocmai acela de a sparge crusta acestui scandal social pietrificat în folclor, de a redesena în cele mai penibile detalii acest complicat sistem de nedreptate de clasă care e justiția americană. Sau, mai exact, dacă rolul sistemului de justiție din SUA e, așa cum pare să reiasă din investigațiile jurnalistului american, mai degrabă un complicat aparat de invizibilizare – fie și prin simpla ei banalizare, cuantificare birocratică – a nedreptății, atunci textul lui Taibbi are exact efectul invers, de a face injustiția de clasă din nou palpabilă în spatele cifrelor și dispozitivelor anonime ale sistemului de justiție, de a scoate la lumină dramele imediate din spatele acestui imens „paradox” de pornire: că, pe de o parte, numărul infracțiunilor violente a scăzut constant în ultimii 20 de ani în SUA; că, pe de altă parte, rata de sărăcie a crescut cam fără oprire din 2000 încoace; și că, în fine, populația închisorilor din SUA s-a dublat din 1991 până-n 2012, ajungând la peste 2 milioane de persoane, cea mai mare populație încarcerată vreodată în istoria civilizației – vorba vine. Cine încarcerează pe cine și de ce, în fond? Și cum să nu vezi caracterul de clasă – cu efect de prevenție, dar și de represiune dacă-i nevoie – al acestui imens mecanism imparțial?

Imunitatea marelui capital e o banalitate pentru toată lumea, însă cu toate astea detaliile ei concrete șochează în textul lui Taibbi: vezi relatarea procesului spectacol al băncii Abacus, o mică bancă familială din Chinatown, aleasă drept țap ispășitor pentru tot crash-ul financiar din 2008, ai cărei reprezentanți sunt purtați ostentativ cu lanțuri la mâini și picioare prin fața camerelor de filmare, în vreme ce managerii marilor bănci și instituții financiare scăpau cu amenzi sub valoarea infracțiunii comise și fără obligația de a recunoaște vreun „wrongdoing”, totul în numele clauzei prevenirii „consecințelor colaterale” nedorite. Vezi, de asemenea, relatarea – veritabil thriller noir – furtului de 4 miliarde de dolari săvârșit cu ocazia transferului peste noapte a Lehman Brothers către Barclays din 2008, jaf descoperit și ulterior tolerat, înțeles și legitimat de aparatul judiciar. La fel de amețitoare e și descrierea sistemului de recuperare a datoriilor posesorilor de carduri de credit din SUA, operațiunea prin care băncile în criză de lichidități vând firmelor de recuperare mii de dosare ale clienților cu astfel de probleme, și care operațiune, în realitate, și sub imperativul profitabilității, include sistematic cele mai flagrante ilegalități – de la armatele de angajați bancari part-time care nu fac decât să „robo-semneze” hârtii oficiale semi-improvizate sub titluri false de „manageri” și „directori”, până la includerea în aceste operațiuni a unor clienți care nu au de fapt nici o problemă cu datoriile bancare, dar care nici nu apucă să conteste deciziile în instanță – în fond, expeditivitatea întregului proces fiind principala sa atracție financiară. Și totul cu binecuvântarea și cu susținerea materială a instituțiilor statului (poliție, magistratură). Pe de o parte, așadar, o grijă maximă față de orice posibil prejudiciu adus prin justiție sistemului financiar, o justiție mereu predispusă la înțelegere și iertare, de cealaltă parte o cu totul altă grilă de filtrare juridică a societății: la clasele de jos, un sistem de „prevenire a infracționalității” care constă, după cum plastic descrie Taibbi, practic în a pescui cu plasa cartiere întregi și a le filtra periodic și în masă prin sistemul juridico-penal, în ideea că sigur cei mai mulți bifează oricum vreun cap de acuzare. E principiul lui „arrest and detain first, sort out the crime later” – și care face ca cel mai mare număr din infracțiunile consemnate în orașele din SUA să fie legate de „obstrucția traficului pietonal” (în sensul că stai pe trotuar) și „amenzi pentru mersul nepermis cu bicicleta”. Un sistem permanent și invaziv de pre-scrutare a oricărei posibile abateri, ilustrat de controalele abuzive și condamnările gratuite pentru nereguli în dosarele de asistență socială, sau de infamul „stop & frisk”, prin care un popas neinspirat pe trotuarul din fața propriei case poate conduce oricând la deportare sau, în cel mai fericit caz, la o minuțioasă, dezumanizantă filtrare prin poarta Legii.

Aceasta este realitatea cotidiană, atroce sau suavă în funcție de poziția de clasă, din spatele cifrelor – altfel deja cât se poate de explicite și scandaloase – sistemului de justiție și din spatele maximelor neputinței în care aceste realități s-au reificat în conștiința comună. Și până să depășim această neputință, e bine măcar că cineva ne-o povestește.

(Alex CISTELECAN)

*

**Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2014**

„Comunismul românesc”, aşa spune un cunoscut argument, „este o contradictio in adjecto: au venit alţii şi ni l-au impus cu forţa, căci noi nu l-am vrut şi nu-l puteam vrea. Doar neşansa istorică, cunoscuta lipsă de noroc a neamului românesc, ce-i însoţeşte ca o umbră bunătatea şi hărnicia, a făcut să cădem victimă acestui flagel.”

Poate mă-nşel, dar tare mă tem că umbra bunătăţii românului (dacă românul o fi bun) nu-i ghinionul, ci iresponsabilitatea. Primul lucru pe care îl va spune fiecare vlăstar al neamului va fi: „nu eu, altul e de vină”. Mereu altul: colegul care l-a înjurat (de mamă), câinele care i-a ros caietul cu tema. Şi, apoi: nenorocitul ăla de trafic, hoţul ăla de arbitru, mizeria asta de lume. Nici nu-i de mirare că mitul fondator al naţiei indică drept situaţie tipică faptul că vecinii îl pizmuiesc şi vor să mi-l omoare, conflict dezamorsat prin anunţarea unei cununii suspect de abstracte până şi pentru permisiva ordine logică a narativului!

Tot prin anii 90, când românii începeau să capete puţin curaj în pronunţarea argumentului de mai sus, îmi amintesc că, în Cişmigiu, între jucătorii de şah şi dame se înghesuiau tot felul de exaltaţi gata să-ţi desluşească arcana mondială şi complicatele ei maşinaţiuni menite să distrugă România. Se înţelege de la sine că dispariţia poporului român ar fi lăsat Luna (sau alt corp ceresc) fără partenerul potrivit, introducând în echilibrul lumii o perturbare fatală. Pe lângă alte „neamuri venetice” (ruşi, evrei, unguri), ziceau că împotriva românilor se ridicase mai de curând şi un neam de tip mai nou, pe care nu-l cunoşteam, căruia îi spuneau, criptic, „fe-me-ii”. Acesta părea deosebit de abil, fiindcă el făcea rău nu luându-ţi ceva, ci dându-ţi el lucruri, şi eu am început să mă îngrijorez (atâta cât puteam pe atunci) de soarta noastră în faţa unor duşmani cu nume atât de complicate.

Se vede treaba că, în ordinea opiniei populare, la fel cum comunismul n-a prea fost al nostru, nici capitalismul nu prea e. Ele sunt doar nişte cadouri pe care n-am putut sau n-am ştiut nici să le refuzăm, nici să le acceptăm, şi care ne-au deturnat de la sarcina naţională de a fecunda stelele.

Dar poate că-i timpul să revenim de la naraţiunile etno-cosmice la oile noastre. Şi la o istorie de sine ceva mai responsabilă şi mai sobră. În loc de nunţi, să vorbim despre dezvoltare, şi, în loc de pizmă, despre dependenţă. Aşa face Cornel Ban, aşezând istoria economic-politică a spaţiului românesc din ultimele (aproape) două secole sub semnul unui deziderat şi a unor condiţii (tocmai cele numite). Adaugă la acestea o definiţie extinsă a ceea ce înseamnă dezvoltare (veţi înţelege, citind, că-i ceva mai mult decât pur şi simplu produsul hărniciei şi al bunătăţii) şi, graţie urmăririi a numeroase surse de documentare şi a unei bine profesate lipse de prejudecăţi, le prinde pe toate într-o proză istorică nuanţată, limpede şi robustă. Resentimentul şi uşurătatea (mai româneşti decât bunătatea şi hărnicia) primesc aici lovituri zdravene: indiferent sub ce vremi, e limpede că am făcut şi noi câte ceva pentru noi, şi e cazul să ştim ce.

În multe cazuri, ce-i drept, ştim deja, ori ar trebui să ştim. Dar (şi asta n-ar trebui să mai mire) amnezia opiniei comune de la noi atinge vremurile noastre mai mult decât pe cele ale secolului al XIX-lea sau de la începutul secolului trecut . Autorul înţelege asta, aşa că dedică din ce în ce mai mult spaţiu expunerii pe măsură ce se apropie de prezent. Cei care au prins la o vârstă mai apropiată de cea adultă revoluţia vor fi surprinşi de explicaţia dată în termenii economiei politice căderii lui Ceauşescu, şi vor tresări la relatarea istoriei ultimilor douăzeci şi cinci de ani ca unul trezit din moţăiala din faţa televizorului. Îşi vor aminti de Bârlădeanu, Coşea, Văcăroiu, şi toţi ceilalţi, însă, de data asta, nu vor fi cei din paginile ziarelor şi de pe ecrane, ci personajele-vehicul ale unor opţiuni de transformare ale societăţii româneşti despre care, poate, vor trebui să regrete că n-au înţeles mai multe când le-a venit rândul să intre în cabina de vot.

Nu mă încumet să rezum lucrarea, de teamă să nu înţeleagă publicul că se termină prost. Căci, oricum, nu-i vorba despre ceva ce se termină, ci despre ce se întâmplă sub noastre buimăcite de electori. Cui îi plac finalurile fericite, va pricepe, la sfârşitul lecturii, că trebuie să înceapă să se gândească în mod coerent la viitor, şi că, oricât ar părea de incredibil, au existat şi există mereu opţiuni.

(Lorin GHIMAN)

[Vatra, nr. 3-4/2015]

aprilie 29, 2015mai 11, 2015 de VATRA

Alexandru MUȘINA – Jurnal (continuare)

18.III.1989

Astăzi, prima zi în care m-am simţit mai bine, am simţit cu adevărat şi primăvara. Era în aer. Trebuie să fim şi fericiţi, mi-am zis, de fapt îmi zicea tot corpul. E un presentiment al libertăţii. Nu ştiu cît de corect. (Între timp au venit doi musafiri: Doina Staicu şi domnul Răducanu. Convorbiri agreabile, dar… dar tot cu gîndul la minima libertate). Ce-o fi însemnînd, concret, şi libertatea asta? Pentru mine: să public ce scriu, să scriu şi să vorbesc (…) pe ceilalţi ceea ce numai eu îi pot învăţa. Şi – evident – să scap de Întorsura şi de sentimentul că sînt legat de glie. Şi-aşa viaţa, în sine, e plină de mizerii şi de „imposibilităţi”.

Într-un fel de tensiune. Care, concret, înseamnă inactivitate. Aşteptînd. Ca şi cum se poate ceva aştepta în lumea asta. Descompunerea generală m-a cuprins şi pe mine. Mai grav, şi cretinizarea. Cele scrise în prezentul „Registru…” sînt cea mai bună dovadă.

În ce măsură „Registrul…” e un substitut? E evident că, de cînd scriu aici, nu m-am apucat de nimic „serios”. (S-ar putea ca volumul pentru copii să fie tot ce am scris eu mai bun, dar evident că miza lui e cumva „excentrică”). Poate, pentru unii scriitori, jurnalul este dăunător. Unul dintre efectele cele mai nocive, la mine, e că se împinge în faţă ideea că sînt scriitor; mă tot compar cu alţii, mă gîndesc ce-am făcut şi n-au făcut ei, calculez exagerat semnificaţia fiecărui gest sau rînd scris, sînt preocupat atîta de „exterior”, încît nici nu mai am resurse pentru „interior”: scrisul propriu-zis. Poate şi atmosfera cam provincială (totuşi) din Braşov, deşi nici cu Bucureştiul nu mi-e ruşine!

28.III

Mai întîi, însă, o dramă „interioară” (din fantasme şi personaje-arhetip) în versuri sau proză ritmată. O nouă testare a posibilităţilor limbajului. Pentru asta: să-mi creez un timp şi un spaţiu de linişte, să mă las de fumat ca să mă refac psihic. Nici nu ştiu de ce fumez? Din pur tembelism: tot cer ţigări de la alţii, ţigările-s proaste şi-mi dau o stare de proastă condiţie fizică şi de buimăceală. Sînt, cumva, anihilat, redus la modul comun de a trăi, simţi şi – mai grav! – a mă exprima, a mă manifesta. În definitiv, această aplatizare e o negare a sinelui, a individualităţii. Şi totuşi, nevoia – mai mult psihică – de a trage din cînd în cînd cîte o ţigară! Scuză (slabă!): nu poţi lupta chiar singur împotriva monstruozităţii lumii înconjurătoare. Sau poţi, dar… Ar trebui să mă conving realmente că singurul mod eficient de a lupta e scrisul (nu la acest jurnal!), dar unul cu toate forţele, radical, în care să merg pînă la capăt. Poate nu-i mult, dar tot e ceva în raport cu bălmăjeala sterilă de acum, cu nesfîrşitele – şi ridicolele – amînări „cu scopul de a…”.

9.IV

Mi-e greu pînă şi să mai scriu aici. Existenţă suspendată, obsedată de o politică ce ne distruge, ce ne aruncă în Africa.

Ieşi pe stradă: totul pare normal, dar… în magazine mai nimic, oamenii arată jerpeliţi (fizic şi vestimentar), străzile-s pline de ţigănci care fac bişniţă. Energia lor tîmpă şi zoioasă într-un negoţ „de doi bani” îmi face mai rău decît zeci de comentarii politice. Şi copiii mizeri, colindînd în haite, trăindu-şi cum pot, în felul lor, copilăria. Dumnezeule, despre ce să scrii?! Sînt, aparent, chestii „exterioare”, perisabile, dar asta e lumea mea, asta-i chiar, mărunta şi perfect explicabila socio-economic, dramă a mea. Poate că literatura mai există fiindcă oamenii simt că dincolo de politică şi economie, de sociologie şi ziaristica de calitate, de psihologie şi religie mai e ceva, ceva esenţial, ireductibil, care nu poate intre în nici un metatext, în nici un discurs „fundamental”.

15.IV.1989

Zile de aşteptare, cu inerentele frecări (procesul lui maică-mea cu Vetuţa, drumul Taniei la rude, cenaclul cel amărît de vineri etc.). Am mai scris 4 poezii pentru copii. Şi cam atît. Teoretic, sînt în vacanţă, dar nu am simţit-o în nici un fel. De ani buni nu mai simt timpul, totul e fără aderenţă şi strălucire; în fond, nu mai trăiesc cu adevărat. Nici măcar panici sau speranţe „devastatoare” nu mai am.

Dacă noi oamenii sîntem doar elemente ale unei imense maşini cibernetice, o supermaşină de gîndit, care se autoreproduce (fizic), care se amplifică (numeric), care – cu sincopele inerente (vezi „viruşii” calculatoarelor) analizează, rafinează şi stochează (perpetuează) informaţia, un uriaş creier care trebuie, a fost programat (de un „zeu”, dar cine e acest zeu?) pentru o cunoaştere mai deplină a lumii. Din această perspectivă pot fi re-analizate nu numai modelele culturale, dar şi înseşi structura şi funcţia culturii, a organizării socio-economice etc. (Artele, desigur). Acest super-sistem trebuie şi să-şi asigure funcţionarea (să supravieţuiască) şi să facă o operaţie de cunoaştere a ceea ce este în afara sa, ceea ce explică nu doar complexitatea sa, ci şi aparenta evoluţie „în zig-zag”; certă este sporirea cantităţii (şi calităţii) informaţiei în supersistem. Nu sînt specialist nici în genetică, nici în computere, dar – cred – o conexiune a „modelelor” elaborate de ciberneticieni şi cele descoperite de geneticieni ar putea să te pună pe gînduri. Şi încă: asta ar permite o explicare funcţională nuanţată (globală) a existenţei unor componente culturale, dintr-o perspectivă îngustă aparent „gratuită”, neimportante. Dar dacă noi sîntem doar „celule”, material perisabil, dar permanent reînnoit, fiindcă indispensabil unui supercomputer, mai complex (deci cu mai mari „probleme”) decît tot ce ne putem imagina?

Dincolo de „scopul” fiecăruia, e un „scop” pe care-l servim, în ciuda urii şi repulsiei pentru o asemenea idee (intuită!). De-aceea pornirile autodistructive, care sporesc (ar trebui o anchetă sociologică) odată cu sporul „de cunoaştere”, cu sporul cantităţii de informaţie şi al vitezei de circulaţie a acesteia. Progresul tehnologic poate fi văzut şi ca satisfăcînd nevoile oamenilor, dar şi ca accelerînd (şi amplificînd) viteza de transmitere a informaţiei (posibilităţilor de transmitere a acesteia).

Pare un joc al minţii, care poate duce analizele foarte departe? Dar dacă nu e? Oricum, o asemenea perspectivă ar permite o optimizare atît a structurilor sociale, a relaţiilor interumane, cît şi a cunoaşterii, a vitezei de amplificare a acesteia (prin descoperirea de „punţi” între arte, ştiinţe, religii etc. – ceva de genul ştiinţelor „diagonale” ale lui Caillois, dar nu prin asocieri de tipul celor de acolo, ci prin atenţie la „funcţie”, „nivel de explorare”, „necesitate de structurare/funcţionare «internă»” etc.).

Într-o povestire s.f. (poate a unui francez) se afirmă că oamenii ar fi fost „construiţi”, de către viruşi, că ar fi „scăpat de sub control” şi de aceea, acum, viruşii încearcă să-i distrugă. Ce propun eu nu e o „inversare a rolurilor” („producătorul” fiind infinit mai mare, noi un fel de „viruşi”), pur şi simplu. Dar, acceptînd ideea unui „accident” cosmic, care a făcut ca viaţa/inteligenţa umană să fi apărut din întîmplare, e evident că – chiar fără zeu – noi nu avem sens, nu putem fi înţeleşi în afara unui efort global de cunoaştere. Şi ajungem tot la ideea unor componente ale unui supercomputer. Că a fost făcut de cineva, că s-a născut din întîmplare, perspectiva e aceeaşi, aceeaşi necesitatea de a-i „optimiza” funcţionarea din moment ce ştim (intuim) ce este şi ştim (aproximativ) cum face, deşi – evident – nu şi ce face, sau vrea (trebuie) să facă pînă la urmă.

Poate ideea a venit şi altora. Oricum, datoria mea ar fi să o lansez. Dar sînt într-o „zonă” a supercomputerului momentan „blocată”, dezorganizată, atacată de „viruşi”. Totuşi.

*

Discrètément alcoolisé, după o vizită la familiile Pârvulescu şi Dobrescu (unde, de fapt, am băut). „Normalitate” şi aşteptare, mirarea că oameni perfect normali, autosuficienţi „occidentali”, sînt – în fond – în această societate a clipei actuale, nişte „marginali”, nişte „toleraţi”. De unde apar (şi cum, totuşi) troglodiţii în politică şi ce (le) vor ei? O întrebare aiurea, explicabilă poate doar pe baza ipotezei scrise azi aici (şi care mi-a venit ieri, de care nu pot să mă despart de atunci. Un efect pozitiv oricum: acţionează ca un drog, mă fortifică împotriva aparentei aberaţii a realităţii; combinată cu alcoolul – acum – îmi dă o stare de euforie „echilibrată”, pe care nu am mai avut-o demult. Acum, nici măcar nu mă mai deranjează că trăiesc la „marginea lumii” civilizate, în franjele unei lumi cu adevărat a sfîrşitului de secol XX, într-o limbă „de mîna a II-a”, cu abia 22-23 de milioane de vorbitori, fără mari, îndelungi tradiţii culturale scrise, sub opresiune, într-o literatură – şi cultură – suspecte, diminuate artificial în formele lor de manifestare publică, cu prea puţine mari personalităţi etc.

Alu m-a făcut să rîd. Îi place să „se prostească”, are pornirea de clovn care e – în general – a copiilor, dar şi – mă s-o cred – moştenită de la mine. Totul e să nu-ţi pese (abia atunci eşti liber vizavi de mediocritatea, normală, a celorlalţi). Dacă, realmente, porţi o informaţie, sau intuiţie de informaţie, cu adevărat nouă, diferită, e normal să nu te sinchiseşti de program „de rutină”, de menţinere, de aşteptare, al celorlalţi. Grea e disimularea, jocul în care nu contrazici – aparent – programul celor din jur, dar rămîi tu însuţi, respectînd patternul nou, original pe care – întîmplător? – îl ai în tine. Aşa – în fond – e explicabil de ce geniul e acceptabil, suportat, admirat la distanţă, spaţială, temporală – contactul direct e dezastruos pentru „programul normal, de întreţinere”, de rutină al celor mai mulţi. Oricum, informaţia „nouă nu poate fi preluată…”

[Vatra, nr. 3-4/2015]

aprilie 27, 2015mai 11, 2015 de VATRA

In memoriam Alexandru VLAD

Evocatio

Nu cred c-am trecut vreodată prin Cluj fără să-l întîlnesc pe Alexandru Vlad. L-am întîlnit și cînd nu era prin Cluj, cînd era fie pe coclauri, fie la casa lui bachelardiană (mai mult visată decît reală, deși a construit-o pînă la urmă) de la Mihăiești. Asta pentru că Vlad era, oriunde s-ar fi aflat, tot timpul în centrul Clujului. Aproape la fel de prezent cînd era absent ca și atunci cînd era prezent.

N-am avut norocul să fac nici o expediție montană cu el (dar adevărate expediții erau plimbările între Teatrul Național și Librăria Universității, mai lungi și mai epopeice – în relatarea lui – decît cea la Polul Nord, marele lui vis de explorator potențial); îi știu însă toate călătoriile și expedițiile, și pe cele făcute și pe cele nefăcute; și le știu în toate variantele, căci o călătorie făcută de Vlad devenea o mulțime de călătorii relatate, niciuna identică precedentei. Știu și cum a făcut călătoria nefăcută în Alaska: știu grosimea zăpezii, nuanțele ei din zori, de la prînz și noaptea, muzica tăcută pe care o emana, lumina pe care o iradia. Nici nu sunt sigur că n-am fost în Alaska.

Nu știu dacă voi mai călători, căci călătoriile mele sunt banale. Adevăratele mele călătorii sunt cele de ascultător al călătoriilor lui Vlad.

Cu el, de fapt, nici nu trebuia să mergi prea departe ca să dai peste tărîmuri fabuloase ori să dea fabulosul peste tine fără să iei seama. Orice străduță era cuprinsă, în prezența lui, de o frenezie a evenimentelor. Era suficient ca vîntul să smulgă o frunză dintr-un copac și s-o legene tandru spre pămînt ca să iasă – de nu pe loc, măcar a doua zi – o întîmplare cosmică. Vlad vedea toată căderea frunzelor și auzea fîșîitul lor dureros prin aer. Nu trebuia să fabuleze, căci era solidar cu tot ce se putea întîmpla. Și vedea și nevăzutul din cele ce se puteau vedea. Dar mai ales din cele ce nu se puteau vedea fără o abilitare specială. N-am văzut pe nimeni care să aibă ochiul atît de deprins cu inefabilele cotidiene. Și, deși martor al întîmplării, deși participant la ea, nu i-am putut niciodată contesta relatările, măcar că eu nu văzusem nimic. Vedea însă el pentru toată lumea.

Era, cu siguranță, poet înainte de toate; nu pentru că, licean, scria poezii – și a mai scris apoi, din cînd în cînd, cînd versurile picurau singure; ci pentru că sub proza lui stă o fascinație a nuanțelor care nu se relevă decît unui poet. Și pentru că, deși reprimate, metaforele străbat ca niște trasoare realismul observațiilor.

Am vrut, după ce-am aflat de boala lui (care nu părea atît de galopantă), să-i fac o demonstrație, pe jumătate în glumă, ca să se vadă limpede – și să vadă și el, care cocheta cu nesiguranța, deși era mare cititor de poezie și avea un fler pe care mi l-aș dori și eu – că e poet și l-am rugat să-mi trimită toate poemele pe care le avea (și pe care le publicase, în Vatra, dar și în Familia). Am sperat că va prinde apariția lor (las cum era, deși acum sună oarecum nepotrivit, nota care urma să însoțească poemele). Era duminică seara cînd am vorbit. Tocmai se întorsese dintr-o vizită la Ion Mureșan și-mi spunea că e cam obosit, dar că-mi va trimite poemele. Pentru fragmentele de roman pe care i le-am cerut, mi-a cerut el mai mult timp. Am crezut că avem.

Nu aveam însă. Duminica următoare el pleca. Dar e un semn, cred, că ultimul lui dar a fost mănunchiul de poeme de alături.

Drum bun și mulțumiri!

Al. CISTELECAN

***

Dialog cu Alexandru VLAD

„Tu o să te faci scriitor. Dar, ai grijă, ăştia toţi beau!”

Câţiva ani buni, am realizat la Radio Cluj emisiunea „Semn de carte”. Erau 50 de minute de actualitate literară, din care nu lipseau evenimentele la zi, cronica literară, cronica de film, o rubrică de poezie, alta de evocări, scurte interviuri cu scriitori, pagina noutăţilor editoriale etc. După o vreme, din motive independente de mine, formatul emisiunii s-a schimbat. Şi atunci, pentru a nu pierde spaţiul alocat literaturii, am fost nevoit să renunţ la toate rubricile şi să mă concentrez pe dialoguri lungi, fără pauze muzicale, cu scriitori pe care îi invitam fie pentru a-i aniversa cu ocazia zilei de naştere, fie pentru a dialoga despre recentele lor apariţii editoriale. Din când în când, prin telefon interveneau anumiţi critici literari care adăugau aerului ludic, spontan al emisiunii şi un necesar portret critic, o „încadrare” a invitatului în peisajul literar românesc, sau o scurtă recenzie la cartea aflată în discuţie. Între timp, emisiunea a dispărut din grilă (şi nu din motive de audienţă, dar asta e altă poveste…), dar înregistrările au rămas în fonoteca radioului şi în arhiva mea audio sentimentală.

Alexandru Vlad mi-a fost oaspete (şi ce oaspete!) de vreo 4-5 ori, aproape după fiecare carte nou apărută, dar şi în alte situaţii. De exemplu, vara, îl sunam pe telefonul mobil al soţiei să ne spună ce a mai citit sau la ce lucrează. Iarna, acasă, la Cluj, îl solicitam iarăşi, din te miri ce motive, fie prin telefon, fie, cu reportofonul, în întâlnirile de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Nu m-a refuzat niciodată. A venit vremea ca măcar o parte din întâlnirile radiofonice cu care m-a onorat să fie transpuse pe hârtie. Din păcate, vremea aceasta despre care vorbesc nu mai e, din păcate, şi fizic vremea lui Alexandru Vlad…

Mai jos, interviul din 31 august 2009. Am păstrat, inevitabil, o anumită oralitate şi spontaneitate a dialogului, fireşti unei emisiuni radio difuzate în direct, în speranţa că, parcurgând anumite replici, uşoarele ticuri verbale, o inconfundabilă cadenţă a frazării, a rostirii, tipice lui Alexandru Vlad, va fi ca şi cum îi veţi auzi aievea şi vocea. (D.M.)

– Domnule Alexandru Vlad, nu ne-am mai auzit la radio de vreun an și ceva. Mai exact, de la apariţia volumului „Curcubeul dublu”, despre care am vorbit pe larg prin iarna anului trecut…

– Aşa o fi. În ultimul an şi jumătate am lipsit din foarte multe locuri.

– Vă mulţumesc că aţi răspuns invitaţiei noastre, mai ales că aţi venit de la Mihăieşti, judeţul Cluj, localitatea unde v-aţi stabilit peste vară. De altfel, ştiu că vă veţi întoarce imediat după emisiune la Mihăieşti. V-am stricat tihna de la ţară… Ce-aţi mai făcut între timp?

– Păi… am început să lucrez la un roman. Mi s-a reproşat mereu că scriu volume de proze scurte, volume compozite, volume complicate, volume despre care nu se ştie precis ce sunt…

– Cum a fost „Curcubeul dublu”, nu se ştia exact ce e…

– Nici acum nu se ştie, problema a rămas nelămurită. Dar acum m-am apucat de un roman. Am mai publicat unul în 1985, „Frigul verii”, un roman în toată puterea cuvântului, totalmente inventat, plasat într-o perioadă pe care eu n-am cunoscut-o. Era vorba de un roman de război, apărut la Editura Militară. Acum scriu un roman despre colectivizare.

– O perioadă pe care aţi trăit-o!

– A, stăteam la poartă şi pândeam când venea preceptorul…

– Şi cum staţi cu lucrul la roman?

– Nu stau foarte bine, dar nu stau nici foarte rău. E vorba de un proiect mai vechi, pe care l-am abandonat. Între timp, am scris alte lucruri, am tradus foarte multe cărţi, am avut nevoie de bani. Traducerile se fac cu un contract ferm şi aduc nişte bani. Puţini, dar îi aduc conform contractului. Prin urmare, am abandonat acest roman într-un anume stadiu: schiţe, ştiu eu, sinoptice, personaje, fişe ale personajelor, chiar texte, unele le-am şi publicat în presă atunci când, strâns cu uşa, a trebuit să dau revistelor „Familia” sau „Vatra” un text de proză. Şi, atunci când abandonezi un proiect, el moare încet-încet. Se fosilizează personajele, ideile dispar ca apa în ciur. Iar atunci când îl reciteşti, ai impresia unei diagrame, a unei, ştiu eu, foste vieţi. Foarte greu ajungi să resuscitezi personajele, să te aduci şi pe tine la viaţă ca autor al lor. O vreme le mişti ca pe nişte figurine pe o tablă de şah, până când învie şi încep să refuze unele manipulări auctoriale sau să ceară altceva. Ei, atunci au înviat. Chiar dacă devin pretenţioase, chiar dacă apar probleme noi, măcar ştii că ai de-a face cu personaje vii cu care lucrezi. Atunci, când vezi greul care e în faţă, respiri uşurat. Am reuşit să recreez atmosfera romanului. Acuma personajele mele trăiesc, au pretenţii, mă pun să citesc tot felul de cărţi, de exemplu despre zootehnia anilor ’50 ca să văd ce se poate da de mâncare unor găini înfometate într-o fermă care până la urmă va deveni un fel de cimitir avicol… Da, sunt mulţumit. Am probleme, probabil o să mai am încă o jumătate de an, dar romanul e acolo, e la mine, se scrie. Până acum nu eram sigur nici măcar de atât.

– E bine că n-aţi renunţat la proiect, pentru că, citeam undeva că aflat în străinătate, aţi aruncat la tomberon sute de pagini scrise în perioada comunismului. E adevărat?

– Da, e adevărat!

– Cum v-a lăsat inima?

– A, a fost greu… Mi s-a oferit o bursă de câteva luni şi, stând singur, am putut, în sfârşit, să le citesc, să le pun în ordine. Şi mi-am zis: acum e de mine, tot ce mi-am dorit a fost timp. Ei, nu e adevărat. Un autor cu experienţă ştie că nu doar de timp ai nevoie. Ai nevoie de dispoziţie, ai nevoie ca în capacitatea ta de invenţie cuvântul să găsească un sprijin… Eu astăzi sunt criminal, mâine trebuie să fiu mătuşa ţicnită a victimei. Asta cere o anumită mobilitate. Deci nu e vorba numai de timp, ci e vorba chiar de dispoziţie. Să ai cuvinte! Făcând presă atâţia ani de zile, mă goleam în fiecare zi de cuvinte. Nu mai aveam altele. Foloseşti câteva sute în scris, le cauţi, le alegi, te hotărăşti la figuri de stil… seara eşti terminat, eşti gol din punctul ăsta de vedere. Şi, citind acele pagini – proiectul urma să apară prin ’80 şi ceva, ’90, nu bănuiam eu c-o să cadă comunismul ca să pot eu publica un roman foarte răspicat scris – ei, foarte multe lucruri se ascundeau în pagini şi refuzau pur şi simplu să învie în ochii mei de după ’90. Practic, noi, cei care am traversat cu o oarecare carieră literară graniţa dintre ’89 şi ’90, am fost prea tineri astăzi şi prea bătrâni mâine. Eram viitorul literaturii române şi, peste zi, am devenit foste speranţe ale generaţiei ’80. Şi-atunci, trezindu-mă cu aceste pagini scrise mărunt, ordonat, le-am prins cu piuneze pe pereţi şi am tapat o cameră uriaşă cu hârtii scrise de mână. Când m-au vizitat cei de-acolo, de la Cultură, să vadă ce fac, dacă nu-mi lipseşte ceva, au rămas uluiţi văzând pereţii. Am încercat, din nou, să compun schema romanului, sinopticul, capitolele, să creionez personajele… Şi n-am reuşit nimic. Am şi scris câteva pagini la fel de proaste şi de moarte precum cele pe care le adusesem de acasă, şi mi-am dat seama atunci, după vreo trei săptămâni, că eu nu voi face nimic dacă nu arunc paginile vechi, dacă le fac tot timpul respiraţie artificială. Pur şi simplu, într-o zi în care citisem eu în broşura nemţească faptul că în ziua aceea se „predă” hârtie, m-am dus şi am aruncat la gunoi tot manuscrisul.

– O poveste interesantă. Sunt mulţi scriitori care-şi păstrează fiecare pagină scrisă, indiferent de ce au aşternut pe ea. Sunteţi prozator, traducător, eseist, publicist, dar şi poet! Ştiu că n-aţi renunţat la poezie…

– Cu poemele, am mărturisit, fără să mint prea mult, când m-a întrebat un poet italian: cum, scrii poezie? Şi cum scrii poezie? Păi, uite, pun o pagină albă pe birou seara şi uneori dimineaţa, foarte rar, pe hârtia aceea e un poem. Dar de cele mai multe ori, nu e.

– V-aţi născut în 31 iulie 1950. Nu este târziu nici acum să vă urăm La mulţi ani!, mai ales că ieri a fost Sf. Alexandru.

– Am aflat târziu de acest Sfânt. Dar cred că este un Sfânt mai mic. Nu i s-a tăiat capul ca altor Sfinţi mai mari!

– Sunteţi născut în Suceag, judeţul Cluj, dar locul copilăriei dumneavoastră este legat de Mihăieşti.

– Am trăit câteva săptămâni în Suceag, abia dacă m-am născut. Pe urmă, cu maică-mea, ne-am repliat la o distanţă de 15 km, cam acelaşi areal, aceleaşi dealuri…

– În casa bunicilor din partea mamei. Acolo aţi făcut şcoala generală.

– Da. Aveam o mătuşă care era învăţătoare. Practic, din curiozitate şi tot bătând-o la cap, am învăţat literele şi să citesc la 5 ani, la 6 ani… Tot ciclul primar m-am plictisit trăgând cu urechea la clasa paralelă. Eram pe clasa întâi, paralel cu clasa a treia, pe clasa a doua, paralel cu clasa a patra şi eram cu urechile ciulite la ce se preda la clasele superioare.

– Asta înseamnă că nu v-aţi plictisit, totuşi, la şcoală!

– Păi, m-am plictisit când am ajuns eu în clasa a treia, nu mai vorbesc de a patra.

– Ce a urmat după şcoala generală?

– Maică-mea a ţinut neapărat ca eu să fac şcoală. De obicei, oamenii din sat, sărăciţi toţi de colectivizare, făceau toţi o şcoală profesională, ca să aibă din ce trăi, să aibă o meserie, aceasta era mentalitatea, indiferent cât de bun era elevul, urmând ca, dacă el vrea, să mai studieze pe urmă, pe propriii lui bani, fără a mai împovăra familia. Cred că, de fapt, părinţii încercau să ne scoată din mediul acela rural în care colectivizarea devenea din ce în ce mai păguboasă, să muncim, să nu ne mai bazăm pe averea care nu mai era. Ca urmare am făcut liceul la Cluj, un liceu bun, Ady-Şincai, şi pe urmă am urmat studii filologice.

– Cam de când aţi început să cochetaţi cu literatura?

– Versuri scriam de copil. Versuri mimetice, probabil.

– Pur şi simplu, aşa, v-aţi apucat de scris?

– Nu-mi amintesc. Ştiu că aveam caiete prin clasa a IV-a deja în care versificam. Cu rimă, număram silabele, făceam schema ritmului, tot ce văzusem în cărţile celor mai mari că se face când se scrie poezie. Asta a dispărut cam după clasa a VIII-a. Atunci am început să scriu primele proze. Citeam proză foarte mult, deci era cumva normal. Unul din cei care, într-un fel sau altul, m-au făcut să mă hotărăsc pentru proză a fost marele critic Alexandru Cistelecan, pe care nu contenesc să-l “urăsc” de atunci! Eram colegi de liceu, conducea un cenaclu, el deja citea Nichita Stănescu şi era foarte sever şi pretenţios cu versurile care mai aveau rimă. Şi mi-a pus în mână „Elegiile” lui Nichita Stănescu, în care îmi prindeam urechile. Sigur, îmi plăcea Blaga, îmi plăcea Barbu, îmi plăcea Rilke, dar mă depăşea Nichita Stănescu! Şi-atunci am rupt-o cu poezia, după ce am apărut şi într-un volumaş de versuri ca elev de liceu, împreună cu alţi trei colegi, Marius Jucan, Lucian Tamaris şi Gheorghe Pugna. La Bacalaureat, Comisia avea pe masă volumaşul nostru tipărit şi ne-a dat note cu multă indulgenţă.

– Deci întâlnirea cu Alexandru Cistelecan a fost decisivă în alegerea dumneavoastră!

– Ei, n-aş putea spune că a fost chiar decisivă. Dar a grăbit lucrurile. A făcut să tai pisica! Oricum, citeam foarte multă proză şi mai puţină poezie.

– Aţi avut profesori care v-au îndemnat, să spun aşa, înspre poezie?

– Nu, până nu am ajuns la „Echinox” n-am avut oameni care să mă dăscălească. Nici măcar la „Echinox” nu m-au prea dăscălit, fiind eu, în general, foarte pretenţios cu fraza şi cu…

– Da, nici măcar profesorul Mircea Zaciu n-a reuşit să vă „strunească”, o spuneţi dumneavoastră undeva, deşi cred că o spune şi regretatul profesor în Jurnalele lui. Revenind, trebuie să fi avut un moment în care v-aţi spus că ceea ce trebuie să faceţi în viaţă este scrisul, literatura…

– Asta mi-am dorit încă din copilărie. După ce mi-a trecut visul să devin pilot, aviator, încă în şcoala generală, acasă, îmi amintesc scene când cineva care era la noi în vizită zicea: ei, pilot… Tu o să te faci scriitor! Auzind cum recit, cum povestesc, văzând că am caiete cu texte proprii, versuri… A, nu, tu o să te faci scriitor! Dar ai grijă, ăştia beau toţi!”

– Da, „frumoasă” perspectivă! Dar, cu siguranţă, nu aceasta v-a îndemnat înspre scris.

– A, nu, nu asta.

– Aţi ajuns la Cluj, aţi terminat liceul şi aţi urmat Facultatea de Filologie, la fără frecvenţă, mai întâi.

– Da, am început aşa, ratând o primă admitere la engleză unde am luat un 2 sau un 3 cât mine de mare, după ce luasem peste 9 la română şi eram aproape sigur că stau bine… Ei, un profesor care ne-a dictat textul la admitere a vorbit într-o engleză care mi se părea totalmente necunoscută. Noi aveam o profesoară onorabilă, care se străduia să vorbească clar, ca noi s-o putem imita, şi când domn’ profesor a vorbit, credeam eu ca la Oxford, n-am înţeles textul care se dicta. Având un anume temperament, ceea ce trebuie să recunosc, pur şi simplu am refuzat să mai scriu. Şi-am zis, nu-i nimic, o să fac punctul doi şi punctul trei. Numai că punctul doi era să traducem în româneşte dictarea de la punctul întâi. Aşa că n-am intrat „la zi”. Şi-atunci m-am repliat, de frica armatei, recunosc…

– După care aţi trecut la zi!

– Şi-am fost coleg cu Cistelecan, Podoabă, Pantea, Perian… Stăteam în Căminul Avram Iancu, camera 84, toţi din cameră erau cu „P”, numai eu eram cu „V”.

– O generaţie de excepţie. Interesant este că acum câteva săptămâni l-am avut invitat pe poetul Ion Cristofor. Nu intrase din prima la facultate din cauza limbii franceze. Dar acum traduce excelent din limba lui Voltaire.

– Păi, stai aşa, Podoabă a căzut la prima admitere, iar Cistelecan a fost ultimul pe listă. Dacă-ţi spune ceva fraza asta…

– Asta nu v-a împiedicat să ajungeţi nume mari ale literaturii române. În 1973 s-a produs debutul la Echinox. Cum aţi ajuns acolo?

– La Echinox ajungeai chemat. Ca şi în masonerie, nu făceai o cerere să intri. M-au chemat Cistelecan, Podoabă, Perian şi alţi colegi… Ei ajunseseră deja acolo. Sigur, în redacţie ajungeai prin anul trei, patru. Dar, fiind oarecum o lipsă de condeie în anii terminali, au fost chemaţi în mod excepţional cei pe care i-am amintit. Ei s-au uitat în jur şi i-au spus lui Papahagi, lui Ion Pop cine ar mai putea să lucreze şi să scrie la revistă. Acolo nu era neapărat nevoie să-ţi publici prozele sau poemele, ci trebuiau făcute cronici, editoriale, trebuiau făcute eseuri despre tema numărului, trebuia făcută macheta, trebuia mers la tipografie…

– De la debutul din 1973, a urmat un parcurs literar lung, frumos şi fructuos.

Avem acum un invitat în direct, prin telefon, care va vorbi despre prozatorul Alexandru Vlad. Criticul şi istoricul literar Ion Bogdan Lefter, bună seara! Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră. Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Alexandru Vlad în contextul prozei româneşti contemporane?

– I.B.L.: Nu e cazul să-mi mulţumiţi. Plăcerea e de partea mea. Sunt onorat să pun şi eu un pic umărul la o emisiune despre Alexandru Vlad, un extraordinar prozator şi, pe deasupra, şi un foarte bun prieten de la distanţă. Am ascultat prin telefon minutele dinaintea intervenţiei mele. Mi se pare foarte interesantă reconstituirea asta de atmosferă, de început al generaţiei noastre în spaţiul Echinoxului. Şi, pentru că Alexandru Vlad a vorbit despre debutul lui cu proză la Echinox, eu pot lega firul şi pot începe prin a spune că în ce mă priveşte am însoţit debutul în volum al lui Sandu Vlad, care s-a produs ceva mai târzior, cu „Aripa grifonului”, în 1980, atunci când prozatorul avea 30 de ani. Bineînţeles că am citit cartea, urmăream deja toate noutăţile editoriale. Eram şi eu la început, nu aveam unde să scriu cronică literară. Întâmplarea a făcut, necunoscându-ne direct, ca un amic comun, Ioan Buduca, dacă nu greşesc, din redacţia „Vieţii studenţeşti” şi a revistei „Amfiteatru”, să-mi solicite o cronică la volum. Am scris atunci rapid şi cu mare plăcere un articol foarte elogios. Mai târziu, ne-am şi cunoscut şi s-a legat o prietenie firească. L-am urmărit în continuare, am citit toate cărţile lui Sandu Vlad şi tot timpul am fost frapat de rafinamentul frazei lui. El nu este un prozator de suflu epic, cum se zicea în generaţiile critice mai vârstnice, nu compune romane care să aibă pretenţii de construcţii narative spectaculoase, nici nu vrea să facă fresce sociale… Proza lui Alexandru Vlad avansează pe spaţii mici. Fraza lui avansează cu percepţii mici pe care le detaliază şi din care scoate profunzimi extraordinare, virtuozitatea cea mai evidentă fiind atinsă în „Curcubeul dublu”. Alexandru Vlad este, în primul rând, un observator al realităţii din jur, al concreteţei din jur, al detaliilor obiectuale sau psihologice pe care le pune sub o lupă şi din care ştie să scoată, cu originalitatea lui, cu unghiul lui foarte special de percepţie şi de analiză, nişte lucruri care ne surprind şi ne mişcă şi ne tulbură.

– De la acele constatări pe care le-aţi făcut în 1981, a rămas Alexandru Vlad la fel şi peste ani?

– I.B.L.: Într-o anumită măsură, bineînţeles că da. Dacă încerc să generalizez şi să vorbesc despre un prozator care face în primul rând notaţie şi analiză de imediat, de existenţă, de percepţie a lumii din jur pe care o traversează, atunci inevitabil ceea ce rezultă ca text este un fel de text-confesiune, un fel de text-jurnal sau text-rememorare, ca să revin la textul meu din juneţe şi unde exact despre asta era vorba, despre faptul că diverse voci naratoriale, narative, îşi asumă trecutul propriu, experienţele personale, observaţiile proprii şi le pun sub lupa de care vorbeam, făcând rememorări, rememorări ale rememorărilor, pentru a încerca să descifreze din detalii sensurile mai profunde, mai ascunse ale existenţei, ale lumii. Proza lui Alexandru Vlad rămâne o proză a rememorării, a notaţiei, a reflecţiei. E un prozator foarte special, e un fel de proustian al postmodernismului, dacă pot construi o asemenea sintagmă.

– Aţi spus că Alexandru Vlad nu a excelat prin suflul epic. Ei, bine, tocmai ne-a mărturisit că lucrează la un amplu roman realist, a cărui acţiune este situată în perioada colectivizării. S-ar putea să avem o surpriză imensă!

– I. B.L.: Să ştiţi că într-o descindere la Cluj de acum aproape un an, la Zilele prozei, am avut ocazia să ascult, citite de Alexandru Vlad, în conclavul în care se retrăsese, câteva pagini din cartea asta nouă la care lucrează şi în care colectivizarea şi fragmentul de epocă furnizează şi materie epică, dar şi o mulţime de alte lucruri, printre care efecte de ironie şi de umor colosale şi, probabil, destul de suprinzătoare în cazul lui Alexandru Vlad, care a făcut până acum figură de prozator foarte serios.

– Aveţi observaţii, domnule Vlad?

– Aş vrea să se confirme vorbele frumoase pe care le-a spus despre mine Bogdan. S-ar putea să aibă dreptate şi de data aceasta, cu acest roman. Nu ascund că pentru mine fantezia are loc într-un fel de mişcare inversă, ca în oglindă. Practic, orice lucru pe care-l inventăm ne închipuim că este o închipuire proprie şi atunci putem să o analizăm în amănunt. Iau invenţia, o privesc ca pe ceva din trecutul meu mai mult sau mai puţin îndepărtat, sau ca pe ceva trăit, şi atunci eu pot să-i construiesc toate detaliile. La urma-urmei ne inventăm cu toţii până şi biografiile! Nu sunt doamne care spun că nu poartă niciodată maro? În timp ce un stilist ar spune: doamnă, la părul dumneavoastră, la culoarea ochilor, a pielii vi se potriveşte maro. Dar eu nu port maro! Ne inventăm cu toţii biografiile, iar, în situaţia asta, de ce n-ar putea invenţia şi ficţiunea să devină, printr-un mod de creaţie, un fel de, cum să zic, falsă biografie? Altfel cum? Cum pot eu să fiu într-un capitol criminalul şi în celălalt mătuşa lui ţicnită? Poate sunt ipostaze ale propriei percepţii mai mult sau mai puţin… ştiu eu?! Dar nu vă spun mai mult, că pe urmă scrieţi romanul în locul meu!

– Domnule Ion Bogdan Lefter, mulţumim pentru intervenţia dumneavoastră telefonică!

– I.B.L.: Cu mare plăcere!

– Domnule Alexandru Vlad, să parcurgem repede etapele următoare ale vieţii dumneavoastră. Aţi terminat Filologia şi, din păcate, n-aţi reuşit să rămâneţi pe un post pe care bănuiesc că vi l-aţi fi dorit, redactor la o revistă, să zicem.

– Nu-mi doream aşa ceva. Oraşul oferă celor pe care îi apreciază sau celor pe care îi are în dotă, oferă nişte sinecuri, nişte posturi nici prea mari, dar nici prea mici, în care nu trebuie neapărat să tragi chiulul, dar din care poţi să trăieşti şi să-ţi rămână după-amiezile libere.

– Aţi fost în primul rând anticar. Sau ce?

– Am fost în primul rând profesor, la ţară. Pe urmă am fost, ştiu eu, anticar, bibliotecar, proiecţionist de film, magazioner, impiegat de mişcare, controlor de bilete cu atribuţii de birou, galerist… Am fost şi şomer de câteva ori, deşi atunci nu se folosea termenul. Am spălat şi ghetele fotbaliştilor de la „U” Cluj şi m-am ales cu câţiva prieteni, pentru că mai făceau şi ei studii şi le trebuiau rezumate la „Ion”. Dar câţiva m-au surprins, pentru că îmi declarau că citeau Dostoievski şi vorbeam cu ei despre „Crimă şi pedeapsă”.

– Spuneţi undeva că perioada echinoxistă a fost scurtcircuitată de un securist care v-a cam îndepărtat de acel grup.

– A încercat, da, pur şi simplu le-a spus să nu mă mai publice, pentru că sunt un om cu probleme. Am aflat mai târziu. Mi-a spus acest secret unul din membrii nu chiar de frunte ai redacţiei. Ceilalţi mi-au amânat textele sine die, nu mi-au spus. Am toată stima pentru ei, apărau revista. Că doar nu era vorba să apere un om care era un pui de cuc. Şi aşa am început să public în „Tribuna”, dar până la urmă am fost „ajuns” şi acolo şi-am început să public în reviste din afara Clujului, iar cărţile mi le-am publicat, cel puţin primele, la Bucureşti.

– Aţi publicat şi în „Vatra”, aţi ajuns mai apoi redactor al revistei, cum sunteţi şi astăzi, de altfel… Din punctul acesta de vedere, Clujul nu v-a prea agreat, nu v-a oferit prea multe şanse. Cărţile le-aţi publicat în Capitală. Ştiu că aţi luat manuscrisul de la Editura Dacia şi l-aţi dus la Bucureşti…

– Păi, după două-trei amânări de publicare, ce era să fac?

– Volumul a apărut imediat la Cartea Românească şi a primit Premiul pentru debut al USR. Cum a „înghiţit” Clujul cultural succesul dumneavoastră, un Cluj, afirmaţi dumneavoastră undeva, domninat cultural de D.R. Popescu?

– Nu era doar D.R. Popescu… Mai degrabă era o tripletă. D.R. Popescu era, să zicem, şeful cel mare în literatură. Alţii ocupau funcţii de conducere la postul de radio sau la Universitate. Nu regret treaba aceasta. Nu eram un om comod, aveam replici ascuţite, uneori le mai am şi astăzi, chiar dacă am devenit mai îngăduitor şi prefer să tac şi să trag din pipă. Toate asteau au trebuit plătite. Astea fac parte din viaţa mea. Greşelile şi călcatul în străchini, dintr-o perioadă a vieţii, dacă îţi impui, într-o altă etapă a vieţii, să le repari, să le dregi, te poţi trezi cu o paranteză care poate să fie chiar o viaţă întreagă.

– Spuneţi undeva că aţi trăit 25 de ani ca să ajungeţi la oraş şi alţi 25 ca să vă întoarceţi la ţară. Ce faceţi la Mihăieşti, în afară de scris?

– Aaa… Toată lumea mă întreabă! Nu înţeleg, ce poţi face acolo? Şi eu le spun în glumă: într-o jumătate de zi fac dezordine, iar în cealaltă mă străduiesc să fac ordine. Şi uite aşa sunt toată ziua ocupat. La ţară, toate lucrurile pe care le faci îţi iau timp real: să-ţi aduci apă, să sapi grădina, să tai lemnele. În oraş nu consumăm timp, consumăm bani. Plătim pe cineva să nea dea căldura, plătim pe cineva să nea dea apa… Ei, eu le fac cu mâinile mele. Este un mod destul de plăcut de a-ţi petrece timpul şi de a simţi că eşti om, că nu eşti inutil. Un corp, la vârsta mea, trebuie să se mişte, ca să rămână sănătos.

– Deci vă place! Aveţi doi copii. Vă calcă pe urme?

– Mai degrabă pe umeri (râde). I-am purtat destul pe toate păşunile pe unde căutam ciuperci. Băiatul cel mare a cochetat o vreme cu a scrie cronică, a terminat Filologia. Am fost speriat. Cel mic m-a anunţat la un moment că şi pentru el Filologia ar putea fi o eventuală opţiune. Băieţii ăştia cred că faci Filologie ca să citeşti cărţi. Noi credeam că citeşti întâi cărţile ca să faci Filologie. Ei, cel de-al doilea băiat a dat un examen de admitere la Politehnică şi va deveni un inginer în domeniul ecologic.

– Domnule Alexandru Vlad, vă mulţumesc, vă doresc multă sănătate şi inspiraţie. Vă aşteptăm cu ocazia publicării romanului la care lucraţi şi pe care sper să-l duceţi la bun sfârşit în scurt timp. Oricum, din câte am aflat de la prietenii dumneavoastră, el se anunţă de pe acum un eveniment literar.

– Mulţumesc foarte mult şi eu. Să sperăm că n-o să vă dezamăgesc!

Interviu realizat de Daniel MOŞOIU

Radio Cluj, 31 august 2009

[Vatra, nr. 3-4/2015]

aprilie 25, 2015mai 11, 2015 de VATRA

Încă o noapte în locul acesta

Laura DAN

Îți așezi capul pe pieptul meu
îmi asculți bătăile inimii
spui că sunt precum pașii unei fetițe
care înaintează cu frica de a nu fi văzută.

închid ochii

îmi amintesc strada,

glasurile vesele ale unor copii

numărându-şi paşii de la un stâlp la altul,

pisica încolăcită pe dulap,

serbarea surorii mele,

sala frumos decorată,

partenerul ei de dans, băiatul slăbuț care

în momentul spectacolului a uitat pașii.

îmi amintesc vecinii,

profesorul acela înalt

care mă ruga să închid ochii

de fiecare dată când îmi făcea o surpriză,

masa plină cu cărți,

mirosul de prăjituri,

dimineața în care tata a spus

că dumnezeu e un bătrân reumatic,

felul în care mama îl privea

gustând liniștită dintr-un şerbet.

în nopțile acelea mama dormea cu mine

părul ei mirosea a scorțișoară

seara râdea și îmi pieptăna părul,

întreba:

care este culoarea ta preferată?

eu nu am o culoare preferată

nu se poate, toți avem o culoare preferată.

îmi amintesc

balconul plin cu flori,

diminețile în care mama cosea

așezată pe scaunul micuț din bucătărie,

vecina cu privire de păpușă care s-a aruncat în gol 9 etaje

mama spunea că vecina nu dorise să moară

dorise să fie salvată și iubită.

îmi amintesc mâinile ei

se mișcau în aer

ca și cum ar fi scăpat o scrisoare.

eu priveam de la geam și cântam din muzicuța mea roșie

aș fi vrut s-o întreb:

care este culoarea ta preferată?

toți avem o culoare preferată.

dacă cineva și-ar fi așezat atunci capul pe pieptul meu..

[Vatra, nr. 3-4/2015]

aprilie 16, 2015 de VATRA

Despre religia din şcoală

Actualitate, Eseu
BOR, Calin Craciun, educatie, invatamant, religie, secularism
Scrie un comentariu

Călin CRĂCIUN

Se vorbeşte de multă vreme în spaţiul public românesc despre predarea religiei în şcoală, configurându-se, evident, cele două atitudini antagonice absolut fireşti, proclamarea necesităţii şi reclamarea unui pericol. Inevitabil, reprezentanţii cultelor nu-şi pot imagina un sistem naţional de educaţie pur laic, în timp ce tagma liber-cugetătorilor autodeclaraţi atei acuză vehement imixtiunea religioasă şi odată cu ea transformarea şcolii în sursă a fanatismului religios, în mediu de manifestare a prozelitismului pe care chiar legea învăţâmântului îl interzice. Poziţii mai echilibrate, prin capacitatea lor de discernere bazată pe cântărirea argumentelor ambelor tabere menţionate şi deopotrivă pe deschiderea spre dialog, polemic, dar constructiv, vin din partea unor intelectuali interesaţi de profilul dezirabil al cetăţeanului pe care îl formează sistemul actual de educaţie. Bunăoară, Nicolae Manolescu (Religia în şcoală, „România literară”, Nr. 1-2/2015) şi Andrei Pleşu (Religia, şcoala şi dreapta măsură, adevărul.ro, 29 decembrie 2014) s-au simţit datori – pe bună dreptate – să atragă atenţia asupra transformării lecţiilor despre religie în prozelitism pur. Deşi recunosc faptul că meteahna e specifică tuturor cultelor, ţinta lor e mai ales BOR, principala beneficiară a practicii respective. Tot cei doi opinenţi oferă şi o posibilitate de îndreptare a situaţiei, şi anume reformarea cadrelor care predau religia, astfel încât să fie capabile să abordeze disciplina dintr-o perspectivă istorico-filosofică degajată, eliberată de închistare doctrinară şi de habotnicie faţă de diversele culte. Practic, transformarea lecţiilor de religie în istorie a religiilor. Cu precizarea că Andrei Pleşu vizează o linie cu accente conservatoare („Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt «tainele», ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi.”), în timp ce Nicolae Manolescu una liberală („Lecţiile sunt uneori curate predici, ţinând mai degrabă de propagandă decât de învăţare. Ce e şi mai grav e că toate celelalte culte sunt, nu doar omise, dar beştelite viguros ca nişte erezii de care elevii trebuie să fugă ca dracul de tămâie. Şi asta, în condiţiile în care e de presupus că în clasă se vor fi aflând elevi catolici sau protestanţi. […] Iar riscul principal constă în crearea premiselor pentru intoleranţă şi discriminare.”).

Nu pot decât să fiu şi eu de acord că orele de religie sunt mai degrabă acte de prozelitism şi că ar trebui tratate dintr-o perspectivă lipsită de închistare doctrinară. Dar nu pentru asta intervin în discuţie, ci mai întâi pentru a o deplasa de la principii de bun simţ spre detaliile problemei, tocmai pentru a o înţelege mai bine, îndreptăţit, cred, de contactul direct, profesional şi … „părintesc”, cu sistemul de învăţământ preuniversitar. Perspectivele distanţate, pur principiale sunt utile în sine, însă au insuficienţa că nu operează cu detalii semnificative. Tocmai de aceea, în cazul de faţă, ele nu pot observa că în mod concret studiul istoriei religiilor, al unor concepte religioase diverse având ca finalitate achiziţii culturale fundamentale şi formarea tinerilor în spiritul culturii creştine şi al toleranţei, ceea ce implică de fapt amintita reformare a cadrelor, este o imposibilitate în absenţa unui act politic şi administrativ curajos, şi anume renunţarea pentru o perioadă la orele respective. Bănuiesc că tocmai am afirmat ceva şocant, că deja sunt mulţi sfinţi invocaţi pentru afurisenia mea. Tocmai de aceea voi explicita.

Profesorii de religie au fost şi sunt şi în prezent formaţi în cadrul instituţiilor de învăţământ religios, adică în institute şi seminarii teologice, fiind apoi angajaţi în cadrul şcolilor laice şi predând religia după principiul apartenenţei elevilor la un cult sau altul; adică profesorul de religie ortodoxă predă elevilor ortodocşi, catolicul catolicilor etc. Atunci când lipsea un astfel de cadru de la catedră, postul era mai mereu preluat preferenţial de preoţi parohi (caz în care se făcea o dublă plată, căci preotului îi intră oricum în sarcină – să lăsăm acum la o parte dacă o duce sau nu la îndeplinire, că e treaba Bisericii – astfel de ore, în afara slujbelor, atâta doar că fără folosirea infrastructurii şcolare) sau, prin sate, de soţiile lor, de preotese – fenomen actual încă. Oricum, fie simpli profesori de religie, fie chiar cu hirotonisire, cadrele respective au o subordonare directă înainte de toate faţă de Biserică, abia în plan secund recunoscând-o pe cea faţă de ministerul educaţiei. Nu miră deci că prin însăşi formarea lor profesională cadrele respective văd în folosirea tehnicilor de îndoctrinare şi ale prozelitismului o datorie sfântă, un act propovăduitor, misionar, dictat de Dumnezeu. Încercarea de a-i convinge să adopte o etică profesională mai moale, adaptată dezideratelor mediului şcolar, este, în cele mai multe cazuri, din capul locului, o utopie, similară, într-o oarecare măsură, încercării unor ţări europene de a-i integra cultural, de-ai occidentaliza în planul mentalităţii pe fundamentaliştii musulmani. Întocmai ca aceştia, dincolo de excepţiile fericite, afişează atunci când cred de cuviinţă o etică moale mai mult ca formă a discursului duplicitar, miza lor esenţială rămânând ca sub masca deschiderilor laice sau interconfesionale să împlinească dezideratele pe care le consideră sacre, care inevitabil sunt expresia interpretării doctrinare exclusiviste. Sigur că ei sunt sinceri în raport cu priorităţile lor spirituale şi educative, atâta doar că sunt falşi faţă de cele ale educaţiei laice pe care, de regulă, doar simulează că o practică. Bineînţeles, cooptarea acestor cadre în corpul profesoral a atras după sine apariţia inspectorilor şcolari de specialitate, astfel că învăţământul de tip religios a prins rădăcini destul de solide în corpul celui laic. N-ar fi aceasta o mare problemă, dacă nu şi-ar fi manifestat efecte cum sunt cele pe care tocmai o să le expun.

O simplă privire prin cataloagele de notare indică automat o discrepanţă între rezultatele obţinute la disciplina religie şi celelalte, ivită din aplicarea unor reguli care nu mai au nimic de-a face cu ideea de evaluare a cunoştinţelor. De pildă, mulţi elevi care abia promovează la disciplinele umaniste au nota maximă la religie ca urmare a faptului că nota respectivă e acordată pentru participarea lor la spovedanie, miruire sau împărtăşanie, deşi nu se regăseşte aşa ceva în criteriile oficiale de evaluare, exemple din aceeaşi categorie fiind inutil să mai enumăr. M-am lovit nu o dată de întârzierile în masă ale elevilor la oră tocmai pentru că cea anterioară era de religie şi au fost duşi în afara şcolii pentru scopuri ca cele precizate, aceştia motivând cu mină conspirativ-perfidă că nu puteau rata ocazia notei maxime. Erau deci deplin conştienţi că au făcut o jonglerie cu sentimentul religios pentru un folos neduhovnicesc imediat. M-am interesat suficient cât să pot constata apoi că e vorba de o practică generalizată. Profesorii respectivi simt că îşi împlinesc astfel misia şi, în plus, obţin simpatia superiorilor din biserică, elevii îşi obţin nota, deci toată lumea pare mulţumită. Nu pot să nu întreb însă: Dacă Biserica se simte responsabilă de promovarea eticii „drepte”, oare drept e să pervertească nişte conştiinţe oferindu-le subterfugii pentru mărirea unei medii generale, care are apoi pondere în admiterea la facultate? Nu e aici stimularea unei fraude?Mai mult, inspectorii de specialitate dau indicaţii explicite – luate de profesori ca ordin, de obicei, fapt recunoscut de unii dintre ei înşişi – de a da note cât mai mari pentru a-i stimula pe copii să participe la ora de religie, ca formă de atragere a acestora spre cuvântul Domnului, cu atât mai mult cu cât participarea e trecută în planul-cadru (lista disciplinelor obligatorii în fiecare şcoală), putând fi evitată doar pe baza unei cereri. Nu miră deci că mulţi copii cărora nu le poate fi asigurată predarea lecţiei de un profesor al cultului de care aparţin participă totuşi la ore având garantată o medie maximă în plus, cu riscul de a asista uneori la ceea ce semnala Nicolae Manolescu, şi anume la „beştelirea” propriului cult. Dar cel puţin la fel de gravă e în situaţia dată cultivarea imposturii, a stimulării elevilor să folosească perfid numelui Domnului pentru obţinerea unor avantaje personale (mult râvnita mărire a mediei generale), coruperea spiritului lor, în definitiv. Diavolul e în detalii, după cum …ar trebui să se ştie!

Acum, de când CCR a dat sentinţa prin care situaţia este inversată, adică participarea la ora de religie implică o cerere prealabilă, profesorii şi instituţiile religioase au intrat în panică, sesizând imediat pericolul pierderii posturilor, cu efecte directe la nivelul înscrierilor de noi candidaţi la facultăţile teologice pentru a se pregăti să devină profesori de religie. În plus, ministerul educaţiei provoacă dezorientare menţinând disciplina în planul-cadru fie din eroare (care la nivelul respectiv poate fi numită chiar prostie), fie, mai verosimil, întrucât n-are curajul să supere cultele. Prin urmare, s-a înaintat tot mai spre centrul unui cerc vicios. Există deja un număr mare de profesori de religie formaţi strict dogmatic care îşi pretind, justificat, păstrarea locului de muncă, la fel cum e construită şi o infrastructură universitară care scoate pe piaţa muncii în fiecare an sute de noi astfel de specialişti propovăduitori. Cu alte cuvinte, statul, cedând Bisericii, a căzut în capcana de a-i fi absorbit ani la rând în cadrul sistemului de educaţie laic, deşi, repet, are formulată legea ce interzice prozelitismul religios în şcoală, iar acum, venind ca o ghilotină sentinţa CCR şi având şi o anumită presiune a societăţii civile cu optică laică, pe de o parte, cea a Bisericii şi profesorilor de religie pe de alta, nu ştie cum s-o scoată pe mânecă. CCR nu poate fi contestată, Biserica nu poate fi supărată (că afectează sondajele…).

Soluţia viabilă ar fi deci transferul educaţiei religioase din şcoală în cadrul bisericilor, acestea putând să-i integreze instituţional pe actualii profesori de religie şi să-şi regleze intern numărul lor şi al celor pe care-i formează în funcţie de propriul necesar, având ca miză educaţia religioasă nu doar a copiilor, ci şi a adulţilor, vârstnicilor sau a diferitelor subcategorii sociale. Automat ar fi astfel rezolvată şi problema dublei finanţări a cultelor, care în sistemul actual se realizează, de facto, şi prin bugetul propriu, şi prin cel al educaţiei (laice). Sigur că Bisericile vor sări ca arse la o asemenea propunere, invocând automat lipsa fondurilor, acuzându-mă de posedare diabolică etc. Dar trebuie cândva să accepte că educaţia dogmatică îi aparţine ei, nu şcolii. Iisus s-a revoltat în Casa Domnului, nu în cea a Cezarului. Pasul următor ar fi pregătirea unor noi cadre didactice în domeniul istoriei religiilor, însă nu în facultăţi teologice, ci în cele de filosofie sau de filologie, în care se predau cursuri de antropologie culturală şi de istoria religiilor, odată cu reintroducerea treptată, pe măsura creşterii numărului de cadre, a orei de istorie a religiilor şi concepte religioase în şcoli, astfel încât noii profesori să fie inserati în câmpul muncii şi în decurs de mai mulţi ani să existe o corespondenţă tolerabilă între numărul de posturi şi cel al cadrelor calificate. Ar fi deci vorba de o generaţie nouă de profesori, care ar putea preda diverse concepte religioase fără patos doctrinar atât de strident, fără transformarea lecţiei în demersuri prozelitistice şi, mai ales, capabilă să formeze şi evalueze corect competenţa culturală a elevilor, fără a recurge la subterfugii cum sunt cele precizate.

Cunoscând însă inerţiile ministerului educaţiei şi pe cele ale ierarhiilor bisericeşti, la fel ca reţeaua complicităţilor dintre ele, nu am mari speranţe că vor lua de bune aceste rânduri, dimpotrivă. Astfel, deja se fac jocurile pentru împăcarea CCR prin trecerea religiei din disciplină obligatorie în una opţională, trecându-se la capitolul obligatoriu ora de „Etică şi cultură civică”. Noile prevederi condiţionează participarea la lecţii de religie de o cerere prealabilă a părinţilor, iar cei mai mulţi dintre ei n-o vor face, simplificând în acest mod programul copiilor. Cum Biserica nu-i va prelua în sistemul propriu pe profesorii rămaşi pe dinafară, să nu cumva să-i tulbure vocaţia mistică prin cheltuirea arginţilor pe lefuri, va face demersuri să fie păstraţi în învăţământul public. De altfel, deja ideea concedierii lor a făcut să se întrezărească o serie de impedimente juridice. Prevăd deci o altă piruetă românească: o parte din actualii profesori de religie vor fi transformaţi în titularii noii discipline menţionate, ceea ce va însemna în general, oricâtă prezumpţie de „nevinovăţie” am invoca, aceeaşi Mărie cu altă pălărie, iar alta, infimă, predând în continuare şi religia (facultativă), mai ales la ţară, unde persuasiunea asupra părinţilor e facilă.

[Vatra, nr. 1-2/2015]

aprilie 13, 2015 de VATRA

Cronică de film: Force Majeure; Nothing Personal; Winter Sleep.

Maia TESZLER

Force Majeure/Turist (2014)

Cripticul regizor suedez Ruben Östlund (un împătimit al schiului în tinereţe şi realizator de filme amatoare de schi, pasiune abandonată când s-a înscris la şcoala de film) care, în filmele sale precedente (Involuntary – 2008, Play – 2011), dorind să îşi incomodeze spectatorii, analiza chestiuni de clasă, rasă şi responsabilitate socială, continuă să disece voyeurist comportamentul uman confruntat cu situaţii extreme în recentul său film, Force Majeure/Turist. Mai mult decât o descriere clinică a unei căsnicii burgheze aflată într-o criză banală, Force Majeure este o satiră la adresa clişeului armoniei, o încercare de a înţelege dualitatea bărbatului şi a femeii, fărâmiţarea unor repere solide în faţa unei dezamăgiri domestice, a ceea ce vede fiecare dintre noi drept adevăr şi minciună, o dezlănţuire a personajelor într-o situaţie care, deşi anunţă un pericol fals, dă curs unor consecinţe post-mortem: moartea fizică nu are loc, are în schimb loc moartea încrederii şi a unor aşteptări stereotipale care ne definesc ordinea socială.

Tomas (Johannes Kuhnke), Ebba (Lisa Loven Kongsli) şi cei doi copii ai lor, Harry (Vincent Wettergren) şi Vera (Clara Wettergren) – fraţi şi în realitate – petrec cinci zile într-o staţiune luxoasă de schi din Alpii francezi. Sunt toţi ca scoşi din cutie: sunt sănătoşi tun, echipamentele de munte sunt de ultimă generaţie, pijamalele în albastru şi gri pastel sunt cromatic potrivite cu aşternuturile de pat şi cu decorul băii în care, seară de seară, până şi periuţele de dinţi electrice zbârnâie la fel. Această familie nu este însă ceea ce pare. Pe pârtie, uşor distanţaţi, cei patru par să facă slalom prin perfecţiunea însăşi. Când, însă, un fotograf insistent îi roagă să stea în formaţie pentru a le face câteva poze-suvenir, sunt stângaci, rigizi şi zâmbesc forţat. Mai târziu, într-o discuţie de complezenţă, Ebba povesteşte unei conaţionale că următoarele cinci zile de respiro sunt un prilej pentru Tomas cel obsedat de muncă de a petrece mai mult timp alături de familie. O noutate şi pentru Tomas.

Scena de interes are loc pe terasa unui restaurant. Privelişea e feerică, mâncarea e delicioasă, conversaţiei îi lipseşte însă sarea şi piperul. Brusc, imaginea de reclamă este stânjenită de bubuituri. Ebba este speriată şi susţine că zgomotele prevestesc o avalanşă. Căutând o reacţie din partea lui Tomas, îl vede pe acesta că îşi scoate telefonul mobil şi că începe să filmeze, spunându-i acesteia, liniştitor, cum că ar fi vorba despre o avalanşă controlată. Zăpada se acumulează însă rapid şi coboară ameninţător spre terasă, oamenii încep să se panicheze, se ridică de la mese şi părăsesc în grabă locul. În grabă părăseşte locul şi Tomas, care, deşi e atent să nu îşi lase în urmă telefonul mobil şi mănuşile, uită să îşi ia cu el şi familia. În încercarea de a-şi ţine ambii copii aproape, Ebba rămâne blocată pe terasă, sub vaporii zăpezii. Câteva secunde mai târziu aflăm că pericolul este inexistent, că avalanşa a fost într-adevăr una controlată şi că oamenii pot să se întoarcă liniştiţi la mesele neafectate de incident. Tomas e mai senin decât cerul, copiii continuă să mănânce, Ebba însă se ascunde în spatele ochelarilor de soare şi nu e capabilă să scoată o vorbă.

Ceea ce urmează e o serie de discuţii stânjenitoare intervenite în aparente momente de relaxare adultă, între Tomas, Ebba şi alte două cupluri (Charlotte/Karin Myrenberg şi al ei iubit sezonier, Brady/Brady Corbet, respectiv Mats/Kristofer Hivju şi Fanni/Fanni Metelius), discuţii în care Ebba descrie incidentul, iar Tomas excelează în a întruchipa un sine extrem de încrezător în rolul bărbatului confruntat cu propriile slăbiciuni. Mesajul lui Ebba este clar, autoritatea patriarhală a dezamăgit-o, sugerează că instinctul egoist al lui Tomas este de neiertat şi de neînţeles în condiţiile în care primul ei gest a fost să îşi apere copiii, dar râsetele ei forţate şi insistenţa cu care cere o explicaţie incomodează şi ne silesc să decidem care dintre ei este mai jenat. Mats pare să empatizeze cu frica instinctivă a lui Tomas, aliindu-se cu acesta în apărarea onoarei cu argumente care, deşi pertinente, nu le mulţumesc partenerele. Ulterior, Mats şi Fanni îşi analizează relaţia în oglindă, dând curs propriilor lor dialoguri aprinse. Ziua, turiştii escaladează muntele. Seara, tensiunea escaladează interioarele hotelului.

Alternativ, Ebba şi Tomas petrec câte o zi unul fără celălalt. Ebba, cufundată în gânduri şi polemizând cu Charlotte despre libertatea alegerilor personale necesară în ciuda unui angajament pe viaţă; Tomas, puberul nesupravegheat, încărcându-şi bateria virilă alături de Mats. Revenit în cuib, cedează şi îşi deplânge patetic defectele în faţa lui Ebba, continuându-şi bizarul număr şi în preajma copiilor.

Intensitatea teatrală a momentului seral e urmată de un calm instalat a doua zi, la fel cum agitaţia de dinaintea aşa-zisei avalanşe e urmată de sunetul tacâmurilor înfipte din nou în mâncare ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Familia îşi reia obiceiul şi schiază împreună pe o pârtie înceţoşată, până când Ebba, rămasă în urmă, strigă după ajutor. Tomas îşi salvează soţia speriată, o cară înapoi în braţe şi o aşează tandru în faţa copiilor. E din nou stâlpul familiei.

Uşor forţat, finalul inversează rolurile. Cu un şofer nepregătit la volan, autobuzul care urma să îi întoarcă acasă este virat maniacal pe serpentinele Tirolului, moment în care Ebba, îngrijorată, insistă să iasă. Şi iese. Singură. Cei rămaşi în urmă sunt, de această dată, Tomas şi copiii, însă, nu-i aşa, Ebba e exponentul sexului slab şi atrage compasiune.

Filmul are un titlu alternativ: Turist. Toţi cei implicaţi în poveste sunt turişti într-o situaţie necunoscută pe care nu ştiu să o rezolve. Teama şi negarea sunt modus operandi-ul emoţional al ambilor părinţi. Singurii martori obiectivi par să fie staţiunea care gravitează în jurul nucleului familial (nucleu care nu devine altceva decât un edificiu spulberat) şi acel administrator tăcut. Şi, posibil, acel sugestiv abţibild înfăţişând un pui de găină pe care Tomas îl dezlipeşte hotărât de pe uşa camerei.

Ritmul este lent, cadrele sunt lungi şi atmosferice, dar periodic alternate cu upbeat-ul Anotimpurilor lui Vivaldi. Luxul este impersonal, interioarele sunt luminate monoton, sugestive pentru superficialitatea din jur. Decorul crestelor şi al pantelor montane pare imaculat pe fondul incursiunii umane. Exploziile detonate pe munte pentru a ţine sub control zăpada acumulată prin avalanşe controlate sunt metronomul dezastrului. Staţiunea de schi este o metaforă în sine: oamenii moderni îşi imaginează că pot să controleze natura; ceea ce ignoră, însă, în ciuda raţionalităţii tehnologiei, este natura umană.

Într-un fel similar cu Gone Girl (2014), care a oferit publicului o doză generoasă de cinism la adresa greutăţilor vieţii maritale, şi cu The Loneliest Planet (2011), care analizează ce se întâmplă când ele sunt evitate tacit, Force Majeure amplifică aceleaşi chestiuni prin subtilităţi manifestate în termeni ceva mai credibili. Force Majeure nu e un film rece, e un film distant. Comicul în preajma tragicului, trivialul în preajma constructelor şi presiunilor sociale. Ceea ce proiectăm unii asupra celorlalţi este o şaradă, rolurile ne sunt impuse colectiv. Tot ceea ce rămâne în urma confruntării dintre instinctul de supravieţuire şi valorile solidarităţii şi ale angajamentului familial sunt ambiguităţi morale. Întrebarea nu este comodă: ar trebui o întâmplare de câteva secunde să (re)definească o relaţie pe termen lung?

Câştigător al Premiului Juriului – Un Certain Regard – în cadrul celei de-a 67-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes; nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun film şi Cel mai bun regizor; nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin.

***

Nothing Personal (2009)

În primul lungmetraj regizat de Urszula Antoniak, You (Lotte Verbeek) lasă în urmă un Amsterdam care nu a făcut-o fericită şi se decide să se retragă pe coasta vestică irlandeză Connemara. În primele cadre, care amintesc de Vagabond (1985, în regia lui Agnes Varda) hoinăreşte cu cortul în spinare prin peisaje austere. Ajunge la o casă pe malul mării, unde îl întâlneşte pe Martin (Stephen Rea), un văduv morocănos care se oferă să o ajute cu cazare şi mâncare în schimbul unui ajutor casnic. Femeia acceptă, însă renegociază înţelegerea: relaţia lor va fi pur platonică, nu îşi vor destăinui poveştile de viaţă, iar el i se va adresa prin you. Martin, cu un simţ al umorului sensibil, e partenerul ideal pentru comportamentul ei impulsiv. “You`re too educated to know what`s good.”, îi spune lui You în timp ce iau masa împreună şi îşi descoperă gusturile muzicale.

Alternând ostilitatea cu compasiunea, cei doi ajung să se înţeleagă reciproc şi să îşi traducă suferinţele într-un limbaj comun – proces energizat de interpretări subtile, un simţ tactil al locului şi o analiză detaliată a felului în care oamenii construiesc o punte în încercarea de a se vindeca reciproc. Urszula Antoniak regizează cu o graţie care face previzibilul să fie mai puţin anticipabil. Din fericire, relaţia lor evită clişeele romantice. Verbeek şi Rea redau o sumedenie de subtexte în spatele dialogului regizat, adresându-se contactului emoţional şi fizic necesar firii umane, precum şi fricii de responsabilităţi atrase odată cu apropierea.

Faptul că filmul funcţionează atât de bine cu un dialog atât de nepretenţios se datorează celor doi actori. Rea valorifică cu uşurinţă latura singuratică a lui Martin, dar şi pe cea de intelectual aiurit. Verbeek dovedeşte că ştie să creeze o viaţă interioară bogată; fie că este urma de îngrijorare observabilă în colţul ochilor, fie că este modul în care îşi foloseşte limbajul corpului pentru a accepta sau a respinge lumea lui Martin, ceea ce ea reprezintă ni se dezvăluie treptat şi capătă o formă clară.

Antoniak prezintă bucuria pe care femeia hoinară şi solitarul o împărtăşesc în tăcerea din vieţile lor. În acelaşi timp, însă, sunt atraşi unul de celălalt şi de identităţile lor secrete. Filmul evoluează gradual într-o meditaţie despre tensiunea dintre tovărăşie şi singurătate, afecţiune şi independenţă. Filmul începe şi se încheie în tăcere; pe alocuri se aud sunete ambientale distante. O scenă care îmi va rămâne aproape este cea în care You se preface că e vântul şi suflă cu putere deasupra câmpului, ghidând firele de iarbă. Martin e mulţumit, dar îi cere să le oprească mişcarea. “It`s not for us to struggle after tiresome perfection.”, îi spune lui You când aceasta îşi declară neputinţa.

Pentru a-şi construi povestea, Antoniak testează puterea şi limitele vizualului în detrimentul cuvintelor. Antoniak înţelege impactul tăcerii calculate şi înţelege cât de tulburătoare îi poate deveni prezenţa, implicând publicul în relaţia aproape lipsită de cuvinte dintre protagoniştii care sunt în egală măsură misterioşi pentru noi şi unul pentru celălalt.

Totul este personal în Nothing Personal. Daniel Bouquet (director de imagine) filmează cu ochii, cu mâinile, cu pielea. Aproape că putem să simţim gustul cartofilor care fierb pe cuptor sau textura moale a algelor care fertilizează grădina. Cu toate că mare parte din film se petrece în Irlanda, filmul are o alură est-europeană: cadre scurte, dialog puţin, secvenţe muzicale scurte, imagini cu peisaje şi interioare, vreme neîmblânzită. Nu este un film despre singurătate, cât despre a fi singur.

Câştigător al Premiului Leopardul de Argint pentru cea mai bună actriţă (Lotte Verbeek) în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno; câştigător al Premiului pentru cel mai bun film în cadrul Festivalului de Film European de la Sevilla; nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun regizor (Urszula Antoniak) şi Cea mai bună actriţă (Lotte Verbeek)

***

Winter Sleep/Kis uykusu/Somn de iarnă (2014)

Nuri Bilge Ceylan (Distant, 2002), regizorul care declara că nu îi place să râdă, aşează o dramă cehoviană despre clase sociale, dragoste, decepţie şi tradiţie în ţinutul hibernal al stepei anatoliene. Puternic influenţat şi de filmele lui Bergman, respectiv de imaginea lui Nykvist, Ceylan construieşte un film al transei meditative prin angajament faţă de gândirea critică materializată în discursuri filozofice. Personajele sunt înconjurate de ţinutul arid al satului izolat Cappadocia şi, la fel ca în penultimul său film, Once Upon a Time in Anatolia (2011), de statutul distinct al unei naţiuni care oscilează între o Europă seculară şi lumea islamică profund tradiţionalistă.

Aydin (Haluk Bilginer), pe vremuri actor de teatru, este proprietarul hotelului Othello şi al altor proprietăţi din zonă, moştenite de la tatăl sau, pe care le oferă în chirie. De fapt, Aydin este mai mult decât atât. Este patriarhul intelectual lipsit de puteri care îşi descrie doleanţele în articole săptămânale despre estetică si morală publicate în ziarul local Vocea Stepei, pe care însă i le citeşte doar sora sa, Necla (Demet Akbag) şi care, ambiţios, intenţionează să publice o carte despre istoria teatrului turc. Este cel care şi-ar dori libertatea motociclistului aventurier Timur (Mehmet Ali Nuroglu) şi a calului sălbatic pe care încearcă, iniţial, să îl îmblânzească, dar care, ieşit la vânătoare, împuşcă temător un iepure la fel de temător şi îi cere soţiei să îl primească înapoi ca pe un sclav pentru că îi este imposibil să o părăsească.

Confruntările devin un laitmotiv.

Aydin se află într-o relaţie ostilă cu o familie săracă de chiriaşi datornici: Hamdi (Serhat Mustafa Kiliç) cel servil dar cu două feţe, fratele său mai mare, Ismail (Nejat Isler), fost deţinut şi actualmente şomer, dar mai puţin ipocrit, şi fiul acestuia, Ilyas (Emirhan Doruktutan), care dă curs unui incident în încercarea de a-şi răzbuna tatăl umilit.

Necla (Demet Akbag), sora lui Aydin, porneşte prima discuţie în contradictoriu când propune teoria conform căreia lipsa unei opoziţii în faţa răului ar fi modalitatea de aducere pe calea cea bună a vinovaţilor. O a doua are loc cu Nihal despre iertare şi ruşine. Finalmente se ceartă cu Aydin în jurul virtuţilor gândirii în opoziţie cu cele ale acţiunii. Deşi ea însăşi o femeie condamnată la plictiseală şi singurătate („Sufletul meu se stinge aici”) şi care, ca să-şi apere lipsa unei ocupaţii, declară că gânditorii sunt de multe ori mai activi decât restul, Necla îl acuză pe Aydin, omul pe care îl admira candva, că nu a devenit altceva decât un gânditor care nu are curajul sa înfrunte adevărul şi care pare să fi adoptat valori unanim acceptate doar pentru a fi îndrăgit. Îi critică munca filantropică, o acuză pe Nihal de a fi o femeie dispreţuitoare şi îl numeşte egoist pentru că îndrăzneşte să vorbească despre spiritualitate, credinţă şi religie în necunoştinţă de cauză. Nihal, care simte că şi-a irosit cei mai buni ani în relaţia cu Aydin, devenind, dintr-o femeie plină de viaţă, una timidă şi suspicioasă, nu mai găseşte bucurie decât în acţiunile ei caritabile. Îl acuză că şi-ar folosi calităţile pentru a-i sufoca şi umili pe cei din jur şi că, deşi are principii înalte şi apără virtuţile comunităţii, pare să urască pe toată lumea. O altă dispută are loc între profesorul Levent (Nadir Saribacak) şi Aydin, în care moralitatea şi conştiinţa sunt teme reluate. Poziţionarea camerei şi limbajul corpului fac însă din confruntarea finală, aceea dintre Ismail (Nejat Isler) – cu cea mai scurtă apariţie în film – şi Nihal, un moment deosebit de tensionat – dacă nu cel mai tensionat – şi care rezumă totodată, în doar câteva minute, toate temele filmului.

Directorul de imagine Gökhan Tiryaki poziţionează camera în unghiuri precise şi introduce, ocazional, o oglindă în cadru pentru a obţine două imagini într-o singură compoziţie. Filmul este, poate mai mult decât altceva, despre imagine şi sunet, despre contrastul între interioarele intime şi exterioarele glaciale care evocă eterna temă a luptei dintre bine şi rău, despre cadrele lungi şi personajele filmate de aproape, despre efectul hipnotic al unui pasaj dintr-o sonată pentru pian a lui Schubert repetat iar şi iar. Winter Sleep este un studiu de personaje, un film în care complexitatea emoţiei umane străpunge fiecare interacţiune şi devine o capcană exterioară, în care naraţiunea nu este necesară pentru a înţelege motivaţiile private ale personajelor, o disecţie a unor conversaţii bazate aparent pe subiecte banale, dar care, odată cu căderea primei ninsori, devin tensionate şi anunţă dezastrul.

Câştigător al Premiul Palme d`Or în cadrul celei de-a 67-a ediţii a Festivalului de Film de la Cannes; nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin.

[Vatra, nr. 1-2/2015]

aprilie 5, 2015aprilie 25, 2015 de VATRA

Ana Blandiana, văzută de Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu și Iulian Boldea

Gheorghe GRIGURCU

În spatele celebrităţii

Desigur, Ana Blandiana e azi cea mai cunoscută poetă din România. Faima d-sale literară e însoţită şi augmentată de una de ordin cetăţenesc, asociere de astă dată benefică, menită a spăla ruşinea bardului politizat, aflat la remorca propagandei totalitare, aşa cum s-a întrupat în numeroase, din nefericire, cazuri, de la Mihai Beniuc la Adrian Păunescu. Întrebarea care se pune (şi-o pune poeta însăşi) e dacă această reputaţie de excepţie ar putea fi sinonimă cu o supremă satisfacţie, cu „fericirea”. În cazul în care marele public ar fi predispus la un răspuns afirmativ, Ana Blandiana se mărturiseşte, împotriva aparenţelor, apăsată de un renume în ţesătura căruia se profilează doar părelnic un destin literar–monden cu strălucire împlinit. Întrucât condiţia de persoană celebră presupune o alienare, o despărţire de sine măsurată prin abisul moral al nostalgiei: „O ironie zeiască/ A decis ea toate/ Visele în realitate./ Paşii mei nu mai sînt anonimi./ Nu mai ştiu să meargă pe mare/ Deşi se zbat./ Braţele mele nu mai pot să zboare/ Nu mă mai recunosc. M-am uitat/ Aş vrea să revin. Dar spre cine?/ Toţi mă dor/ Şi mi-e îngrozitor de dor/ De mine!” (Împlinire). Înstrăinată, prin ipostaza-i publică, de eul său, poeta se simte dependentă de convenţia unui nume, care-i trasează, el, drumul, care-i fixează obligaţiile şi-i cere fidelitate. În chip exasperant, fiinţei, în funcţia ei producătoare de viaţă, i se substituie un nume: „Să mă nasc/ Ca în ritmurile iniţiatice/ Din numele meu./ După ce decenii întregi/ Tot ce eram/ S-a concentrat. S-a chircit/ În sîmburii cîtorva litere oarecare?/ Şi acum să o iau de la capăt./ Să caut un alt grind/ Roditor/ Să îngrop seminţele/ Şi să mă aştept apoi răbdătoare/ Pe mine însămi răsărind?” (De la capăt). Pericolul teribil e recepţia de sine sisifică prin mecanizare: „Dar cine mai ştie/ Cum eram/ Ca să mă identifice ca pe-un cadavru/ Privit cu repulsie de-aproape?/ Şi, dacă nu, la ce bun/ Să mă tot nasc./ Să mă tot scriu/ Şi citesc/ Din mereu aceleaşi silabe?” (ibidem). Confruntarea are loc între „povestea” inocenţei originare şi „Timpul real”, cea dintîi purtătoare a unui mister capabil a identifica adevărata fiinţă, cel de-al doilea un factor alienant. Deşi dorită, evoluţia e păguboasă, dizolvînd, în talazul mundan, edenicul basm: „Sînt eu fiinţa din oglindă/ Sau doar o formă umplută cu fapte/ Ca o păpuşă de cîlţi?, Doamne,/ Cît mi-am dorit/ Să cresc mai repede/ Să mă condamne/ Timpul real/ Să ies din poveste,/ Dinţii de lapte,/ Să mi se lepede,/ Să mă cuprindă/ Fără de veste/ Şi să mă ducă/ Marele val” (Împlinire). Iluzoriu situată pe un pisc al „fericirii”, autoarea se arată conştientă de preţul sacrificial pe care trebuie să-l achite creaţiei, preţ echivalent cu o „moarte” în planul existenţei comune, pentru a se arăta demnă de resurecţia pe care o reprezintă plăsmuirea poetică: „Fericită, mi se spune că trebuie să fiu/ Pentru c-am ales moartea ca să pot învia/ Ce-aş putea să-mi doresc mai mult, mă întreabă,/ Dar nimeni nu aşteaptă răspunsul,/ Ferice de tine, îmi spun toţi/ (Şi eu repet: Ferice de mine)/ Nu poţi învia fără să mori./ Îmi mai spun/ Cei care n-au înviat niciodată/ Pentru că n-au murit” (Fericită mi se spune).

Denunţînd mitul celebrităţii concepute ca o pseudomîntuire, Ana Blandiana se recunoaşte sub înfăţişarea poetului de totdeauna, pe care Sandburg l-a fixat într-o preacunoscută comparaţie, cea a unui animal marin care trăieşte pe pămînt şi care ar vrea să zboare. Inadaptarea funciară pare a fi trăsătura de căpetenie a poetei, sfidînd relativele succese, utopicele privilegii. Laitmotiv al întregii d-sale producţii, acest simţămînt al incongruenţei cu mediul (privind lucrurile mai adînc: cu propria sa condiţie) alcătuieşte un fel de respiraţie lirică: poeta poate supravieţui mulţumită lui. Insuficienţa se converteşte în soluţie vitală, printr-un simţămînt al unei dependenţe fatale: „Suficientă mie nu mi-am fost niciodată/ Atîrnînd mereu ca un fruct de o creangă în vînt/ Ca de un arc încordat o săgeată,/ Ca de propria sa etimologie, un cuvînt” (Suficientă mie). Între sine şi mulţime, între prezent şi trecut, între muţenie şi strigăt, autoarea se obiectivizează în dezechilibru: „Mi-e greu cu mine/ Cu ceilalţi amar/ Se scorojesc pe frunze/ Culorile mai noi/ Şi de sub straturi rîncede de var/ Ies rînjete de dinainte de război// Mai răul lasă-n dinţi nisip/ Mai binele dospeşte acru rime/ Singur mi-e greu/ Dar şi mai greu mulţime/ Mi-e greu să tac/ Dar şi mai greu să ţip/ Un adevăr făcut fărîme” (Lamento). Întreaga d-sale creaţie constă din variaţiuni pe această esenţială temă. Astfel, celebritatea îşi dezvăluie reversul sensibil, vulnerat de o misterioasă constituţie internă ce refuză pactul cu amplul renume, precum „O nemurire-n care i-e urît” (Bătrîni şi tineri).

Să urmărim acum treptele inadaptării, aşa cum se ivesc în poezia în chestiune. Mai întîi avem a face cu o inadaptare pe care am numi-o, pe filiera lirismului nostru interbelic, metafizică şi care se exprimă, pe de o parte, prin dificultatea individuaţiei (părăsirea Unu-lui originar), iar pe de alta prin indecizia adoptării unei posturi convenabile pe scara regnurilor, a speţelor. Aspiraţia fiind, evident, refacerea unităţii prime, poeta se simte orgolios stingheră în existenţa sa hotărnicită, supusă inevitabilei stări de fragment. „Rodnicia” sa literară beneficiază de viziunea întregului doar în calitate de stimul tîrziu şi nu de cauză: „Să nu fii bărbat sau femeie/ Nici bătrîn sau copil/ Să nu fii piatră sau arbore/ Nici apă sau foc/ Să fii întreg – să fii întregul/ Tu şi eu, lumină neîmpărţită/ Reinventînd zeul/ În stare să rodească singur” (Întregul). În acest cadru al existenţei fărîmiţate, singurul mod pozitiv de fiinţare e contemplaţia ce include recunoaşterea unui Autor incognoscibil al tuturor celor date, reprezentînd însă, vai, un atentat la conştiinţa de creator a artistului: „Nici pomii galbeni, nici pomii roşii/ Nici pomii verzi/ Şi nici ideile repetate la nesfîrşit ale mierlelor/ Asemenea stucaturilor repetate/ De-a lungul unor încăperi fără număr/ În care nimeni nu poate fi fericit/ Şi nici smochinii născîndu-şi cu greu/ Nisipul seminţelor/ În dosul gratiilor inventate să-i apere/ Nici elefanţii cu crengi şi frunze/ Nici coridoarele de stamine/ Nimic nu reuşea să spună mai mult/ Decît vraja de-a nu trebui să spun NU/ Pentru că nimic nu depinde de mine” (Nu). Dar această conştiinţă nu rămîne blocată. Ea are la îndemînă facultatea unei dezvoltări speculative, în marginea inabordabilului mister, aptă nu a-l „dezlega”, ci a-l „spori” în însăşi labirintica-i structură, în oculta-i funcţionalitate: „Cutreier trupul unui zeu/ Fără să ştiu dacă există/ Ori rătăcesc în cuprinsul/ Unui alt stăpîn/ Pe care nici nu-l bănuiesc măcar/ Şi care, ca şi celălalt,/ Se crede singur/ Şi îi este frică/ De încăpăţînarea mea/ De-a merge mai departe/ Şi a descoperi astfel – / Cine ştie? – / Chiar rana de la capătul lumii/ Din care picură încă/ Necunoscuţi unii altora/ Zei ipotetici” (Rana de la capătul lumii). Ne aflăm pe un tărîm eretic, în care demonia poetului se proiectează în demonia prezumată a tainicului mecanism universal.

O altă inadaptare e de factură temporală. Reflex al pierderii unităţii primordiale, al Paradisului conţinut în aceasta, se iveşte deplîngerea copilăriei apuse, aşijderea înzestrate cu atribute paradiziace, „sîmburele” omului ce devine, după cum Dumnezeu e germenele cosmosului abandonat metamorfozelor. Simbologic (o simbologie inversată), marea, leagăn al vieţii, e percepută ca un mediu al durerilor „neegale”, ca o lacrimă enormă a deznădejdii trecerii prin timp(uri): „Sarea din păr, de pe piele, de pe sandale/ Şi sare uscată pe gene, pe buze/ Reziduuri ale unor dureri neegale, ca marea/ Trecînd dezgustător prin meduze/ Urme de plîns ale unor fiinţe/ Neavînd în comun decît rar/ Disperarea/ Măsurată-n minute/ Şi, sărat şi amar,/ Acelaşi gust/ Al jumătăţii trecute/ De secol, de vîrstă, de an” (Ocean). Într-un fel paradoxal, adultul înstrăinat de sine prin succesiunea desubstanţierilor la care-l supune temporalitatea nu mai năzuieşte la refacerea trecutului, a acelui illud tempus care e copilăria, ci la îmbătrînire şi la moartea „luminoasă” precum la o izbăvire à rebours. Candoarea se sinucide: „Ce jalnic fragmentaţi/ Şi fără miez/ Timpi depărtaţi egal de mine!/ O, Doamne, spune-mi unde să m-aşez/ Cînd toate vîrstele îmi sînt străine/ Şi în zadar/ Copilul care sînt// Caută speriat un timp cărunt/ Sau chiar/ Mergînd cu visul mai departe/ o cît mai luminoasă moarte…” (Bătrîni şi tineri). Îmbătrînirea devastatoare nu exclude însă consolarea unicităţii şi nici speranţa unei topiri într-un anonimat analog Neantului originar, pe care Meister Eckhardt îl socoteşte una cu Dumnezeu: „Sînt primul om care îmbătrîneşte/ Sub soare/ Singură descopăr/ Şi fără să mă poată ajuta cineva/ Această enormă mirare/ A trupului încă al meu/ Dar rămas/ Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd/ În timp ce eu/ Alunec, alunec pe mare/ Pînă nu mă mai văd” (Alunec, alunec). Astfel începutul şi finalul existenţei par totuşi a contura un cerc.

În sfîrşit, se înscrie o inadaptare social-etică. În acest segment al creaţiei sale, poeta Ana Blandiana se întîlneşte cu militanta Ana Blandiana, vădind o omogenă reacţie împotriva unei istorii crude în aşa măsură, încît a pus chestiunea dezertării poeţilor de la menirea lor imanentă spre a se înrola sub flamura militantismului obştesc. Lovită de „blestemul” istoriei, poezia ar fi dat impresia că e „săracă”, insuficientă: „Vino, Doamne, să vezi poezia săracă/ Şi poeţii căzuţi sub istoric blestem/ Vino, gol şi frumos, şi, de ţi-e frig, îmbracă/ Haina strîmtă-a acestui poem” (Apollo). Dacă unii barzi au înţeles a-şi abandona lira într-o manieră compromiţătoare, contrafăcîndu-i sunetul spre a face pe plac unor stăpîni pe cît de abuzivi pe atît de vremelnici, Ana Blandiana a rămas în rîndul poeţilor care au transpus pe corzile instrumentului autenticitatea morală a dezgustului şi a revoltei sale. Lira n-a tăcut în mijlocul armelor, ci a devenit, în răstimpuri, ea însăşi o armă: „Tu ai fost crucea mea/ Înaltă, subţire/ În stare să mă răstignească/ Grindă pe grindă/ Eu am fost crucea ta/ Copilărească/ Răsfrîntă-n oglindă” (Două cruci). Ruga poetei a fost în sensul unei solidarizări cu mulţimile năpăstuite: „Ajută-mă să plîng şi să mă rog/ Să îmi privesc destinul inorog/ Cu steaua-n frunte răsucită corn/ Spre care-n vis mulţimile se-ntorn” (Rugă). Visul poeţilor se cade a se identifica cu cel al luptătorilor pentru desprinderea din minciuna tiraniei, vis eficient chiar şi în imobilitatea sa estetică, deoarece în jurul „corăbiei poeziei” timpul se mişcă „tot mai repede”: „Poeţii aşteaptă şi refuză să doarmă/ Refuză să moară/ Ca să nu piardă clipa din urmă/ Cînd corabia se va desprinde de ţărm” (Corabia cu poeţi).

Însă lucrurile sînt departe de simplitatea unei scheme istorice ori etice, împrejurare conştientizată pe deplin de poetă – şi aici credem că rezidă un punct cu deosebire dureros al inadaptării d-sale. În faţa aberaţiilor realului, indiferent de natura lor, poezia se repliază, resorbindu-şi idealismele, transformîndu-le în propria-i substanţă iremediabil dramatică. Jocul intelectual şi sentimental pe trapezul civic cade, la rîndul său, în abisul deziluziilor, asupra cărora specificul liric poate reveni cu acuitate. „Corabia cu poeţi” e un simbol al împlinirii doar parţiale, adică al neîmplinirii: „Dar ce e nemurirea dacă nu/ Chiar această corabie de piatră/ Aşteptînd cu încăpăţînare ceva/ Ce nu se va întîmpla niciodată?” (ibidem). Dizgraţia istoriei nu e decît un simptom al dizgraţiei statutului omenesc. Realizarea idealului aduce un miraj cu efect scurt („Şi eu însămi vedeam/ la lumina mea/ Pînă dincolo de orizont/ O lume mai frumoasă/ Decît bănuisem vreodată/ O mulţime care luneca/ Lin în toate direcţiile/ Ca pe patine sau ca pe un luciu de apă/ Cîntînd fericită «Să ne grăbim/ Să ne grăbim/ Pînă mai este lumină»” (Peisaj), căci soluţiile nu sînt decît relative („Pentru că nu există lumină/ Oricît de deplină/ Pe măsura beznei ce-a fost/ Şi-o să vină” (Nu există răspuns), iar comportamentul umanităţii oferă funeste deziluzii, părînd a confirma gîndul sumbru că, indiferent de context, „binele pur este ameninţător”: „Dovadă că omenirea/ Şi-a condamnat la moarte/ Nu atît criminalii/ Cît sfinţii” (Nord). Elocvent este peisajul suav-macabru al îngerilor atîrnînd în crengi, aidoma unor fructe uscate, sau al unor spînzuraţi, „toţi cu hainele veştejite/ Fibroase/ Cu aripile încîlcite de vînturi/ De mult nemaiîncercînd să se desprindă/ Şi să cadă/ Ca şi cum ar şti/ Că mai jos sînt alte crengi, pe care se veştejesc/ Alţi îngeri” (Agăţaţi în crengi). Să fie viziunea democratică doar una utopică? Cîinele şi copilul, gata să se hrănească din aceeaşi bucată de pîine, „încolăciţi şi împăcaţi,/ Cu universul redus/ La bucata de pîine/ În care se mai văd/ Dinţii îngerului” (Piaţa Buzeşti), precum o imagine a suferinţei eterne, dau impresia a înclina balanţa în favoarea visului irealizabil, indicînd totodată caracterul absolut al inadaptării pe care poezia Anei Blandiana ne-o înfăţişează ca pe un stigmat.

Alex. ŞTEFĂNESCU

Un om care nu datorează nimic nimănui

Acum treizeci şi ceva de ani, după câteva zile de dezbateri la „Zilele G. Călinescu” de la Oneşti, primarul oraşului ne-a oferit un moment de destindere, ducându-ne pe toţi cei prezenţi acolo într-o livadă de cireşi din împrejurimi. Era o zi însorită de iunie, cireşele roşii încă neculese ne ademeneau din frunzişul verde, fluturii dansau în văzduh îmbătaţi de viaţă. Eram stingheri, nu ştiam cum să reacţionăm la atâta frumuseţe. Ana Blandiana a găsit gestul potrivit: şi-a făcut cercei din cireşe, bucurându-se ca un copil de podoabele improvizate. Era, atunci, ameţitor de frumoasă, ca şi ziua de vară. Desenul elegant al chipului ei, de o distincţie care te făcea să te gândeşti la personajele din Ghepardul lui Lampedusa, era pus în valoare tocmai de acel „zbenghi” – aşa s-ar fi exprimat Arghezi – pe care îl reprezentau cireşele de la urechi.

N-am să uit niciodată acel moment, în care Ana Blandiana ne-a cucerit pe toţi, dovedind că ştie să se joace. Dar n-am să uit nici alte momente dinainte de 1989, în care ea electriza sălile arhipline recitând versuri subversive.

Parcă o aud: „O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.”

Publicul din sală s-a ridicat în picioare când poeta a declamat aceste versuri. Eram de faţă. Mulţi repetau enunţurile parcă profetice ale femeii cu înfăţişare nobilă, de o demnitate incoruptibilă, din faţa lor. Asistam parcă la depunerea unui jurământ colectiv.

Poezia Anei Blandiana este o poezie de idei, dar în cazul ei aceasta nu înseamnă nici pe departe o poezie complicată, artificială, livrescă etc. Ideologizarea forţată a poeziei româneşti în timpul comunismului a creat o aversiune împotriva oricărei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur şi inautentic. Ana Blandiana reabilitează instantaneu genul, promovându-l pur şi simplu, fără să-şi ia măsuri de precauţie. Aşa cum alţi poeţi visează sau plâng sau îşi declară dragostea, ea gândeşte la scenă deschisă. Gândeşte firesc, în felul în care respiră. Nu îşi ia o poză de iniţiată, nu se înfăţişează ca o preoteasă a adevărurilor inaccesibile altora, nu vorbeşte sibilinic, ca să mărească impresia de profunzime. Reflectează şi atât. Ideile din poezia ei au o nuditate de statui antice.

Cum să ironizezi o fiinţă care gândeşte cu simplitatea graţioasă cu care ţăranca lui Geo Bogza muşcă dintr-un măr?

Poemele îndreptate împotriva dictaturii comuniste nu erau deloc voalate (cum afirmă detractorii poetei). Doar că erau poeme, nu manifeste. Toată lumea le înţelegea, instantaneu.

Poeta a publicat de exemplu – profitând de faptul că cenzura a aţipit pentru o clipă – incendiarul poem Totul (revista Amfiteatru, 1985), format dintr-o enumerare de elemente ale vieţii cotidiene; enumerare aparent inofensivă, dar având o forţă acuzatoare neobişnuită:

„Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, betoane,/ salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul.”

Acest poem a fost transcris de mâinile a mii şi mii de necunoscuţi, cunoscând astfel o mare circulaţie, dar şi mai curios – şi impresionant – este faptul că a fost completat cu numeroase alte mostre de existenţă cotidiană de către diverşi anonimi, astfel încât s-a transformat până la urmă într-o imensă jalbă colectivă, într-un inventar al urâţeniei în care erau obligaţi să trăiască douăzeci şi trei de milioane de oameni.

Poeta a devenit atunci, pe neaşteptate, o Jeanne d’Arc a noastră. Până şi azi mai sunt unii care vor să o ardă pe rug.

Cei care o invidiază o acuză că a fost o poetă de prezidii, o persoană oficială, o răsfăţată a regimului comunist. În realitate, ea a fost doar confundată, temporar, de autorităţi cu o persoană demnă de încredere, tocmai pentru că nu ducea o viaţă boemă şi nu făcea gesturi teribiliste ieftine. În scurt timp însă liderii comunişti au înţeles că atitudinea ei demnă şi raţională reprezintă o formă de opoziţie mai gravă şi mai greu de tolerat decât nonconformismul zgomotos al altora. Înainte de 1989, Ana Blandiana a fost nesupusă ca un personaj responsabil, şi nu ca unul recalcitrant.

Valul revoluţiei din decembrie 1989 o aduce în echipa eterogenă de conducere a ţării, constituită în jurul lui Ion Iliescu (Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale). Mai devreme decât alţi intelectuali, ea îşi dă seama că girează involuntar, cu numele ei, o vastă întreprindere de restaurare, dacă nu a comunismului, cel puţin a poziţiei sociale a comuniştilor, şi părăseşte gruparea. Înfiinţează şi conduce Alianţa Civică, la care aderă o mare parte din societatea civilă românească, creează la Sighet, cu eforturi supraomeneşti şi sacrificii, împreună cu soţul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conduce PEN Clubul român.

Volumul de versuri Soarele de apoi, publicat în 2000, dovedeşte că Ana Blandiana a rămas înainte de toate o poetă, chiar dacă, animată de sentimentul răspunderii faţă de ce se întâmplă în ţara ei, s-a lăsat absorbită multă vreme de politică.

De altfel în versurile de acum, melancolice, tulburătoare răzbate oboseala provocată de prea marele tumult al lumii: „De ce nu ne-am întoarce în livezi,/ În liniştea-ntreruptă doar de poame,/ Unde pe mii de ani nainte vezi/ Rostogolindu-se aceleaşi toamne;/ Şi orice grindini ar aduce norii/ Din tulburate ceruri megieşe,/ Ca-n cele mai de mult istorii/ Cireşii murmură cireşe;// Şi, ca şi cum nimic în lume/ Nu-i poate face să dispere,/ De mii de ani, mereu, anume,/ Merii rostesc aceleaşi mere…/ O, ceas al lumii-n care roade bat/ Secunde sâmburi, ore dulci cu miez,/ Ani deveniţi alcool, un secol beat/ De dangătul de fructe din livezi…”

Poemul pe care l-am citat, intitulat inspirat Dangăt de fructe, este doar unul din textele antologice din volumul Soarele de apoi. Acest volum a constituit un eveniment pentru iubitorii de poezie şi a fost răsplătit, pe bună dreptate, cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

Cunoaşterea nu-i dă Anei Blandiana acea trufie care ne repugnă la alţi autori, ca un însemn al parvenitismului în lumea spiritului. Pentru ea, înţelegerea, cu un sentiment tragic, a lumii din jur constituie un mod de a fi. Deşi face parte dintr-o generaţie de poeţi care a repudiat raţionalitatea discursului liric, Ana Blandiana a reintrodus în poezie reflecţia, adevărata reflecţie, aceea pe care mari poeţi, ca Eminescu sau Blaga, au considerat-o adeseori o diafană materie primă pentru fabricarea lirismului.

Ana Blandiana este în întregime autoconstruită. Numele însuşi, pe care l-a făcut celebru, reprezintă o creaţie a sa. El îşi conţine propriul ecou şi are o muzicalitate simplă şi solemnă, specifică modului de a scrie al poetei.

Luciditatea Anei Blandiana, modul elegant în care îşi compune fiecare text, atenţia cu care îşi supraveghează gesticulaţia de om public sunt suspecte într-o ţară a spontaneităţii şi, mai ales, într-o epocă a „mizerabilismului”. Dacă ne depăşim însă prejudecăţile, nu se poate să nu admirăm această atitudine de om care nu datorează nimic nimănui.

Iulian BOLDEA

Memoria ca palimpsest

Fascinaţia eseului

Ana Blandiana a exprimat, şi în volumele ei de publicistică şi eseu (Calitatea de martor, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Coridoare de oglinzi, Autoportret cu palimpsest etc.) aceleaşi obsesii legate de condiţia creatorului, de mirarea de a fi, ori de raporturile omului cu propriul destin şi cu istoria. Eseistica Anei Blandiana este, în fond, poate, apropiată de specia poemului în proză, în care naraţia se estompează, iar reflecţia şi înfiorarea emotivă stau la confluenţa reprezentării mimetice şi a străfulgerării simbolice, în notaţii expresive, de inenarabilă naturaleţe. Există o neîndoielnică şi subtilă consubstanţialitate între versurile Anei Blandiana şi eseistica sa; aceleaşi toposuri, aceleaşi obsesii şi stări de spirit îşi desfăşoară volutele deopotrivă în poezii şi în publicistică, cu o oarecare pregnanţă explicativă în aceasta din urmă, cu un plus de reflecţie, dar şi de cursivitate, de atenţie la detaliu şi la alcătuirea întregului. Toposul vegetalului, ce apare sub nenumărate întruchipări în poeme, capătă conotaţii diferite în eseuri, ca simbol al vieţii atotstăpânitoare, ca efigie a fluidităţii existenţei, sau, dimpotrivă, ca austeră alcătuire a unei forme vitale. Lipsa de împotrivire, de reacţie, mai mult sau mai puţin aparentă, la stimulii realului, alunecarea în voia unui destin implacabil şi necunoscut conferă plantelor seninătate şi libertate, dar şi o anume demnitate a stabilităţii şi eleatismului existenţial, la care aspiră şi eseista: „Frica se naşte întotdeauna numai din bănuiala că mai există o şansă pentru ca răul să fie evitat, din neliniştea că nu au fost epuizate toate mijloacele îndepărtării primejdiei, din remuşcarea că nu au fost încercate toate posibilităţile luptei. În timp ce, dimpotrivă, fatalitatea absolută, imposibilitatea totală a împotrivirii sau a eludării nasc o linişte aproape egală cu libertatea, o seninătate aproape comparabilă cu forţa. Plantele sunt senine şi libere pentru că, neavând nici o şansă de a-şi schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intră în socoteli”. Şi, puţin mai departe: „Oricum, cred că mi-aş fi dorit un destin vegetal şi aş fi optat pentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez şi acolo între statutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacă aş fi fost sigură că, mult sub sau peste înţelegerea regnului nostru animal, în alte stări de agregare şi în alte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu se ţese, la rândul ei, din mai complicate şi subtile spaime”.

Adevărate „autoportrete cu palimpsest” (pentru a relua titlul unei culegeri publicistice), notaţiile Anei Blandiana se află la confluenţa dintre referenţialitate şi evocare. Dorinţa de a recupera reflexul timpului trecut, de a recompune fragmente de timp dau paginilor sugestii ale rememorării; ca o veritabilă scriitură în palimpsest, dedesubtul gestului prezent aflăm înfiorarea trecutului, cu amestecul lui de lumini şi umbre, cu palori crepusculare şi reflexe aurorale. Memoria involuntară dispune cuvintele într-o anumită ordine, care nu face altceva decât să redea arhitectura schimbătoare, fluctuantă a trecutului, un trecut resimţit de fiecare dată altfel, în funcţie de dispoziţiile şi de relieful prezentului; în reverberaţiile clipei trecute, clipa de acum capătă conotaţii revelatoare, inedite („Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci, din primele clipe şi de la primii kilometri parcurşi, că n-o să uit niciodată după-amiaza târzie, încercând să îmbune o zi de caniculă, violentă, devastatoare, când am pornit din Olimpia”). Recursul la luciditate transpare cu precădere în acele notaţii despre condiţia celui care scrie, a „fiinţei de hârtie”, care-şi asumă cu fervoare propriu-i destin, propria menire. Scrisul e, pentru Ana Blandiana, supliciu şi modalitate de existenţă, vinovăţie şi expiere, cale de exorcizare a răului şi de regăsire a umanităţii din străfundurile oricărui individ, cu toate trăsăturile ei (scepticism, orgoliu, disperare, răutate, oboseală de a fi etc.) O astfel de confruntare similidramatică regăsim în eseul Scriu din Autoportret cu palimpsest: „Scriu pentru că n-am descoperit nici o altă soluţie mai eficace, mai totală, nevoii mele de-a exista, exasperării mele de-a mă convinge nu numai că sunt, dar şi că fiinţa mea are un sens (…). Pentru că sunt convinsă că scrisul, mai mult chiar decât celelalte arte, este un bun conducător de umanitate şi cred, mă încăpăţânez să cred în nevoia oamenilor de a fi umani”.

Sintagma „coridorul de oglinzi” este revelatoare pentru „existenţa” scripturală a Anei Blandiana, dar şi pentru modul său de a percepe universul, de a smulge lumii sensuri părelnice ori taine de nepătruns, care se multiplică la infinit în conştiinţa eului contemplativ, a celui ce-şi regăseşte mereu chipul în relieful divers al lucrurilor („Un coridor de oglinzi este pentru mine un loc în care totul se reverberează la nesfârşit, cei doi pereţi întorcându-şi unul altuia imaginile multiplicate într-o ironică şi interminabilă complezenţă. Un coridor de oglinzi este un loc geometric al propriilor mele reprezentări printre care abia dacă reuşesc să mă strecor lovită din toate părţile de propriul meu chip, înmulţit, alungat ca o minge de tenis între rachete adverse, pândind din adâncul pereţilor. Un coridor de oglinzi este o cărare existenţială pe care înaintez pentru a descoperi lumea, o lume care se ascunde în dosul propriilor mele idei despre ea, o lume care nu poate fi niciodată văzută cu adevărat pentru că se apără întorcându-mă mie pe mine însămi, o lume camuflată atât de perfect sub reproducerile subiectivismului meu, încât mi se pare exagerat să mă întreb uneori dacă mai există şi altfel decât prin mine însămi. Un coridor de oglinzi este o metaforă cum nu se poate mai exactă a lirismului, cu toate miracolele şi cu toate neajunsurile sale: a lirismului înţeles nu ca un dar şi nu ca o boală, ci ca o fatală apartenenţă la un anumit regn”).

Enunţurile despre propriul travaliu estetic sugerează o poetică şi o poietică implicită, în care „calitatea de martor” are un rol predominant, se bucură de o semnificativă preeminenţă. Scrisul, ca mod al fiinţei de a se exprima pe sine şi de a exprima adevărurile lumii, se leagă strâns, placentar, de aventura trăitului. Trăitul şi scrisul sunt consubstanţiale, poartă amprenta aceleiaşi voinţe de armonizare a eului cu lumea, scrisul reprezentând în acest fel o oglindă ce amplifică trăirea, îi transfigurează ecourile afective, îi dinamizează tulburătorul contur biologic, purificând-o în bună măsură, precum într-o patetică mărturisire cu funcţie de ars poetica (Încăpăţânata iluzie), în care sunt puse în scenă, cu nedisimulată fervoare, spaimele şi beneficiile eului care-şi contemplă cu mirare, în propria grafie, sentimentele şi gândurile cele mai tăinuite şi pentru care participarea la miracolul existenţei este aproape imposibil de fixat în conturul canonic, atât de procustian, al vocabulei. Cu toate acestea, scrisul conferă identitate clipei fugare, încremeneşte eleatic efemerul, nuanţează formele prea apăsate, fluidizează ceea ce este rigid, trecând, prin „coridoarele de oglinzi” ale cuvintelor o realitate polimorfă şi irepetabilă, trasată de voinţa unui demiurg ascuns, a unui deus otiosus. „Salvarea prin scris” presupune un exerciţiu continuu, vital, o participare intensă, vizionară la viaţa universală, o încercare de asumare fără rest a propriilor obsesii şi resorturi interioare, o voinţă de limpezire a sinelui, torturat de întrebări şi nelinişti, încercat de incertitudini chinuitoare şi de spaime de necontrolat: „Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris şi totuşi, ce manie să scrii fără încetare tot ce vezi, tot ce crezi, tot ce-ţi trece prin cap! Ştiu că nu mă pot salva decât prin scris şi totuşi, ce blasfemie să transformi în cuvinte un fulg de zăpadă, ce profanare să modelezi în fraze efortul îngeresc al unui zbor! Desigur, cuvintele, frazele rămân, în timp ce fulgul se mistuie, zborul sfârşeşte, trece. Dar să fie oare mai preţioasă această veşnicie uscată, această prelungire slab foşnitoare, decât timpul limitat şi plin al unei priviri, decât tensiunea vie, greu de susţinut, a unei participări? Să fie de preferat durata – nesfârşită – a cuvântului desenat din litere moarte, pieritoarei secunde de-acum? Şi chiar puterea schimbătoare de forţe a frazei, capacitatea ei de a lupta şi de a transforma sufletele şi orânduielile, poate fi preferată liniştii fără hotar a unui fulg care cade, împăcării cu sine şi cu lumea a unei seminţe încolţind?”

Eseista e preocupată însă şi de relaţia atât de contradictorie şi de discutată dintre scriitor şi om, dintre creator şi umbra lui, căci scrisul nu este doar rodul substratului afectiv inconfundabil al fiecărui individ, a eului profund, ci şi un ecou al tribulaţiilor trupului; scrisul reia, astfel, în arhitectura sa tulburătoare şi mai mult sau mai puţin secretă ritmul existenţial, consubstanţial ritmurilor transcendente ale universului. Autoarea pledează, în acest fel, pentru o privire echidistantă, în care să fie circumscris deopotrivă omul şi scriitorul; nici omul nu trebuie ignorat, însă, de asemenea, umbra sa – fatalmente supusă efemerului şi convulsiilor afective de orice fel nu trebuie să covârşească creaţia; din contră, omul nu trebuie înfăţişat decât prin prisma operei sale, singura care validează în forma cea mai adecvată „biografia” unui creator: „Mi-a fost întotdeauna milă de lipsa de apărare a umbrelor. M-am gândit întotdeauna cu infinită compasiune la marii oameni care, obsedaţi numai de realizarea unei opere, au lăsat în urmă, în mod fatal, şi povestea vieţii lor din afara creaţiei, viaţa de cele mai multe ori întâmplătoare, ieşită la nimereală şi trăită neatent, căreia ei nu i-au dat importanţă (decât în măsura în care trebuia să fie astfel încât să nu împiedice producerea operei), dar pe care urmaşii admiratori sau detractori, la fel de avizi de a şti, a interpreta, a judeca – au descoperit-o cu nerăbdare şi au cercetat-o cu violenţă. Întotdeauna totul s-a petrecut ca şi cum, odată opul produs şi intrat în patrimoniul colectiv, lumea ar aştepta impacientată dispariţia fizică a autorului, pentru a putea intra şi în posesia vieţii lui, îmbogăţită încă antum cu anecdote apocrife şi legende jenate de posibilitatea verificării (…). Nu susţin că nu trebuie să vedem omul de dincolo de operă, susţin doar că singurii ochelari prin care avem dreptul să-l privim este opera sa. Pentru că, altfel, totul seamănă cu acele coridoare de oglinzi ondulate din bâlciuri născând monstruoasele lor reprezentări, amplificate şi deformate la infinit, printre care făptura reală se pierde şi nu mai găseşte ieşirea” – Lipsa de apărare a umbrelor). Lipsite de retorism ori de verbozitate inutilă, eseurile Anei Blandiana au consistenţa unor reflecţii netrucate asupra adevărurilor zilnice ori perene, au sugestivitatea unor metafore în care se străvede chipul multiform al lumii ori sufletul celei care, scriindu-se, îşi descoperă identitatea, se dizolvă în propriile cuvinte ori se travesteşte în măştile înşelătoare, părelnice ale propoziţiilor.

„Mirarea de a fi” şi extazul privirii

Într-o însemnare din eseul A fi sau a privi, Ana Blandiana elogiază beneficiile pe care experienţa, percepţia imediată a lumii le aduce fiinţei care, contemplând universul, se regăseşte pe sine, îmbogăţită cu senzaţii şi trăiri noi. „A fi pentru a privi” reprezintă un mod de salvare, o modalitate soteriologică, o „soluţie” la aporiile lumii moderne. Privitul devine un mod de viaţă, un răspuns la întrebările şi încercările universului, un fir al Ariadnei în labirintul existenţei, ca şi o emblemă a propriului destin: „Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar – din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea”. Acuta sensibilitate la miracolul existenţei, mirarea de a trece printr-o lume ce-şi desfăşoară cu atâta risipă splendorile este exhibată printr-o extremă forţă a percepţiei, a surprinderii detaliului semnificativ, acela ce reflectă, în structura sa monadică, anvergura totalităţii lumii, cu toate dimensiunile sale secrete ori aparente. Ochiul eseistei, sensibil la statornicie dar şi la trecerea timpului, peripatetizează tandru şi sensibil printre lucruri, mângâindu-le cu duioşie şi delicateţe. Peisajul primeşte atunci culoarea inefabilă a sufletului care îl contemplă, se preschimbă în stare de spirit, iar comuniunea dintre tectonica sentimentului şi conformaţia locurilor pe care privirea le absoarbe se transformă într-o formă subtilă şi supremă de empatie, în care afectul capătă forma peisajului, iar peisajul are dinamica afectivităţii („Am trecut în viaţa mea prin peisaje de sentimente. Am traversat dureri care schimbau culoarea cerului şi a arborilor şi indiferenţe care uscau şi ultimul fir de iarbă din jur; am traversat renunţări care nu mai pretindeau nici picurul de viaţă al ploii şi oboseli care opreau fluviile să mai curgă spre mări; am traversat munţi sterpi de scepticism şi puste încinse de neputinţă. Dar nimic nu e mai greu, mai insuportabil, decât să treci – nedreptăţit – printr-un peisaj în care nu îndrăzneşti să faci un gest, de teamă să nu atingi prin ceaţă pe cel ce te-a rănit şi nu cutezi să rosteşti un cuvânt, de groază să nu jigneşti pe cel ce te-a insultat; un peisaj în care prietenii îşi pleacă ochii în pământ şi te salută cu vocea îngroşată de ruşine, iar frunzele se scutură stânjenite de târg; un peisaj vinovat şi capabil în orice clipă să-şi transforme vinovăţia în ură, pe care n-ai fi în stare să-l suporţi dacă n-ai şti că în frigul tot mai sincer care-i urmează, în iarna care începe după el din nou, pe tine te aşteaptă întinse, imaculate peisaje de zăpadă”).

Călătoria are, pentru Ana Blandiana, semnificaţia revelatorie a unei iniţieri în tainele mirifice ale spectacolului mundan, dar, în acelaşi timp, ea capătă şi accente utopice, în măsura în care, prin transcenderea limitelor spaţiale se produce un fel de ieşire din timpul real, o supralicitare a imaginarului şi a ficţionalului. De altfel, tema timpului este omniprezentă în însemnările de călătorie ale Anei Blandiana; timpul trăirii şi timpul mărturisirii sunt cele două momente ale duratei interioare pe care eseista le asimilează într-un regim al beatitudinii şi al revelaţiilor esteticului: „Da, timpul este cel care mă ţine ca într-o operaţie magică ore întregi încremenită pe malul mării, fascinatoare nu atât prin nemărginita frumuseţe, prin mirosurile ei putrede şi moi, prin culorile ei tăioase şi neliniştite, cât prin eternitatea profundă de dincolo de ele, prin adâncimea eternităţii căreia nu îi pot nici măcar bănui malurile; da, linia timpului o urmam din sală în sală prin marile muzee, descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastişe ale celor vii de pe amforele greceşti, demascând, sub stofele scumpe şi diademele bogate ale madonelor baroce, pleoapele de petală şi privirea, saşie puţin de intensitate, a fecioarelor lui Giotto; da, numai timpul îl căutam printre coloanele răsturnate – groase cât stejarii multiseculari – de la Olimpia, printre statuile romane decapitate de noua credinţă, printre moscheele maure travestite în lăcaşuri catolice; da, numai timpul mă cutremura atunci când, urcând ore întregi clinul unui munte, ştiam că nu fusese, în acea ininteligiblă adâncime a erelor, decât pielea încreţită de furie a pământului, aşa cum stânca ascuţită, pe care talpa abia reuşea să se pună, cursese lavă moale, fierbinte, din măruntaiele lui bolnave. Timpul îl căutam în toate aceste profunde şi senzaţionale întâmplări, ştiinţa lui de a urâţi şi arta lui de a înfrumuseţa, puterea lui de a uita şi priceperea lui de a aduce aminte, inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine şi fatalitatea lui blândă de a face rău; căutam miraculosul, cuprins regeşte în limitele lui nevăzute între ele, miraculosul dispersat în vreme ca într-un văzduh de sfârşit de vară, din care puteam să-l adun fulg cu fulg şi să-l recompun, pentru a-i afla forma şi legile cărora trebuie să mă închin sau de care pot să mă feresc” (1).

E limpede că, pentru Ana Blandiana, călătoria înseamnă transgresarea limitelor exterioare şi interioare, după cum revelaţiile călătoriei nu se pot împlini decât în măsura în care ele sunt consemnate în scris, prin intermediul cuvântului, încărcat de aromele evocării şi de irizaţiile subiective ale transfigurării poematice sacrificiale. Trăirea propriu-zisă şi fixarea în scris a emoţiei sunt două momente distincte, de o importanţă esenţială pentru textul memorialistic. Desigur, între momentul emoţiei liminare provocate de parcurgerea unui peisaj, de „lectura” reliefului lumii şi momentul, marcat de luciditate şi de beatitudine, al scrisului, există diferenţe specifice, pentru că sunt controlate de resorturi psihologice distincte: „Orice călătorie are pentru mine două părţi distincte, complementare una alteia şi izvorând una dintr-alta în mod necesar, două părţi pe care le voi numi cu cele două verbe stăpânitoare asupra lor: partea lui a vedea şi partea lui a scrie. Timpul călătoriei se sfâşie între aceste două la fel de sălbatice dorinţe şi la fel de imperioase necesităţi, delimitându-şi cu greu împărăţiile duşmane şi reciproc dependente. Timpul călătoriei se împarte în timpul în care văd şi timpul în care scriu ce-am văzut, şi nimic nu este mai greu decât a face cu dreptate această împărţire, decât a acorda judicios hălcile aburinde ale minutelor şi orelor contemplării universului curgător în uitare ori fixării lui cu cruzime în cuvinte. Spun «cu cruzime» pentru că, scriind, trecând în verbe o formă, o lumină, o culoare, retrăiesc sentimentul pe care îl încercam în copilărie când fixam, omorând, frumoşii fluturi în insectar. Îmi amintesc halucinant repulsia şi mila pe care le trăiam în timp ce înfigeam cu groază acul între aripile zbătându-se ale insectei şi, mai ales, îmi aminteam implacabila necesitate a gestului meu. Fixarea în ace era singura formă de perpetuare a frumuseţii lor; neucişi, fluturii ar fi pierit în neant. Fixarea în cuvinte este singura formă de perpetuare a frumuseţilor contemplate, singura formă de conservare a emoţiei trăite” (2).

Excursul Anei Blandiana, deopotrivă în relieful propriei memorii şi în relieful inconstant al lumii reale nu este marcat doar de servituţile şi beneficiile instinctului perceptiv sau ale fiorului descriptiv. Dincolo de redarea aparenţelor lucrurilor, dincolo de capacitatea mimetică pe care aceste însemnări o trădează, există în arhitectura textului şi o irepresibilă nevoie de clarificare morală, de discernere a valorilor şi de recurs la claritatea categoriilor etice. Nu de puţine ori, autoarea ne propune, mai apăsat sau subtextual, un comentariu subtil al lumii în care îşi înscrie devenirea, din nevoia de a-şi asuma, în regimul lucidităţii şi al unor opţiuni liber consimţite, propria condiţie şi condiţia celorlalţi. Un text din volumul O silabisire a lumii (Ed. Humanitas, 2006), intitulat sugestiv Binele şi răul, este cât se poate de edificator pentru ţinuta morală pe care şi-o anexează însemnările de călătorie ale Anei Blandiana: „De câte ori îmi aduc aminte acele grupuri de indieni Navajo întâlnite în oazele zguduite de vânt ale deşertului Arizonei; de câte ori îmi amintesc grupurile acelea de oameni strânşi unii într-alţii cu o solidaritate primară şi hăituită, nemaiîncercând să înţeleagă nimic din lumea care îi înconjura – după atâtea secole de oprimare – cu o curiozitate respectuoasă acum, plină de remuşcare şi de bunăvoinţă; de câte ori îmi aduc aminte acele figuri ca nişte peceţi neînţelese ale claustrării în propria suferinţă, acele figuri familiare din filme eroice şi din entuziaste studii etnografice, mă gândesc cât de greu se poate imagina o mai tragică şi ireconciliabilă confruntare de idealuri şi de moduri de înţelegere a lumii decât cea desfăşurată în America de Nord odată cu apariţia omului alb (…). Binele şi răul reprezentau pentru fiecare dintre părţi în aşa măsură altceva, încât orice comunicare nu întârzia să se transforme într-o neînţelegere îndurerată şi profundă. Omul alb, dornic să mănânce, să consume, să producă, se făcea misionarul idealului său de bunăstare şi-i cerea indianului să devină ţăran şi gospodar, dar indianul se lepăda de profanare: «Îmi ceri să tai iarbă şi să fac fân, şi să devin bogat ca omul alb, dar cum aş îndrăzni, oare, să tai părul mamei mele?»” (3).

Există, în cuprinsul cărţilor de călătorie ale Anei Blandiana, şi mai ales în volumul O silabisire a lumii, numeroase pagini descriptive, unele dintre ele de o remarcabilă claritate şi expresivitate, pagini în care resorturile rememorării şi pregnanţa reprezentării acute a reliefului mundan contribuie la edificarea unui peisaj învăluitor şi, în acelaşi timp, evocator, un peisaj alcătuit din transparenţe şi miraje ale imaginarului, din reflexe ale oniricului şi din limpidităţi armonioase: „Spre seară devenise foarte frig, dar gerul nu făcea decât să se adauge limpezimii soarelui ce apunea într-o descătuşare de culori. Intuiam că lumina care scălda, aproape fantastică, oraşul semăna aceleia din nopţile albe, sidefie puţin, nestrălucitoare, sclipind, perlată şi neliniştită, din când în când. Plimbarea prelungită cu ore şi ore, în timpul căreia trecusem pe o parte şi alta a Nevei pe cele nouă mari poduri, nu avea nimic real. Aerul era perfect transparent şi totuşi violent; soarele, care nu se vedea cum apune, se răsfrângea din culcuşul lui de nori secreţi în geamurile palatelor, şi geamurile străluceau într-un mod ocult şi încântător, ca şi cum palatele ar fi fost iluminate de becuri imense, sub care sălile ar fi aşteptat goale, cu pereţii albi. Apa Nevei, lentă întotdeauna probabil, părea atunci că fierbe pe loc, agitându-se şi aruncând în sus stropi grei care se întorceau în masa ei înainte de a se desprinde cu totul din ea. Apa era intens violetă, cu o nuanţă stranie, localizată între aur şi lila, încât nu părea decât o materializare, o lichefiere a aerului de aceeaşi culoare. Apoi, rând pe rând, s-au aprins culorile, armonioase în felinarele vechi, şi totul a fost înlocuit cu o feerie mai veche, ştiută. Amurgul ireal mă trăsese fermecată, înspăimântată în propria mea viaţă, dar, condescendentă, seara mă întorcea, mă depunea, epuizată, în literatură” (4).

Descoperirea unui spaţiu străin favorizează edificarea unei dialectici flexibile a cunoscutului şi necunoscutului, precum şi punerea în ecuaţie a identităţii şi alterităţii. Pentru Ana Blandiana, cunoaşterea autentică a unui oraş străin se realizează prin intermediul unei emoţii fulgurante, a unei stări sufleteşti în care stupoarea şi fragilitatea clipei de acum se întretaie cu revelaţia recuperării unui timp revolut, cu redimensionarea unor momente privilegiate rămase doar în amintire: „Nu mi-au rămas în memorie decât oraşele pe care le-am vizitat singuri, pierduţi pe ramurile fremătătoare ale străzilor, surprinşi de fiecare cotitură, uimiţi la fiecare biserică, descoperind lumea ca din întâmplare, o întâmplare bogată în minuni nedirijate de explicaţiile savante şi demitizatoare ale vreunui ghid, neprotejate, nederanjate de grija vreunei gazde. Nu mi-au rămas în memorie decât oraşele pe care le-am străbătut cu pasul nesigur de emoţie, expus tuturor surprizelor, dispuşi tuturor pericolelor, capabil de descoperiri în măsura în care eram capabili de riscuri, gata să plătim cu fireşti şi incredibile sacrificii bucuria exaltată a fiecărei cunoaşteri. Iar o bucurie valorează întotdeauna cât preţul pe care l-ai plătit pentru ea (…). Cunoaşterea, descoperirea unui oraş seamănă momentelor de revelaţie ale unei iubiri, se face în singurătate şi concentrare sufletească, fără martori” (p. 80). Însemnările memorialistice ale Anei Blandiana se remarcă, în mare măsură, prin capacitatea autoarei de a reînvia un peisaj revolut în cele mai fine nuanţe şi trăsături ale lui, de a restitui memoriei afective irizaţiile trecutului şi volutele zilelor şi nopţilor. O însemnare intitulată Cea mai frumoasă oră ne oferă sugestia plenitudinii afective pe care o încearcă autoarea în momentul tainic al înserării, în care lumina şi întunericul se îngemănează într-un miraj al misterului extatic şi al unei suprarealităţi abia presimţite: „Cea mai frumoasă oră a zilei mi se pare cea care precede începutul amurgului. Nu o numesc, pentru că în funcţie de anotimp ea lunecă mai sus au mai jos pe cadranul solar, încât iarna poate să fie ora patru, iar vara opt, într-o labilitate a luminii care păstrează neschimbat numai sentimentul capabil să se nască într-un anumit moment. E un moment lung, lung cât o oră sau poate şi mai lung, dar nu măsurarea lui este cea care are importanţă, pentru că îl caracterizează tocmai iluzia de a se afla în afara timpului. Cruzimea luminii a trecut, dar cruzimea întunericului nu a început încă, iar în spaţiul care le separă, neînchipuit de limpede, se naşte o linişte atoateînţelegătoare, o pace tristă poate, dar blândă şi bună, de o mare înţelepciune. Luminoasă, fără a fi strălucitoare, caldă, fără a fi fierbinte, ora aceasta nu este a faptei, ci a contemplaţiei şi a puterii de a înţelege. Este o oră tăcută în care îmi place să merg şi îmi place să privesc, o oră în care, spre deosebire de altele ale zilei, tot ce văd şi tot ce mi se întâmplă îmi rămâne întipărit cu o ciudată, nostalgică forţă. Spun ciudată, pentru că amintirea pe care o păstrez nu se lasă subsumată realităţii, ci unei zone mai aburoase, mai muzicale şi mai incerte decât ea, şi spun nostalgică pentru că, fără să fie absolut sigur că a trăit-o, sufletul tânjeşte după ea” (5).

Peisajele care prind formă în însemnările de călătorie ale Anei Blandiana sunt impregnate de sugestiile artei; intarsiile policromiei, ale proporţiilor şi ale perspectivei sunt extreme de lămuritoare în privinţa expresivităţii şi a talentului descriptiv al autoarei. Iubitoare de armonie, posedând ştiinţa surprinderii detaliului revelator şi a adjudecării nuanţei celei mai subtile, Ana Blandiana nu ezită să configureze în paginile sale memorialistice impresii şi observaţii asupra unor opere de artă văzute în muzeele lumii. Observaţiile autoarei, în care se îmbină bunul-gust cu simţul paradoxului şi al revelării unor unghiuri inedite în perceperea unor opere de artă de indiscutabilă prestanţă estetică sunt exacte şi subtile totodată: „Stau în faţa operei lui Praxiteles – «Venus din Cnidos» -, considerată cea mai frumoasă dintre toate statuile greceşti (Phyrne, faimoasa curtezană, cunoscută în toată antichitatea pentru uluitoarea ei frumuseţe, servise fericitului sculptor de model). Perfecţiunea ei a fost socotită atât de copleşitoare, încât cei vechi au simţit nevoia s-o acopere cu un văl de bronz de la coapse în jos, văl pe care restauratorii au reuşit cu greu să-l desprindă în dorinţa de a reda capodoperei forma originară şi legendara fascinaţie. Ca şi în alte cazuri de statui feminine greceşti, o privesc şi pe această obositor de celebră Veneră cu un fel de perplexitate. O femeie semănându-i astăzi ar fi considerată mai degrabă urâtă. Gâtul este prea gros, talia prea lipsită de mobilitate, glezna este grea şi paranteza coapselor plată. Profilul feţei aproape bărbătesc este, din cauza severităţii sau seriozităţii numai, lipsit de acea copilărie care intră pentru moderni în compoziţia farmecului feminin. Prejudecată a anticilor sau prejudecată a celor moderni, este deprimant pentru mine de câte ori descopăr că frumuseţea poate fi o chestiune de prejudecată. Totuşi, nu cumva anticii erau cei care greşeau? Nu cumva lipsa lor de siguranţă în gustul pentru frumuseţea feminină provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie, din atitudinea lor mereu fluctuantă faţă de cea pe care nu o socoteau demnă de dragostea şi egalitatea lor, dar din care erau totuşi obligaţi să se nască?” (6).

Una dintre calităţile spiritului de observaţie ce răzbate din aceste pagini e fixarea în pagină a ineditului, a ceea ce scapă unei priviri grăbite. Exactitatea percepţiei se întretaie, aşadar, cu simţul extraordinarului, a detaliului ex-centric, a faptului aparent banal, dar cu alură iregulară, neobişnuită, bizară: „Frumuseţea ieşită din comun este rezultată numai din suprapunerea – care se observă din anumite puncte – a planurilor formând un fel de trepte care urcă toate înspre bulbul cupolei sobre, neaurite. Este greu de descris în cuvinte efectul liniştitor, nu atât de înălţare, cât de intimizare cu principiul suprem, de contopire cu el. Impresia, intenţia şi rezultatul sunt cu totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice, de exemplu, unde simţi cum urci, infimă particulă, spre un cer în care vei dispărea, un cer bogat şi distant, capabil să absoarbă şi să pedepsească. Aici contopirea se produce prin dispariţia în primordial, prin mistuirea culorilor în alb şi a oamenilor în natura cu lacuri şi păduri în jur. Iar această seninătate campestră, această intimitate divină au îndepărtat spaimele meta şi infrafizice, făcându-le să se reverse în uluitorul fluviu, ce avea să fertilizeze lumea, al marii literaturi. La Pskov şi Novgorod, la Vladimir şi Susdal am descoperit însă, cu o aproape vinovată uimire, că la început a fost liniştea” (7). De o liminară expresivitate mi se pare meditaţia autoarei asupra timpului, asupra trecutului, asupra înlănţuirii clipelor care poartă, în filigranul lor evanescent, forma lipsită de contur a dorinţelor şi a năzuinţelor noastre. De altfel, în paginile Anei Blandiana umbra trecutului este omniprezentă, fapt ce conferă expresiei o turnură nostalgic-elegiacă, o tonalitate melancolică ce nu exclude însă reveria ori ţinuta apolinică a frazei: „Tot ce aparţine trecutului se încarcă de o aură care depăşeşte în intensitate şi sens simpla nostalgie, vechimea devenind valoare în sine, o noţiune autonomă, puternică, asemenea frumosului. Un obiect vechi este preţios nu prin frumuseţea care a reuşit să străbată timpul în el, ci chiar prin timpul pe care îl întruchipează, care i s-a depus – materie stranie, aproape palpabilă – în crăpături. Şi totuşi, ca în atâtea alte domenii, şi în această împărăţie revolută, limitele sensibilităţii noastre sunt prezente şi de netrecut. Să observaţi cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicvă emoţionantă, unul de acum o mie de ani, o tulburătoare revelaţie, în timp ce unul de acum patru, şase sau zece mii de ani nu mai produce asupra noastră o impresie sporită sau cel puţin egală, nu ne mai uimeşte cu aceeaşi intensitate, ca şi cum s-ar găsi dincolo de sfera în interiorul căreia suntem în stare să simţim. Îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos, intimidată şi indiferentă în egală măsură, revoltându-mă singură de lipsa mea de emoţie. Aparţineau unei epoci prea îndepărtate ca să mă mai atingă, dominată de o umanitate străină despre care, tot ce ştiam, ştiam din poveştile atenienilor, colorate, fantaste, caracterizându-i în mult mai mare măsură pe autorii povestirii decât pe eroii ei. Vreau să spun că dacă m-a uluit ceva cu adevărat la Cnossos nu a fost înalta civilizaţie, mândră de cuceririle ei tehnice şi având vocaţia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului, ci faptul că această civilizaţie a existat pur şi simplu, indiferent când, faptul că nu era numai o poveste. Minos cel înşelat de soţie, Minotaurul, Teseu, labirintul, Ariadna, Dedalus, ştiusem dinainte totul, dar totul fusese prea frumos ca să fie adevărat. Ceea ce păruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea ce fusese metaforă nu era decât istorie? Şi încă o istorie atât de veche, încât numai poveştile care-i răsăriseră pe urme mai reuşeau să-i dea un înţeles. Odăile regelui, ale reginei, sala tronului, atelierele meşterilor, temple, necropole, săli de baie, conducte de apă, terase, curţi interioare, scări, coloane, totul repetând acest cap obsesiv de taur şi securile înspăimântătoare cu dublu tăiş, totul scos de sub incredibila cenuşă a celor patru mii de ani, totul indiferent, străin, neconvingător. Poate că ecuaţia labirintului, poate că povestea blestemată a Minotaurului contribuiau la acest sentiment care se opunea şi el realităţii şi o împiedeca să triumfe. Timpul minoic depăşea cu mult capacitatea sufletului meu de a percepe timpul şi stăteam în faţa lui pierdută ca un neînotător care, într-o apă adâncă de trei sau de o sută de metri, se îneacă la fel” (8).

Memorialistica de călătorie a Anei Blandiana e, cum s-a văzut, un amestec de lirism şi de observaţie riguroasă, de meditaţie asupra timpului şi de implicare a fibrei etice, de extaz al privirii şi de luciditate rece. Enunţurile au, dincolo de supleţea lor constitutivă, substanţialitate şi precizie, ascunzând, în structura lor inanalizabilă, irizaţiile anamnezei şi ţinuta apodictică a recursului la mimesis.

_________

Note

Ana Blandiana, O silabisire a lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. p.7-8
Ana Blandiana, op.cit., p.9
Ana Blandiana, op.cit., p. 170-171
Ibidem, p.174
Ibidem, p.55
Ibidem, p.60-61
Ibidem, p.101-102
Ibidem, p.179-180. Trebuie precizat că, deloc întâmplător pentru viziunea asupra timpului a Anei Blandiana, însemnarea se intitulează Mai mult ca trecutul.

Bibliografie critică selectivă

Iulian Boldea, Ana Blandiana, Editura Aula, Braşov, 2000; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Braşov, 2001; N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; Marian Papahagi, Cumpănă şi semn, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Ion Pop, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj, 1997; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

[Vatra, nr. 1-2/2015]

martie 29, 2015aprilie 25, 2015 de VATRA

Ana Blandiana văzută de Horia Bădescu, Vasile Dan, Ioan Moldovan și Ruxandra Cesereanu

Horia BĂDESCU

Memoria unei clipe

În lumina amurgului, amintirile au adeseori darul de a te apropia mult mai mult decât exegezele critice de lumea şi de firea unui creator. Poate pentru că, acolo, în adâncul memoriei, ele păstrează acea căldură omenească pe care, firesc, şi-o refuză exactitatea exegezei, acea vibraţie a fiinţei în clipă, pe care o preia, într-o altă durată, opera. Pierzând-o într-un fel, sporind-o într-altul, într-o alchimie niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul lectorului, dar atât de fascinantă în misterul ei încât să-l răpească în interiorul acesteia.

Iată de ce nu voi glosa aici pe marginea operei acestui remarcabil poet care este Ana Blandiana, ci îmi voi aduce aminte. Îmi voi aduce aminte de un moment auroral din viaţa ei, la care am fost părtaş cândva, în acea fericită vârstă şi lume a studenţiei pe care generaţii întregi de „dieci tomnatici şi alumni” o pomenesc cu preacunoscuta Et in Arcadia ego!

„Era într-un april, mi-aduc aminte…”, aş putea începe evocarea cu stihul dintâi al unui poem născut cu mult mai târziu, un april al anului de graţie 1964. Se întâmpla în legendara cafenea clujeană „Arizona”, în care se reuneau, în îndelungi şi niciodată sfârşite pe de-a-ntregul conclavuri, deopotrivă, vocile consacrate, coborâte din sferele olimpice ale Tribunei ori din celestele orizonturi de la Steaua, cu cele ale aspiranţilor la glorie, descinşi dintre zidurile căminului „Avram Iancu” ori evadaţi din sălile Filologiei. Într-o „Arizonă” care încă ne răsfăţa cu ştaiful oglinzilor şi banchetelor sale din piele, cu discreta solicitudine a personalului, dar mai cu seamă cu ştaiful acelor dispute aprinse, colocviale, colegiale. O „Arizonă” unde firul de trestie înstelată care era Ana Blandiana, creanga de măr înflorit care iubea „cu patimă ploile” şi-şi desemna cu un nume atât de poetic identitatea ei lirică şi omenească, lumina cu candoare şi farmecul ei înnăscute, spaţiul acela metisat poetic între aulic şi goliardic. Spaţiul acela în care, în acea zi de april, se pregătea să intre pe porţile istoriei literare. Învăluită în eternul ei surâs de copil rătăcit în ţara minunilor. Ţinând „timpul în mâini, ca pe-un pumn de cireşe”. Cu acea beatitudine a generaţiei sale care se-nfiora, în poemele lui Ioan Alexandru, de miracolul naşterii unui mânz. Cu acea edenică neruşinare cu care îşi dăruia trupul luminii şi ploilor, regăsindu-şi umerii în umerii pomilor „şi genele ierbii aproape ca ale mele înfiorându-se” de iubire. Cu acea aparentă şi uşor ezitantă afectare cu care se apăra şi se apără de agresiunea lumii şi care nu e decât un alt fel de a fugi de propria sfială.

Era în acel april al anului 1964, în care Ana Blandiana avea să debuteze, în cafeneaua „Arizona”, cea mult iubită şi cântată de poeţii Clujului, era, zic, o tensiune a aşteptării pe care cei ce erau acolo, colegii ei de generaţie dar şi, încă necunoscuţi, aspiranţi la gloria altei generaţii o împărtăşeam. Eram acolo, să-i fim alături în febra acelei aşteptări. Nu mai ştiu cum am aflat că volumul ei, Persoana întâia plural, tocmai ce fusese aşezat pe rafturile Librăriei Universităţii şi cum m-am furişat să-l cumpăr. Vroiam să-i ofer momentul acela de bucurie unică al primului autograf, moment pe care am îndoieli că vreun autor şi-l aminteşte mai apoi cu adevărat. În fond, cum am aflat n-are vreo relevanţă. Relevantă este clipa în care m-am întors în cafeneaua „Arizona”, ţinând în mâini primul exemplar ce lua cale spre cititor. Clipa aceea de bucurie uimită, lumina indescriptibilă aşternută pe chipul autoarei, candoarea cu care îşi privea naşterea literară, emoţia profundă de care ea şi deopotrivă cei din jur se încărcau şi pe care acel întâi autograf, pe care i-l restitui spre amintire aici, o păstrează intactă: „Primul autograf, pe prima carte, primului om care o are, lui Horia Bădescu, împreună cu prietenia mea şi cu emoţia inerentă unor asemenea clipe. Ana Blandiana. Aprilie 64”.

Vasile DAN

Un nume al poeziei române

Ana Blandiana este cel mai curat nume pe care îl ştiu al scriitorimii noastre de astăzi. Oricum ai privi-o: ca poet ori, mai ales, ca intelectual activ în spaţiul public postdecembrist. Mai puternic decît mulţi dintre noi, chiar şi înainte de 1989 cînd era, ca să mă exprim aşa, eufemistic, greu. Ea a dovedit însă că nu şi imposibil. Ştiu că Ana Blandiana, şi-ar dori astăzi – s-a exprimat nu o dată explicit în acest sens, în interviuri, în dialoguri – să fie văzută numai ca scriitor. În primul rînd ca poet. Acest lucru, trebuie să-l spun repede, vine dintr-o adîncă frustrare, dezamăgire ori, mai precis, amărăciune după o luptă civică la vedere, pe faţă, în stradă, în agora, cel mai percutant în media, în primii ani de după revoluţie sau cum se vor fi fiind numit evenimentele, fractura istorică din decembrie 1989; o luptă cu sacrificiul de sine asumat, cel al ignorării propriei creaţii literare – remarcabile! – aproape un deceniu întreg. Un deceniu de vîrf pentru orice scriitor. Mai exact, între anii 45-55 ai propriei vieţi. Care scriitor şi-ar pune în paranteză, bucuros, tocmai această vîrstă literară? Ana Blandiana a făcut-o, mîntuind, aşa zicînd, condiţia vinovată a altora, ca să nu spun a scriitorului român în general, cel de dinainte de 1989: nu o dată laş, oricît de multe şi de credibile omenesc ar fi scuzele, „aflat sub vremi”, ori, măcar, umil. Mare, dar mare democrat, pur democrat însă astăzi. Alianţa Civică, creată, lansată şi orientată cu ţinte democratice precise de Ana Blandiana în acei primi ani tulburi postdecembrişti (cu mineriade oribile, cu fluxuri şi refluxuri camuflat comuniste şi securistic-perfide sub noul veşmînt al naţionalismului, cu incriminarea, încă o dată, a partidelor politice istorice – PNTCD, PNL şi PSD Cunescu -, a liderilor acestora, a puţinilor, şi cu atît mai preţuiţi opozanţi ai regimului comunist, a disidenţilor pe care eu nu-i confund cu opozanţii politic chiar în timpul dictaturii), a produs adevărata decuplare a României de comunism. Din ea s-a născut un partid nou, PAC, şi o alianţă, Convenţia Democratică, care a înlocuit în 1994 comunismul rezidual din fostul FSN şi din derivatele lui structuri politice, precum şi alegerea unui preşedinte, Emil Constantinescu, mai credibil în fruntea noii direcţii democratice a României. Cînd se vor cunoaşte şi recunoaşte mai bine faptele, luptele invizibile de idei, de teze şi antiteze ale acelor zile, atunci se va vedea şi rolul crucial, transparent şi clar al acestui poet (nota bene: ea şi-a ales genul), Ana Blandiana, în cîştigarea adevăratei „direcţii democratice” a ţării. Ca după orice bătălie cîştigată, primii înlăturaţi au fost, chiar în timpul CDR, genitorii acesteia, inocenţii devotaţi pînă peste cap unui ideal, obsedaţi de o reformă morală interioară, vulnerabili însă tocmai de aceea înaintea celor cu ţinte pragmatice precise, cu dorinţă de înavuţire şi de putere politică, iute şi fără scrupul. Ei, în frunte cu Ana Blandiana, vor fi şi primii măturaţi de lupii tineri politici sau de cei mai bătrîiori dar cu părul schimbat, cei ai noii oportunităţi. Morala în politică, atît de des şi enervant invocată de Ana Blandiana în acei ani, chiar la curtea Convenţiei Democratice, chiar la preşedinţia nouă a ţării, în mare măsură, de dînsa inventată, s-a dovedit o vorbă goală, o vorbă tot mai greu digerabilă. Pînă la a fi repudiată. Aşa că Ana Blandiana s-a retras, nu ştiu cît de spăşită, nu ştiu cît de învinsă, înapoi la poezie, la literatură, la uneltele sale adevărate. Recunoscînd că ele sînt singurele care nu au trădat-o niciodată. S-a retras e doar un fel de a spune: fiindcă ea a rămas pe baricadele mai subtile ale ei: cele ale resuscitării memoriei noastre colective, împrospătînd-o cu fapte care să ne ţină treji, în stare de veghe, prin înfiinţarea, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului de la Sighet. Poate cel mai important refugiu, ce astăzi pulsează viu, al memoriei oamenilor adevăraţi, al faptelor lor de sacrificiu şi supliciu din timpul dictaturii comuniste, cel mai important din tot Estul, fost comunist, al Europei.

Ana Blandiana, şi poate doar asta ar accepta să-i spunem, este o mare poetă. În ea filonul metafizic al marii poezii ardeleneşti iradiază intens, încă de la debut (1964). Sub forma unei poezii subţire caligrafiată, melancolic existenţială, sacerdotal luminoasă: Persoana întîia plural (1964), Călcîiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969). Să nu uităm că perioada istorică în care apar aceste cărţi este una ce vine imediat după „obsedantul deceniu” (Marin Preda), după hiatusul, după marea pervertire literară stalinistă din anii cincizeci-şaizeci. Reanimarea poeziei române după colapsul ei stalinist s-a întîmplat nu doar prin Nichita Stănescu, prin Cezar Baltag ori Ion Alexandru, ci şi prin Ana Blandiana. Cărţile de poezie ale Anei Blandiana de după 1989 (Soarele de apoi, Refluxul sensurilor, A fi sau a privi, Patria mea A4), consolidează imaginea unei Ana Blandiana reflexivă, a cărei mare sensibilitate are întotdeauna un ecou metafizic adîncind semantic poemul.

Cărţile ei de eseuri, Cine sînt eu?, O silabisire a lumii, Spaima de literatură, aparţin unui spirit interogativ febril pentru care oficierea literaturii, ca regat al ficţiunii pure, e de negîndit în afara omului real, el însuşi atît de problematic, de neliniştit. Tradusă în numeroase limbi ale pămîntului, ea a beneficiat de multe premii literare internaţionale. Personal, cred că ar fi meritat, mai ales, în primul deceniu după implozia comunismului în tot estul Europei, doar pe cel mare: Nobel pentru literatură. Motivaţiile erau suficiente şi din orice parte ai privi lucrurile. Că nu s-a întîmplat asta, e o altă ingratitudine – vai, nu prima – pe care o putem împărţi, noi toţi, cu Ana Blandiana. Nu ştiu însă dacă nu şi din vina noastră.

Ioan MOLDOVAN

Ziua eternă a poeziei

Insomnia lucidităţii

Gravitate şi reflecţie – mai bine zis, gravitatea reflecţiei – , înfiorata reverie, în ţesătura căreia uimirea şi ingenuitatea contrariată îşi developează desenul meditativ, contemplarea cvasi-narcotică a oglinzilor lăuntrice, voluptatea şi, totodată, neliniştea perceperii sunetelor originare ale intimităţii, o anume dorinţă obstinată de a lămuri emoţia în/prin gând sunt tot atâtea dimensiuni ale poeziei Anei Blandiana, linii de forţă pe care cunoscătorul acesteia le poate re-cunoaşte la lectura recentului volum antologic În dimineaţa de după moarte. Este vorba despre o carte-tezaur, o selecţie riguroasă şi inspirată din întreaga creaţie lirică a poetei, o carte vie, deloc „arheologică”, o dovadă, adică, a valorii şi autenticităţii poeziei Anei Blandiana – una dintre acele cărţi care uneşte istoria constituirii şi devenirii unui univers liric cu severele configurări ale perenităţii. O astfel de carte invită şi incită la o lectură de plăcere, ca să zic aşa, şi-l eliberează pe comentator de servituţile şi plictiselile unei cronici propriu-zise. Pe de altă parte, În dimineaţa… va conta, negreşit, ca reper bibliografic obligatoriu, dar şi confortabil, pentru viitoarele studii extensive asupra poeziei blandiene. În fine, cartea aceasta vine şi ca o probă de destin: poezia a absorbit în zidirea sa, ca într-un sacrificiu consimţit, întreaga viaţă a poetei. Ziua eternă despre care Blandiana spune, în poemul care dă şi titlul cărţii, că urmează dimineţii de după moarte este, desigur, o zi eternă a poeziei.

Ţinând programatic de o poetică a expresivităţii cu miză dublă – pe emoţie şi pe intelect – , refuzând artificiul, dereglarea simţurilor, ca şi a instrumentelor, poezia Blandianei a contat întotdeauna pe simţul măsurii. Căutarea şi perceperea misterului se face în această poezie din perspectiva unei conştiinţe gata să cearnă şi să discearnă miracolele prin filtrele unei lucidităţi cu toate valenţele reflexivităţii activate. Pe cât vămile somniei proliferează, pe atât insomnia lucidităţii şi veghea spiritului caută să le desluşească înţelesul.

Faptul că în carte sunt reluate selectiv meditaţiile poetei privitoare la rosturile, mecanismele şi implicaţiile poeziei e cât se poate de binevenit. Pertinenţa şi sagacitatea lor se deschid atât asupra artei poetice personale, cât şi asupra unei adevărate teorii estetice formulată în fragmente, iar nu în sistem. Cititorul sau cercetătorul poeziei blandiene va găsi în atari fragmente formulări relevante necesare unei judecări în profunzime a liricii poetei. Iată câteva: „Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprimă cu ajutorul scrisului”; „Calitatea este despărţită adesea de defect numai prin linia timidă a simţului măsurii”; „Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze”; „Am visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”; „Important în poezie nu este ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce ştiam parcă dintr-o altă viaţă. Poezia nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii”; „Poezia se află întotdeauna dincolo, nu dincoace de literatură”; „Mă tem de orgoliul de a vrea să înţeleg prin intelect totul, pierzând astfel definitiv ceea ce nu poate fi înţeles prin intelect”; „Pentru mine poezia este o înaintare logică din cuvânt în cuvânt, din piatră în piatră, pe pământ solid, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului de dedesubt, această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebările fără răspuns din care se naşte în cele din urmă”.

Citind În dimineaţa de după moarte, am re-cunoscut vârstele poeziei Anei Blandiana – de la cea a ploilor adolescentine, sentimental-patetice, la cea a plajelor de o aprigă vitalitate a tinereţii ardente, apoi la aceea a ninsorilor maturităţii dureros înnegrite de experienţele maculării; am re-întâlnit acea fluenţă somniac-letală a lumii concrete şi a percepţiei acestei în gând, haloul acela oniric-funebru ce contaminează chiar şi simbolurile eroice (ca în Avram Iancu); am re-citit cu plăcere poemele din Somnul din somn, cu narcoticele lor şoptiri, ca într-o litanie de dor de sfinţenie şi împăcare, cu hipnoticele lor înlăcrimări lăuntrice, cu lirismul lor perfect decantat într-o clasicitate incantatorie, cu graţia lor provenind din scuturarea podoabelor şi din rafinamentul stilului; am re-venit în satul generic al poetei, doar aparent blagian, în esenţă un paradis în blândă etalare, ca o vedenie unduindă în apele aerului vesperal; am re-găsit vraja melopeică şi subtil-plastică a versurilor din care abia te poţi smulge spre a reface legătura (probabilă) cu sensul; am re-văzut Arhitectura valurilor, cu urgenţa alarmei morale a conştiinţei, cu atitudinea justiţiară, inclementă în proba de angajament civic şi uman; şi, desigur, am putut încă o dată lua aminte la frumuseţea generoasă, nobilă şi calmă a acestei poezii a cărei singură intoleranţă este cea la maculare, la compromis, la cedarea etică şi estetică.

Dependenţa de înţelesuri

Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” (ceea ce nu înţeleg).

Dezastrele şi anamorfozele imediatului provocate de o misterioasă poluare a fiinţei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte puţin remanente, un joc de terifianţe fluide „pe suprafaţa limpede a eternităţii” (amestec). Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici unui ochi estet, dar din care înţelesul uman s-a retras. „Căderea în timp” sau din timp, ruperea din continuum-ul eternităţii creează realităţile care îşi învederează mereu privirii poetice, avide de sens, inomabila frumuseţe şi opulenţă a vieţii, dar şi, totodată, inconsistenţa, incoerenţa, absurdul, zădărnicia.

Ca poetă, Ana Blandiana trăieşte dramaticul paradox de a trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanaţie compensativă a „limbajului crepuscular” – o iluzie a unui „zeu incitator /Care naşte realităţile rostindu-le/ Rar”. „În centrul neantului sfânt/ Există un zeu care se crede cuvânt”, spune poeta într-una dintre meditaţiile sale poetice. Rostirea acestuia naşte mundanul, o scriere la fel de tainică precum cea din „centrul neantului sfânt”. Întrebările şi răspunsurile rămân întotdeauna incomplete, încât insul uman pare a vieţui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit, dar şi nevindecat de „intensitatea întrebării”.

O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai puţin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un „cititor” iniţiat al operei complete şi în perpetuă reformulare a aceluiaşi gând. Început-sfârşit, moarte-înviere, divin-uman într-o veşnică reîntoarcere care se petrece cumva sub suprafeţele mundane, precum „Veşnica reîntoarcere-a corăbiilor/ Navigând pe sub ape” din poemul in memoriam. Figura şarpelui care-şi înghite coada („Aşa cum şarpele îşi înghite coada/ Şi devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârşit/ Popoarele lumii delirează la fel.”) sau cea o clepsidrei, a sămânţei, a oglinzii creează o recurenţă în textura poemelor în orchestrarea căreia poeta caută acea „misterioasă combustie/ Care semnifică totul” şi care plăsmuieşte povestea lumii pe care, vai, „nu mai ştie nimeni s-o spună”.

Există în Refluxul sensurilor poeme de ideaţie a căror frumuseţe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberaţia contemplativităţii, dar există şi nu puţine poeme care pot fi reţinute pentru o posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, şi totuşi, dulap pictat. Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea aceasta vie de poeme sonet degradat: „Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nici o minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip.”

Ruxandra CESEREANU

Ana Blandiana şi disidenţii din azilele psihiatrice

Sertarul cu aplauze

Romanul Sertarul cu aplauze de Ana Blandiana sintetizează reeducarea disidenţilor într-un azil psihiatric. Membrii aparatului de represiune, din roman, care invadează casa lui Alexandru Şerban (în rolul victimei), hărţuindu-l, sunt o suită infernală alcătuită din trei „tehnicieni de serviciu”, specializaţi pe uzura psihologică a victimei. Cel care conduce suita, „patronul”, este un intelectual perfid, dotat cu o pipă de raisonneur; ceilalţi doi sunt un roşcovan grobian (dotat cu „copite”, chiar dacă metaforice) şi un individ cu figură de poliţist insolent din filmele cu gangsteri. Toţi trei au o notă argotică, mahalagească, fiind nişte invadatori şi colonizatori care terorizează prin gesturi intime: ocupă locuinţele, dorm în casele victimelor lor, le inventariază lenjeria, provoacă scene de farsă absurdă. Securiştii aceştia sunt nişte diavoli de comedie grotescă, amatori de grimase, pentru că una din tehnicile lor de teroare este batjocorirea şi umilirea victimelor pentru a le distruge sistemul de apărare. În finalul romanului, cei trei ard manuscrisele „duşmănoase” (manuscrisele de sertar) ale lui Alexandru Şerban.

Când am citit a doua oară romanul Anei Blandiana, am făcut, implicit şi explicit, o legătură (o punte) între perspectiva autoarei şi aceea a dizidentului Vasile Paraschiv, care mărturiseşte, într-o carte testimonială, documentară (Lupta mea pentru sindicate libere în România (ediţie îngrijită, studiu, note şi selecţia documentelor de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, postfaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005), despre azilele psihiatrice. Vasile Paraschiv narează etapizat informaţional despre reeducarea practicată de autorităţi pe dizidenţi şi opozanţi, înfăţişându-şi propriul caz, pe care îl sintetizez aici, întrucât este relevant. Paraschiv a fost internat la Urlaţi, apoi la Voila (Câmpina, judeţul Prahova) şi Săpoca (judeţul Buzău), printre bolnavi cronici, incurabili, fiind tratat abuziv inclusiv farmaceutic. Imaginea cea mai impresionantă din memoriile sale este aceea a spitalului de la Săpoca, „iadul pe pământ”, populat cu făpturi umane dezarticulate, murdare, rănite, trăind în comun aproape în stare de nuditate, jelind sau, dimpotrivă, practicând pasul de defilare în chip autist, fiind biciuite atunci când erau dezorientate în chip animalic, alcătuind o „lume profund îndurerată şi dezordonată care forfotea tot timpul fără rost – era o atmosferă de haos, un calvar”.

La fel de importante, ca mărturie documentară pentru sistemul de represiune din ultima etapă a ceauşismului, sunt cele trei răpiri la care a fost supus Vasile Paraschiv de către Securitate: în 1979, când este dus în pădure şi bătut; în 1987, când este sechestrat şi torturat într-o cabană, la munte, vreme de patru zile; în 1989, când este sechestrat din nou într-o cabană şi schingiuit vreme de şapte zile ori chiar iradiat. Comandourile de securişti care de trei ori îl răpesc, umilesc şi torturează sunt percepute ca grupuri teroriste: şi aşa se explică mai clar subtitlul cărţii lui Paraschiv – Terorismul politic organizat de statul comunist. Nu este greu de ghicit că Vasile Paraschiv este perceput de membrii aparatului de represiune şi ridicat la rangul de „duşman al poporului”, drept care metodele de intimidare şi tortură sunt pe măsura respectivei acuze: aşa se explică, de pildă, de ce, în 1987, este confecţionată de către Securitate inclusiv o sosie a dizidentului, sosie care urma să fie internată într-un spital psihiatric, în timp ce realul Vasile Paraschiv ar fi putut fi, la o adică, lichidat de Securitate. Şi acesta este punctul în care mă reîntorc la romanul aflat în vizor aici.

În Sertarul cu aplauze, Ana Blandiana prelucrează parabolic şi alegoric informaţiile legate de ceea ce se petrecea în azilele psihiatrice din România comunistă, mai ales în ultima etapă a regimului Ceauşescu. Autoarea prezintă felul în care Securitatea dirija o întreagă arhitectură de cercuri concentrice ale delaţiunii, chiar şi prietenii cei mai loiali (în principiu) ai unui individ devenind delatori de ocazie, din oportunism, frică sau slăbiciune.

Personajul central, disidentul Alexandru Şerban, este momit spre a fi internat într-un „complex de reeducare”, adică într-un azil psihiatric aflat într-o fostă mănăstire. Trebuie amintit aici că, în poststalinism, după renunţarea teoretică la Gulag, toate regimurile comuniste din Europa, sub influenţa Moscovei, au promovat internarea disidenţilor în azile psihiatrice, iniţiind o formă modernă de „spălare a creierului” asupra acestora; intelectualii protestatari (scriitori şi oameni de ştiinţă) au fost supuşi unor metode de lavaj cerebral (de obicei prin drogare farmaceutică sau şocuri electrice, dar şi prin alte metode), opoziţia faţă de regimul comunist fiind declarată boală mentală sau schizomistie. Deţinuţii de conştiinţă internaţi în azile psihiatrice erau supuşi unor tratamente abuzive, în virtutea bolii care li se fabrica şi care era numită „schizofrenie atipică”. Nemairecunoscînd termenul de deţinut politic, statele comuniste preferau să-şi interneze opozanţii şi disidenţii în azile psihiatrice, cu justificarea că „nebunii” („indivizi periculoşi din punct de vedere social”, cum scria în fişele lor medicale) trebuiau reeducaţi!

Ca obiect şi subiect al virtualei reeducări, Alexandru Şerban este testat psihologic pentru a i se detecta rădăcinile comportamentului antisocial, fiind mai apoi supus unei terapii auditive intensive şi unei gimnastici faciale a entuziasmului. Centrul de reeducare este condus de o femeie-comisar, ai cărei subordonaţi sunt diferiţi medici-gardieni şi reeducatori. Scopul acestui centru de reeducare este să-i facă pe antisociali şi disidenţi să deprindă o tehnică fericită şi robotizată a aplauzelor, pe această cale realizându-se o „spălare a creierului” de tip auditiv. Evadând, într-un sfârşit, din azilul psihiatric unde reeducarea nu fusese izbutită asupra lui, Alexandru Şerban descoperă că oamenii aflaţi în libertate sunt, cu toţii deja (câteva excepţii există totuşi), nişte reeducaţi performanţi.

Romanul Anei Blandiana este înrudit (livresc şi parţial, dar în chip făţiş) cu celebra antiutopie 1984 (de George Orwell); însă mai aproape de stilul Blandianei, pe filiera romanelor produse despre infernul concentraţionar – în chiar ţările unde a funcţionat comunismul – este romanul Panta rhei (de Vasili Grossman). Alexandru Şerban este un soi de frate cu Ivan (personajul din romanul lui Grossman), fost deţinut politic care, reîntorcându-se acasă, după experienţa traumatizantă a lagărului, percepe omnipotenţa sârmei ghimpate în realitatea cotidiană, unde aşa-zisa libertate a rămas doar retorică.

Psihiatrul Ion Vianu a scris mai multe studii şi texte care narează, analitic şi informaţional, abuzurile din azilele psihiatrice din România, în perioada comunistă. Amintesc aici doar două din intervenţiile sale esenţiale: 1. Ion Vianu, „Amintiri despre psihiatria politică”, în Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2005; şi 2. Ion Vianu, „Persecuţia psihiatrică a dizidenţilor şi a opozanţilor”, în Ruxandra Cesereanu (coordonator), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, Iaşi, 2006. Dacă Ion Vianu a fost un studios ştiinţific al azilelor psihiatrice (deşi analize literare există, fragmentar, şi în romanele sale), Ana Blandiana a ales o perspectivă narată cu încetinitorul, mizând pe grotesc şi absurd. Ambele referinţe sunt, însă, necesare (indiferent de stil şi viziune) pentru aşezarea (stabilizarea) memoriei recente a unui popor.

[Vatra, nr. 1-2/2015]