de VATRA

Gheorghe Perian – Cercul Literar de la Sibiu: concepțiile despre literatură

Fragmentul 1. O emulație deosebită a produs la sfârșitul anilor 1960 apariția la Universitatea din Timișoara, sub coordonarea profesorului Eugen Todoran și a lui Gabriel Manolescu, a unei serii editoriale intitulate Folclor literar, nu numai de înaltă ținută științifică, dar și metodologic inovatoare1. Nu l-am cunoscut personal pe Eugen Todoran și nici pe folcloriștii grupați în jurul său, dar în mod indirect, prin intermediul fostului meu profesor din gimnaziu, Gheorghe Doran, colaborator la Folclor literar, m-am situat în raza de influență a acestei serii editoriale prestigioase. Din „cercul științific” constituit la Timișoara făceau parte cercetători experimentați, cu pregătire serioasă, care au publicat colecții mari de literatură populară, au cules poezii din satele bănățene și au scris studii temeinice în domeniul lor de specialitate. Ei au reușit să imprime „cercului” o orientare distinctă în folcloristica română și să fixeze un program de lucru bine definit. Ca metodă, studiile publicate în Folclor literar se împart în trei categorii: unele privilegiază o abordare din perspectivă mitologică a materialului, altele se folosesc de mijloacele etnologiei, iar altele sunt cercetări formaliste, tributare structuralismului în vogă atunci. Acestea din urmă prezintă un interes deosebit, fiindcă au dat nota dominantă a volumelor din serie și fiindcă aici folclorul era tratat drept literatură, nu doar ca expresie a unor mituri străvechi și nici ca parte a unor practici și obiceiuri ancestrale, conservate în lumea rurală.

Citește în continuare →
de VATRA

Tentația jurnalului intim (III)

Sanda Cordoș

Un om de prisos? O țară de prisos?

În decembrie 2015, Ion Urcan începe să citească Solenoid, romanul lui Mircea Cărtărescu, și face o însemnare amuzantă: „Cartea e atât de groasă și de grea, încât, de-ți vine cumva ideea să citești în pat și scapi din mâini acest balot de hârtie, trebuie neapărat să vină cineva să te scoată de sub el ori dacă ți-l scapi peste față, îți rupe, negreșit, nasul!”. Prin una dintre coincidențele stranii ale existenței, această descriere este mult mai potrivită pentru cartea proprie, din păcate postumă, format mare, cuprinzând peste 1250 de pagini: Jurnal: 1985-2020, ediție îngrijită de Ileana Urcan, prefață de Ion Pop, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2023. Dar nu apariția fizică impresionantă îi asigură statutul privilegiat, de veritabil eveniment editorial, printre cărțile de gen,  Jurnalul lui Ion Urcan fiind, după cum precizează prefațatorul volumului, „unul dintre cele mai revelatoare și autentice documente de epocă apărute la noi în ultima vreme”. Or, la noi, literatura diaristică este într-o epocă fastă, înregistrând al doilea său val important (justificând pe deplin dosarul tematic de față) după cel din primul deceniu postdecembrist.

Citește în continuare →
de VATRA

Tentația jurnalului intim (II)

Senida Poenariu

Prin China

„Fiecare locuitor al Europei Unite/ scrie un jurnal ca/ să-și dovedească/ existența./ Astfel pe hârtie semnată și/ pe internet locuitorii/ bătrânului continent/ povestesc toți că/ există” (Locuitorii Europei Unite) scria Andrei Bodiu în volumul de poeme Oameni obosiți (2008). 

Citește în continuare →
de VATRA

Tentațiile jurnalului intim (I)

Argument

Tentațiile jurnalului sau două vorbe despre „fratele cel mic” al marii literaturi

Diaristica nu s-a bucurat niciodată, la noi, de un prestigiu deosebit. Ba chiar, a fost privită cu mefiență de generații întregi de cititori sau critici, culminând cu ostilitatea tranșantă a lui Călinescu, care califica jurnalul intim drept o mare inepție, o „prostie”, mai exact, neeschivându-se de la a-și exprima disprețul față de literatura intimistă. E un subterfugiu la care recurg doar veleitarii incapabili de creație autentică, dar dorind cu orice chip să epateze și să-și hrănească eurile vanitoase. Încercând o reabilitare a reputației genului diaristic, Eugen Simion face eforturi admirabile, în unul din cele mai solide studii dedicate genului, Ficțiunea jurnalului intim, (vol. I – III), de a descoperi cauzele inaptitudinii scriitorilor români de a scrie jurnal. Fiind noi un popor pudic și simțindu-ne prost în prezența intimităților, n-a existat un orizont de așteptare din partea publicului cititor, iar lipsind cererea, a cam lipsit și oferta. Apoi, mai spune criticul, jurnalul câștigă teren în lumea occidentală odată cu apariția, în Romantism, a unei conștiințe individuale puternice, ceea ce duce și la modificarea raportului cu lumea, așadar la o renegociere a celor două dimensiuni pe care le implică scrierea diaristică: le dedans – omul interior, cu adevărurile, nimicniciile și sinceritățile sale și le dehors – confesiunea privind mediul exterior. Acesta e semnul maturizării unei civilizații, dacă nu cumva e chiar semn de bătrânețe: jurnalul ca formă de autocunoaștere și autoreflecție, beneficiind, la capătul celălalt, de un lector cultivat. Dar cultura noastră era încă fragedă și cu deprinderi de domnișoară de pension în sec. a XIX-lea și prima parte a sec. XX, de unde și lipsa de interes față de a face o literatură de budoar, dar și de a trage cu ochiul spre ea, cu câteva excepții, cel mai celebru fiind jurnalul lui Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, care, după cum se știe, acoperă, cu intermitențe, 62 de ani.

Citește în continuare →
de VATRA

Eugenia Sarvari – Elena Ivanca, artist polivalent

Cu Silvius Iorga în Cîntăreața cheală de E. Ionesco, regia Gabor Tompa

Despre actrița Elena Ivanca se pot spune și scrie multe, foarte multe lucruri. A fost remarcată încă din facultate, când, sub îndrumarea lui Radu Afrim, reușea să-și uimească spectatorii – colegi și profesori – cu o Fedra de o forță uriașă, captând și subjugând privitorii, încât nu mai exista nimeni în afară de ea pe scena Sălii Studio de la filologia clujeană. Tot acolo, a realizat, la examenele de clasă, roluri despre care cunoscătorii vorbesc și azi, în Trei surori și Cîntecul lebedei de A.P. Cehov, ori rolul mic, cât un… bob de mazăre din Visul unei nopți de vară.

Citește în continuare →
de VATRA

Rodica Grigore – Real și miraculos în proza scurtă a lui Juan Rulfo

Cu toate că numeroși critici literari au insistat asupra importanței prozei lui Juan Rulfo pentru impunerea definitivă a esteticii realismului magic în America Latină, există și suficiente opinii care accentuează legătura profundă dintre scriitura rulfiană și istoria socială și politică a Mexicului de început de secol XX.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Crăciun – Un debut-eveniment

Din punct de vedere tematic, volumul de debut poetic semnat de Izabel Marin1 este, de departe, cel mai original în contextul proxim (poezia anului 2024). Original rămâne și dacă lărgim orizontul temporal chiar până la zorii poeziei românești în întregul ei. Aceasta întrucât Izabel Marin tematizează femeia romă așa cum nu a (mai) făcut-o nimeni măcar în peisajul literar autohton.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Goldiș – Jurnalul unui utopist pragmatic   

E extrem de greu să ții pasul cu un profesionist al cărui program zilnic arată ca cel redat de Radu Vancu în recentul Boala & războiul. Jurnal 2020-2024*: „10 iunie. Alergături la București, la Bookfest, ca să lansez un Komartin, un Ciupureanu, un Pynchon & un Saramago. După care m-am întors la Sibiu, am avut un doctorat, apoi iar la București, ca să lansez cartea lui Cristian Preda despre Victor Eftimiu, apoi iar înapoi la Sibiu, unde aveam de lansat o carte a lui Csaba Szabó despre religia romană din Donauländer din secolele I-III A.D. Am mers iar cu BlaBlaCar, cu trenuri, cu autocare, am și pierdut un tren la un moment dat – fiindcă, de fapt, am pierdut contactul cu realitatea” (p. 241). Citatul reflectă mobilitatea intelectuală – și fizică, aș adăuga – a lui Radu Vancu, care poate fi aproape în același timp la București și la Sibiu, pe scena de intelectual public și în amfiteatrul universitar, îndeplinindu-și simultan obligațiile față de literatura română și cea străină, antică și contemporană, cu spiritul în lumea ideilor și cu trupul în BlaBla Car. Dacă n-ar fi fost vorba de Vancu, pe care îl știm cu toții îndatoritor în toate rolurile, ai zice că ai de a face cu un personaj complet neverosimil. La acest du-te-vino între orașe/țări, culturi și fenomene (sociale, literare) se adaugă faptul că lucrează la mai multe proiecte literare în același timp: scrie poezie, romane, traduce din autori fundamentali. Poezia lui apare în publicații prestigioase de profil din toată lumea – Plume, Poetry Northwest, Interpret –, e recenzată extrem de pozitiv în The Kenyon Review, fapt care face ca Vancu să fie printre puținii poeți români, de ieri și de azi, cu o carieră internațională după toate rigorile.

Citește în continuare →
de VATRA

Călin Vlasie – Poetici emergente în era post-algoritmică (II)

De la modernism la virtualism poetic   

Istoria poeziei moderne este marcată de o succesiune de rupturi estetice, fiecare redefinind raportul dintre limbaj, subiect și lume. Modernismul a reprezentat un moment fondator, în care poezia s-a autonomizat, s-a intelectualizat și s-a rupt de tradițiile lirice sentimentale. Figura poetului a devenit aceea a unui constructor de forme, un arhitect al sensului. Ezra Pound, T.S. Eliot, Paul Valéry sau Ion Barbu, în spațiul românesc, au fost expresia unei sensibilități formaliste, care căuta ordine în haosul lumii moderne.

Citește în continuare →