Postuman/ismul (10/10)

postumanism 10

 

Marius Popa

a) Am, în genere, o anumită mefienţă conceptuală când vine vorba despre denumirile „cronologice“ ale unor paradigme. Neomodernismul, postmodernismul, poststructuralismul, douămiismul, postumanismul, iată, trădează, în esenţă, o criză a sensului/identităţii în care orizontul cultural a plonjat, mai cu seamă, de la începutul secolului al XX-lea. „Pasiunea negativă a modernităţii [şi a modernismului, prin excelenţă]“, cum o numea Matei Călinescu (vizibilă, de altfel, în predilecţia comunicării pentru ermetism, elitism, provizorat etc.), a generat o lume fără chip, iar opţiunea frecventă a cercetătorilor de a numi diferitele orientări din ultimul veac prin referire la succesiunea lor temporală (prin „post“-urile şi „neo“-urile care nu fac decât să ne ofere iluzia terminologică, anesteziantă, că avem habar în ce fel de realitate ne situăm) rămâne îndeajuns de sugestivă în acest sens. Prin urmare, „postumanismul” nu semnalează decât incapacitatea vocilor oficiale de a defini actualitatea altfel decât prin categorii negative. Ştim, cu alte cuvinte, cum nu e cultura de astăzi, mai degrabă decât cum e. În această ordine de idei, dacă umanismul a încercat să postuleze, invocându-l pe Protagoras, omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”, putem intui că postumanismul determină, în acest sens, o mutaţie, că omul tinde să nu mai fie un asemenea etalon absolut, însă nu ştim, în fond, prin ce ar putea fi înlocuit în acest joc al „proporţiilor” axiologice. Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Autogestiuni filosofice

foucault-and-neoliberalism

Un episod pe cât de comic, pe atât de grăitor din Cearta cu filosofia pare să rezume cel mai bine receptarea postcomunistă a așa-numitei French theory” în spațiul românesc. E vorba de scrisoarea deschisă pe care Liiceanu i-o adresează în decembrie 1989 (!) lui Jacques Derrida. În ea, Liiceanu revizitează amar o întâmplare din 1982, când, aflat într-un sejur la Paris, filosoful român a asistat la o prelegere a celebrului său omolog francez. Ei bine, ceea ce trebuia să fie o întâlnire sau o experiență revelatoare, s-a dovedit a fi, mărturisește Liiceanu, o ocazie ratată și o sursă, iată, nesecată (7 ani se scurseseră) de reproș și amărăciune. Derrida, tocmai revenit dintr-o călătorie cu peripeții în Cehoslovacia, soldată cu arestarea sa de către autoritățile de la Praga, în loc să profite de experiența la prima mână a tragediei lagărului comunist și să le împărtășească studenților grozăvia acestui sistem totalitar și drama profundă a sutelor de milioane care trăiesc sub el, și-a transformat experiența într-o poveste comică de aventuri, spre hazul general al studenților din sală. Scârbit, Liiceanu ieșea și trântea ușa chiar înainte de sfârșitul prelegerii. Nu însă fără a reveni la catedră, ulterior, după finalul cursului, spre a-i bate obrazul lui Derrida pentru această lipsă de înțelegere și empatie; și pentru a reveni, iată, șapte ani mai târziu, cu o concluzie încă și mai generală a întregii pățanii: în fond, inaderența lui Derrida la drama blocului comunist nu fusese doar o scăpare de moment, în care histrionismul francezului s-a întâmplat să bată seriozitatea lui filosofică, ci era chiar expresia acestui fond filosofic însuși: la o adică, reflecta Liiceanu șapte ani mai târziu, ieșirea din totalitarism și depășirea crimei comuniste presupun „o recentrare a subiectului”, „moartea «morții omului», deci reînvierea acelui personaj suspect – «omul»”, a „subiectului suveran [care], izgonit de structuralism din centrul lumii, devine din nou agentul privilegiat al discursului”. „Iată de ce, domnule Derrida, vă cer să uităm o vreme de «nebuniile» filosofiei (își mai poate spiritul îngădui, în acest sfârșit de mileniu, nevinovate jocuri de vacanță?)… ceea ce vi se cere este să slujiți o cauză comună, pe aceea a arhitecturii spiritului european, așa cum nu ați știut să o faceți atunci, în prelegerea din 1982 de la Collège de France”.  Citește în continuare →

Alex CISTELECAN – Utopii la promoție

Fredric Jameson et. al., An American Utopia. Dual Power and the Universal Army, Verso, Londra & New York, 2016

jameson-an-american-utopia

O utopie pe măsura realității americane, a celei de astăzi mai mult ca oricând – ceea ce nu o face însă o utopie neapărat mai „realistă”. În același timp, și din perspectiva tiparelor obișnuite ale contextului și genului în care se înscrie, o utopie destul de insolită, chiar provocatoare, al cărei rol declarat e tocmai acela de a tulbura consensul idilic al reveriilor comunarde, localiste și escapiste ale noii stângi. „Acolo unde utopiile anilor 60-70, în spirit anti-instituțional și anarhist, și influențate de teoria foucauldiană a „puterii”, visau la societăți eliberate de „putere”, adică de orice formă de organizare politică”, revendicând mai degrabă expresia imediată a comunității și a subiectivității, utopia lui Jameson e una voit anti-locală și universalistă, organizațională, instituțională și impersonală chiar până în punctul de a fi antipolitică. Citește în continuare →

Minirecenzii (15)

Ioana Pârvulescu (coordonator), Și eu am trăit în comunism, Humanitas, București, 2015

si eu am trait

Scopul volumului, conform celor scrise de editoare în prefață, este dublu: pe de o parte răspunde unei nevoi de a reaminti celor care nu au trăit comunismul (și pe care unii îl idealizează) cum a fost de fapt; pe de alta este vorba de oameni care tocmai pentru că au trăit bucăți semnificative ale vieții lor în comunism, se află la momentul rememorărilor. E poate una dintre ultimele șanse de reamintire. Volumul adună astfel o serie de fragmente de memorie și vigniete din cotidianul comunist grupate pe câte teme clasice: statul la coadă, mâncatul, frigul, relațiile de muncă, intime, mersul în străinătate, etc.

Ce e paradoxal este că deși aceste amintiri sunt unele personale, marea majoritate a celor din volum reproduce de fapt niște locuri comune despre trecutul comunist. Folclorul urban în care este învăluit de regulă comunismul este acum confirmat de aceste amintiri, care se inspiră din acesta și îl confirmă. Este evident că amintirile celor chemați să scrie la volum sunt de fapt filtrate, selectate prin grila oferită de această interpretare populară a comunismului. Astfel, și în acest volum (precum altele similare – v. Călin Andrei Mihăilescu, Cum era? Cam așa… Amintiri din anii comunismului românesc. Curtea Veche. 2006) amintirile personale nu fac decît să confirme memoria oficială despre acesta. Nu întîmplător, mai toate amintirile seamănă între ele, chiar pînă la detaliu.

Citește în continuare →

Minirecenzii (14)

Thomas Piketty, Capitalul în secolul XXI, traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici, Litera, Bucureşti, 2015

pikkety

O impresionantă sumă a cliometriei devenită best-seller şi tradusă în peste 35 de limbi în numai doi ani. Thomas Piketty se impune ca noua vedetă intelectuală a mass-media prin cele o mie de pagini ce fac accesibile grafice şi calcule, parţial prezentate în carte, parţial pe pagina electronică a autorului. Rămâne de explicat succesul planetar al unui catastif împovărător dedicat istoriei inegalităţilor economice din veacul al XVIII-lea până în zilele noastre, alături de bilanţ figurând câteva recomandări de politici sociale mondiale.

Fără îndoială renumele i-a fost asigurat şi de omonimia căutată cu lucrarea lui Karl Marx din 1867. Dar Piketty susţine într-un interviu din presa anglo-saxonă că nu a citit un rând din Capitalul original. Probabil, e doar o cochetărie voltairiană, căci un început de dialog este angajat în introducere în legătură cu profetismul apocaliptic al acumulării infinite, iar pe la mijlocul volumului economistul francez îşi exprimă rezervele în legătură cu capacitatea filosofului german  de a înţelege şi prelucra datele noii ştiinţe statistice apărute în secolul al XIX-lea. Apoi, în concluzie, autorul primului Capital e asociat totalitarismului opus libertăţii pieţei, cerută, pare-se, de nevoile a „milioane de indivizi” (p. 903). Dacă aşa stau lucrurile în privinţa contabilităţii mizeriei reprezentate de Marx, se cuvin măcar două vorbe despre mizeria contabilităţii încarnată de Piketty. Mai întâi, capitalul era la Karl Marx un mod de producţie şi de organizare socială, de unde amploarea consecinţelor filosofice şi sociologice ale consideraţiilor sale economice. Pentru Thomas Piketty, capital înseamnă averea celor avuţi, de unde îngustimea a vederilor sale: cunoaşterea sa istorică e mobilizată în întemeierea unei All Time Forbes Billionaires List. Literaţii s-au simţit flataţi de referinţele „noului Marx” la operele lui Honoré de Balzac şi Jane Austen. Însă trimiterile sale au strict rol de exemplu, ratând dimensiunea de „ştiinţă socială” pe care scriitura romanescă o implica în realism, veritabil concurent al unei sociologii aflate la început de drum. Curios pentru un om al calculelor, prin accentul pus pe dimensiunea patrimonială a capitalului, el neglijează aspectul său speculativ, considerat adesea ca un accident, o eroare în administrare, o excrescenţă cancerigenă controlabilă printr-o bună guvernare. Rolul central al „vieţii spirituale” a capitalului era însă subliniat de „primul Marx” încă în Manuscrisele din 1844 şi e tema centrală a romanului Banii a lui Émile Zola (1891).

Citește în continuare →

Minirecenzii (12)

Bruno Latour, Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică, traducere şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Cluj-Napoca, Tact, 2015

Dependență și dezvoltare

            Bruno Latour face parte din grupul dinstins de intelectuali francezi ce-şi deplâng oropsirea sub luminile mass-media. Ca şi Alain Finkielkraut, Bernard-Henri Lévy sau Michel Houellebecq, el beneficiază de cei mai buni editori, de platourile televiziunilor, de emisiuni de radio și de tribune în principalele cotidiene scrise. Asemeni celui dintâi, deţine o catedră prestigioasă. Precum ceilalţi doi, se simte un „inamic public”. Toţi patru se cred prigoniţi şi neînţeleşi, deşi traduşi în numeroase idiomuri şi invitaţi cam peste tot pe unde există aeroport internațional şi universitate demnă de acest nume. Prezentul volum reprezintă evadarea lui Latour din țarcul îngust al „antropologiei ştiinţelor” pentru a deveni guru al ecologiei, brahman al non-modernităţii şi părinte spiritual al ecologiei filo-business. Experiență pe care a dorit să o împartă și cu confrații săi savanți, devenind susţinător al reformelor universitare de sub prezidenţia lui Nicolas Sarkozy şi apoi François Hollande. În editorialele sale din Le Monde, vine în sprijinul Ministerului Educației pentru a cere abandonarea autonomiei cercetării și deschiderea faţă de mediul de afaceri în numele mobilității între câmpurile existenței.

Citește în continuare →

Georg Lukács – Ultimul interviu (fragmente)

[Nota Redacției: Fragmentele de mai jos fac parte dintr-un interviu extins realizat de Erzsébet Vezérs și István Eörsi în 1971, la puțin timp înainte de moartea lui Georg Lukács. Traducerea a fost făcută după ediția englezească apărută la Verso (Georg Lukács. Record of a Life, 1983)].

georg lukacs

Int: Ne puteți spune câte ceva despre activitatea dumneavoastră în calitate de comisar al poporului [în Republica Sovietelor a lui Bela Kun]?

Georg Lukács: … Eram destul de nemulțumiți deoarece dictatura [sovietelor] nu reușise să facă pașii mari pe care ne așteptam să-i facă în direcția acelui paradis pământesc sub forma căruia ne imaginam comunismul. Când spun paradis pământesc, trebuie înțeles într-un sens foarte sectar, ascetic. Nu ne imaginam absolut deloc un tărâm cu lapte și miere. Ceea ce voiam să revoluționăm erau problemele cruciale ale vieții. Această atitudine era foarte prezentă în timpul dictaturii și a ieșit la iveală într-o serie de probleme specifice în privința cărora, în opinia mea, opoziția avea dreptate. Una din aceste probleme a fost nota lui Clemenceau, care l-a prins dormind până și pe marele nostru om de stat Kun. El a luat de bună asigurarea lui Clemenceau că trupele românești se vor retrage dacă și noi ne vom retrage trupele de la granița cehă. Bela Kun a fost pur și simplu păcălit de Clemenceau, iar noi cei din opoziție am fost mai deștepți decât Kun, pentru că am văzut că era doar o păcăleală și că nu vom câștiga nimic din acceptarea termenilor notei. Dar asta nu înseamnă că există vreun temei să vorbim de vreo facțiune în partid.

[Cât privește activitatea de comisar al poporului], nu prea sunt multe de spus. La vremea respectivă cu toții simțeam o ură adâncă față de capitalism în toate formele sale. Voiam să-l distrugem cu orice preț și cât mai rapid. Ceea ce, desigur, a avut o influență asupra politicii culturale a partidului. S-au făcut experimente, care erau fundamental corecte, însă naive în executarea lor, care urmăreau să elimine natura de marfă a artistului și a operelor de artă și să le smulgem pe acestea de pe piață. Scopul așa-numitelor Registre ale Artiștilor și Scriitorilor a fost acela de a-l face pe artist independent din punct de vedere material de vânzarea lucrărilor sale. E evident, și ne-a devenit și nouă evident după dictatură, că abordarea noastră era naivă, și ar fi ridicol să o apăr ca pe o măsură comunistă. Pe de altă parte, abordarea noastră a avut efectul foarte pozitiv de a pune controlul artei și al literaturii în mâinile artiștilor înșiși…

Int: În calitate de comisar al poporului, dispuneați de o armă?

Citește în continuare →