Etichetă / carmen saeculare
Liviu ANTONESEI – Povești filosofice cretane din AD 2016
Mă trezesc într-un alt oraș
pentru vechile mele ritualuri –
peste acoperișuri, în stînga,
fortăreața venețiană, cu marea de-a dreapta,
zidurile dogilor tulburate
de minaretul unei moschei.
Citește în continuare →
Mariana CODRUȚ – Poeme
pulsul e o lentilă care narează
pulsul e o lentilă care narează.
mă izolez să-i aud povestea mirabilă
– el nu poate fi minimalist, doar vorbeşte
despre atîtea lucruri majore: iubire,
singurătate, noapte, zi…
la o palmă de coama dealului Galata,
soarele străluceşte disperat
în falia verticală dintre armatele de nori
– ce negre, ce înspăimîntate se-apropie
una de alta! apoi vîntul răbufneşte
şi, tranc!, închide uşa aceea. porumbelul
împiedicat în ghetrele albe ţîşneşte razant
deasupra nisipului, cu inima-n flăcări.
11 sept. 2015
Floarea ȚUȚUIANU – Poeme
Corp de literă
Și dumneavoastră veți ajunge din iubit –
un bărbat din hârtie de scris și citit. Astfel că
după moarte veți avea mult timp. De trăit.
Veți fi răscolit.
Veți simți o anume plăcere la răsfoit
Levitație
Dacă îl privesc pe el
parcă mă văd pe mine
Dacă mă gândesc la el
parcă mă gândesc la mine
Mâna mea se oprește
la un centimetru de pieptul lui
Gura lui se oprește
foarte aproape de gura mea
cât să-i simt respirația.
Sticla se aburește
Corpul lui deasupra corpului meu.
L e v i t e a z ă
la un centimetru distanță.
Și această lipsă de atingere păstrează vie.
Dorința
Ioan MOLDOVAN – Poeme
de bine
M-am limpezit şi, prin urmare,
în picuratul bun al apei m-am trezit –
îl ascult ca pe un dor de ducă pe mare
şi şi pe mic infinit
Să ne-nţelegem: tu eşti o Doamnă
care pe mine m-ai fericit –
aici nu-ncape glumă
Poate că mama, cât m-a vorbit,
a fost bine. Acum e toamnă
în plină lună aprilie.
Acum e doar o ciripitoare
copilăroasă care îmi umple de plâns
timpanele, cu miile.
Nora IUGA – Poeme
hai să fugim
frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.
Magda CÂRNECI – Poeme
La mijlocul vieţii
Primim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,
în această cursă ciudată, fără ieșire,
Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se opreşte
şi vedem altfel, dar a l t f e l,
scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.
Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,
un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,
dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.
Timpul stă, nimic nu mai curge.
Stăm. Aşteptăm.
Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.
Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.
Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,
această viaţă a noastră,
ne-ar putea cădea brusc în faţă
ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.
Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie
şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,
înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.
Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.
Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.
Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,
spre uitate misterii, nicicând bănuite.
Ceva greu din noi geme, se vaită; cade într-un abis fără fund.
Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,
întrevăzându-şi uluit inocenţa.
Şi în noua limpezime a vederii interioare
zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,
nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,
făcându-ne discret semn cu mîna,
zîmbind,
aşteptându-ne.
Traian ŞTEF – Poeme
Euridice
Se îndepărtează
Şi corpul ei
E o vîltoare mătăsoasă
De parfum liliachiu
Şi nu-i văd decît gropiţa
De deasupra genunchiului
Printr-o fulgerare molatecă
Nu-i văd chipul
Doar doi ochi mari
Care mă absorb
Cînd întoarce capul
Şi sînt atras pe urmele ei
Tot mai aproape
Pînă ajung să se suprapună
Corpurile noastre
Pînă corpul meu ia forma
Corpului ei
Şi dispare
Şi nu mai pot privi înapoi
Nici înainte
Şi nu mai ştiu nimic
Nimic
Şi nu se arată nimeni
Să mă trimită înapoi
În peisajul inaugural
Şi nici cum aş putea scăpa
Din această vălătuceală
A minţii
Din acest luciu
Al conştiinţei
Din această liniştită
Abandonare
Nu ştiu
Şi încep să cînt
Fără mine
Păpuşa
Ziua de ieri se mută în ziua de azi
Ziua de mîine se mută în ziua de azi
Numai pe ziua de azi
Aş vrea s-o trăiesc
Dar cum
Să chefuiesc cu un prieten
Să slobod un pic de sînge rău
Poate
Să chem iubita din copilărie
Pe care mi-o amintesc
La orele de gimnastică
În sală
Întinsă pe salteaua unde învăţam
Exerciţiile de elasticitate
A corpului
Podul de sus
Podul de jos
Rostogolirile
Să chem formele ei proaspete
Să le recompun într-un joc
În care poţi da viaţă unei păpuşi
Goale
Să nu mai fie aşa de perfectă
Să facă mişcări neaşteptate
Să se umple de gînduri răzleţe
Să-şi acopere părţile la care mă uit
Insistent
Să crească în braţele mele
Cît o femeie în carne şi oase
Care mă doreşte
Care întinde amprentele degetelor ei
Peste cearcănele de sub ochii mei
Peste corpul meu visător
Pînă uit să mai chem
Alte ajutoare
Pentru pîinea cea de toate zilele
Să nu laşi sfîrşitul lumii
Uneori mi se pare că
Timpul poate fi dat
Înapoi
Celuilalt
Că nu ar trebui să las
Sfîrşitul lumii
Să se apropie
Singur
Pînă nu îşi arată roadele
Investiţia mea
Într-un pat de frasin
Într-o îmbrăţişare
Într-o cutremurare
În cuvîntul ca o zeiţă
Născută din creierul meu
Într-o dimensiune
A fatalităţii plăcute
Şi mi se pare că pot face asta
Să nu las adică sfîrşitul lumii
Să se apropie
Să dau timpul înapoi
Pentru o
Supremă plăcere a sărbătorii
Corpului tău
Să ai puterea asta
S-o ţii într-un cuvînt
Care umblă printre moleculele poemului
Ca o epifanie
Asta este supremaţia dragostei
Poete
Preaplinul
Atîta îmi este lumea
De clară
Că-i văd curgerea
Şi văd pînă departe
Departe
Şi mă scald gol în bulboanele ei
În marea dăruire
A ghirlandelor
În marele vîrtej al strălucirilor
Îndoită e curgerea
După preaplinul
Care îşi caută forma
Şi cînd o găseşte se face altă lume
Dincolo de toată claritatea
Pe care o văd eu cu ochii mei
Formaţi din semnificaţii şi cristalul lin
Al cerului
Umezit în ochii tot mai mari
Mai apropiaţi
Locul cît un pliu şifonat
Am căutat un ac mai mare
Aţă mai rezistentă
Chirurgicală
Şi am cusut o pereche de pantofi
Mai vechi pentru că erau
Desfăcuţi pe la încheieturi
Asta am făcut astăzi
Mulţumit de viaţa mea
Şi cusătura a ieşit bine
Pantofii ca noi
Eu ca nou
Mă gîndeam
Ce să fac mai departe
O plimbare în locuri cunoscute
Cu ochii închişi
O vizită în alt loc
Cu simţurile deschise
Să trec
Muntele
Dealul
Văile
Să cînt la vioara ca o femeie
Care aşteaptă
Greu de luat o hotărîre
Mă aşteaptă cu siguranţă
Şi cîntă
Se simte singură
A făcut focul
S-a acoperit cu un cearceaf de mătase
Îşi despleteşte părul
Îşi încălzeşte mîinile între coapse
Mai lasă loc la marginea patului
Cît un pliu şifonat
Cît faldul vălurind
Un pic mai sus de genunchi
Doar în clipa asta sîntem vii
Cînd fisurile se desfac
Împrejurul măduvei
Şlefuite de dansul visat
În grădini suspendate
În clipa dăruită
În olimpul cu margarete
Ce-şi lasă una cîte una petalele
În ascunzişul în care stăm
Fără să ştim
Ca doi artişti
Îmi place să dansăm
Ca doi artişti
Acoperiţi doar de un voal solemn
Prin care trec toate formele
Trec toate simţurile
Şi care îşi schimbă culorile
După voinţa superioară
A respiraţiei zeieşti
Căreia îi încredinţez
Toată viaţa de la marginea
Unei respiraţii omeneşti
Prelungi
La care să nu mai ajungi
De care să nu te lămureşti
În patul căreia să nu te opreşti
În intervalul căreia să nu şopteşti
Versul cu împărăţia
Să nu mai vină
Împărăţia
Să mă lase cu
Tot ce întinde spre mine braţe
Tot ce îmi cîntă-n urechi
Tot ce lasă lacrimi pe bucurii
Toate deliciile fricii
Cu dansul acesta
În care rochia ta
Alunecă prin aer ca o putere
Încinsă
Joc
Şi lemn sculptat şi luciu temenele
Scumpeturi colorate lăutari
Sofaua largă care te cheamă
Val portocaliu de catifea
Poetul întinde vocale pe gura femeii
Cu lux de amănunte vioi şi odorant
Ea doar priveşte şi tace deschis
Şi cercul îi prinde cu coarda lui moale
De ce nu vii tu vino
Să-ţi fiu eu protector
Îţi fac şi prunci o mie
Îţi dau
Şi flacăra şi smoala şi banii şi beteala
Seceră de aur îţi fac şi salbă de mărgele
Să fim noi doi nemuritori şi vii
Căsuţa noastră cuibuşor de nebunii
Ia-mi şi mie mărgele
Cum au toate femeile
Inele şi basma
Cercei şi dedesubturi
În loc de ceas inima ta
S-o întorc s-o opresc
S-o dau înapoi înainte
S-o strâng puţin
Între două cuvinte
Am putea încerca
Să faci şi tu o năzbîtie
Să nu te găsească
Să nu te trimită
Cînd e clipa clipita
Tu să fii aici
Şi El să nu ştie
Că-ţi plac bomboanele
Şi cerceii
Inelele şi basmaua
Lasă-mă să scriu un poem
Direct pe pielea ta
Bine întinsă
Cu o pană de struţ voi scrie
Să zgîriie puţin
Să iasă sînge
Să văd dacă are gust de răşină
De scorţişoară
De vanilie
Să mă las absorbit
De cristalinul ochilor tăi
Să-i deschid cu pleoapele ochilor mei
Sau tu să scrii mai bine ceva
Cu buzele tale rujate
Dezgoleşte-mi un pic umărul
Cu mîinile tale reci
Înfige-ţi unghiile în carnea mea
Scrijeleşte-ţi numele pe pieptul meu
Mîngîie-mă cu genele tale ca evantaiul
Clipoceşte molatec printre porii deschişi
Ca un arici
Ea tace şi parcă ar vrea să plîngă
Parcă am rostogoli mărgele de sticlă
De la unu la celălalt
Parcă ne-am oferi într-un joc continuu
Acelaşi trandafir
[Vatra, nr. 3-4/2016]
Viorel MUREŞAN – Poeme
Gotică târzie
auzi sau i se păru că aude
cocoşul care cânta în plină lumină
în picioare
pe-un gard
iar aproape de gard o crăpătură tăcută
se adâncea
îndată ţi-ai şi amintit cum
nişte străzi cu castele
care cresc din pământ
pare scrisul lui Rilke
sufletul
după cum vă spuneam
are culoarea obiectelor de prisos
şi în mijlocul lui stă întotdeauna
un om cu pipă gălbuie care vinde viori
eu umblu pe alei cu faţa ornată
de naivităţi
împuşcături împing orizontul
să cadă de pe stânci
şi trece doamna cu un pieptene mare
în păr
zilele verii pumnale
aşezate în formă de soare
iar în mijlocul razelor un ochi de copil
zidul de care mă sprijin acum
pare o noapte petrecută în casă cu un decapitat
între petalele trandafirului ars de brumă
furnicile dezgroapă obrazul lui dumnezeu
Cinegetică
astăzi îţi scriu cu eclipsă de soare
de-aceea cuvintele îmi vor fi uşor alungite
iar coada lor te va lovi peste faţă
tu să-mi răspunzi numai cu o furtună
de păsări
aşa cum îmi pare că te-am văzut
ieşind în fugă dintr-un salcâm
cu inima lui în flăcări
strânsă la piept
alergai să dispari peste deal
Cântec la roata de tors
stam de vorbă cu pata de igrasie din faţa mea
şi-mi spunea că tocmai îmi aduce
într-un cufăr de lemn
să mă joc cu ei
câţiva nori din copilărie
rămaşi ca bucăţi de stofă
să atârne în degetele unei mâini
în tine e îngropată şi scara
cu care putem ajunge la ei
îmi mai şopti
cu limba roşie atârnându-i afară din gură
pata de igrasie
numai să aşteptăm
puţin să mai aşteptăm
până cade şi carnea de pe oase
atâta răbdare să mai avem
şi ajungem la jucărie
Pescari în cascadă
am venit
să aşezăm fiecare o umbră pe rând
lângă un perete
un suflet ţinând în mână o sabie
trece printr-o fereastră
dar
ca să descrii singurătatea unui brăduţ de crăciun
acolo
într-un azil de bătrâni
e nevoie de numai câteva trestii de orăcăitul broaştelor
şi de un lac mare
pe care să-l priveşti îngheţând
până la fund
Îmi văd acum chipul
numele meu este henri matisse
şi am uitat o fereastră deschisă
prin care mi-au intrat cămăşi albe
şi porumbiţe
printre ele îmi văd şi chipul
lăsat de tine pe un perete
mâinile mele
ce mult semănau cu un atelier plutitor
când sub ele valurile se uscau la soare
muşc din lumină cu frică
aducându-mi aminte
că noi suntem praful care se lasă
peste soarele dintr-un dialog al lui Platon
ce departe sunt acum norii
şi în golul de sub ei
îmi ridic statura de vierme
inel cu inel
26 septembrie 2010
te-ai fi gândi vreodată întors acasă
cum ai petrece
o zi de toamnă
o singură zi
după ce
cam un an ai hoinărit printre morţi
lângă fereastră
privind frunzele care cad
privind frunzele care cad
Barca lui Gustav Klimt
au fost şi zile când pluteam
peste valurile de femei aduse la templu
alteori mă îmbrăcam în aur
să întâmpin sărbătoarea apusului
ea
cu un evantai alb se apăra
de bătrâneţea sosită în roiuri
pe o creastă de munte catârul tăcea
ca o casă cu toate luminile stinse
[Vatra, nr. 1-2/2016]
Floarea ȚUȚUIANU – Poeme
Marea
Sunt pe plajă
Nisipul ia forma omoplaților mei
Iar tu deasupra te decupezi pe cer
ca și cum te-aș vedea printr-un imens vizor
Te apleci
și aerul dintre noi devine tot mai greu
Voi înfige adânc mâinile în nisip
agățându-mă de el
Pământul se învârte cu noi iar eu
cu soarele în păr. Voi asfinți peste tine
Iată ce nu îmi puteam imagina. Iar acum văd
Totul. Atât de clar și de la mare. Distanță
Zippo
Iată Alvaro
Că împotriva a totul și toate
Ne întâlnim din nou pe 19 iunie
(singura zi când se deschid cerurile
pentru noi)
Tot la Café Martinho da Arcada
Tu ți-ai pierdut timiditatea
(dar ești în largul meu)
Iar eu am luat o pastilă de xanax
( pe care o voi combina cu vin )
Ți-am adus mici obiecte
pe care va trebui să le ghicești cu
Ochii închiși
Î n c h i d e o c h i i t e r o g !
Le ratezi pe rând
în timp ce țigara se fumează singură
(am emoții pentru ultimul obiect )
Ți-l așez cu grijă în palmă
Apoi îmi retrag mâna încet până când
vârfurile degetelor noastre:
s e a t i n g s e a r d s e s t i n g
D e s c h i d e – m i o c h i i t e r o g !
Neîntâlnirea
Ar trebui să fie ziua întâlnirii noastre
( o singură dată pe an )
Într-un an – o singură dată
Pregătesc totul de la începutul anului
până în iunie. Când aștept un semn
Care nu vine. Mă ridic brusc din pat
îmi pun ciorapii fumée furoul negru
și rochia roz – fanat din dantelă
Îmi pensez ridurile. Îmi accentuez cearcănele
Îmi dau cu ojă pe buze. Ochii se fac că nu văd
Mă înalț pe tocuri
(gleznele îmbătrânesc ultimele)
Și mă așez în fața oglinzii- picior peste picior
Și vorbești cu mine:
Ce ar putea să facă serenitatea dvs. cu tinerețea mea?
Și vorbesc cu tine:
Dar inteligența mea cu frumusețea dvs ?
Iar timpul zboară. Parcă ieri a fost azi
Te văd tot mai n e c l a r
Cineva ne face semn că. E ora
Tu dispari primul. Iar eu fac drumul de la oglindă
la pat. De la pat la oglindă. De la. La.
19 iunie
Practic data de 19 iunie nu există
Ea nu este consemnată nicăieri
Pe dedicația de pe carte e trecut 18
( nu-mi amintesc motivul )
Pe 19 iunie la tine pe wall e postată
de fiecare data fotografia altei femei
Și la mine e altceva.
Nimic nu are legatură cu noi
Întâlnirile au fost
de fiecare dată în alte zile
Doar prima noastră întâlnire
a avut loc pe 19 iunie. Sau
există pentru că am inventat-o eu
Nu mai știu cum arăți
Mă uit la fotografiile tale pe
facebook. Și când nu ești pe
facebook. Realitatea nu există
Oricât aș da timpul înapoi
Oricât aș întoarce imaginația
pe toate fețele. Există o realitate
pe care nu o putem străbate
Și chiar și așa
Când ajungem unul în fața celuilalt
Zidul imaginar
N e d e s p a r t e
Monitor going to sleep
După o noapte albă
Când un vers a făcut ce-a vrut
din tine. Iar tu nu te-ai lăsat
până nu l-ai dat gata. Dimineața
e minunat să te culci cu
soarele cuibărit
între pulpe și glezne
***
În fața unui bărbat timid
Mă simt pierdută
Întămplător
Ce-ar fi
să ne întâlnim acolo unde
Rua Coelho da Rocha dă în Piața Romană
sau în stația Estrela unde tramvaiul 41 oprește
În timp ce eu urc. Tu să cobori
Ne-am recunoaște ?
(Din volumul în pregătire “ Poeme platonice’’)
[Vatra, nr. 12/2015]
revistavatra.org 