Gáspár Miklós Tamás – 1989: sfârșitul a ce?

În vremuri mai civilizate, de care de-abia ne mai amintim, se găseau reacționari care înțelegeau socialismul și nu-și concentrau critica pe himere. Bertrand de Jouvenel (Baron de Jouvenel des Ursins) era un gânditor conservator remarcabil și unul din acele personalități de vază care au devenit fasciști angajați, convinși și cu acte în regulă pentru o vreme și care, în consecință, după cel de-al Doilea Război Mondial au trebuit să-și petreacă viața într-un fel de exil intern.

Cu toate astea, a fost invitat să țină o prelegere în cadrul seriei de conferințe Boutwood de la Corpus Christi în 1949, care a fost publicată ulterior cu titlul Etica redistribuției (1953, 1990). Chiar la începutul textului, el face o extraordinară distincție tripartită între trei tipuri principale de politici „progresiste”.

Citește în continuare →

Gabriel Chindea – Din nou despre decembrie 1989, dar și despre ce mai rămâne să însemne marxismul astăzi [revisited]

 

Răsfoindu-l pe Marx

Ați încercat să căutați de curând vreun volum de Marx sau Engels la bibliotecă? De fapt, nu e întotdeauna ușor de găsit. Bineînțeles, vorbesc de traducerile românești apărute înainte de 1989. Majoritatea, pare-se, au fost date la topit, iar cele câteva exemplare păstrate se găsesc, nu de puține ori, într-un fond special, abandonat prin beciuri, la care se ajunge cu destulă bătaie de cap.

E judecata istoriei, veți spune. Și nu pot să nu vă dau dreptate. În 1989 s-a strigat „Jos comunismul!”, iar Revoluția Română pare să fi golit de orice sens ideile marxiste, ca și posibilitatea unei alternative socialiste la capitalism.

Cu toate acestea, s-ar putea ca istoria să fie nedreaptă în judecățile sale. Citește în continuare →

Revoluția română la bilanț (2/4)

 

Claudiu Gaiu

Foloasele unei dictaturi socialiste

 

Moto: „Intelectualii!!! Citesc, citesc, dar cum văd om viu, urlă din toţi rărunchii: săriţi! mă înjunghie omul viu!”

Anton Makarenko

Un epifenomen: România 1989

 

Schimbarea de regim de acum 30 de ani de la Bucureşti nu e decât o piesă de domino dintr-un vast şi greu inteligibil fenomen: căderea URSS. Nu e vorba de căderea comunismului, care rămâne o idee politică viabilă, şi nici a socialismului real încarnat de China şi sateliţii săi sau de bastionul suveranităţii populare cubaneze.

Câteva voci izolate au rupt încă din primele zile ale anului 1990 vraja legendei revoluţiei române, insistând asupra ipotezei mai plauzibile a unei lovituri de stat de inspiraţie gorbaciovistă acceptată de Occident (Claude Karnoouh, Radu Portocală sau Ion Cristoiu). Şi cum orice complotist îşi află până la urmă naşul, chiar şi uriaşa alcătuire sovietică se va prăbuşi doi ani mai târziu, sub loviturile externe şi contradicţiile interne. Dacă există destin istoric, el are în permanenţă deschideri spre drumuri secundare, posibilităţi de răsturnare neaşteptată a situaţiei, iviri a unor fenomene noi, pe care talentul politic şi atenţia strategică le pot exploata. Cum practica se judecă în funcţie de rezultate, putem aprecia că reformiştii sovietici, Gorbaciov, Şevardnadze şi Iakovlev, în ciuda culturii, ironiei, talentului pentru limbi străine sau occidentalismului lor, au fost cea mai slabă conducere pe care a avut-o URSS de la întemeierea ei. O uriaşă aventură istorică, Uniunea Sovietică – statul revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor, care a rezistat agresiunii externe şi războiului civil, care a înfruntat cu eroism invazia germană şi a aliaţilor puterii naziste, care a realizat reconstrucţia unei ţări pustiite de război, care a înfăptuit colectivizarea pământurilor şi industrializarea rapidă, care produsese şcoli ştiinţifice şi tehnologice greu egalabile – urma să se surpe sub privirile uimite ale unor conducători, elogiaţi de dușmanii ideologici şi de concurenţii lor economici. În faţa dezastrului de proporţii mondiale, schimbările din România apar ca o consecinţă minoră a celui mai important eveniment istoric al secolului al XX-lea.

Citește în continuare →

Revoluția română la bilanț (1/4)

 

Argument

În decursul celor trei decenii care ne despart de Revoluția din decembrie 1989, acest eveniment fondator al post-comunismului românesc a fost, parcă, tot atât de celebrat și omagiat, pe cât de unilateral interpretat din două perspective aparent opuse, dar în realitate complice: fie din perspectiva suprastructurală a transformărilor instituțional-politice pe care le-a produs – spectru în care intră atât denunțarea amară a revoluției ca simplă „lovitură de stat” pusă la cale de eșalonul secund al PCR, cât și celebrarea sa ca„întoarcere la democrație și Europa”, precum și diferite combinații dintre acestea două („revoluție furată la început, dar recâștigată mai târziu – 1996, 2014, 2019 – și repusă pe făgașul ei natural occidental”) ; fie din perspectiva opusă, sub-structurală am spune, sau naturalistă, cu accent pe violențele și anomia socială pe care le-a provocat, citite la rândul lor în dubla cheie de mai sus: ca opera rezistenței fostului regim sau al noului fost regim care se regenera sub aparența unei revoluții, sau drept convulsii regretabile, dar firești ale oricărui astfel de fenomen revoluționar. Din ambele perspective – dacă sunt într-adevăr două și nu cele două fețe ale aceleiași – pare să lipsească o înțelegere a Revoluției din 1989 în chiar semnificațiile ei social-istorice de revoluție socială, așadar de reconfigurare radicală a compoziției și modului de organizare ale unei anumite formațiuni sociale date. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 8)

Senida POENARIU

Grafica poetică: Romulus Bucur și E.E. Cummings

Despre influențele poeților americani asupra poeziei lui Romulus Bucur s-a tot amintit. Ce-i drept, chiar și numai poemele publicate în antologia Cinci sunt exemplificatoare și totodată suficiente cantitativ, dar și calitativ, pentru a descrie poziția lui Romulus Bucur față de poezia americană. Mai mult chiar, dacă cititorul nu e familiarizat cu poezia americană și riscă să rateze chestiunea, poetul, cu ostentație, își declară adeziunea prin aluzii și colocații în limba engleză.

 Romulus Bucur nu este însă sub nicio formă doar un inocent prins în mrejele inovațiilor și ale bizareriilor tipografice realizate de Cummings; nici un discipol cuminte al libertăților versului liber, al preciziei, al nervului măsurii scurte și rapide ce comprimă dinamic fluiditatea experienței din poezia lui Williams. Și, cu siguranță, Romulus Bucur nu este nici un adorator al filozofărilor impersonale, ușor moraliste pe tema relației „imaginație-realitate-sine” din poezia densă, așezată, „serioasă” chiar, semnată de Wallace Stevens. Romulus Bucur este un poet a cărui luciditate se extinde și asupra relațiilor inter-literare. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 7)

 

Virgil PODOABĂ 

Școala de la Brașov – O perspectivă de martor și de participant (II)

 

(Un text pornind de la câteva întrebări ale lui Ioan Șerbu)

 

Școala de la Brașov. Carențe: solidaritatea programatică și autoprezentarea

 

– Ce avea (are) Școala de la Brașov și nu au alte școli? Și invers, ce lipsea (lipsește) la Brașov?

– Fiind mereu un fenomen în plină… fenomenalizare/desfășurare, nu prea știu – firește, dincolo de carențele materiale, de infrastructură și logistică, din primele două decenii ale fazei ei instituționalizate academic – ce lipsea Școlii de la Brașov și nici nu știu mare lucru din ce-i lipsește acum. Totuși, acum îi lipsește ceva de genul întâlnirilor Clubului Oamenilor Inteligenți, adică atmosfera psiho-morală informală descrisă mai sus – cu momentele ei de ebuliție mentală extra-ordinare – care dădea până nu demult coeziunea și motivația cotidiană necesare celor care edifică ceva împreună, chiar dacă fiecare era angajat pe un traseu propriu. De fapt, îi lipsește sau mai degrabă, vădește într-o prea mică măsură, solidaritatea membrilor ei și consecvența în a se autoprezenta ca Școală de la Brașov. Îi lipsește, în două cuvinte, solidaritatea programatică și autoprezentarea prin înfăptuirile ei concrete, deja numeroase și solide: operele personale produse de-a lungul timpului de reprezentanții ei din toate generațiile, precum și activitățile colective cu caracter public.

Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 6)

 

Alexandru MUȘINA 

Jurnal, 2000

Abia cînd renunți la obsesia talentului, geniului poți să (re)începi să scrii. Sînt calificative pe care „tovarășa dirigintă” – criticul literar sau „opinia clasei” –, publicul ți le dau. Dar nu-s în „cestiune” N-au legătură cu ce ești și faci cînd scrii poezie. Ah, cînd iei o carte sau o revistă și dai de un nume despre care ai auzit (de unde?) știi (de la cine?) că e talentat, genial, există o mai mare probabilitate să citești o poezie bună (genială etc.). Dar nu e sigur. Nu există marcă înregistrată; fiecare poezie e o altă marcă de whisky, una care n-a mai existat și n-o să mai existe. Dar cînd „prepari” whisky-ul, la ce te gîndești: bre, io-s un Johnie Walker, o să fac un Johnie Walker!? sau „ce, cît trebuie amestecat, prelucrat, cum, în ce ordine, ce poate să strice, să facă mai bun etc.?” Păi! Simplu ca bună ziua. Numai că lumea e plină de tovarășe diriginte și de colegi de clasă și ție ți-e greu să fii singur mereu și să nu ții seama de părerea celor din jur, mai ales cînd (par că) te laudă. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 5)

 

Portrete, evocări, amintiri

 

Viorel MARINEASA 

Bodiu la Timișoara

Nu cred că au fost prea fericiți anii pe care Andrei Bodiu i-a petrecut la Timișoara. Fusese student aici între 1984 și 1988. Ani urâți, cu ceaușismul în criză agresându-te în toate cele. Îl trimisese Sandu Mușina aici, cu gândul (poate) că merge la sigur cu intrarea la facultate, dar și având în vedere strategia „maestrului”, una care presupunea expunere diversă pentru învățăceii din școala mașscriistă. Însă mai toți nemții din Aktionsgruppe Banat (AgB) se tiraseră în Deutschland. Helmuth Frauendorfer, un emul al lor, tocmai încasase de la securiști scatoalce zdravene pentru că publicase în Forum studențesc versuri de genul: „Stau cu încălțările-n pat/ Și spun bancuri cu Bulă”, iar organul care citește gândurile i-a reproșat că făcuse trimitere la tovarășul Nicolae Ceaușescu; în plus, pusese în scenă cu studenții un text subversiv al uneia (Herta Müller) care abia debutase cu proză în volum (Niederungen/Depresiuni). (Cu așa ceva Andrei avea să se familiarizeze. „Aseară am băut o sticlă de vin cu Marius.//…/ Azi mi-a spus că tot ieri l-au bătut doi tipi./ Seara tîrziu. Pe stradă./ Poate erau grăbiți/ să-i scoată poezia din cap și/ s-o atîrne pe sîrmă/ ca pe o rufă albă în bătaia vîntului.” – „despre cum se poate citi o poezie”, în AB, Cursa de 24 de ore, Marineasa, Timișoara, 1994.) Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 4)

 

Luciana-Lia SIMA 

Odeletă societății de consum

Am făcut prima dată cunoștință cu poezia lui Romulus Bucur, undeva prin anul I de facultate, răsfoind volumul Poeme alese, scos la editura Aula, în 2008. Apoi l-am văzut pe poet, citind la Maraton. Abia după aceea am cunoscut profesorul de literatură comparată, traduceri, scriere creatoare. Nu știu ce l-a adus pe Romulus Bucur la Brașov în 1997, când s-a alăturat profesorilor de la recent înființata Secție de Litere a universității noastre, dar mă bucur că a fost să fie așa. Și mi se pare într-un fel firesc, fie și numai pentru că tipul de poezie pe care el îl practică și-a găsit în atmosfera Școlii de la Brașov un acasă. Cei care au simțit prima dată acest lucru au fost chiar membrii Grupului de la Brașov, care au recunoscut în poezia acestuia, ca și în aceea a poeților din antologia Vînt potrivit pînă la tare, un corespondent pentru propriile lor preocupări poetice. Citește în continuare →

Școala de la Brașov (ep. 3)

 

Constantina Raveca BULEU 

Exigențele „supraviețuirii literare”

Orgoliul conceptualizării, implicarea pasională în dispute, teoretizări și proiecte culturale, opțiunile neconcesive și fervoarea construcției intelectuale constituie vectorii fundamentali ai oricărei tentative portretistice consacrate lui Virgil Podoabă. Într-un mod subtil, toate acestea se armonizează într-un volum guvernat de exigența „supraviețuirii” ca supremă probă canonică, intitulat, deloc întâmplător, Cărțile supraviețuitoare. Apărută în 2008 la Editura Aula din Brașov, cartea coordonată de Virgil Podoabă adună între paginile ei cercetările desfășurate în cadrul unui grant ce-și propunea „o reexaminare a canonului literar contemporan din perspectiva conceptului de experiență revelatoare și ethos european, cu aplicație pe romanul românesc postbelic”. Citește în continuare →