Etichetă / eseu

de VATRA

Iulian Bocai – Alegorie și explicație (sau despre literatură și filozofie)

Chiar și dacă am începe de la distincția clasică dintre rațiune și sentiment și am pune filozofia de partea celei dintâi și literatura sub semnul celui din urmă, n-am reuși să limpezim apele foarte mult. În general, se spun și-n literatură, și-n filozofie aceleași lucruri despre viață, se fac nu de puține ori aceleași judecăți despre oameni. Mai ales în partea ei morală, scoți din canonul literaturii occidentale aproximativ aceeași înțelepciune pe care o poți „obține” din Aristotel, Hume sau Schopenhauer. În literatură, aceste gânduri, când nu subîntind întreaga operă, sunt mai răsfirate, e drept, dar în nucleul și cu atât mai mult în expresia lor ele sunt și mai concise, tocmai pentru că nu vin ca urmare a unei curiozități sistematice pentru subiect. Apoi, pentru că lucrează ambele cu limbajul, metaforicul e tot atât al poeziei cât e și al filozofiei și am greși dacă am căuta diferența între ele la nivel stilistic – distanța de alonjă retorică, pregnanță sugestivă, fast discursiv între Proust și Wittgenstein e la fel de mare ca cea dintre Proust și Hemingway.

Citește în continuare →
de VATRA

Mihaela Ursa – Don Quijote și fandom-ul cavaleresc

Este Don Quijote un braconier textual?1

Într-un text intitulat „Braconierii textuali” și dedicat creației fan fiction din anii nouăzeci (adică textelor scrise de amatori, fani ai unor narațiuni de succes, în continuarea lor), Henry Jenkins preia metafora lansată de Michel de Certeau în 1980, a lecturii ca „braconaj textual”. Acesta s-ar petrece în terenul unei rezervații private de vânătoare, străbătut de nomazi din afara lui, care iau ce nu le aparține, ca niște hoți. Consecința este că economia scripturală este gândită ca o luptă pentru supremație. Metaforismul este beligerant, iar imaginarul are la bază mecanisme de gherilă și hărțuială, ca și cum textul ar fi un câmp bogat în resurse, la care unii emit pretenții îndreptățite, iar alții râvnesc ilicit. Urmarea este că fandom-urile (micro-culturi ale fanilor) și popular culture sunt văzute ca manifestări de rezistență și subversiune ale unor moduri scripturale și receptoare marginale. Viziunea se schimbă însă în deceniile următoare. La turnura noului mileniu, studiile culturilor de fani scot în evidență mai ales dimensiunea lor performativă, înțeleasă ca un aspect al acțiunii umane și al angajamentului social. Nemaifiind o paradigmă a rezistenței, noul mod de a face fan fiction decurge dintr-o paradigmă a spectacolului și a reprezentației.

Citește în continuare →
de VATRA

Ruxandra Cesereanu – Ritualul verii. Recitind Mediterana lui Odysseas Elytis

Poezia lui Odysseas Elytis (1911-1996) propune o viziune mitologică modernă asupra Greciei păgâne și creștine, prelucrând Antichitatea, Bizanțul și Elenismul și construind o cosmografie poetică. Autorului i s-a acordat Premiul Nobel, în 1979, tocmai întrucât poezia lui are sens cosmologic, miza creatoare și artistică fiind aceea că întreaga lume ar putea fi o Grecie hibridă, multicefalică.

Citește în continuare →
de VATRA

Codrin Tăut – „O încântătoare colecție pestriță”

La începutul1 unei lucrări de introducere în Filosofia continentală cu ajutorul benzilor desenate2, cititorul este prevenit asupra a doua sensuri contrare ale sintagmei: unul care ar funcționa drept o identificare pozitivă a unei tradiții de gândire și celălalt, negativ, în care „continentalitatea” este construită din afară, luând chipul adversarului.

Citește în continuare →
de VATRA

Andrei State – Filosofia de astăzi

I. Există o poveste care surprinde cu ascuțime diferența dintre filosofia continentală și cea analitică. La mijlocul anilor 1960, după ce a obținut licența în istorie modernă, Derek Parfit și-a propus să studieze filosofia și s-a dus să asiste la două prelegeri universitare, una ținută de un filosof continental, cealaltă de un filosof analitic. Primul a vorbit despre probleme importante, dar modul în care a făcut-o l-a nemulțumit pe tânărul absolvent, care a găsit întregul demers confuz, ba chiar neinteligibil. Cel de-al doilea conferențiar a luat în discuție chestiuni triviale, însă maniera în care a interogat și a analizat lucrurile a fost una mult mai clară. Dorindu-și ca filosofia continentală să devină mai puțin obscură, iar filosofia analitică mai puțin banală, Parfit a hotărât că totuși a doua cale, cea analitică, este preferabilă variantei continentale.1 Altfel spus, nu atât ce anume tratezi, cât mai ales cum o faci deosebește o abordare mai relevantă de una irelevantă din punct de vedere filosofic. Cred că (în continuare) există un sâmbure de adevăr aici.

Citește în continuare →
de VATRA

Alexandru-Vasile Sava – Declarație scrisă cu privire la investigarea „filosofiei continentale”

„În cartea unui savant există aproape întotdeauna și ceva apăsător, apăsat, «specialistul» iese undeva la iveală, zelul său, seriozitatea, înverșunarea sa, prețuirea exagerată a ungherului unde șade și toarce, cocoașa sa – fiecare specialist își are cocoașa proprie. […] Aici nu se mai poate schimba nimic. Să nu se creadă cumva că ar fi cu putință ca această deformare să fie ocolită prin cine știe ce artificii de educație. Orice fel de măiestrie este plătită scump pe pământ, unde poate totul se plătește prea scump […]. Dar voi vreți să fie altfel, mai «ieftin», în primul rând mai comod, nu e așa, domnii mei contemporani? Ei bine, tot înainte! Dar atunci veți primi îndată și altceva, anume în locul meseriei și măiestriei, pe literat, pe literatul dibaci și «mlădios» căruia, e drept, îi lipsește cocoașa – în afara aceleia pe care o face în fața voastră ca băiat de prăvălie și «purtător» de cultură – literatul care de fapt nu este nimic dar care «reprezintă» aproape totul, care «înlocuiește» și joacă rolul de cunoscător și care acceptă cu toată modestia să fie plătit, onorat, respectat în locul acestuia. Nu, savanții mei prieteni! Vă binecuvântez de dragul cocoașei voastre!”1

Citește în continuare →
de VATRA

Mihai Ometiță – Dincolo de „continental” și de „analitic”

Distanțare și rea-voință

Distincția dintre o filosofie „continentală” și una „analitică” este, strict vorbind, improprie, dat fiind că nu are un criteriu invariabil. Dacă „analiticul” este, în sens primar, o categorie metodologică, atunci rămâne bulversant faptul că deja filosofia primului Heidegger nu era pur și simplu „sintetică”, ci propunea o analitică a Dasein-ului (Daseinsanalytik). Dacă „continentalul” este, în sens primar, o categorie geografică, atunci rămâne deconcertant, odată depășit eurocentrismul implicit, faptul că o mișcare analitică a putut fi nu doar „insulară” ci și bine-primită pe continentul nord-american.

Citește în continuare →
de VATRA

Horațiu Nan – Sigiliul criticii

1. Relația filozofiei cu societatea, realitatea și aparența. Scurtă istorie a metafizicii.

Multă vreme filozofii insistau, oarecum naiv, că lucrurile nu sunt așa cum par și se străduiau să afle cum sunt ele în realitate. Ei operau cu o distincție statică între adevăr și aparență: lucrurile apar într-un fel, dar sunt de fapt altfel. Adevărul pare Multiplu; în fapt e Unul. Abia odată cu Kant a început cu adevărat să avanseze problematica lansată inițial de Parmenide, chiar unde se rupe poemul lui: cum pare aparența? Saltul calitativ realizat odată cu filozofia critică se ancorează în distincția dintre Schein și Erscheinung, dezvoltată ulterior de Hegel: pe lângă simpla aparență (Schein), mai există și un tip de iluzie care trebuie să apară în mod necesar și, deci, obiectiv, în forma în care apare (Erscheinung).

Citește în continuare →
de VATRA

Veronica Lazăr – Cincizeci de ani cu istoria anglo-saxonă a ideilor politice

1. Turnura contextualistă

La sfârșitul anilor ʼ60, pe când Quentin Skinner își publica epocalul său articol Meaning and Understanding in the History of Ideas, nori negri începeau să se adune asupra universului intelectual al Războiului Rece și se pregătea o turnură epistemică serioasă, o schimbare de paradigmă care avea să marcheze decisiv pentru următoarea jumătate de secol tot câmpul anglo-saxon al istoriei ideilor politice. Revoluția epistemică contextualistă, asociată convențional cu așa-numita Școală de la Cambridge – deși nici un fel de asemenea școală, în sens propriu sau figurat, nu există și nu e recunoscută ca atare de autorii asociați cu ea, adică trio-ul Skinner, J. G. A. Pocock, John Dunn, iar mai târziu și Anthony Pagden, Istvan Hont și Richard Tuck – avea o dimensiune puternic polemică. Țintele ei predilecte erau idealismul, esențialismul trans-istoric și preferința pentru metodele internaliste de lectură a textelor ale istoriilor tradiționale ale ideilor (Arthur Lovejoy, cu teoria ideilor-unități transmise practic nealterat de la o epocă la alta din Marele Lanț al Ființei devenea un celebru cal de bătaie, iar alături de el și Leo Strauss, cu teoria lui ezoterică despre intențiile și mesajele ascunse ale marilor texte); marile narațiuni despre istorie și modernitate, iluminism și romantism ș.a.m.d. (de tipul celor ale lui Paul Hazard, iar mai târziu Steven Pinker ori Jonathan Israel); lecturile istorice deformatoare pe care se întemeiau filosofii politice șubrede (ca de pildă viziunea despre liberalism pe care-și baza Isaiah Berlin teoria celor două tipuri de libertate); istoria Whig, cu teleologia ei mulțumită de sine (și botezată „Whig” într-un eseu critic al lui Herbert Butterfield1, devenit mai apoi el însuși un clasic); asumpțiile că ar fi existat niște corpuri doctrinare coerente de lungă durată (ca „realismul politic”, de exemplu, care s-ar fi transmis viu și intact de la Tucidide încoace); istoria marxistă a ideilor (cel puțin în versiunea ei vulgar-deterministă, în care ideile ar fi fost niște simptome ale marilor mișcări tectonice sociale și mai ales ale înfruntărilor între clase – o versiune greșită de contextualism, am putea deduce).

Citește în continuare →
de VATRA

Cristian Iftode – Analitic / continental: o distincție depășită?

Distincția analitic/continental a fost și a rămas cât se poate de problematică, iar aceasta din mai multe motive1. Mai întâi, nu a fost niciodată clar ce criteriu substanțial poate fi invocat pentru a justifica o asemenea împărțire a filosofiei contemporane în două mari tabere. Unul dintre cei mai importanți filosofi morali britanici din secolul trecut, B. Williams, remarca faptul că a împărți filosofia în analitică și continentală „e ca și cum ai clasifica automobilele ca fiind japoneze și ca având tracțiunea pe față”2. Criteriul geografic se vădește, de la început, inadecvat, câtă vreme filosofia analitică nu s-a ivit „cu arme și scut” din capul Statuii Libertății, ci s-a născut în spațiul de limbă germană, mai precis în filosofia austriacă a începutului de secol XX.

Citește în continuare →