Etichetă / Ion Muresan

de VATRA

Ion Mureșan – Poem în proză

În care încerc să-l fac pe Mihai Măniuțiu să înțeleagă de ce s-au speriat cei care tocmai au citit un poem scris de el

Redacția ziarului la care lucrez se află pe strada Republicii, (strada pe care se găsește și Grădina Botanică din Cluj) în clădirea IEIA. (Intreprinderea de Electronică Industrială Aplicată). Intru în redație cu gentuța mea pe umăr. (Dau atâtea amănunte ca să întăresc impresia de aproape-realitate.) Redacția e plină de lume. Îi cunosc. Știu asta pentru că îi salut, iar ei îmi răspund. Toți lucrează. Sunt îmbrăcați în salopete albastre. Doi dintre ei bat cu niște ciocane roșii niște cuie mari în doi butuci pe care, fără ezitare, îi cred de stejar. Pe la mijlocul încăperii un redactor, care abia de-mi face loc să trec pe lângă el, dă de zor cu o pilă pătrățoasă și pilește colțurile unei piese ce aduce cu o carcasă de cutie de viteze de Dacia. Din fundul redacției mă salută un domnișor cu o cipilică albastră pe cap, un băiețel despre care știu imediat că e șeful redacției, ForinDanciu, care bate cu un ciocan într-o tablă mare și ruginită ca să o dezdoiască. Nu se aude nici un zgomot. Dar nu mi se pare nimic nefiresc în asta. Doar în fundul sălii, aproape de cel pe care l-am declarat în mintea mea drept șef, la un birou mic, stă Mihai Măniuțiu în fața unui calculator. De cum mă apropiu de biroul lui, zgomotul pe care îl face calculatorul lui e tot mai mare. E un zgomot oarecum dezacordat, ca de motoretă Mobra de pe vremuri. De fapt, din spatele micului calculator iese un mănunchi de cabluri colorate.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poemul din vis

(Adriana Popescu, The Sanitary)

„… iar lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată.” (Cu supușenie Scardanelli, în Ion Mureșan, Poemul care nu poate fi înțeles). Acest vers îmi pare  a fi „ochiul de liniște ” din mijlocul furtunii. Căci orice discuție cât de cât serioasă despre Poezie îmi aduce aminte de vârtejul unei furtuni tropicale. Vorbesc, desigur, despre – „poezia adevărată” (iar Alexandru Mușina). Furtuna acesta e una de mici dimensiuni și se desfășoară, desigur, doar în capul meu. Ea s-a iscat când am vizitat expoziția unei mari artiste și bune prietene, moarte tânără, Adriana Popescu, „Obiecte dintr-un muzeu imaginar”, găzduită la galeria Quadro din Cluj. Am avut brusc impresia că obiectele create de Adriana Popescu în ceramică și sticlă și lemn atingeau expresivitatea perfectă, că așa le-a lăsat pe lume Dumnezeu, că erau „naturale”, iar obiectele din natură erau doar copii imperfecte executate după cele închipuite de Adriana. Că, de exemplu, călugării care au ridicat în secolul XIV, pe vârfuri de stânci, mănăstirile de la Meteora, au avut precis ca model arhitectonic „Altoiurile” unei Adriana Popescu are a trăit acel secol, că rinocerii și taurii din sălbăticie sunt doar copii prost executate după rinocerii și taurii pe roți de porțelan din expoziție, la fel că ambulanțele de pe stradă sunt niște replici stângace și nereușite după lucrarea Căruța Sanitară a Adrianei. Adevărata artă e mereu într-un raport de primordialitate cu natura. Adică la întâlnirea cu ea ai senzația acută că lumea care te înconjoară e copia imperfectă a unei lumi mai bine alcătuită, iar obiectele de artă sunt doar un eșantion din acea lume, că îți amintesc de lucruri evident familiare „pe care nu le-ai văzut niciodată”, că sunt o mică dovadă vizibilă că lumea aceea, acel Eidos al formelor chiar există. La fel cum vizitând expoziția Brâncuși m-a fulgerat brusc gândul că păsările din natură sunt copii prost executate după Măiastra sculptorului. Dar să lăsăm deoparte anamnesisul platonic și să ne întoarcem la Poezie.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Poezia (câteva ipoteze)

Deși sinceritatea nu are ce căuta într-un discurs public, o să mărturisesc de la început că nu știu ce e Poezia. Sigur că am eu niște bănuieli, tocmai de aceea am așezat rândurile acestea sub numele de Ipoteze . Asta nu înseamnă că exclud gândul că ar exista – vorba lui Mihai Șora – „Mai știutori prieteni”. De altfel, făcând o reverență către Alexandru Mușina, reverență in memoriam, remarc prudența cu care și-a întitulat cartea apărută în 2008 la editura Aula din Brașov „POEZIA”, dar imediat urmată de specificarea temătoare și bine cumpănită „teze, ipoteze, explorări”. De altfel, încă de la prima pagină, întrebarea ce este „poezia adevărată” îl dezarmează (ca și pe mine, recunosc) și zice: „Îmi e mai ușor să o recunosc, decât să dau o definiție a ei, să o descriu chiar, fie și cât de vag. Există sute, mii de tratate despre poezie dar în 99,99 la sută din cazuri…” Când apare într-un text cuvântul „dar”, această prepoziție ca o curbă „în ac de păr”, precis urmează o declarație de capitulare. Eu nu am avut răbdarea și nici obligația de serviciu se citesc 99, 99 la sută din tratatele despre Poezie dar îl cred pe prietenul meu Mușina mai ales că mult înaintea lui același lucru l-a pățit și Benedetto Croce, care în impresionatul său op, POEZIA (ed. Univers 1972), mărturisește, tot dintru început: „Am căutat răspunsul la această întrebare (ce este poezia? – n.n.) în multe cărți și în aproape toate lucrările de estetică, de poetică și de retorică, dar (poate pentru că nu l-am căutat bine) nu l-am aflat sau nu am aflat unul mulțumitor…” (p. 23). Așadar pe calea încropirii unei propoziții cu „gen proxim și diferență specifică” o să-mi încerc norocul, deși nu vreau ca vreun Mușina „din veacul viitor al frumuseții” (cum zice Bacovia în Cubul negru) să mă așeze drept acel 0,1 la sută care lipsea celor 99, 99 la sută eșecuri pentru a fi 100 la sută rateuri.

Citește în continuare →
de VATRA

Ţintă fixă: Ioan Es. Pop

Argument

Ioan Es. Pop este un poet al viziunilor acute, reprezentate într-o scriitură alertă, în tonuri agresive, scrâşnite din care reiese o expresivitate radicalizată, suferinţa nefiind transferată în ornament metaforic, conservându-şi, adică, întreaga ei sugestivitate etic-existenţială. Umanitatea figurată în poeme este una a „periferiei”, a maladivului, e o umanitate deviantă, având ca emblemă suferinţa, alterarea identitară, lumea întreagă fiind transpusă fragmentar într-un limbaj poetic sugestiv pentru relevarea răului ontologic, a negativităţii. Se poate spune că nesaţiul idealităţii e contrazis cu metodă de poet, ce redă o realitate anihilantă, versurile infirmând orice iluzie a redempţiunii, orice şansă de mântuire prin frumuseţe. Poetul exprimă o stare de epuizare, de izolare, simţindu-se captiv într-un spaţiu infernal, marcat de traumă, cu efecte în articularea versurilor, lipsite de rafinament convenţional, anticalofile, de simplitate maximă, cu un desen sumar şi culori dispuse agresiv. Cuvintele, dispersate semantic, exprimă trăiri diverse (ura, durerea, iubirea, răul existenţial şi cel moral, chinul de a trăi şi neputinţa elanului utopic), împletite într-o viziune de radicală luciditate.

Citește în continuare →
de VATRA

Iulian Boldea – Sunetul pur al desăvârşirii de sine

Volumul Cartea de iarnă impunea pe unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi. Ion Mureşan îşi mărturisea, în poemul programatic Izgonirea din poezie, singura lui prejudecată, realitatea, în timp ce degetul inspiraţiei îl îndemna să îşi trăiască viaţa „conform gramaticii”, poezia fiind cea care „menţine echilibrul între raţiune şi corp”. Cartea Introducere în Poezie (Editura Charmides, Bistriţa, 2023), admirabil ilustrată de Mircia Dumitrescu, debutează cu o excelentă artă poetică gravă, emoţionantă: „Eu, când scriu o poezie,/nu mai sunt un om slab și de nimic./Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./Numai ce simt cum se așează sub mine/un cărucior cu rotile,/brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/unul cu roți nichelate./Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/în brațe cu un buchet mare de flori/și cu o păpușă cu fața veselă,/pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii./Pe drum întâlnesc mai mulți oameni./Ei mă salută cu compasiune./–Viața are părțile ei luminoase – le spun./Rugați-vă!”.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Copilul cu două capete

La 9 ianuarie 1955, într-un sat din Transilvania, mama a născut un copil cu două capete: un cap pe umărul drept și un cap pe umărul stâng și fiecare cap avea un ochi verde ca iarba și un ochi albastru ca marea.

Președintele Sfatului Popular și-a dus un capăt al creionului chimic la frunte în semn de gândire și i-a spus mamei să omoare „arătarea” și să o îngroape în grădina de legume ca să nu facă satul „de mândră minune și de rușine”. Dar mama, noaptea, a aprins lampa și a deșurubat cu grijă capul de pe umărul drept. În casă s-a auzit un scrâșnet, ca atunci când deșurubezi un șurub ruginit dintr-o placă de fier ruginită. L-a învelit într-un prosop de cânepă și l-a ascuns în lada ei de zestre între hainele cu care se îmbrăca duminica, iar gaura din umăr a înfundat-o cu un ștergar. Noaptea la lumina lămpii îl scotea de acolo și îi dădea și lui să sugă lapte din țâța ei dreaptă și se mira că laptele nu curge prin tubul gâtului pe podea. Dar apoi, privind capul în ochișori a văzut un trup de copil, cu țeastă rozalie, care dădea vesel din mânuțe și creștea în cap ca într-un leagăn mic.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Casa cu draci

(Pledoarie pentru școala on-line)

Trei eleve au prins-o pe o colegă, au imobilizat-o, i-au tăiat părul şi au ars-o cu ţigara, spre amuzamentul celorlalţi colegi. Un profesor a bătut un copil de 17 ani din clasa a VIII-a pe motiv că acesta îl ameninţa cu bătaia, de i-a făcut vânătăi pe fund şi a surzit de o ureche. Un elev s-a îndrăgostit de profesoara de română, au trăit împreună o poveste de dragoste, consemnată într-un jurnal intim, apoi, părăsit, elevul s-a aruncat de la etaj.

Citește în continuare →
de VATRA

Ion Mureșan – Apocalipsa

Nu ştiu dacă este alt verset din Biblie pe marginea căruia să fi curs mai multă cerneală decât versetul 18 capitolul 13 din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Până şi faptul că e vorba de Capitolul 13 a fost comentat în fel şi chip. Versetul sună aşa, în traducerea mitropolitului Bartolomeu: „Aici e înţelepciunea, cine are pricepere să socotească numărul Fiarei; căci e număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.”

Nu cred că mai e cazul să spun cuiva, astăzi şi copiii ştiu de pe Internet, că Fiara e răul suprem, e Antichristul. Destul să adaug că anul de naştere al Fiarei a fost calculat în fel şi chip de-a lungul vremii. Nu a scăpat nici o zi de 6 a lunii a şasea, adică iunie, din anii care au avut  terminaţia în 6 ca să nu fie declarate anul, luna, ziua şi ora cele afurisite. Pe calculul acesta a crescut o întreagă literatură, numită escatologică, adică dedicată sfârșitului lumii și accesibilă doar inițiaților.

Citește în continuare →