Etichetă / Kocsis Francisko
KOCSIS Francisko – Zugravul miniaturist
În anii din urmă, începând cu 2012 mai precis, Ioan Milea mi-a făcut onoarea de a-mi trimite cărţile sale tipărite în fragilul format A6, intitulate Fulguraţii, prima din anul amintit, apărută la Editura Eikon din Cluj, constituind a doua apariţie din şirul acestui ciclu, judecând după cifra romană care o individualizează, urmată de III şi IV la Editura Limes (2013 şi 2015).*
Primul lucru pe care trebuie să-l remarcăm la Ioan Milea este maniera în care scrie, în spiritul poeziei nipone clasice, dar el nu scrie haiku-uri în forma consacrată, ci mai degrabă terţine care trădează o strânsă înrudire cu poezia de la soare-răsare, terţine cărora el le zice cu justificat temei fulguraţii, căci ele sunt asemenea unor scăpărări delicate, nişte focalizări bruşte de lumină asupra unui petec de lume, de viaţă, de gând, toate văzute într-un fel neobişnuit, în nuanţe frapante, din unghiuri inedite şi în ipostaze surprinzătoare. Ioan Milea este un fin observator al lumii în care trăieşte, orice schimbare îi atrage luarea-aminte, îi atrage privirea şi-i provoacă reacţia emoţională, atitudinală şi uneori şi morală (mult mai rar, e adevărat, lăsând să se ghicească îndărătul scepticismului intrinsec lecţia bine învăţată a zădărniciei).
KOCSIS Francisko – Naraţiuni despre realitate
Cornel Nistea a publicat recent o carte de proză scurtă cu un titlu de-a dreptul cuceritor, Vânzătorul de apă colorată, povestirile unite sub acest titlu făcând o dată în plus dovada priceperii sale în arta naraţiunii condensate, de mică întindere, a cărei încărcătură simbolistică şi etică stă sub semnul socialului scrutat cu ochiul critic al observatorului atent la detalii care scapă unui spirit mai puţin sensibil la aspecte aparent anodine, însă de multe ori cu o mare încărcătura tensională capabilă de a agresa, ocolite când se petrec în public, dar izolate de cele mai multe ori în mediul sordid care le generează şi le potenţează până la deznodăminte dramatice, când e vorba de mediile urbane, şi cu accente nostalgice, calde, evocative când e vorba de cele cu o încărcătură emoţională cu totul specială, de rememorare a unor locuri, ţinuturi, obiceiuri, timpuri şi oameni care ocupă un loc privilegiat în sensibilitatea autorului.
Lectura produce impresia că scenele descrise sunt decupaje de cotidian şi de trecut apropiat, sunt atât de autentic şi veridic zugrăvite încât îţi creează senzaţia că au corespondenţă în realitate, ba chiar îţi dau convingerea că pornesc de la un sâmbure de fapt petrecut în viaţa sau sub ochii scriitorului, dar nu trebuie să ne lăsăm ademeniţi de aceste asemănări înşelătoare şi să le catalogăm drept simple momente biografice, deşi sunt cu certitudine meşteşugit intarsiate în ficţiunea şi funcţiunea povestirilor şi asemenea secvenţe existenţiale, dar schiţarea câte unei figuri adună în chenarul povestirii o sumă de însuşiri menite a fixa în desenul în peniţă trăsături fizice sau de caracter memorabile.
Cornel Nistea se distinge, se impune chiar de la început ca un excelent portretist pe spaţii reduse, şi-a însuşit profund tehnica genului şi a dobândit îndemânarea de a condensa în câteva secvenţe poveşti întregi, conştient că nu are la dispoziţie întinderea romanului ca să adauge rând pe rând câte o trăsătură, să nuanţeze o însuşire, aici totul se întâmplă repede, dintr-o dată, proza scurtă nu-şi poate permite lenea romanului, curgerea sa leneşă de fluviu, secvenţele de acţiune şi trăire se consumă dintr-o scăpărare, nu există reveniri, retuşări, completări, detalieri. Execută linii decise, apăsate, energice, fără şovăieli, desenele sale au acurateţea gravurilor vechi şi acelaşi efect de străluminare în profunzimile omeneşti.
Putem delimita câteva teme care revin la Nistea ca o nevoie de clarificare ori de aprofundare, de îmbogăţire cu sensuri ori de surprindere a aspectelor care în alte locuri nu puteau fi aglutinate situaţiei sau personajului, de întărire a tuşelor unor trăsături de caracter, dar şi câteva situaţii cu tentative de caricaturizare, de care autorul se apropie cu prudenţă, cu reţinere, cu sfială, ele nefiind în registrul epic al scriitorului instrumente pe care să le mânuiască cu precizia de detaliu a observatorului realist, nemilos, persiflator, dar poate tocmai un dram de compasiune faţă de subiectul în discuţie diluează acidul acestor povestiri, caz în care şi ceea ce ar putea părea o ezitare să dobândească valenţe pozitive. Nu voi putea lua la rând toate temele lui Nistea, le-am grupat însă în câteva categorii pe care le voi analiza din perspectiva imperativelor etice kantiene pe care le simţim în subteranele textelor, asumate onest de scriitor prin căldura cu care înfăţişează personajele care stau de partea „bună” a baricadei sociale. Printre acestea, locuri de primă importanţă ocupă senectutea, categorii sociale, ocupaţii, evocarea secvenţială a unui trecut de spaime şi umiliri, resemnări şi gesturi nebuneşti (ca în Spaime, despre care voi vorbi mai jos), rememorări de locuri şi oameni din timpuri vechi, toate învăluite în ţesătura fină şi indicibilă a sentimentelor, emoţiilor, atitudinilor, reacţiilor.
Prima chestiune la care mă opresc este chiar o temă devenită extrem de delicată în ultima vreme, ca un cartof fierbinte, tot mai fierbinte, un caz social mereu pasat, mereu amânat, mereu insolubil pentru toate regimurile, considerat de toate mai la îndemână să-l nesocotească decât să caute soluţii, rezolvări, sperând nemărturisit într-o ecuaţie miraculoasă de asimilare, nerecunoscând niciodată că organismul social îi tratează ca pe o grefă, este vorba de ţigani, desigur, trecuţi la identitatea confuză de rom printr-o decizie politică ipocrită, de fapt, care recunoaşte neputinţa şi-i amplifică în timp şi consecinţele. Trei dintre povestirile lui Nistea, care are înţelepciunea de nu aborda sociologic, ci numai uman acest grup discriminat în mod tradiţional în toate societăţile (la care ar trebui să se ataşeze o abordare istorică lucidă, care ar explica o sumedenie dintre tarele care se perpetuează, se rostogolesc pe principiul bulgărelui de zăpadă, până va deveni mult prea mare pentru a mai putea fi stăpânit), îi are ca protagonişti pe aceşti semeni cu totul speciali în multe dintre ipostazele lor, dar şi reversul este la fel de tăios şi incredibil de supărător. Este vorba de povestirile Micii cerşetori, Liber profesionist şi Copilul cu ghiocul, în care lumea aceasta sordidă este prezentată în culori violente, nedomolite de tuşa moale a vreunui epitet: „fu înconjurat de cinci-şase copilaşi, ţigănuşi nespălaţi şi flămânzi din cartier, ieşiţi la cerşit. (…) Asaltat cum era, deodată avu imaginea din adolescenţă, înconjurat de o haită de câini de la o stână, gata să-l sfâşie, dacă nu i-ar fi venit în ajutor ciobanii…” (Micii cerşetori), care au devenit şi mai agresivi din clipa în care omul, văzând că nu are destui bani mărunţi, comite greşeala de a scotoci după alţii în portmoneu şi-i lasă să zărească bancnota de cincizeci de lei, ei bine, din clipa aceea nu mai pot fi refuzaţi, pentru că ştiu cu certitudine că are bani, se simt părtaşi ai sumei şi-şi cer partea. Cum am spus, Nistea are înţelepciunea de a nu judeca, de a nu reproşa ori culpabiliza pe cineva, se mulţumeşte să descrie, dar gestul de a nu trece pe lângă subiect dovedeşte că el încă n-a trecut hotarul indiferenţei, chiar şi dacă ştie că nu rezolvă nimic dând „un leu unui cerşetor”. O pată de culoare a povestirii o reprezintă în ceata de copii „singurul cu păr bălai dintre toţi ceilalţi, bruneţi”, un copil cu ochi albaştri, ca o proiecţie de lumină într-o speranţă.
Cealaltă povestire, Liber profesionist, e ceva mai întinsă şi concentrează un mic roman în câteva file, relatând cu sintaxă frustă, decantată, esenţializată, povestea vieţii unui cerşetor „profesionist”, devenit un maestru al „artei cerşitului”, „cea mai bănoasă afacere”, cu care a reuşit în câţiva ani să pună fundaţia unei adevărate vile, pe care a şi ridicat-o, dar nu pentru sine, ci pentru nevastă şi copii, el nu avea loc în ea, stătea într-un cotlon de la subsol şi nu avea dreptul de a ieşi din curte prin faţă când se ducea la cerşit, ci prin fundul grădinii, dar pentru că „familia avea pretenţii tot mai mari (…), şi-a sporit abilităţile de a cerşi” cu gândul să-şi facă plozii fericiţi, să-i dea la şcoală şi să-i facă domni, la şcoală spuneau că tatăl lor este liber-profesionist, asta suna de parcă ar fi om de afaceri, „cerşea pe orice vreme, pe arşiţă, pe ploaie, pe ger, fără odihnă. În câteva rânduri s-a îmbolnăvit, o dată a făcut pneumonie şi a fost câte pe ce să se cureţe”. A continuat să-şi ţină familia, dar n-a reuşit să facă din ei decât nişte profitori, risipitori, paraziţi, băiatul un împătimit al jocurilor de noroc, fata măritată cu un trântor, nevasta împătimită de zorzoane de aur, el rămânând în aceleaşi zdrenţe de ani de zile. La un moment dat, când încearcă să-şi educe tardiv copilul, primeşte un răspuns năucitor: „nu câştigi destul ca să fiu domn”, un răspuns trezitor într-un fel, apoi îi moare soţia, ginerele îl ameninţă pentru bani, îl cuprinde o amărăciune răvăşitoare şi nu se mai duce acasă, înnoptează sub un pod de cale ferată, ascultând „ţăcănitul roţilor trenurilor care treceau pe deasupra lui”, dar era tomnă târzie, dăduseră primele îngheţuri, noaptea s-a trezit leoarcă de sudoare, conştient din toate simptomele pe care le avea că sfârşitul e foarte aproape. Povestea este construită în cerc, debutează cu momentul acesta de luciditate, după care se rememorează orbitarea grăbită pe firul vieţii şi se revine în clipa resimţită ca eliberare. Orice comentariu în plus pe marginea povestirii n-ar face decât să repete inutil câteva din miile de opinii mai mult sau mai puţin veninoase, ironice, acide, raţionale, pătimaşe ori absurde brodate pe această temă de-a lungul timpului. Câinii latră, şatra trece.
A treia povestire e Copilul cu ghiocul, povestea ţiganilor nomazi care îşi instalează şatrele la marginea satului, lângă pădure, şi se îndeletnicesc „cu făcutul căldărilor de cupru şi cu repararea unor vase stricate ale sătenilor, iar femeile bântuiau satul cu ghiocul”, dând de multe ori peste „creduli cărora le goleau gospodăria de cereale, de găini, de-un purcel de lapte”. Stârnesc o seamă de nemulţumiri, apar furturile într-un loc unde nu se furase până atunci, se confruntă două moduri de viaţă reduse la două celule sociale. După plecarea lor, un sătean se duce la pădure să taie lemne şi dă peste „un pui de om. Un băieţel bălai de vreo patru anişori”, care se juca cu broaştele dintr-o baltă de parcă s-ar fi aflat într-un rai golit de orice ameninţare. Îl ia acasă, ce era să facă, nu-l putea abandona în pădure, e spălat, i se dă de mâncare, dar când vrea să anunţe autorităţile, la poliţie găseşte uşa închisă, primarul e neputincios, apoi e şatra de negăsit, nu se ştie al cui e copilul. Când, într-un târziu, se dă de urma şatrei şi se găsesc părinţii copilului şi sunt aduşi să-l ia acasă, fac un tărăboi de pomină, caracteristic, care a făcut faima neamului lor, reproşându-le ţăranilor că l-au „pus în puf” pe purdan şi l-au săturat, că de-acum nu-l mai pot lua înapoi, că ar muri după revenirea la viaţa de dinainte, apoi tatăl sare în căruţă şi dă bice cailor şi-l abandonează la familia adoptivă de ocazie. E vorba iarăşi de un copil blond, părăsit fără regrete, nedorit, respins ca străin, diferit. Privitor la legile acestor frânturi de triburi, noi nu cunoaştem decât legende care ne contrariază, ne aruncă într-o noapte istorică în care nu găsim explicaţii şi noimă. N-am avut intenţia de a zăbovi prea mult la această temă, dar sunt scene atât de obstinat prezente în realitate încât subconştientul domină prin pârghii nelămurite voinţa şi ne trezim despicând în patru un fir deja despicat în douăzeci şi patru.
Cealaltă categorie de povestiri, tot trei la număr, Poeţi, aplauze şi petrol, Scriitoarea şi Brânduşa şi maestrul, pun în pagină o cumplit, de nu chiar dramatic de greşit înţeleasă „chemare” spre scris, devalorizând prin grafomanie înclinată spre patologic actul estetic în sine şi sfidând instituţia critică prin determinarea îndărătnică de a continua în ciuda oricăror dovezi de inadecvare şi incongruenţă. Un amestec de vanitate, egolatrie, amatorism, confuzie, cultură subţire, elitism neînţeles şi râvnirea unui statut cu o aură de mister îi împinge într-o competiţie de vânare a unei iluzii. În prima povestire se descrie un mod anacronic de mediere între cultură şi public, din prima epocă de culturalizare a maselor, numită „luna cărţii la sate”, când câţiva scriitori, în special poeţi, erau duşi în aşezări uitate de Dumnezeu ca să citească în faţa unor ţărani strânşi acolo cu forţa versuri mai cu seamă patriotice şi ideologice, oameni pe care răbdarea greu îi ţinea pe loc, dar în povestirea lui Nistea sunt suspect de entuziaşti, şi la final aflăm şi de ce: li se va distribui petrol fără obligativitatea livrării a zece ouă pentru un litru, ca urmare aplauzele şi rumoarea aveau o explicaţie, şi de îndată ce au scăpat de corvoada familiarizării cu literatura s-au înghesuit să-şi primească porţia, „cu cât mai multe aplauze, cu atât mai mult petrol”, „că lumea aşa merge în ziua de azi”, cu o mică întrunire de păhărele la urmă, ca după o treabă bine făcută, numai că poetul care află toate astea le cam strică petrecerea cu „nazurile” sale idealiste.
În a doua povestire, Scriitoarea, autorul descrie vizita unui redactor de revistă la o „scriitoare care publicase câteva cărţi nebăgate în seamă”, care afişează o boemă nepotrivită, ridicolă, cu poze şi gesturi de geniu romantic neînţeles, dar şi de eroină modernă a luptei împotriva unui „sistem” care o respinge din resentiment, crede ea, şi un dram consistent de invidie. Şi degeaba i-ai spune că a sărit calul, narcisismul ei ar deveni agresiv, jignitor, primitiv, ea crede cu patimă în propria valoare, nu contează că e singură împotriva tuturor, „ăsta-i destinul celor aleşi”, pare să spună ea şi să-şi asume tragismul condiţiei artistului aruncat în ghearele disperării numai şi numai pentru a putea fi pe deplin autentic în zugrăvirea existenţei. Că e cu totul extranee înţelegerii cadrului firesc în care se desfăşoară viaţa literară şi a literaţilor o dovedeşte cel mai bine descrierea vestimentaţiei ţipătoare (pantaloni negri şi sarafan roşu) şi a interiorului locuinţei (camere îmbâcsite, lipsa cărţilor, nici măcar o bibliotecă încropită de scos ochii vizitatorilor), ideea dobândirii succesului prin organizarea unor lansări pretenţioase şi costisitoare de carte, cu lăudători plătiţi şi ascultători amatori de o mică agapă, ba chiar şi invitaţia redactorului face parte din aceeaşi strategie de vânare a succesului cu o strânsură de vorbe. Spiritul lui Caragiale răzbate dintre rânduri, dar nu cu ironia muşcătoare a aceluia, ci cu îngăduitoarea sapienţă şi milă transilvană pentru prostie.
În Brânduşa şi maestrul, Nistea vorbeşte despre sateliţii care orbitează în jurul câte unui maestru şi strălucesc de la lumina transferată asupra lor. Brânduşa, o elevă de liceu cu adieri lirice adolescentine, este „descoperită” de maestrul gazetei literare locale şi promovată cu poezii „retuşate” aproape în întregime de maestru, fapt care n-o deranjează câtuşi de puţin, ea crede că e ceva normal, urmează apoi aventura ei în capitală, intrarea la restaurantul scriitorilor, cunoştinţele pe care le face, recursul la „ajutorul” maestrului pentru a apărea într-o revistă centrală, apogeul strălucirii, premii peste hotare, cartea tipărită, depozitată în pivniţă, după care mama pragmatică pune piciorul în prag şi o constrânge să se mărite cu Nuţu, un „mototol” de meseriaş pe lângă care îşi poate hrăni în continuare iluziile, cu sprijinul la fel de „dezinteresat” al maestrului. Mărturisesc, mintea sâcâitoare nu mi-a dat pace şi m-a îndemnat să caut asemenea comete şi steluţe căzătoare în literatura noastră – recunosc că suspectez a fi găsit câteva, dar n-ar avea nici un sens să rostesc nume pe care oricum nu şi le va mai aminti nimeni.
Dintre povestirile din mediul urban, mă opresc puţin la cea intitulată Spaime, pentru că îmi aminteşte de simpaticul bătrânel întâlnit pe vremuri într-un tren aglomerat, evocat de mine într-o notă: „În tren, un bătrânel simpatic şi puţin pilit, guraliv peste măsură, relua mereu, cu o stranie duioşie în glas şi un fel de subînţeles şiret, acest ciudat refren al gândului său: «Săracu’ nenea Poporul, multe poate el îndura». Prin gesturi, vorbă şi mimică, acompaniate de sticla de vodcă, mii amintea pe mujicii lui Cehov, ai domnului Cehov”. În povestirea lui Cornel Nistea, omul care traversa oraşul strigând, înjurând şi bătându-şi măgarul: „Na, Stalin, na!…”, „nu putea fi unul dintre cei abia ieşiţi din puşcărie, cel mult putea să fie vreun frate sau văr al celor arestaţi atunci” (revoltele de solidaritate cu revoluţia budapestană, n.m.), trebuia să fi fost „un calic din suburbiile oraşului sau din vreun sat din apropiere”, dar simplul fapt că în acele vremuri cineva a avut nebunia de a-şi boteza măgarul cu acest nume dovedeşte ori că şi-o căuta cu lumânarea, ori că era chiar nebun de legat. Celălalt personaj evocat în aceleaşi circumstanţe, trecând pe stradă la o zi distanţă, „o matahală de om, cu înfăţişare de cerşetor, călca apăsat chiar pe mijlocul carosabilului, gesticulând în semn de deznădejde” şi striga: „Unde eşti, Avrame? Unde eşti, Avrame? Vino de-ţi vezi poporul!…”, nu pare să conştientizeze că pentru el strada aceea nu avea capăt, nu va ajunge să-i vadă capătul, pentru că atunci nici oamenii cu mintea rătăcită n-aveau voie să aibă gura slobodă, deveneau într-o clipă pacienţii psihiatrilor şi nu mai deranjau cu gălăgioasa lor prezenţă timpanul social.
Multe dintre povestirile din mediul citadin se rezumă la câte o secvenţă memorabilă, în jurul ei ţesându-se un fundal de linii şi culori, fiecare vehiculând un sens moral sau metaforic. Între ele, Profesorul digresionist are o savoare aparte prin atitudinea şi fondul mistic al acestuia; admirator al lui Dante şi convins că nu poate fi tradus inefabilul originalului Divinei Comedii, are convingeri care, la alt nivel, îl pun în rând cu cei doi „nebuni” din povestirea Spaime, dacă are curajul să afirme în contra ideologiei că „numai omul îşi duce puiul în braţe”, dovadă irefutabilă că nu se trage din maimuţă şi „a venit pe pământ de pe o altă planetă”, ca puţin mai încolo să afirme la fel de nonşalant că „dacă asistăm la un spectacol al unei tragedii greceşti sau dacă citim Cartea Căii şi a Virtuţii a lui Lao Tsu, ne izbeşte adevărul extraordinar că mintea omului n-a evoluat în ultimii cinci mii de ani mai deloc, a făcut numai depozite de inteligenţă”.
O temă recurentă a lui Nistea o reprezintă universul rural cu peisaje, locuri cunoscute, unchi, mătuşi, verişoare, moţi, mineri, aurul Apusenilor, în care descrie totul cu o empatie radiantă, între ele Nuţica şi Grinda cu răboj sunt două amprente de sensibilitate. Tot în aceste povestiri este abordată tema delicată şi dureroasă a senectuţii, a satelor îmbătrânite, fără viitor, care privesc în urmă, aşteptând parcă soluţii care n-au cum să vină din direcţia aceea: Parmena, Motântoaia, Sub acelaşi patrafir, Scorbura cu bolovanul de aur, Amar, dar dulce şi altele. Aceste povestiri îi facilitează lui Nistea recursul la vocabularul neaoş, la arhaisme de o savoare aparte, fără a abuza însă, cum face Pentru M. Ardelean în Zile arse (de înţeles totuşi, pentru că rostul însuşi al cărţii era acesta, cred eu) sau Ion Ilie Mileşan în Sub zodia patimilor, dând frazei o curgere mai domolită, mai calmă. Între ele, câteva la care ţin să apară aici: ultoi, citav, stălaj, ratotă, coptorariţă, ştramă, schintă, conie, palant, poiată.
Am lăsat la urmă povestirea care dă titlul volumului, Vânzătorul de apă colorată, în care descoperim personajul omniprezent al vremurilor noastre, comerciantul de mărunţişuri şi mărfuri dubioase apărut imediat după revoluţie, itinerant şi ambulant la început, buticar mai apoi şi om de afaceri la sfârşit, întâlnit în toate oraşele şi comunele mai de doamne-ajută, personajul pentru care măsura tuturor lucrurilor a devenit banul, pentru care nu contează onestitate, moralitate, legalitate sau ce o mai fi mişcând resorturile vieţii sociale cât de cât normale, totul pentru profit, asta pare să fie deviza lui şi se ţine de ea mai ceva decât benedictinul de tipic. Vânzătorul lui Nistea e un „calic” autorizat de primărie să vândă în spaţiul public sucuri colorate la pahar, preparate în condiţii precare de igienă din siropuri concentrate, servite în câteva pahare spălate după fiecare consumator într-o găleată cu apă nu prea des schimbată (nici vorbă de clătire cu apă curată), alături de care mai comercializa acadele (preparate în casă, se pare) şi îngheţată la bidon. Nimeni n-a ţinut seama niciodată de pericolul infecţios pe care îl reprezenta, a fost lăsat să colinde oraşul, târgurile şi să agonisească din afacerea lui de subzistenţă, cum părea, o adevărată avere, pe care o investeşte în construirea unui castel-cetate pe post de pensiune turistică şi unde continuă să servească aceeaşi „apă colorată în aceleaşi păhăruţe pe care le folosea altădată în târgurile de ţară”. Iar acadelele sunt mândria casei… Îl descoperi oriunde te-ai duce, este un personaj central al ultimelor două decenii ale istoriei noastre, este omul care şi-a sacrificat viaţa pentru chiverniseală şi apoi îşi exhibă lipsa de gust prin felul în care o afişează.
Pe scurt, Cornel Nistea este un abil desenator de profiluri umane reprezentative pentru epoca sa. Avem sentimentul că în galeria figurilor sale îi descoperim pe toţi cei cu care ne-am intersectat la un moment dat în viaţă, sunt chipuri zugrăvite cu atâta acurateţe şi autenticitate încât par secvenţe rupte din realitate. O realitate trecută însă prin filtrul de fin observator al scriitorului, transferată în ficţiunea literară cu priceperea şlefuitorului de metale preţioase.
_______
* Cornel Nistea, Vânzătorul de apă colorată, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015.
[Vatra, nr. 3-4/2016]
KOCSIS Francisko – Un autoportret
Apariţia în limba română a unei cărţi despre personalitatea literară şi politică a lui Markó Béla nu poate să treacă neobservată de cei ce i-au cunoscut poezia şi i-au urmărit cariera publică, oferind posibilitatea şi riscul confruntării cu ceea ce s-a configurat deja în mentalul fiecăruia şi ceea ce ni se oferă de către cel în cauză însuşi, căci este vorba despre o carte de confesiuni, un interviu-maraton acordat lui Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară.* Trebuie să spun că titlul cărţii m-a contrariat de la bun început. Primul lucru a fost să mă uit la titlul original, unde este vorba despre Cartea maghiară (A magyar kártya), ruleta este un joc al hazardului mecanic, orb, al unor raporturi de forţe fizice, pe când jocul de cărţi presupune participare afectivă, psihică, intelectuală, voliţională, la jocul de cărţi intervine opţiunea pentru o combinaţie sau alta dintr-un număr mai mare de posibilităţi, nu-i totuna ce carte joci, nu-i totuna cu ce carte îţi răspunde adversarul, pentru că jocul de cărţi se desfăşoară cu parteneri, pe când ruleta… la jocul de cărţi, adversarul te poate constrânge să joci într-un anumit fel, să sacrifici o anumită carte dintr-un calcul care vizează un câştig ulterior, pe când ruleta… în jocul politic e la fel ca la cărţi, e ca un pocher subtil, perfid, ticălos, cacealmist, un joc de strategii, de cedări inteligente şi ademeniri în capcane, de stăpânire de sine şi evaluări, de anticipări şi provocări, de derutări şi simulări, pe când ruleta… în acest joc e vorba de tot arsenalul de tertipuri, stratageme, subterfugii, păcăleli, ipocrizii, măşti şi orice altceva ce poate sluji într-un fel sau altul la obţinerea unui avantaj. Aşadar, cartea maghiară, pe cartea aceasta s-au jucat în anii postrevoluţionari o sumedenie de mize, multe dintre ele resimţite în viaţa de toate zilele.
Înainte de a fi politician şi personalitate publică, Markó Béla a fost şi a rămas un remarcabil poet, eseist şi traducător, inclus de mine în antologia Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, în care i-am creionat un scurt portret liric şi-i stabileam un loc în fenomenul cultural maghiar din România prin însuşi gestul selecţiei, care n-a ţinut seamă de poziţia publică dobândită de el. Redau aici un pasaj din această prezentare: „A debutat, ca majoritatea autorilor maghiari din România, în colecţia Forrás a Editurii Kriterion în anul 1974 cu volumul În oraşul cuvintelor (A szavak városában), volum al cărui titlu sugerează că între coperte vom descoperi o poezie a diversului citadin, dar întregul volum este, de fapt, o discret mascată elegie bucolică în care, ca pâlcurile de maci în lanurile de grâu, distonează câteva elemente străine peisajului (…) Imaginile surprinzătoare, metaforele şocante de o prospeţime izbitoare, aluziile livreşti inserate în text ne dau măsura talentului său încă după prima carte. Impresia de ansamblu este că în prima perioadă de creaţie poezia lui Markó nu se poate sustrage total de sub influenţa covârşitoare pe care au exercitat-o asupra întregii lirici maghiare cei doi maeştri: Szilágyi Domokos şi Lászlóffy Aladár. Sub presiunea acestora şi în strădania de a se îndepărta de modele, de a-şi găsi drumul propriu, poezia din perioada următoare se schimbă radical, poemul epic devine dominant (…). În poezia lui Markó se observă o cotitură şi o tendinţă puternic ascendentă în a doua jumătate a deceniului al nouălea, marcată de apariţia volumului Ani în flăcări. Poetul revine la vocea sa autentică din tinereţe ca la filonul de valoare al creaţiei sale. Îşi încearcă puterile, cu multe reuşite notabile şi majore, şi în sonet, această armură cu măsură fixă în care puţini au reuşit să se simtă în largul lor, în care poţi face dovada virtuozităţii, dar te poţi şi rata. Markó Béla reuşeşte cu superlative, dând impresia, după ce a frecventat stiluri şi modele diferite, că toată creaţia sa anterioară n-a fost decât o lungă perioadă de ucenicie la maeştri, un exerciţiu de transpiraţie care i-a premers perioadei de exprimare plenară, de graţie”.
A trecut multă vreme de atunci, dar tuşele acestui portret nu s-au schimbat în mod esenţial. Mărturisesc însă că n-am putut răspunde decât foarte evaziv la o întrebare recentă a unui critic român, care îmi cerea să-l încadrez pe poet într-o ierarhie a liricii maghiare moderne. Pe cât de laxă era circumscrierea, la fel a fost şi răspunsul, între cei mai buni douăzeci din perioada postbelică, dar nici răspunsul acesta nu reflecta decât subiectivitatea mea sau imposibilitatea de a răspunde la asemenea întrebări irelevante. Un lucru este însă sigur: notorietatea politicianului o întrece cu mult pe cea a poetului şi întunecă meritele omului de cultură nu numai în mediile româneşti, ci şi cele ale limbii maghiare. Inclusiv această carte îl aşează pe locul secund pe poet, deşi aş fi vrut să fie altfel şi chiar am crezut că va fi altfel când am citit motoul care patronează volumul: „Există totuşi ceva ce nu se poate transmite prin poezie: ura naţională. Poezia veritabilă nu suportă decât adevărul, iar învrăjbirea naţiunilor reprezintă triumful minciunii. Tocmai de aceea cred eu că ne putem traduce gândurile adevărate şi drepte din maghiară în română şi din română în maghiară” (Markó Béla, Preţul fildeşului). Am crezut că poetului i se vor pune mai multe întrebări decât politicianului, i se vor cere mai multe răspunsuri, dar balanţa înclină şi de data aceasta în favoarea politicului, trebuie să recunoaştem însă că domeniul atrage mai mult, incită, stârneşte curiozitatea, cu atât mai mult cu cât este vorba de o personalitate aflată în toţi aceşti ani în mijlocul evenimentelor, în cercurile restrânse unde s-au luat decizii, s-au prefigurat destine. Şi este justificată orice tentativă de astâmpărare a curiozităţii atât a celui ce formulează întrebările, cât şi a cititorului.
Structura cărţii este diacronică, exact cum m-am aşteptat, începând cu „amintirile”, cu istoria orală a familiei, transfer care-i revine bunicii, ca peste tot unde nepoţii rămân în grija lor, informaţii despre obârşie, despre vremuri neguroase, despre predecesori, familia trăgându-se din vechi colonişti italieni, cum atestă numele şi denumirea localităţii de origine a familiei, aşezarea italienilor, Tălişoara, dar astea contează numai de coloratură transilvăneană. Ceea ce e de luat aminte aici: Markó Béla consideră, în ciuda părerii cvasiunanime, că familia secuiască se organizează în jurul femeii, nu al bărbatului, care e cam hoinar („bunica fusese o viaţă întreagă femeia în jurul căreia gravita totul, ea dirija familia, ea era stăpâna casei. În familiile secuieşti femeia comandă. E doar o iluzie că ar fi altfel. Prietenii, colegii mei din Secuime insistă fără drept de apel, încearcă să mă convingă că este vorba de o comunitate care gravitează în jurul bărbatului. După părerea mea, în nici un caz nu este vorba de aşa ceva, dimpotrivă. Bărbaţii hoinăreau în lung şi-n lat prin lumea cea mare, munceau pe unde apucau, iar femeile răspundeau de familie, o ţineau în frâu”. p. 11), caută de lucru şi la distanţe mari de casă, mulţi au ajuns ca dulgheri, zidari, pietrari sau transportatori şi la Bucureşti, a existat o vreme în care în capitală erau atât de mulţi maghiari încât Bucureştiul era considerat al doilea oraş maghiar ca mărime, fapt neconfirmat de statistici, dar recensământul din 1930 arată că numărul lor era considerabil, aflându-se pe locul al treilea, după români şi evrei (Hencz Hilda, Bucureştiul maghiar. Scurtă istorie a maghiarilor din Bucureşti de la începuturi până în prezent, Editura Biblioteca Bucureştior, 2011, p. 144).
Născut în orăşelul Târgu-Secuiesc, Markó a copilărit într-un mediu excesiv de conservator, dominat de un „naţionalism defensiv” (p. 26), unul care „îi educase pe oameni într-un spirit de un naţionalism aproape de un romantism sălbatic. Era o lume închisă” în care oamenii au identificat „oprimarea cu românii” (p. 25) pentru că „şi experienţele istorice sunt amare” (p. 33). Orăşelul copilăriei s-a dezvoltat ca un loc în care se organizau târguri, „dezvoltându-se ca un oraş al meşteşugarilor. Un oraş al cizmarilor, cum se spune, un oraş al breslelor, inclusiv în ceea ce priveşte arhitectura” (p. 43), în care s-a dezvoltat concomitent şi învăţământul, oraşul având „un gimnaziu de peste trei sute de ani” (p. 43), oraşul în care a turnat Gábor Áron tunurile folosite în revoluţia de la 1848-49. Markó e de părere că ar trebui să se vorbească „mai precaut despre originea secuilor. Nu consider că este util, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere politic, să-i tratăm pe secui ca fiind un popor separat” (pp. 45-46), probabil că originea lor ar trebui căutată în teritoriul maghiar de dincolo de Dunăre, unde „graiul” este izbitor de asemănător cu al lor. „Cred că la ideea vehiculată de unii care consideră secuii un grup etnic separat au condus, în primul rând, deosebirile din domeniul administraţiei, modul particular de organizare, libertăţile specifice, tagma secuilor liberi” (p. 47); „dincolo de o anumită limită, mă irită că se vrea cu orice preţ ca secuii să fie prezentaţi ca o entitate separată.” (p. 49). Teritoriul disputat reprezintă „pentru toţi maghiarii, Ardealul este pământul strămoşesc. Despre cât este sau nu de motivat – se poate vorbi. Din punct de vedere etnografic, al literaturii şi al muzicii populare, au rămas valori care în Ungaria nu au mai putut fi găsite, conservate. În Ungaria, timpul s-a derulat parcă mai repede” (p. 45), „Pentru maghiari, Ardealul este, motivat sau nu, pământul tradiţiilor, răsăritul strălucitor al soarelui. Şi românii vorbesc cu însufleţire despre faptul că Ardealul este leagănul limbii române, dar şi aspectul acesta este doar un mit, la fel cum este în cazul nostru, să spunem, originea hunică. În cultura românească, Ardealul înseamnă într-adevăr apusul, deschiderea europeană. Pentru ei apusul, pentru noi răsăritul.” (p. 46) E de admirat şi apreciat sinceritatea lui Markó atunci când vorbeşte despre Ardeal, despre istoria şi locuitorii lui, o face fără reţinere, nu are tendinţa de a trece sub tăcere aspecte care ar putea stârni puseuri de reacţii resentimentare, o face ca unul care crede că veşnica amânare a discutării problemelor delicate nu duce la eliminarea lor, ci la o acumulare de tensiune. Multe dintre opiniile sale nu sunt pe placul nici unei părţi, probabil, dar ele pot constitui puncte de pornire ale unor dezbateri oneste. În plus, cunoscător fiind al celor două entităţi ale acestui spaţiu bipolar care este Ardealul (care a rămas bipolar după emigrarea în masă a saşilor, dar care îşi va pierde din nou această structurare din clipa în care romii vor reprezenta „un factor cultural şi politic”, p. 36), opiniile sale au o mare deschidere şi empatie, lipsite de intransigenţa celui lipsit de perspectivă asupra celeilalte entităţi.
Ţinutul secuiesc a dat culturii maghiare o seamă de personalităţi culturale, literare, ştiinţifice, istorice, politice, precum Apáczai Csere János, Gábor Áron, Mikó Imre, Mikes Kelemen, Körösi Csoma Sándor, Benedek Elek, Orbán Balázs, Tamási Áron, a căror memorie este cultivată cu pricepere şi pioşenie, constituind totodată şi un îndemn şi ideal pentru generaţiile tinere, ale căror perspective sunt însă tot mai limitate de condiţiile istorice. O întrebare de o sensibilitate aparte pune problema egalităţii de şanse pentru copiii acestui ţinut, şi nu numai, ci al tuturor celor din regiuni izolate, aflate departe de centre urbane înfloritoare, depozitare de cultură. După părerea sa, nu există şi nu se poate realiza această egalitate în raport cu cei din centre unde accesul la educaţie calitativ superioară şi informaţie este la îndemână şi nici nu se poate înfăptui decât cu eforturi extrem de mari. Dar, probabil, se va putea reduce considerabil în viitorul relativ apropiat, cred eu, prin extinderea reţelei de internet şi prin accesul copiilor din mediile defavorizate şi zonele marginale la avantajele pe care le oferă. În plus, bagajul genetic îşi spune totuşi cuvântul, chiar numele înşirate mai sus întăresc acest adevăr, pentru că nici ei nu făceau parte toţi dintre cei ce pornesc cu prima şansă.
Nu ştiu dacă îndrăzneala tot mai evidentă a întrebărilor, care nu ocolesc temele sensibile, problematice, a venit pe parcurs, ca o consecinţă a răspunsurilor dezinhibate, sau a fost o convenţie apriorică, oricum avem impresia că pentru Markó nu există, se pare, teme tabu, intangibile, răspunsurile sunt îndrăzneţe, tranşante, fără echivoc, fără eterna scaldă în apa călduţă a vorbelor, nu se feresc de chestiunile delicate, gingaşe, spinoase, veninoase. Şi nu este vorba numai de curaj, ci de convingerea sinceră că ele trebuiesc discutate, puse într-o ordine de priorităţi şi aşteptări pentru găsirea unor soluţii viabile pentru majorităţi covârşitoare de ambele părţi, atât de covârşitoare încât să domine pentru vremuri lungi vocile veşnic nemulţumite. „Convieţuirea trebuie fundamentată pe parteneriat, pe faptul că suntem egali”, „în viaţa de toate zilele trebuie să căutăm şi să găsim posibilităţile convieţuirii” ca nişte „oameni cu capul pe umeri” (p. 61).
Este binevenită clarificarea pe care o aduce Markó în privinţa cultului neaşteptat şi oarecum împotriva firii de care s-a bucurat o vreme scriitorul Wass Albert, dar şi revirimentul interesului pentru Nyírő József, a cărui reînhumare a provocat un scandal internaţionalizat din motive electorale, iniţiatorii făcându-şi rău atât lor, cât şi scriitorului, al cărui trecut nu poate fi iertat sau şters. Pentru că este zadarnică orice „încercare încăpăţânată de a-i găsi scuze, explicaţii pentru biografia sa, fapte care nu pot fi şi nici nu este permis să fie scuzate. Nu este vorba de interesul lui Nyírő, ci de interesul nostru. Nimeni nu poate fi disculpat din moment ce fusese ataşat de extrema dreaptă sau dacă avusese asemenea perioade în viaţă” (p. 55), chiar dacă scriitorul respectiv are şi câteva scrieri importante în care descrie cu măiestrie viaţa grea a secuilor. Dar Markó nu-l consideră pe Nyírő „un scriitor de linia întâi, e prea exaltat (…) limbajul lui Nyírő este artificial, fals. Nu are umor” (p. 55) în comparaţie cu Tamási Áron, cu care a fost adesea la concurenţă, despre care afirmă lucruri pe care eu însumi le-am afirmat în repetate rânduri, anume că proza lui are toate ingredientele necesare pentru a fi socotită deschizătoare a unui realism magic aparte prin felul în care începuse, „exista o şansă pentru marea proză din Ardeal, dar nu s-a realizat. Ce se spune în legătură cu proza sud-americană, de exemplu, ei bine, ceva asemănător existase şi la noi, dar nu s-a concretizat nimic” (p. 56), iar continuatorul său cel mai înzestrat, Sütő András, împinge limbajul într-o „formă atinsă de manierism” (p. 56), şi faţă de opera lui interesul scăzând extrem de mult într-un timp foarte scurt, însă dramaturgia şi prozele scurte din ultima perioadă în vor asigura un loc peren în istoria literaturii, pe când Wass Albert este sub nivelul tuturor. Romanele lui Tamási, al căror erou central este Ábel, şi cartea lui Sütő András, intitulată Un leagăn roşu pe cer (Anyám könnyű álmot ígér), în traducerea lui Romulus Guga, au reprezentat momente de cotitură, „din motive diferite, fireşte. Ar fi putut constitui temelia pe care apoi să se construiască o întreagă orientare. Ardealul este o regiune în care sunt concentrate tot felul de belele, haos identitar, probleme istorice, credinţe, erezii, diferite tradiţii, religii, culturi. Acest haos minunat, hai să-i spunem astfel, existent în Ardeal, greu îl găseşti în altă parte şi, paradoxal, tocmai din cauza asta arta de aici ar putea fi universală. Este vorba concomitent de haos, de influenţe reciproce şi, totodată, o existenţă separată, dură, din când în când chiar fundamentalistă” (p. 57). Pe fondul reizbucnirii naţionalismului în anii ’90, au fost readuse în spaţiul public autori şi opere care altfel ar fi rămas în sertarele prăfuite ale trecutului, astfel se explică şi cultul lui Wass, născut din nevoia de a umple un gol şi de a crea un bastion de apărare, de a găsi o umbrelă sub care să se adune la un loc cei ce se simt ameninţaţi. Poezii patetice care îndeamnă la ocrotirea, păzirea valorilor identitare are şi Reményik Sándor, care este un poet onorabil câtă vreme se limitează la temele fireşti şi eterne ale poeziei, dar îşi retează singur deschiderea spre universalitate din clipa în care devine tezist, se condamnă să fie vocea unei orgolii rănite ori a unei spaime viscerale. Pentru că a fost cel mai autentic admirator al lui Ady şi s-a străduit cu reuşite remarcabile să-i semene, l-am inclus în amintita mea antologie, cu un număr redus de traduceri, e adevărat, şi i-am tradus ulterior, la cerere, poemele scrise la Valea Vinului, incluse în volumul Ultima casă, dar am refuzat să-i traduc, la solicitări ulterioare, poeziile de tentă patriotardă, cu ton ofuscat. Dar în timp am constatat că poetul se păstrează în conştiinţa publică tocmai prin aceste creaţii minore, dar asta pentru că numai la ele se face apel la întruniri de diverse feluri, restul operei sale rămânând cvasinecunoscută. Aceste clarificări vin să susţină inclusiv ierarhiile mele, stabilite aproape inconştient, doar pe baza lecturilor şi empatiei. Markó a avut şi are posibilitatea de a-şi exprima răspicat şi punctele de vedere „care diferă de opinia publică” (p. 62), dar crede că nu a făcut destul în acest sens, „nu cred că-n anumite situaţii mi-am exprimat opinia personală suficient de persuasiv, de puternic, de accentuat, de consecvent”, însă ar fi refuzat să inaugureze vreo statuie a lui Wass Albert, chiar dacă ar fi fost rugat, spune el, „aş fi declinat o asemenea invitaţie, trimiţând pe altcineva în locul meu” (p. 63), numai că acest refuz personal ar fi implicat Uniunea în aceeaşi măsură, orice reprezentare ar fi girat acordul ei.
Markó Béla mărturiseşte că nu se consideră un om comunicativ, a avut o perioadă când avea complexe de a vorbi în public, handicap pe care a trebuit să-l învingă prin voinţă şi disciplină. Asta în ciuda faptului că atât universul poeziei, cât şi lumea politicului pretind disponibilităţi de comunicare, chiar dezinvoltură. El şi-a dorit de copil să devină poet, a aspirat la acest statut, îşi dorea să fie asemenea unor modele precum Petőfi, Arany, Ady, József Attila, politica n-a fost decât „îmbrăcarea unei uniforme”, „despre aşa ceva este vorba şi-n cazul politicii, porţi o uniformă invizibilă” (p. 66), însă politicul l-a acaparat într-atât încât l-a îndepărtat cu totul de poezie, „am fost complet dominat de politică, n-am simţit nevoia să scriu poezie. Am scris poezie ultima oară în 1995, înaintea unui lung deceniu de tăcere” (p. 67). După acest deceniu de tăcere, recunoaşte franc: „Făcând politică, am produs mult rău naturii mele poetice. După un timp, oamenii nu mai sunt curioşi să afle cum este un politician în interiorul sufletului său. (…) Nimeni nu-i curios să afle ce gândeşte despre dragoste, ură, nici cum simte un politician, dacă-l preocupă sau nu întrebările legate de viaţă, moarte, existenţă, inexistenţă, Dumnezeu şi lume, de credinţă şi necredinţă” (p. 81). „Artistul, scriitorul este egoist, vanitos şi, din când în când, invidios. Invidia este o problemă de moralitate, dar egoismul, vanitatea nu neapărat” (p. 72). „După aproape un deceniu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc urgent să păşesc pe acel podeţ îngust care încă mă conduce înapoi la forma adevărată a exprimării de sine, la poezie, dacă mai sunt în stare de aşa ceva” (p. 73). Şi aşa a venit sonetul, forma fixă care trebuie umplută cu parcimonie, pentru că nu ai la dispoziţie mai mult spaţiu, e un exerciţiu de disciplină, măiestrie, talent. Revenirea la literatură înseamnă în acelaşi timp şi o treptată îndepărtare de politică. În opinia lui Markó, în literatură, în artă, nu prea funcţionează principiul evoluţiei, care ne-a fost inoculat în şcoală, „am ajuns la concluzia că în nici un caz nu-i adevărat că datorită artelor şi literaturii urcăm, din pas în pas, pe scara. Cu toate acestea… aceste clişee există în capul nostru” (p. 102), „pe malul Mării Egee am recitit, pentru a treia oară, Odiseea… şi iar am fost deznădăjduit. Odiseea conţine totul. Odiseu este un veritabil european din zilele noastre” (pp. 102-103). „Arta se schimbă în permanenţă, dar n-aş avea curajul să spun că e o evoluţie. Se schimbă. Atât.” (p. 119). Sunt numeroase alte opinii privind literatura şi artele în general care ar merita să fie evidenţiate, dar spaţiul nu ne mai permite. Dar singurul lucru important este că aceste confesiuni vin după lungi perioade de decantări care le-au conferit calitatea cristalului.
Am insistat mai mult asupra literatului, deşi nici în acest interviu n-a fost privilegiat, pentru că politicianul a acaparat şi aici partea mai mare a spaţiului, dar despre el voi spune mai puţine, el este mult mai cunoscut decât poetul. Măcar din când în când să ocupe locul secund. Politicianul este un om cu discurs bazat pe şabloane, „vorbeşte întruna despre cei o mie de ani pe care-i avem în spate, despre cei o mie de ani pe care-i vom zidi în viitor, cu toate că politicianul trăieşte în prezent, într-un prezent în care de cele mai multe ori se foloseşte de diferite tactici. Cel mult speră că zideşte viitorul, că pune bazele unei structuri durabile, apoi, la un moment dat, îşi dă seama că în lumea politicului care-l înconjoară este vorba, de fapt, de tehnicile privind obţinerea şi păstrarea puterii” (p. 77). Nici când este vorba de politică, Markó nu este genul hipersecretos, aproape că nu există întrebare la care să nu răspundă franc, fără ocolişuri, nu se ascunde nici în spatele atât de des invocatelor secrete de alţii, nici nu urmăreşte să devină mai misterios, posesor al unor adevăruri care rămân pentru totdeauna apanajul celor aleşi, el este politicianul interesat de probleme identitare, a făcut o „politică de reprezentanţă etnică” (p. 78), de conservare a identităţii maghiare, a „felului în care se poate crea o relaţie între cele două etnii, astfel încât să rezulte o convieţuire bazată pe libertate şi egalitate” (p. 77).
Răspunsurile la întrebările care vizează societatea şi domeniul politicului detaliază „sincer şi cinstit” o multitudine de evenimente şi nuanţe, dedesubturi şi manipulări, inventariază o sumedenie de lucruri cunoscute pentru noi, cum ar fi naţionalismul ceauşist, retorica fascistoidă, antimaghiarismul, antisemitismul, antiminoritarismul, intoleranţa faţă de orice fel de alteritate, vânzarea evreilor, a saşilor etc., însă chiar dacă ar putea părea plicticoase pentru generaţia matură, cititorul din alte arealuri, care n-a fost constrâns să le îndure, să le trăiască pe propria piele, n-ar înţelege o seamă de evenimente, întâmplări, consecinţe, atitudini dacă nu i-ar fi explicate. Uneori păcătuim tocmai prin asta, considerând că aceste lucruri sunt cunoscute, fără să ţinem cont că deja începem noi înşine să le uităm, să le depozităm într-un ungher de memorie de parcă nu s-ar fi petrecut niciodată, iar ceea ce ajunge la generaţia tânără, mai ales cea născută după ’89, pare să sufere ciobiri de veridicitate ori să i se imprime suspiciunea de exagerare. În istoria recentă, manipularea informaţiei este facilă şi chiar se recurge la ea în slujba unor scopuri politice, electorale, administrative sau patrimoniale. Markó se pronunţă cu o fermitate tăioasă despre personalităţi controversate ale prezentului, cum ar fi Tőkés László şi Orbán Viktor, despre evenimentele tragice din 19-20 martie 1990, despre naţionalismul unora şi altora. În ce-l priveşte pe Tőkés, spicuirile din opiniile lui Markó îl aşează pe fostul pastor într-un portret extrem de precis, cu tuşe groase, aproape de caricatură: „a fost întotdeauna, deci şi atunci, şi acum, un om închis, care nu s-a putut integra în nici un fel de cadru”, „nu pot să cred că ar fi fost un revoluţionar convins. Pur şi simplu, n-a putut să se integrez nici măcar în ierarhia propriei eparhii” (p. 170). „Rolul lui Tőkés nu fusese chiar atât de complicat cum încearcă unii să-l prezinte. Să ne înţelegem din start: a dăunat enorm întregii comunităţi maghiare din Ardeal prin faptul că a risipit capitalul moral şi politic de care făcuse rost prin asumarea rolului de la Timişoara”, „nu face faţă rolului de lider” (p. 171), „s-a dovedit slab pentru rolul pe care i-l oferise istoria” (p. 172), o umbră palidă a altor opozanţi din Europa, cum ar fi Havel, de pildă, „Tőkés, pur şi simplu, şi-a irosit şansa, iar eşecul lui a fost o consecinţă directă a personalităţii sale”, „din el a lipsit complet empatia. Tot timpul avea pretenţia ca alţii să-l înţeleagă, dar el nu era dispus să înţeleagă pe nimeni, nici măcar să asculte. Aşa este şi în prezent” (p. 173)
În ce-l priveşte pe premierul ungar, prieten al lui Tőkés, consideră că „Orbán într-adevăr merge într-o direcţie fundamentalistă. Orbán este omul schimbărilor, dar nu al acelor schimbări pe care eu le-aş considera benefice pentru Ungaria. El vrea o societate autarhică, el vrea ţara înapoi într-un trecut falsificat (…) o întoarcere în trecut. Dorinţa asta încăpăţânată de a merge înapoi, în lumea interbelică, în cea a găitanelor şi a mănunchiurilor de colilie… o consider extrem de periculoasă, mortală… Orbán se vede clar că se cramponează să meargă undeva înapoi, dar am impresia că nici el nu ştie unde anume” (p. 177), a făcut din politică o ambiţie personală, ceea ce se sfârşeşte, de regulă, cu intransigenţe şi suspiciuni morbide care conduc spre prăbuşire.
Zilele din martie sunt discutate pe larg. Citez numai câteva extrase: „S-au ciocnit două etnii şi două concepţii diferite. Două proiecte diferite privind viitorul”, totul ca urmare a unor manipulări care au început cu mult înainte, „totul s-a transformat într-un război civil local” (p. 186), dar, din fericire, raţiunea rece a învins, ajutată, se pare, şi de spaima de ce ar putea urma dacă nu se pune capăt imediat nebuniei declanşate cu iresponsabilitate criminală.
Şi se vorbeşte despre multe alt lucruri, din toate conturându-se o personalitate complexă, nu lipsită de contradicţii, dar care tânjeşte după armonie. Această carte îl prezintă pe Markó în reflectarea propriei oglinzi, e o imagine lucidă despre sine, credibilă, fără accente pătimaşe, acea zugrăvire pe care artiştii plastici o numesc autoportret. Unul reuşit.
*
Pentru cititorul român, căci pentru carte nu mai contează, trebuie să întăresc informaţia pe care i-am dat-o în câteva rânduri, să nu creadă cumva că am fost superficial: Szilágyi Domokos a murit în 1976, şi nu 1977, cum greşit apare în carte la pagina 139.
__________
* Kőrössi P. Józesf, Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate. Traducere şi note de Anamaria Pop. Traducerea poemelor inserate de Paul Drumaru. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014, 299 p.
[Vatra, nr. 1-2/2016]
KOCSIS Francisko – Poeme
After you, mister Coleridge
Ţin minte totul până la amănunte care ar putea să pară
pură invenţie pentru orice sceptic, nu şi pentru mine,
pentru că eu am avut parte de cea mai mare uimire
în după-amiaza aceea târzie,
la ora când lumina deschide privelişti fantaste,
ne-am pomenit brusc alături, aproape umăr la umăr,
mergând în aceeaşi direcţie nu foarte clară,
el ţinea în mână un trandafir din soiul peace
ce-şi schimba nuanţa petalelor grele în roşcat pal
şi galben de lumină filtrată ca un ten
colorat de emoţii, gânduri, senzaţii, pudoare –
şi i-am vorbit curat, fără accent şi fără greşeală
într-o limbă pe care n-o cunoşteam
şi-n care n-am mai comunicat niciodată,
era atât de curtenitor şi de distins încât îmi părea
prea fragil pentru o boemă atât de îndelungată,
dar mă înşelam, pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit
vreodată să agreseze seninătatea aceea de zeu,
n-ar fi cutezat să tulbure alura de arhanghel;
în timpul acesta scurt, ne-am apropiat de locul
acela ce părea o intrare, cu cuvinte rostite
întâia oară în viaţă l-am poftit s-o ia înainte:
After you, mister Coleridge, după dumneavoastră,
e o mare onoare să vă-nsoţesc în acest vis,
să trecem împreună prin această poartă
ca un univers întredeschis…
Abia dac-am terminat ce-avem de zis şi am sărit
din aţipeală buimac, răvăşit:
în vaza de pe masă aveam un trandafir alb
identic întru totul cu cel din mâna lui Coleridge
şi pe jos o petală cu vagi nuanţe galben-rubinii.
Cârteală
Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele
şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte;
sunt convins fără urmă de îndoială că înţelegerea ta
nu va descreşte pentru nimicuri pământeşti
nici dacă ele sunt ticălos de neprietenoase cu tine
în momentele de supărare, când nu doar cuvintele s-au tulburat
în felul lor prostesc de şicanare,
ci chiar în inimă m-am poticnit, la pietate am făcut infarct;
nu fi supărat, Doamne, că şi gândurile o iau razna
uneori după suflet ca nişte biete animale speriate
de furtună şi de lipsa unui ocol care să le ţină laolaltă,
ţine cont că nu-i uşor să te stăpâneşti când te frigi prea des,
de prea multe ori ai impresia că eşti tratat
ca unul care o dă în mod repetat în bară;
nu fi supărat pentru răbufniri, revolte, reproşuri, acuze
şi alte tertipuri de-a fi băgat în seamă
când sunt la strânsoare şi vreau să-ţi pese răspicat,
căci în afară de cârteala mea – oricât de mare –
aici n-ar trebui să intre-n discuţie nici o altă supărare
ori vreun alt fir de despicat.
Am văzut un cimitir…
Am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui,
de parcă la iluminatul din anul trecut
toţi viii s-ar fi dus cu buzunarele pline de seminţe –
sau poate vreun sucit, vreun rebel mânat de-un straniu gând
ori tulburat presentiment a semănat lumină;
am văzut un cimitir invadat de floarea-soarelui –
printre stâlpii funerari, un lan de lumânări
pâlpâite uşor de adierea dimineţii – părea aproape un ison
foşnetul de frunze şi glasul ierbii pe pământ,
părea de-a dreptul peisajul fantastic de dedesubt
împins afară, la vedere;
ai fi zis că mai mult decât văzutul se află dincolo de flori,
mai mult decât ştiutul în ceea ce întrece uluirea,
făcând din fantezie un simplu amănunt,
făcând din suflet un vajnic gură-cască –;
o, cu ce neînchipuit fior metafizic a reuşit un zăpăcit,
un hoinar mâncător de seminţe
să lege între ele lumi despărţite de morminte
Înserare lină
În pragul amurgului, tăcerea dintre arbori
e linişte sau resemnare?
Pe-un buştean putred cotropit de licheni
şade un bătrân ostenit, fără vlagă,
şi-a pus clopul alături
şi pufăie pierdut din lulea;
atât de lin îl cuprinde înserarea
de parcă s-ar teme de la geana jarului
să nu-şi aprindă pulpana,
să nu strice cu graba petala amară de cicoare
răsfrântă-n albastrul de fum.
Un ţipăt de pasăre clatină aerul umbros,
adierea stârneşte un foşnet de tun –
bătrânul şterge cu batista muştiucul de os,
se ridică anevoie şi porneşte spre liziera
aflată la câţiva paşi depărtare,
dar îl întrece întunericul pe cărare.
Lampyris noctiluca
Oho, ce luciu rece de cuţit ori de alt metal ascuţit
sclipeşte noaptea pe cărarea ca un şarpe descolăcit,
lumina puţină întoarsă din drum înfiorează
orice călător prin ţinutul ce pare bântuit,
nimeni nu se-aventurează să afle cine luminează locul
c-un felinar şi ce caută cu-atâta obstinare
tocmai în locul în care nici ziua nu găseşti
mai mult de câţiva ciulini şi câteva smocuri de iarbă
adăpostite de tufa de măceş;
omul fascinant de pastelul nocturn,
citit şi răscitit de departe de lună,
îşi trimite imaginaţia să vadă ce se întâmplă
şi să pună-n poveste ce-a aflat,
dar nu-l poartă nimeni, se poartă singur,
un ghem de licurici se rostogoleşte înainte şi-napoi
într-un fantastic, încins dans nupţial,
se opreşte din când în când ca un om care caută ceva
pierdut mai înainte sau mai dinainte de fi
nevoie să se facă lumină,
pâlpâie apoi ca suflat de-o adiere fără vlagă
şi se-ntoarce de unde-a plecat,
stăruitor ca o obsesie,
ca un gând neînduplecat.
Eu n-am ce să-i spun lui Richard
Eu n-am ce să-i spun lui Richard, iar ce-mi spune el
ori e şaradă, ori aiureală pură,
cuvântul lui îmi pare un strigăt anemic
de târgoveţ păcălit la marfă de geambaşi abili
ori tras pe sfoară de saltimbanci de duzină,
nici tragicul negru nu mă convinge că-l resimte,
încearcă să-mi arate terifiantul hău de disperare
în care se zbate stârnind vârtejul de ecouri,
dar eu nu văd decât tărăboiul pe care-l face
un ins care ar trebui să fie un pic mai la locul lui,
să-şi respecte cât de cât blazonul;
cred că are motivele lui, dar n-am ce să-i spun –
eu stau şi aştept în alte culise,
sunt tăcut, senin şi joc rolul altui nebun.
Octombrie 2015, ziua 5
Când am trecut în seara aceea ploioasă de octombrie
prin centrul oraşului,
am văzut deodată vitraliile puternic iluminate
de la Palatul Culturii şi m-am oprit în loc la vederea
umbrei dense cocoţate pe pervazul umed, alunecos;
îmi părea că privirea îmi joacă feste, m-am frecat la ochi
şi i-am mijit cât am putut de tare,
căci nu puteam crede cu nici un chip că acolo sus
ar fi putut ajunge ceva apropiat de-o formă de om,
credeam că lumina din interior aruncă în afară
o pată atât de bizară şi abia perceptibil mişcătoare,
dar atunci uluirea a devenit şi mai mare, când am văzut
că în basorelieful de dedesubt s-a produs o schimbare
nu imposibilă, dar cu totul năucitoare,
căci micul Bolyai a fugit de la ora de geometrie,
s-a căţărat pe pervazul lat şi printr-o crăpătură
a nobilei sticle trăgea cu ochiul la cei adunaţi în sală;
după cum şi-a înălţat capul, mi-am dat seama
că blajinul tată ştia ce face ştrengarul, dar nu-l certa
pe absent, îl lăsa să-şi contemple vedeniile,
să se ducă-n timpul ce va fi cât mai departe
şi aştepta să-i povestească şi lui despre lumea de apoi
cu ştiutul amestec de gravitate, şagă, ironie şi candoare;
Doamne, cum ploua, ce de şiroaie
stricau văzul în fiecare clipă,
dar ce bine totuşi că am putut să-l văd căţărat acolo sus
şi-apoi din nou la locul lui, în bronzul de sub cornişă.
Omul
Ca să nu fie copleşit de singurătate,
omul deapănă amintiri
în toate limbile.
[Vatra, nr. 10-11/2015]
Ioan Radin, prozatorul care vine (după ce s-a dus) (2)
Cornel MORARU
Incursiuni în cotidian
Proza scurtă a lui Ioan Radin se inspiră programatic din realitatea imediată. Personajele sunt reale, doar numele par schimbate, iar întâmplările trăite, cele mai multe, sunt aventuri, instantanee de viaţă, decupate dintr-un cotidian amorf, lipsit de identitate. Eroii nu au pregnanţă individuală şi nici destin, duc o existenţă nivelatoare, cenuşie, într-o lume fără sens, mânaţi de aspiraţii mărunte, vitale, dar şi de forţe obscure, mai presus de voinţa lor. Par duşi oarecum la întâmplare de valul imprevizibil al vieţii. Desprinşi total de istorie, adeseori se fac însă aluzii şi trimiteri la evenimente şi stări de lucruri care au schimbat, într-un fel, cursul firesc al societăţii într-o anumită perioadă istorică recentă. Oricum, mai puternică şi mai devastatoare decât tăvălugul istoriei se dovedeşte a fi până la urmă viaţa însăşi scrutată în aspectele ei de rutină zilnică. Indiferent de procedeele folosite, de la ironie la tabloul realist descriptiv, efectul imediat constă în demitizarea eroicului, într-un orizont de viaţă limitat, în care valorile morale sunt în fiecare clipă ameninţate.
Mai ales în prozele din volumul Aventurile tânărului Serafim, cotidianul e perceput ca o fatalitate, iar concizia notaţiei vine din modul de a fi al personajului, care duce o existenţă retractilă, discretă. Masca somnolenţei ascunde refuzul acestuia de a se supune oricărei convenţii anihilante. Autorul observă cu fineţe ceea ce de obicei e de neobservat: ticurile inconştiente, locurile comune cele mai vitale. Pe acestea le vedem propriu-zis şi devin ridicole de-abia când ne distanţăm suficient de ele (şi de noi înşine) în amintire sau privindu-le dintr-un unghi moral, exterior. A şti să le vezi direct, fără nici un fel de mediere, e într-adevăr un lucru insolit, o aventură a scriitorului însuşi, mereu în formare şi căutare de sine. El îmbină condiţia observatorului imparţial cu poziţia celui care deja a trecut prin experienţe similare sau identice. Cu alte cuvinte, contemplă detaşat şi în acelaşi timp reconstituie trecutul, într-un mod nelipsit de fervoare şi dramatism. Chiar şi aşa-zisul jurnal pare mai mult o reconstrucţie lucidă, cu „sens”, din fragmente disparate, aproape fără nicio legătură cu momentul redactării (a doua trăire şi de fapt cea autentică). Din cauza aceasta mai toate prozele din volum au un subtext contorsionat şi un ritm destul de abrupt, non-epic. Oamenii îmbătrânesc repede, ca tânărul Serafim, sunt captivi neputincioşi ai propriilor obişnuinţe. Starea generală de spirit e prostia bonomă, care nu face niciun rău nimănui, oricât de contagioasă. În felul ei, chiar şi bătrâneţea e mai mult o stare de spirit. Doar soţii Kuhinski o reprezintă tipologic (şi biologic), în varianta ei ramolită şi egoistă. Textele lui Ioan Radin sunt concise, paradoxal detaşate de materia lor, deşi se insinuează puternic de fiecare dată lectura „vizualizată” – de obicei, cuvintele având ca suport instantaneu gestul. Magazin universal, prin gratuitatea subiectului, ca şi prin notaţiile colaterale de regie, pare a fi un scenariu de film mut, parodiat. Într-o proză ca a lui Ioan Radin, unde textul e totuşi lucrat până la cele mai mici detalii, cuvintele se uită poate repede – gestica eroilor niciodată. Ca procedeu, autorul preferă satira indirectă (mai blândă, cehoviană), aglomerând detalii eufemistice în jurul unei idei morale.
Dar reuşita deplină a acestui volum se dovedeşte a fi personajul. Serafim e aventurierul inocent al absurdului cotidian, mai bine zis victima neajutorată a acestuia. El nu aparţine unei tipologii anume, cu toate că e funcţionar de profesie (înscriindu-se într-o lungă serie de personaje similare în tradiţia prozei scurte româneşti). De la început existenţa lui pare serios diminuată de automatismele incurabile ale preocupărilor de fiecare zi, de singurătate, de bunele dispoziţii trecătoare, care-l afundă şi mai mult în anonimat. Pe scurt, duce o existenţă retractilă – între a dormi şi a trăi fără scop. Străbate locuri, medii în care numai prezenţa fizică îi este resimţită ca obligatorie, nu şi fiinţa sa. Mai în glumă, mai în serios într-una din schiţe dispare cu totul, spre stupefacţia celor prezenţi (Passer domestica). Apoi moartea acestuia n-a mai mirat pe nimeni. Cu un paradox ironic al autorului vom spune însă că „Serafim nu se teme de moarte. El este nemuritor”. Cel puţin în acest punct, satira minimalizează moartea însăşi, încercând să dea sens unei existenţe umile derulate sub semnul eşecului şi inadaptării. Este o ultimă formă de inconformism existenţial şi moral, sub masca dezeroizării, tot mai vizibilă de la caz la caz. Mesajul ar fi că moartea, ca şi conştiinţa, îi poate face laşi, uneori, pe oameni fără voia lor – într-o lume complet întoarsă pe dos.
Tot de domeniul prozei scurte aparţine şi volumul Schiţă de portret, care cuprinde „bildungsnuvela” cu acelaşi titlu şi un fals „jurnal de călătorie”. Ioan Radin stăpâneşte admirabil arta fragmentării discursului epic. Toată proza lui pare constituită din fragmente, încât fiecare secvenţă din aşa-zisa nuvelă sau din jurnal poate fi desprinsă din context şi citită autonom. În felul acesta textul câştigă în substanţă, în densitate, sunt eliminate părţile redundante şi de umplutură, pentru a reţine numai ce este cu adevărat semnificativ şi relevant epic. Acest procedeu imprimă un dinamism special, evitând expunerea narativă liniară, rigid fixată în anumite coordonate schematice de timp şi spaţiu. Se înţelege că, în asemenea condiţii, naratorul are o mai mare libertate de invenţie, în timp ce cronologia nu prea mai contează, nici în schiţa de portret (un fel de amintiri din copilărie) nici în jurnal. În schimb, este clar pusă în evidenţă, aproape cu ostentaţie, ideea de ciclicitate a existenţei.
În „schiţa de portret” datarea se reduce la menţionarea schematică a unor ani sau anotimpuri, la mari intervale de timp, ca într-o fişă biografică (evident, incompletă). Dincolo de efectul ironic scontat, trebuie spus că e prea puţin pentru a realiza o reconstrucţie minuţioasă, exactă, realistă. Nu aceasta e însă intenţia. Sunt evocate doar momentele cele mai intense, adevărate nuclee epice, într-o scriitură densă, apăsată, semn că protagoniştii – împreună cu autorul, transformat el însuşi în personaj – mai pun încă preţ pe consistenţa cuvântului bine strunit în frază, faţă de vorbăria goală prozaică (tentantă la alţi prozatori din epocă). E un prim pas, dar unul decisiv, de la realitatea imediată spre o transpunere a biograficului într-un registru mai concentrat, cvasificţional. Rezultatul nu e doar o „schiţă”, o eboşă a realului, ci o imagine mult mai complexă, impresionantă prin adevărul de viaţă dezvăluit. Naraţia nefiind liniară, mai rămâne destul loc de citit şi printre rânduri. Nucleele epice sunt fixate până la urmă într-un cadru viu, alcătuind în succesiunea lor cronica de caleidoscop a unor medii şi stări de spirit familiare, pe care eroul le-a cunoscut şi trăit în copilărie şi adolescenţă şi care fac parte acum, în momentul istorisirii, din fiinţa sa cea mai intimă. Deşi apariţii ocazionale, multe alte figuri (părinţii, bunicii, mătuşi, unchi, prietenii de joacă şi aventuri, oamenii din cartier) care se perindă prin faţa noastră îşi dezvăluie cu discreţie, aproape involuntar, profunzimea umană şi condiţia precară de existenţă.
Din secvenţele care compun „schiţa de portret” se desprind câteva, putând fi dezvoltate separat, cum ar fi vacanţele petrecute la bunici, palpitantele aventuri cu prietenii când mergeau la furat struguri din grădina unui aşezământ bisericesc („la pope”) sau alte scene cu vecinii din cartier sau întâmplări de familie, mai ales veştile proaste despre rude apropiate, în acele vremuri tulburi când oamenii dispăreau uşor de acasă şi unii dintre ei nu se mai întorceau niciodată. Toate acestea lasă traume adânci în memoria copilului. Frica, nesiguranţa, mai mult decât teama de necunoscut şi curiozitatea firească de a descoperi lumea, se insinuează treptat în sufletul inocent al copilului, odată cu pericolul de a i se imprima o viziune deformată asupra lucrurilor. Dar absolut antologic e fragmentul „Stan şi Bran la Lyra!”, datat 14 iulie 1961, adevărată capodoperă de proză scurtă, prin concizia notaţiei şi forţa vizualizării scenice. Textul, de numai câteva pagini, ar merita reprodus integral. Spune mai mult decât zeci şi sute de alte scrieri pe teme asemănătoare. După ani de zile când s-au văzut numai filme de război şi propagandă comunistă, se anunţă un film cu Stan şi Bran. Mai întâi e un zvon, apoi apar indicii indubitabile că chiar va rula pelicula la grădina de vară a cinematografului şi, în sfârşit, spectacolul propriu-zis cu puhoiul de lume care dă năvală, nemaiţinând seama la un moment dat de nicio oprelişte. Se creează un moment de haos, din care răzbate doar forţa râsului de pe ecran, asociată cu imaginea epopeică a vârtejului de trupuri rotindu-se de la un zid la altul al incintei, „un curent care începe să târască după el tot ce întâlneşte în cale”. În mintea copilului acesta e poate primul semn – încă neconştientizat pe deplin – al dezgheţului ce urma să vină. În numai câteva pagini, repet, textul rezumă o mentalitate şi o întreagă epocă, în care începe să adie vântul schimbării.
La fel de incitant este şi „jurnalul de călătorie”, redactat în aceeaşi manieră fragmentară, fără indicaţii precise de timp şi de traseu, deşi ruta cea mai la îndemână pare a fi Timişoara – Arad – Tg. Mureş, iar de aici în toate direcţiile posibile. Formula epică a jurnalului e mai mult un pretext pentru a scruta lumea cu un ochi atent, cât mai aproape de realitate. Surprinde în imagini cu valoare de document buluceala din gări şi de pe peroane, mizeria din tren şi hoteluri, dar şi destule întâmplări mai luminoase cu oameni interesanţi, mai ales copii şi tineri. Nu lipsesc nici unele momente de destindere în natura superbă vindecătoare de traumele sociale şi morale. Efectul final e mai degrabă unul dramatic. Avem impresia, împreună cu autorul, că ne zbatem neputincioşi într-o lume privită mai mult în negru şi din care, în orice direcţie am lua-o, nu mai ştim cum să ieşim.
Textele lui Ioan Radin se citesc şi astăzi cu un interes viu, parcă n-ar fi trecut atâtea decenii de când le-a scris şi publicat. E regretabil că în jurul acestui excelent prozator, mereu exigent cu sine însuşi, s-a aşternut o atât de lungă şi nemeritată tăcere.
***
Nicolae OPREA
Prozatorul echinoxist
Născut în 2 ianuarie 1945, la Timişoara, Ioan Radin/Peianov trebuia să se numere (nu doar prin vârstă) printre studenţii întemeietori ai revistei. Din nu ştiu ce pricini existenţiale, însă, ajunge ceva mai târziu la Filologia clujeană şi se încadrează în a doua promoţie redacţională, alături de Vasile Sav, I. Maxim Danciu (trecuţi şi ei în lumea umbrelor), Ion Marcoş (cronicarul pierdut în ceaţa londoneză), Adrian Grănescu, Ştefan Damian ş.a. În 1972, când îndrumătorul nostru spiritual Ion Pop procedează la a treia înnoire a redacţiei, obligat de ritmul precipitat al studenţiei, l-am găsit pe Ioan Peianov în funcţia onorantă de secretar general de redacţie. Uşor distant faţă de noii veniţi, „bătrânul” Ioţa – cum i se spunea între prieteni – părea înconjurat de un aer de mister derivând din traiul lui boem. A urmat un gen de impact la nivelul situaţiei sale universitare şi, datorită aceluiaşi Ion Pop, va ajunge redactor la Vatra din Târgu Mureş. Aveam să-mi dau seama mai târziu, la întâlnirile aniversare ale Echinoxului, că dincolo de aparenţa glacială a solitarului se găsea un om generos, cu darul prieteniei sincere, fără nici un complex al marginalizării.
La Echinox, s-a impus la începuturi prin traducerile sale, din literatura sârbă îndeosebi (Vasko Popa, Miodrag Pavlovici), sub numele său real, Ioan Peianov. În proză, debutează prin 1971 cu simple schiţe în contur realist despre fiinţe şi fapte anodine. A urmat o serie de povestiri experimentale, voit schematice, în care tânărul prozator exploatează absurdul cotidian, aşa cum apare, de pildă, într-o „idee de scenariu” intitulată Magazinul universal. Ioan Radin îşi găseşte cu adevărat timbrul epic adecvat structurii sale intelectuale atunci când inventează un personaj aparent angelic, dar banal în fond, din categoria „omului fără însuşiri” al lui Musil, pe care îl botează persiflant Serafim.
Tânărul abulic şi bântuit de somnolenţă este aşezat în centrul acţiunii care unifică prozele scurte din volumul de debut, Aventurile tânărului Serafim (1976). Deşi trăieşte într-o comunitate firească, Serafim iese din comun prin aptitudinea de a dormi adânc, oriunde şi în orice moment al zilei: „Nu de puţine ori adormise în tramvai, în faţa televizorului, în faţa unei vitrine, în şedinţă sau pur şi simplu dormise în mers. De obicei îşi continua activitatea pe care o desfăşurase în momentul adormirii, dar cu ochii închişi, cu capul aplecat într-o parte; nu mai vedea şi nu mai auzea pe nimeni, devenea mut şi insensibil”. Relatarea naratorului, imparţială la prima vedere, este irizată de o ironie, i-aş spune, afectuoasă. Inerţia personajului – asemănător întrucâtva cu Meursault al lui Albert Camus – nu este, însă, totală. Ca şi străinul camusian, serafimul lui Radin trăieşte absent alienarea, agresat de banalitatea absurdă. El iese din abulie în urma unui fapt mărunt, fiind iritat de zgomotele uşii de la intrarea în bloc, trântită de copiii vecinilor, întrerupându-i somnul. Spre a se răzbuna, Serafim trânteşte şi el asurzitor uşa apartamentului, dar replica vecinilor este promptă, cu aceeaşi măsură. În deformarea parodică a prozatorului, scena devine memorabilă. Exagerarea reacţiilor este condusă până la limita catastrofei. În timp ce eroul e copleşit „de o tristeţe imensă”, zidurile interioare se dărâmă sub vibraţiile zgomotelor de uşi, transformându-i apartamentul într-o ruină.
Timp de mai bine de un deceniu, aproape inexplicabil, prozatorul dispare din circuitul editorial. Refugiindu-se în traduceri, îşi caută aievea afinităţile spirituale. Nu întâmplător ajunge la opera unui scriitor avangardist rus cu destin tragic, Daniil Harms (1905-1942), unul dintre precursorii literaturii absurdului, care a murit de inaniţie într-un lagăr bolşevic. Ioan Radin/Peianov, atras şi el de viaţa ca spectacol absurd, realizează, după ştiinţa mea, prima traducere din proza satirică a lui Harms: Un spectacol ratat, în 1982.
În a doua carte (şi ultima), Schiţă de portret (1988), apărută la distanţă enormă de la debut, înclinaţia lui către parodie, complinită de satira incisivă, devine evidentă şi definitorie. Cele două părţi ale Schiţei de portret constituie modele de literatură parodică. În proza care dă titlul volumului – prevăzută cu un subtitlu în ton: bildungsnovelă –, Ioan Radin parodiază romanul formării personalităţii, iar în partea complementară diaristică, Jurnal de călătorie, caricaturizează formula memorialului de călător pe meridianele lumii. Intenţia parodică e sugerată de la începutul pseudoromanului, când se aproximează naşterea eroului: „1943-1948. Data exactă a naşterii rămâne incertă”. Dar se adaugă insidios: „Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie. Oricum, suntem încă departe de practica zilelor noastre, când orice produs, bunăoară orice gem de fructe sau orice cutie de conservă, are imprimată data precisă a fabricaţiei”.
Prozatorul se fixează strategic în postura martorului obiectiv al destinului, deloc excepţional, al personajului. El mimează nararea imparţială, prin prisma naratorului neutru care notează scrupulos tot ce se întâmplă cu eroul său („Din această perioadă mai trebuie notate…”) sau afişează documentarea exhaustivă de cronicar al unei vieţi: „Nu s-au păstrat nici un fel de date în legătură cu anul precedent. Se pare însă că persoana de care ne ocupăm…” Naratorul e omniprezent, ca un supraveghetor vigilent, urmându-şi îndeaproape personajul: „Iată-l deja pe tânărul nostru…”; „Iată-l pe Mihai în coloană…” ş.a.m.d. Dar convenţia Bildungsromanului este, în mare, respectată. Destinul lui Mihai Mihai este urmărit de la primii paşi în viaţă până la adolescenţă; naraţiunea întrerupându-se brusc în toamna anului 1961. Prin eşantioane de viaţă, secvenţe uşor schematice, dar precis conturate, se fixează toate etapele specifice vârstei: educaţia şcolară, relaţia cu părinţii, vacanţa la ţară la bunici, iniţierea erotică, prieteniile etc. Bine conturat este grupul de prieteni format în jurul grădinii de vară a cinematografului „Lyra”, dintre care se desprind tipologiile Doban şi Iancu. Aplicaţia satirică devine pregnantă, însă, când sunt vizate aspectele sociale: viaţa promiscuă de cartier, cearta în familie sau moartea cotidiană.
Schiţă de portret depăşeşte şablonul naraţiunii duios-evocatoare mai cu seamă prin câteva scene sociale – în genere, scene de masă –, cum e, de pildă, revelaţia copilului din timpul unui miting gigantesc din vremea proletcultismului. Şcolarul „încă analfabet şi apolitic”, bucuros de întâlnirea cu Stalin, este dezamăgit până la plâns când realizează că „mareşalul” este un simplu panou: „Tovarăşul Stalin, mulţumit pesemne de liniştea mormântală pe care a produs-o, se apropie încet, zâmbeşte blajin, a ajuns deja la capătul străzii şi imediat o să intre în piaţă. E îmbrăcat într-o manta militară. O pulpană a ei a ridicat-o vântul şi o ţine aşa, îndoită-n sus, şi chiar mersul tovarăşului Stalin e cumva nefiresc. Şi deodată lumea începe să aplaude şi să scandeze: Sta-lin! Sta-lin! Însă o pală de vânt năbădăioasă îl înclină pe tovarăşul Stalin într-o parte, îl întoarce cu spatele spre piaţă: se vede schelăria de stinghii care susţine uriaşul portret în mărime (supra)naturală. Deci nu este decât un panou, tăiat în traforaj, decupat dintr-o bucată mare de placaj. Deci nu este Iosif Vissarionovici în persoană, bunicuţul cu zâmbet atât de blând pe faţă. Ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare”.
Cu aceeaşi ironie subtextuală (şi adresă politică mascată) este reconstituită, în registrul viziunii colosale, scena burlescă a îmbulzelii generale de la cinematograful de cartier, când se proiectează un film cu Stan şi Bran, după seria nesfârşită a filmelor de război: „Hohotele iau amploare, grădina vuieşte, deodată un pârâit discret şi constant se transformă în trosnet şi craca uriaşă a unui tei se rupe şi se prăvăleşte cu tot cu spectatorii de pe ea peste cei din bănci, cei căzuţi rămân pe loc, craca este împinsă la margine şi luată de şuvoi, victime nu se semnalează deocamdată, lumea de pe bănci se strâmbă de râs, se leagănă ca lanul de secară în bătaia vântului, ce contează o mică zgârietură acolo, când pe ecran, iată, cei doi încearcă să găsească ieşirea din labirint, Bran crede că are două perechi de mâini, hohotele se ţin lanţ, se mai aude un pârâit prelung şi gardul din dreapta, înţesat de cei ce stătuseră până acum ascunşi în tufe se prăvăleşte spre Lyra, dinspre grădina vecină dă buzna un alt puhoi care confluează cu cel existent şi se formează un alt vârtej care dislocă chioşcul de răcoritoare şi-l duce până sub scara cabinei de proiecţie unde se împotmoleşte, vârtejul culcă şi înghite şi scara cu cei douăzeci de spectatori care dispar în valuri, urneşte şi căruciorul bătrânului şi el în sfârşit vede scena în care cei doi se amuză stropind cu sifonul tabloul decanului în dreptul căruia stă decanul însuşi. Dar imaginile de pe ecran pier, se aprinde lumina şi pe platforma scării cabinei de proiecţie apare operatorul şef care se adresează publicului, spune ceva cu asprime, dă din mâini, publicul fluieră şi huiduie, nu se aude nimic din ce spune vorbitorul, se mai aude un trosnet puternic şi peste grădină se abate un ropot cald, de vară, operatorul se retrage în cabină şi proiecţia continuă, ropotul este torenţial, dar ce contează, publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă”.
Cu două mostre de umor involuntar preluate de la Vasile Alecsandri şi fixate în motto („Drumul de fer este un zmeu/ Ce trece munţii în zborul său” etc.) se deschide aşa-zisul Jurnal de călătorie. Dedublarea auctorială funcţionează conform normelor speciei. Într-un timp oarecare (memorialul fiind nedatat; cel mult, se indică exact orele), un eu anonim hoinăreşte ca un picaro prin ţară către o destinaţie imprecisă. Şi notează atent tot ce vede. Călătoreşte singur, rareori fiind însoţit de o soţie tăcută care citeşte neatentă la peisaj. Impresia de autenticitate e creată prin simultaneitatea acţiunii-însemnare: „Profit de ocazie şi fac aceste însemnări”; sau: „eu îmi notez episodul de mai sus”. Este un călător hârşit, insensibil la priveliştea naturală, dar cu atenţia îndreptată spre peisajul uman. Îl interesează oamenii comuni puşi în situaţii banale, glisând adesea către nefiresc.
Valoarea Jurnalului derivă din observaţia realistă – în maniera verismului – care conduce către satira mizeriei şi dezordinii din trenuri şi autobuze, din gări şi autogări sau restaurante periferice. Călătorul se trezeşte fără voie într-un univers de coşmar, unde a urca într-un tren aglomerat, de pildă, înseamnă o luptă pentru existenţă: „Înaintez cu greu contra curentului, spre peronul şapte, spre personalul de Arad. Încerc să avansez pe lângă perete, dar şi aici curentul este puternic, mă sprijin de zidul umed, mă agăţ de ieşiturile lui umede, încerc să nu mă las tras înapoi spre oraş. De unde Dumnezeu vin atâţia? Parcă i-ar goni turcii din urmă! Ce buluceală! Cârduri, ciopoare, ciurde care calcă totul în picioare. Şi într-o linişte aproape desăvârşită! Ţin fălcile strâns încleştate, gâfâie doar, tac, se aude numai un foşnet surd, foşgăiala trupurilor care se freacă unul de altul, târşâitul paşilor pe ciment, ca foşnetul nisipului presărat pe o coală de hârtie”.
Simptomatic, călătorul-narator din Jurnal se înrudeşte cu Serafim din Aventurile…: este la fel de nehotărât în acţiunile sale şi cuprins de inerţie în momentele-cheie. De obicei, ruta este aceeaşi: Timişoara, Arad, Târgu Mureş. Referinţa biografică este transparentă, întrucât timişoreanul Peianov/Radin a lucrat multă vreme în redacţia revistei Vatra. Dar se întâmplă ca naratorul să călătorească şi mai departe, fără ţel, la Buzău, de exemplu („La Buzău? Hai şi la Buzău!”), acumulând experienţă. Se întâmplă chiar să fie eroul unei expediţii deturnate. Pornit bucuros spre mare, ajunge în interiorul unei uzine unde e confundat cu un muncitor oarecare: „Cu toate că mă ţin strâns de bara metalică din faţa casieriei, puhoiul mă ia şi mă duce ca pe o surcea, ca pe o frunză uscată. Încerc să mă eliberez, să mă întorc în gară, dar n-am atâta putere. Sunt târât de curent, azvârlit într-un autobuz 28 şi abia aici îmi dau seama că am rămas cu bara de la casierie în mână. Foarte bine, şi-aşa trebuie să mă ţin de ceva, iar barele autobuzului lipsesc, au fost smulse. Nici nu încerc să cobor: e ca şi cum ai încerca să treci printr-un zid. După şapte staţii (le-am numărat pentru orice eventualitate), puhoiul mă debarcă în faţa Uzinei 1 Mai. Încerc încă o evadare, soldată cu un eşec. Astfel mă pomenesc în uriaşa hală a secţiei Sculărie (apuc să citesc la intrare) şi abia acum mă pot desprinde din vâltoare, mă aşez pe o ladă să-mi trag sufletul”. Pierderea identităţii este semnul de alienare a călătorului într-o lume a non-valorilor. Înclinaţia către grotesc este aceeaşi ca şi în Schiţă de portret, dar umorul e mai puţin suculent.
Ioan Radin excelează pe spaţii mici, schiţează subiecte şi caractere, creionează cadre schematice în linii păstoase, văzând hiperbolic caraghioslâcul şi trivialitatea din realitatea cotidiană. Prozele sale, cu infiltraţii onirice şi deschideri spre fantastic, nu au amploare semnificativă, dar demonstrează o mare forţă de incizie satirică, cu predispoziţie umoristică. Un risipitor în felul său de a trăi şi a scrie, creatorul lui Serafim, molipsit aievea de personajul modelat, este lent în elaborare şi, din această pricină, apariţiile sale editoriale par meteorice. Oricum, a reuşit să-şi delimiteze timbrul epic personal în compania congenerilor echinoxişti: Marcel Constantin Runcanu, Mircea Ghiţulescu, Alexandru Vlad, Eugen Uricaru, Adrian Grănescu, Ioan Groşan ş.a.
***
Nicoleta CLIVEŢ
Când accidentalul devine rutină
Alcătuit din „bildungsnovela” omonimă şi un Jurnal de călătorie, volumul de proză scurtă Schiţă de portret (Cartea Românească, 1988) – al doilea al autorului, după Aventurile tânărului Serafim (1976), debut premiat de USR – este, în primul rând, o mostră de literatură vie, conectată la viaţă, fascinată de viaţă şi, finalmente, dezamăgită de viaţă. Echinoxist de prim val şi optzecist ex-centric în raport cu nucleul dur al generaţiei, Ioan Radin nu doar că a scris puţin, dar a şi optat pentru o formulă discretă, în care construcţiile meta-para-inter-textuale nu-şi găsesc locul, ca de altfel nici dovezile de cultură şi inteligenţă, de genul reprezentaţiilor livresc-imaginative. În schimb, acea realitate (pre)ceauşistă, de care s-au ocupat optzeciştii cu varii instrumente, se simte în aceste pagini ca la ea acasă, captată în nuclee epice de o remarcabilă tranzitivitate. Ironia, mereu la purtător, este exersată imediat după punerea titlului, prima proză fiind însoţită de paratextul „bildungsnovelă”. În traducere, ar suna cam aşa: în vremuri tulburi, viciate, nici formarea unui tânăr vlăstar al patriei nu mai reclamă suprafeţe ample (de tipul bildungsromanului), putând fi operată ceva mai scurt, pe repede-înainte, într-o „bildungsnovelă” ce mizează nu pe forţa romanescului, ci pe eclatanţa instantaneului narativ. La acest nivel se poate lesne constata că nu este lipsit de urmări asupra propriului scris faptul că Ioan Radin a tradus din Daniil Harms (volumul Un spectacol ratat, 1982); caustic, sarcastic sau doar de o desăvârşită glacialitate, epicul harmsian excelează prin consemnarea detaşată a spectacolului dezlănţuit de o realitate obstrucţionată politic, ce ajunge să halucineze, să delireze şi, astfel, să omogenizeze totul, până la totala abrutizare. Scenariul înclină când spre fantasmagoric, când spre absurd, într-un mod similar stând lucrurile şi în proza scurtă a lui Ioan Radin.
Schiţă de portret are doar aparent alură de jurnal, consemnarea fiind făcută la persoana a treia şi aducând mai degrabă cu o relatare retrospectivă (de tipul memoriilor), în care o voce de narator ajuns la maturitate decupează şi rearanjează episoade din viaţa copilului şi adolescentului Mihăiţă, trăitor pe meleaguri bănăţene (toponimele lipsesc, dar nu e greu de intuit că evenimentele se petrec la Timişoara), în vremuri agitate şi complicate (primele însemnări sunt din perioada 1943-1948, iar ultima din 1961). Cu o dată de naştere incertă (pe nimeni nu preocupă exactitatea într-o lume ce a luat-o binişor la vale), crescut de bunici şi de vecini („părinţii fiind mereu convocaţi”, p.9), trecut prin mutări de domiciliu repetate, în locaţii care mai de care mai pestriţe şi mai animate (de certuri, tocmeală, „viermuială”, p.10), junele Mihăiţă este personajul-reflector prin care se realizează developarea anilor ’50. Fundalul este, fără îndoială, violent şi mutilant, iar schiţarea lui se face într-un stil de raport, de proces-verbal; apelând la perspectiva „din afară” (încă neîndoctrinată) a unui copil, se renunţă implicit la esopism, la dramatizare, la dedesubturi şi aluzii. Cum se vede lumea, respectiv „obsedantul deceniu” prin ochii unui copil? Cam gri, cam duhnind a indiferenţă, persecuţie şi hazard. Chiar şi atunci când decolează de la detaliul realist spre universuri paralele, imaginate, viziunea „înminunată” e mai degrabă de groază decât feerică. De pildă, într-o discuţie cu bunica, Mihăiţă e ferm convins că toate mamele sunt „negre”: „- Fiecare mamă are o mamă?/ – Fiecare./ – Şi toate sunt negre ca bunicuţa de la sat?/- De ce spui că e neagră? Nu e neagră./ -Ba e neagră. Şi tu eşti neagră./ – Şi mama ta e neagră?/ – Ea e cea mai neagră. Şi mă iubeşte mult-mult de tot!” (p.11)
Când vine vorba despre cum sunt făcuţi copiii, aceeaşi bunică îi dă o explicaţie ce îmbină metafizicul cu producţia de serie: „- Da’ pe copii cine-i face?/- Pe copii? (…) Pe copii îi fac mamele lor./- Cum îi fac? Aşa cum faci tu prăjiturile?/ – Da, chiar aşa. Numai că din pământ./- Din pământ?/- Da. Ia un pumn de ţărână, scuipă în ea ca să se lege, o frământă bine, cum se frământă aluatul, şi face din ea un om./- Tot aşa, cu din astea?/ – Da, tot aşa, cu forme din tablă.” (p.12) Pe scurt, aşa ar putea fi rezumat parcursul umanităţii ce se zbate să supravieţuiască în paginile lui Ioan Radin: un parcurs prin care nişte metafizici devin imbecili, cu ajutorul ticălos, dar constant, al unui sistem politic (niciodată devoalat explicit) ce se ocupă cu metodă de rămânerea în inerţie, în toropeală, de omogenizare şi alienare. Este terifiantă scena în care, plecat în vizită la bunici, Mihăiţă asistă la moartea unui bătrân, în stradă, pentru ca, la întoarcere, după câteva ore, să-l zărească tot acolo, abandonat pe un scaun, cu faţa acoperită de un ziar: „În sfârşit, iată, în apropiere de piaţa Traian, parcă a ieşit cineva în stradă, stă probabil pe un scaun, în poartă, ca la ţară. Deocamdată nu-i vede decât picioarele, întinse pe asfalt. Dar poziţia picioarelor i se pare nefirească şi în aceeaşi clipă îl trece un fior neplăcut – se apropie deja şi vede – într-adevăr, pe scaun e aşezat bătrânul de azi-dimineaţă, recunoaşte acum şi poarta, şi gangul. Faţa şi o parte din pieptul bătrânului sunt acoperite de ziar, acelaşi probabil cu care-i făcea vânt femeia aceea speriată. Nu-i vine să creadă: să-l fi lăsat acolo, în stradă, până acuma? Chiar atât de singur să fie? Să nu fi avut niciun prieten? Nici un vecin măcar?” (p.63)
Pentru personajele lui Ioan Radin, accidentalul devine rutină; incapabile de participare, de solidaritate, pentru ele viaţa înseamnă repetare mecanică a unor scenarii, astfel că totul se banalizează (tragicul, moartea), totul poate fi trăit cu sentimentul „firescului” şi al unei inaderenţe de principiu care, pe de altă parte, le şi ajută să facă faţă haosului în care trăiesc. Nimeni nu reacţionează (şi nici nu prea acţionează), toată lumea se conformează, acceptă, se subordonează, deci adoptă un comportament normopat şi resemnat. Nu întâmplător cele mai reuşite sunt scenele de grup, de gloată, de gaşcă, precum luarea cu asalt a stadionului (cu ocazia unei festivităţi staliniste) sau a cinematografului Lyra, unde rulează un film cu Stan şi Bran. În astfel de contexte devin vizibile relaţiile de putere dintre oameni, faptul că această lume vieţuieşte pe un strat gros de nelinişte, uşor de dislocat şi de adus la punctul de fierbere. Un exemplu ar fi râsul delirant, contaminant, dar evident anxios, al mulţimii venite să vadă o comedie occidentală, într-un decor cenuşiu, după ce a vizionat ani la rând filme de război. Însăşi bucuria e isterică, ieşită din matcă, panicată: „…publicul vrea să râdă şi se dezlănţuie iarăşi, se râde în voie, se râde cu hohote prelungi şi sacadate, se râde cu sughiţuri, cu lacrimi, printre lacrimi, cu convulsii, se chicoteşte, se hlizeşte, se râde spasmodic şi în cascade, se râde mânzeşte sau se zâmbeşte cu îngăduinţă (…)… râsul celor din grădină e molipsitor, şi ei râd deşi nu văd nimic, râd de râsul celorlalţi, de ei înşişi, de ploaia asta care nu le poate stăvili râsul, râd şi plasatoarele care s-au închis în casierie…” (p.93)
Dar cu adevărat frisonant este momentul în care Mihăiţă realizează, aproape revelator, dimensiunea fragilităţii umane, a neputinţei, a amărăciunii, a poverii. Se întâmplă după ce asistă la o ceartă a părinţilor, pricinuită de cedarea unei camere din locuinţa închiriată către regionala CFR, unde lucra tatăl, pentru construirea unor birouri: „… niciodată până acum nu şi-a văzut tatăl să plângă. Îl cuprinde o milă crâncenă, o jale imensă pentru tata, care e slab şi plânge, şi pentru mama, şi pentru el însuşi, şi pentru toţi ceilalţi, îi vede pe toţi oamenii mici şi slabi, i se pare că habar n-au ce se întâmplă cu ei, i se pare că sunt nişte biete păpuşi din cârpe, cu care cineva se joacă aşa cum îi place, îi face să râdă, îi face să plângă, iar ei habar n-au de asta, ei cred că totul este adevărat, că totul depinde numai şi numai de ei înşişi.” (p.69)
Jurnalul de călătorie respectă, nu în litera, ci în spiritul său, pactul autobiografic; astfel, naratorul din Schiţă de portret îşi pierde cu desăvârşire inocenţa şi iluziile, devine un navetist flegmatic, dornic să evadeze dintr-o lume sufocată şi sufocantă. O face călătorind, citind, scriind, inclusiv aceste însemnări de pe drumurile de fier ale patriei, făcute pe parcursul ultimului deceniu ceauşist. Stilul este mai galic, mai telegrafic, uneori de-a dreptul ascetic, fiind căutată perfecţiunea pe spaţii mici. Scenele colective sunt exclusive, totul pulsează în ritmul unei mulţimi buimace, aruncate în haos, mişcându-se năucă de colo-colo, mai mult de nevoie (navetişti, cântători ai României etc.) decât de voie. Este o lume ieşită din ţâţâni, grăbită, înrăită, în care nimeni nu ştie nimic cu precizie, dar toţi presupun, îşi dau cu părerea, anticipează; nimeni nu-şi asumă vreo responsabilitate, toţi pasează vina mai departe (de regulă, mai sus); nimeni nu are noţiunea timpului, toţi întârzie, dar mai ales trenurile care, după explicaţia halucinantă a unui şef de gară, „circulă arbitrar” (p.118). Apelatul la relaţii şi datul din coate sunt principalele strategii de supravieţuire: „04.10. Acceleratul de la Iaşi. Mai arunc o privire nostalgică spre nasturii de lemn şi spre biscuiţii Doina şi mă arunc cu pieptul înainte: dau doi tipi la o parte, vâr un cot în pieptul altuia, calc pe bombeu o doamnă, îmi smulg reverul din pumnul unuia, aplic un tampon berbecului care coboară direct spre mine, îl pun în genunchi, trec peste, apuc bara metalică, şi-ncep să mă apropii, încet, dar sigur, de vagon, strig „înainte”, am atins treapta cu genunchiul stâng, mă mai proptesc o dată în cel din spate şi ura! am pus piciorul pe scară, mă ridic, trag bagajul după mine şi restul merge de la sine: valul mă ia, mă poartă pe sus şi mă aruncă într-un compartiment – minune!, un loc liber, abia eliberat, e cald încă.” (p.128-129).
Lipsurile, sărăcia, întunericul, aglomeraţia sunt dezumanizante şi o mână ascunsă le foloseşte deliberat în acest scop. De altfel, ele ajung să fie trăite, ca şi în Schiţă de portret, ca nişte banalităţi, cu o totală împăcare, filosofia acestei lumi bazându-se pe ideea că oricum nu contează. Defetismul, toropeala, inerţia sunt la cele mai înalte cote şi aproape nimeni nu mai caută răspunsuri sau soluţii. Doar la sfârşitul acestor însemnări apare un necunoscut misterios, rătăcit, confuz, care-i adresează naratorului o salutară întrebare: „Aţi fi amabil să-mi arătaţi unde e ieşirea?” Reacţia seamănă cu trezirea dintr-un somn bolnav, dizolvant: „- Nu vă speriaţi – zic – oricui i se poate întâmpla. O să treacă şi asta. Şi-l strâng, protector, de braţ. Poftiţi, după dumneavoastră, zic, şi trag uşa. Am ieşit după el. L-am luat de braţ, ne-am strâns unul într-altul, era frig, zăpada ajungea până la glezne, absorbea toate zgomotele, şi pe-ale paşilor noştri, parcă nu umblam, parcă pluteam.” (p.152) Dar astfel de momente, de comunicare, de solidaritate, sunt o excepţie.
În freatica acestor proze scurte, şi doar acolo, se simte atitudinea tăioasă, subversivă, neconcesivă a autorului, care trebuie să fi avut ceva de furcă în relaţia cu cenzura, înainte de a-şi vedea volumul publicat. Oricum, e de mirare că au scăpat şi aceste 150 de pagini. E drept că, pentru a-şi atinge potenţialul, ele au nevoie de un cititor complice, avertizat, chiar participant la evenimente similare. În absenţa unui astfel de cititor, proza lui Ioan Radin este pe cât de vie, pe atât de neverosimilă.
***
Florina MOLDOVAN-LIRCĂ
„Schiţă de portret”
Printre autorii de proză scurtă ai deceniului ’70, Ioan Radin – debutant în 1976 cu volumul Aventurile tânărului Serafim – e de căutat la categoria scriitorilor tineri – „deci cu atât mai ilustrativi (zice N. Manolescu) pentru evoluţia prozei scurte actuale” – şi pe deasupra promiţători (primeşte Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Cu adevărat reprezentativ pentru profilul generaţiei de prozatori optzecişti, îl consideră, după cum se vede, Mircea Iorgulescu, care îl include, alături de nume consacrate azi, în antologia Arhipelag (1981). Cornel Regman, în schimb, nu îl selectează printre autorii care alcătuiesc antologia Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt (1983), amintindu-l totuşi în prefaţă ca pe unul dintre autorii „introvertiţi” şi „zgârciţi cu ei înşişi”, prin aceea că obişnuiesc „să închidă în simbol, parabolă sau pantomimă sensul celor ce au de spus”.
Autor discret de proză – realmente „scurtă”, dat fiind că pe al doilea, şi ultimul, volum (Schiţă de portret) îl va publica abia peste doisprezece ani, în 1988 –, Ioan Radin este privit în timp, deşi a fost întâmpinat favorabil de critica literară, cu aceeaşi discreţie. Exceptând referinţele critice cu tematică locală sau echinoxistă, puţinele menţionări în periodice şi articolele din dicţionarele de specialitate, proza sa rămâne astăzi încă nesituată valoric în tabloul prozei româneşti contemporane.
Reductiv cu sine şi cu personajele sale, Ioan Radin simplifică deopotrivă şi substanţa epică, preferând, în locul „literaturii”, reportajul faptului mărunt, banal, lipsit de ceremonial artistic şi de spectacol literar. Protagonistul scrierilor sale devine astfel cotidianul cenuşiu şi prozaic, interesant nu atât prin evenimente (oricum puţine) ieşite din comun, cât mai degrabă prin anodinele secvenţe decupate din realitate. În plus, aparenta ordine şi perfecta aliniere a personajelor din proza lui Ioan Radin dezvăluie, în esenţă, o lume stereotipă şi inertă, supusă forţat înserierii şi uniformizării. Micile automatisme personale şi numeroasele instantanee factuale reconstituie în mic degradarea condiţiei umane, dezarticulată şi incoerentă, sub imperiul puterii totalitare.
Exemplul autohton al „omului fără însuşiri”, tipic pentru o lume plată, întru totul redusă la absurd, este Serafim, personajul principal al cărţii de debut, un ins cuminte şi supus, lipsit de atitudine şi străin de orice reacţie voluntară. Preocupat în cel mai înalt grad să se alinieze normelor sociale şi profesionale dictate din afară, Serafim duce o viaţă „exemplară”, disciplinată şi organizată până în cel mai mic detaliu, măsurabilă în programul său fix, desfăşurat după o regie atent cumpănită şi rareori încălcată: „în fiecare dimineaţă, la orele şase fix, tânărul Serafim intra în baie. După exact 25 minute ieşea. Acest timp era afectat igienei corporale şi ţinutei. […] În sfârşit, după ce ieşea de sub duş, se pieptăna cu grijă, îşi tăia şi-şi pilea cu atenţie unghiile de la mâini şi picioare. […] După ce termina cu tăiatul unghiilor, se spăla pe mâini şi se mai oprea o dată în faţa oglinzii, pentru o «revizie generală», cum îi plăcea să glumească cu sine însuşi. Îşi netezea sprâncenele, controla cu dosul palmelor dacă s-a ras corect. […] La slujbă ajungea cu cinci minute mai devreme; după ce-şi controla ţinuta în faţa oglinzii din WC, intra demn şi sobru în biroul său şi se aşeza la masa de lucru. Aici niciodată Serafim nu fusese surprins în poziţii necuviincioase, nimeni nu l-a văzut să facă mişcări bruşte, să scuture din cap etc.; niciodată nu-şi scotea haina, aşa cum făceau unii colegi, rămânând numai în cămaşă sau bluză” (pp. 14-15). Rigoarea cu care tânărul îşi îndeplineşte zilnic îndatoririle de bun cetăţean, docil şi, prin asta, scutit de repercusiuni negative, nu va trece neobservată, „astfel Serafim câştigase stima tuturor oamenilor de bun-simţ, devenind o pildă vie de conduită, de bună cuviinţă” (p. 15). Că simpla confirmare din partea societăţii nu-l scuteşte pe individ de capcana unei vieţi inconsistente şi lipsite de sens este un fapt oarecum previzibil. Dar Serafim nu are cum – şi nici de ce – să ştie asta. În micul său univers, egal cu sine însuşi şi, din acest unghi, perfect, grija sa cea mai mare este conservarea lui, pe cât posibil, netulburată.
Rareori se întâmplă, deci, ca vreun fapt banal, dar răscolitor prin neprevăzut, să spulbere viaţa atent rostuită a personajului. În astfel de situaţii, întâmplările devin reale „aventuri”, ca atunci când, din senin, „părul său încetase să mai crească”. Constatarea că, de fapt, „părul său refuzase de mult acest lucru” atrage după sine nelinişti în lanţ curmate în final printr-o adevărată spaimă existenţială. Confuz şi surprins de o întâmplare atât de neobişnuită pentru inerţia în care se obişnuise să trăiască zilnic, personajul pare să aibă o revelaţie: „«Iată, cugetă el, cât de aparente sunt toate. Tocmai acolo unde credeam că domneşte cea mai perfectă ordine, se ascunde, de fapt, sâmburele haosului. Unde o să ajung în felul acesta?»” (p. 17). Asta nu înseamnă însă că Serafim se trezeşte la realitate, nici că dobândeşte brusc conştiinţa unei vieţi în derivă în care singur se afundă zilnic. În fond, ceea ce deconspiră aici textul lui Ioan Radin este conformismul individului în relaţie cu puterea, acceptarea de bunăvoie şi chiar asumarea robotizării umane ca pe un fapt personal. Lipsit de curaj şi incapabil de o decizie radicală, personajul caută şi găseşte repede circumstanţe atenuante pentru un fenomen atât de „curios”, pe care hotărăşte să nu-l divulge nimănui. „În definitiv – îşi spuse el –, fiecare rău are şi partea sa bună: va economisi în fiecare an 72 lei, ca să nu mai vorbim de timpul pe care-l va câştiga, o oră la fiecare două săptămâni! «Şi-apoi, cugeta el, iată ordinea instaurată pe vecie, cât voi trăi nu voi mai trebui nici măcar să mă gândesc la frizer». Astfel, latura optimistă a firii lui Serafim triumfă. El îşi redobândi echilibrul, şi încă fortificat.” (p. 18).
Până la urmă, niciun efort nu e prea mare pentru cel preocupat de păstrarea nealterată a preţioasei „armonii” generale. Totul numai să nu devină el figură discordantă, extravagantă prin micile sale libertăţi personale. Din acelaşi motiv de prudenţă („pentru el aşa ceva ar fi indecent”), Serafim îşi sărbătoreşte onomastica acasă, de unul singur, la şedinţele de la serviciu amână mereu luarea cuvântului, deşi problema sa „nu suferă amânare”, şi se preface că doarme, pentru a nu-i incomoda pe colegii intraţi invaziv în apartamentul său în căutare de informaţii locative. În fine – aflăm întâmplător, din „jurnalul intim” al unui vecin de birou –, moare discret, de infarct, fără ca să fi ştiut cineva vreodată dacă a fost bolnav sau măcar ce nume de familie avea. Autocenzura, ca şi însingurarea voită a personajului („venea întotdeauna înaintea celorlalţi la slujbă. Semna condica şi intra în biroul lui. Ieşea de acolo rar de tot. Pleca ultimul, ne evita”), demonstrează degradarea umană a insului certat cu viaţa. Victimă a unui proces de artificializare a societăţii, Serafim (nu mai puţin ceilalţi care „toţi deodată îşi desfăcură braţele lateral şi începură să execute comanda unei singure voci”) trăiesc cu iluzia, întreţinută zilnic, că „viaţa e frumoasă” numai la adăpostul unui model prestabilit, dictat de vectorii puterii.
Depersonalizarea treptată, degradarea fizică şi morală a individului condamnat să vieţuiască într-o societate controlată în mod abuziv este tema (când nu, supratema) tuturor prozelor lui Ioan Radin, începând cu Aventurile tânărului Serafim şi terminând cu Jurnalul de călătorie care încheie cel de-al doilea volum. Personajele, victime ale unui sistem opresiv mai presus de libertatea personală, ajung, fără să aibă vreo şansă, complici ai propriei ratări. Ca un făcut, şi Mihai, „eroul” nuvelei Schiţă de portret (bildungsnovelă), se iveşte în lume sub stigmatul anonimatului – „data exactă a naşterii rămâne incertă. Poate că vremurile sunt încă agitate, poate că notarea riguroasă a unor astfel de amănunte pare superfluă şi neavenită, în acest tulbure deceniu, aproape o zădărnicie” (p. 9). Va rămâne tot astfel, deşi, de mic, dă semne că personalitatea sa are toate datele ieşirii din „normalitate”. Când la „un mare miting popular”, lumea scandează într-un glas numele lui Stalin, „ochii copilului se umplu de lacrimi, dar plânsul lui cu sughiţuri nu se aude, ovaţiile continuă, iau amploare” (p. 13); în fine, „plânsul copilului se înteţeşte, dar nu-l aude nimeni, uralele şi ovaţiile acoperă totul” (p. 14). Altă dată, pe vremea când era elev, talentul său promiţător la desen este repede anihilat, devenind prilej de aspră admonestare, numai pentru că Mihăiţă îşi permite libertatea de a „nu face ca toată clasa”. Fire independentă şi uşor nonconformistă, băiatul este surprins, odată, la o lucrare de control, „în şuşoteală cu colegul de bancă”, astfel că învăţătoarea îl trimite la catedră, „pentru a fi mai uşor de supravegheat”.
În faţa unui sistem constrângător şi sufocant, lipsit de perspective şi golit de sens, libertatea de exprimare se dovedeşte, deci, neputincioasă. Chiar şi când ajunge să fie dat exemplu, la ora de limba română, pentru originalitate în elaborarea de compuneri („are ceva personal, adică”), Mihai va fi depunctat, dat fiind că a omis „datele cronologice din viaţa poetului”. Nicio şansă, aşadar, ca băiatul să se elibereze de zodia indistinctului în care destinul l-a născut. De aici înainte, va deveni, ca toţi ceilalţi, un ins banal, cu experienţe comune (poate iniţierea erotică, petrecută într-un sanatoriu, să-i pară ceva mai interesantă), supus şi mereu disponibil, asemenea personajului din schiţa Un om serviabil – una dintre cele unsprezece autointitulate „satirice” care încheie primul volum.
Apatia generală, de nu chiar somnambulismul personajelor iese în evidenţă şi în celelalte „schiţe satirice” ale lui Ioan Radin. Pe lângă acestea, nu lipsesc nici alte fragmente de realitate importante pentru reconstituirea întregului vieţii sub comunism pe care prozatorul, din precauţie, o situează (cel puţin în Schiţă de portret) în anii stalinişti: invazia brutală a forţelor de control în viaţa oamenilor (O plimbare cu autobuzul, Vine asfaltul), urmărirea detectivistică a indivizilor în cele mai neînsemnate acţiuni personale (Panică), suspiciunea permanentă şi teroarea sub care trăieşte populaţia (Nocturnă), transformarea apropiaţilor în cei mai periculoşi delatori (Telefonul), nu mai puţin, literatura scrisă „după reţetă”, precum şi diletantismul literar ridicat de sistem la rang de artă (Un roman). Contabilul-şef Ţurlea Ioan, bunăoară, lăudat şi promovat datorită fidelităţii cu care şi-a slujit superiorii, se vede ajuns, peste noapte, o mică personalitate a timpurilor sale. Adăugată la noul statut, simpla remarcă a fiicei sale, elevă în clasa a IV-a („tăticule, […] să ştii că ai talent literar”), este suficientă pentru ca personajul să se convingă că menirea sa este să devină scriitor: „Se gândi să scrie un roman, un roman dur, despre propria sa persoană, despre anii săi şi ai generaţiei sale, generaţie a cărei experienţă fusese unică, plină de învăţăminte. Pentru că, iată, generaţia viitoare, reprezentată de propria sa fiică, i-o cere!” (p. 67). Numai că, evident, dorinţa nu-i totuna cu putinţa, aşadar planul personajului eşuează lamentabil.
Conştiinţă demistificatoare şi neconcesivă, Ioan Radin adoptă un registru stilistic pe măsură. Recurgând la o scriitură directă şi necosmetizată, mai simpatică atunci când e presărată – cu precădere în primul volum – cu ironie şi sarcasm, autorul expune în manieră tranşantă situaţii absurde şi comportamente ridicole. Astfel, nu numai prozele sale, ci şi Jurnalul de călătorie, consemnează în detaliu stări, momente, gesturi şi reacţii, frânturi de viaţă şi întâmplări amalgamate, toate decupate din filigranul unei realităţi deghizate sub masca autenticităţii. Adoptând, pe de-o parte, ca în volumul Schiţă de portret, convenţiile diaristicii – datarea cronologică şi expunerea în succesiune a evenimentelor –, pe de altă parte, fragmentarismul şi aparenta spontaneitate, ca în instantaneele epice din Aventurile tânărului Serafim, Ioan Radin creează, de fapt, din fapte disparate şi figuri deformate, un univers tematic coerent şi articulat, revelator pentru stereotipia unei lumi aservite tiraniei.
Deloc surprinzătoare pentru cititorul de astăzi (deprins între timp cu proza subversivă a anilor trecuţi), epica lui Ioan Radin trebuie privită drept ceea ce a fost: o probă de libertate individuală în faţa unei captivităţi colective.
***
KOCSIS Francisko
Şansa lui Danilov
Când a căzut vestea năucitoare a dispariţiei lui Ioţa, el făcea deja parte dintre reperele fixe, stabile, care nu (au voie să) dispar(ă) niciodată, se află întotdeauna în locul pe care şi l-au cucerit, însemnat, delimitat, determinat. Îl păstrează prin ceea ce au reuşit să dureze în spaţiul lor de viaţă. Locul lui Ioan Radin Peianov este ocupat acum de cărţile pe care le-a scris şi tradus. După cele două volume de proză scurtă (Aventurile tânărului Serafim – 1976 şi Schiţă de portret – 1988), îşi aduna povestirile răspândite prin reviste şi le revedea cu gândul de a le tipări într-o nouă carte, care n-a mai apucat să iasă, Peianov a publicat un număr impresionant de traduceri din literatura sârbă, în special, pe care o cunoştea până la rezonanţe inefabile, dar şi din rusă (cea mai cunoscută fiind proza lui Daniil Harms). Între scriitori sârbi pe care i-a tradus, îi amintim pe Radomir Andrić, Miloš Crnjanski, Danilo Kiš, Srba Ignjatović, Dragan Jovanović Danilov, volum asupra căruia mă opresc pentru cele câteva însemnări de mai jos.*
Într-o perioadă, am avut şansa de a-l cunoaşte îndeaproape, de a sta cu el la multe cafele şi discuţii despre literatură şi traduceri, despre pescuit şi fotbal, despre ruşii colosali şi sârbii pătimaşi, despre sfori şi periferia care ne ţinea pe noi într-un fel de carantină fără sfârşit, despre gratuitatea gestului descris printr-un pumn strâns dureros pentru a izbi într-o masă, pentru că şi masa se afla în acelaşi spaţiu de carantină, din care se ieşea numai ca dintr-o cazarmă, cu bilet de voie sau prin evadare, fiecare cu preţul ştiut şi asumat. În numele unei îndepărtate înrudiri de grai, mi i-a dat în original pe Andrei Voznesenski şi Evgheni Evtuşenko (un fel de beatnic rus – minus ţinuta – capabil să strângă un stadion de oameni ca să asculte poezie, umbla vorba, nu ştiu dacă era adevărat, oricum sună bine), mi-a povestit (şi nu numai mie) din Daniil Harms înainte de a-i publica proza într-o traducere impecabilă (şi aici chiar cunosc greutatea adjectivului, znaiu şto gavariu) şi a încercat să mă contamineze (fără succes) cu virusul undiţarului.
Cu fiecare carte de traduceri pe care a semnat-o, Ioan Radin Peianov făcea o dată în plus dovada gustului pentru literatura bună, te puteai încrede în el că te călăuzeşte spre vârfuri, dar nu era vorba numai de încredere, ci mai ales de forţa sa de a transpune, de a echivala, de a face ca originalul şi ecoul ei în altă limbă să producă efecte similare, ca imaginea să fie clară, nu să se piardă în reflectarea infidelă şi confuză a unei oglinzi de cositor. Fiind un excelent cunoscător al limbilor din care a tradus, a reuşit de fiecare dată să rămână fidel originalului şi să creeze în limba de adopţie o replică admirabilă în spirit, formă şi mesaj.
Descoperim la traducătorul Radin empatia profundă pentru autorul asupra operei căruia s-a oprit. Fără această apropiere, adecvare, identificare şi admiraţie nici ne nu putem imagina măcar declanşarea dorinţei de a traduce, simţim în vibraţia textului dorinţa de a se face glas al său, prin aceste consimilitudini emoţionale şi ideatice putându-se explica demonstraţiile de virtuozitate puse de traducător în variantele româneşti. În cazul lui, poţi spune fără reţinere că traducerea n-a însemnat niciodată manufactură, industrie, ci creaţie, operă.
Ioan Radin Peianov a fost un temperament vulcanic în tinereţe, dar bănuiesc că s-a mai domolit cu trecerea anilor, de aceea a reuşit să pătrundă atât de asimilator şi de-a dreptul delicat în poezia cu foarte multe elemente biografice a lui Dragan Jovanović Danilov, un lirism al confesiunii ritualizate, un întreg ceremonial al descrierii lucrurilor îndeobşte simple ale existenţei, ale cadrului care o conţine sau o jalonează. E o poezie cu multe adieri de melancolie, momente de abandon în starea de lene plăcută, de renunţare la împotrivire şi aproape sadica plăcere a consemnării: „Şi tu te-ai îngropat în pământ/ ca o cârtiţă, sufletul meu.// Din plină inima pădurii unde-i/ vizuina de iepure, se aude izbind/ toporul – adânc în mine cineva/ doboară un trunchi înalt.// Iar tu taci şi-aceasta nu-i muţenie/ corp al meu” (Bunda). Aici nu-i vorba de teamă – poate ar fi mai corect să spun frică –, ci de resemnare, dar nici asta una morbidă, ci o resemnare înţeleaptă, asemănătoare cu a fataliştilor. Accepţi, te duci cu legea, cu destinul, nu i te opui.
Dar la fel de ritualizate sunt şi scenele domestice ori sociale (acestea cu o nuanţă de detaşare totuşi), precum în superbul poem Blând, cu mâna, un imn de iubire din care nu poate lipsi nici un vers: „În revărsat de ziuă, e plăcut să urmăreşti/ aceste sunete: ea se trezeşte, mă sărută gingaş/ închipuindu-şi că dorm, apoi, nel-cătinel,/ nu cumva să mă atingă, se strecoară din pat/ ca o zvârlugă, molatec îşi pune papucii, deschide uşa/ şi intră în baie, aud apoi acel mirific/ ropot când urinează abundent în scoică,/ murmurul boilerului, plescăitul apei ce-şi împroaşcă/ pe faţă, slalomul periuţei pe claviaturile/ dinţilor, disting parcă prin vis sfârâiturile/ cristalelor de-argint când îşi piaptănă părul/ (pieptănatul părului e important fie şi de dragul muzicii),/ acea mătăsoasă dezbrăcare a pijamalei, foşnetul/ ciorapilor de nailon, clănţănitul clamelor pe coapse,/ pala de-ozon din combinezon, blânda adiere-a/ deodorantului la subsuori, folfăitul buzelor/ când se rujează, zăngănitul brăţărilor şi –/ înainte de a pleca la lucru – mă mângâie aşa,/ blând, cu mâna şi-mi imprimă un sărut, moale şi tainic/ ca o pecete sumeriană, deschide uşa tiptil/ şi pleacă, of, aceste surde ecouri de tocuri/ pe coridorul lung cât anul, aceste ciocănituri/ după care mai rămâne doar stridentul ocean de linişte –/ nu, eu nu visez – vreau doar să spun –/ iată, aceasta ar fi aproape Ea,/ şi fără să fi rostit o vorbă măcar”. Un minunat „poem de amor” cu ceva melancolie, încântare, veneraţie, uimire, o simfonie a sunetelor matinale.
În alte locuri răzbat la suprafaţă nostalgii (Tată, iartă privirea atât de lungă, Poem pentru tatăl meu şi păstrăv), dar nimic aspru, contondent, agresiv în aceste poeme, nici atunci când recurge la notaţia frustă: „Ca o cameră de supraveghere, acest poem/ notează lucruri neînsemnate: ciorile glăsuiesc/ din buza câmpiei; ţârâie cizma ruginită-a/ burlanului; fetiţa agilă ca o anghilă/ joacă şotron în faţa clădirii. Asta-i chiar frumos”. (Piaţa liberă), şi atunci stăruie senzaţia care-ţi aduce în minte „zăpezile de altădată”, că „suntem citate din vieţi neîmplinite încă”, trecem pe lângă „fete parfumate de vânt”, în vremuri în care „un pepene plin de noroi din câmp/ de mai multă iubire se bucură ca aproapele” (aceeaşi resemnare a privirii ridicate, mai grea poate decât a capului plecat), „Nu există suferinţă, există doar cei care suferă”, „zi de zi creşte ruşinea faţă de cei morţi”, dar cu toate acestea calmul resemnării nu este frânt de un urlet, de neputinţă sau revoltă, totul se împinge într-o speranţă care nu poate deveni totuşi o soluţie: „Vom supravieţui/ de reuşim să ne păstrăm mirosul de om” (toate din Cuib deasupra genunii), bucuria, plăcerea, chiar foamea de a suferi devenind un „arsenal” destinat să producă o victorie care se va petrece odată, cândva, într-un spirit care promite miracolul, „un copil care se joacă cu îngerul”.
Aceasta este, de fapt, poezia unui spirit neliniştit, plin de angoase, care se refugiază în scene calme, domestice, îşi creează scenarii şi stârneşte viziuni, lasă deoparte secvenţele brutale, le trece sub tăcere, se sustrage prin infinite strategii unei lumi agresive, dar tocmai aceste respingeri sunt făcute să ne amintească de ele. Dragan Jovanović Danilov e un spirit calm, împăciuitor, defensiv, „întors din pulbere, mai bogat/ cu încă o odisee a renunţării” (Păstrătorul notesului), afirmând fără echivoc: „epopeea renunţării/ mele devine ştiinţă” (Scrisoarea unui bătrân către Suzana). Şi e aşa într-o vecinătate în care multe din acestea au fost călcate în picioare în toate secolele de istorie şi în zilele noastre. Un loc în care e „Cu neputinţă/ să te gândeşti că de aici se poate lua zborul spre cer” (Viziunile mele exacte).
Ca o dovadă a măiestriei lui Peianov, am păstrat la urmă un poem care nu sună mai bine în nici o altă limbă, nici în original, după cât mă pricep eu, traducerea e o perlă, un giuvaer şlefuit de traducător până la sonoritatea ultimă, cea a punctului care se pune ca un zid la capătul textului şi-l întoarce în ecou, simt că a repetat textul de zeci de ori, l-a murmurat, l-a rostit poate şi cu voce tare, l-a repetat în minte şi în inimă până şi-a pierdut toate asperităţile, precum o piatră rostogolită de ape repezi, până s-a transferat în limba de adopţie în spirit şi formă, s-a naturalizat, a devenit autentică, al doilea original. Iată despre care poem e vorba, Danilov, iepurii, veveriţele: „Există doar cuvinte, dar nu există dialog.// Primăvara, când soarele prinde să dezgolească/ fetele şi să mângâie râul prost dispus,/ nu o dată mă gândesc la voi, iepuraşi/ cum din pădure vă iţiţi desăvârşitele/ boturi – voi, de bună seamă, nu sunteţi cultivaţi/ cum sunt eu, dar incomparabil mai înţelepţi şi mai frumoşi.// Din câmp glăsuieşte un hudojestvenâi teatr al corbilor/ (aceşti îmbătrâniţi, foşti corsari, rareori au un sfârşit fericit)./ Cocoşul căruia lelea i-a luat capul tot se mai zbenguie prin/ curte, iar coţofana, jumătate neagră, jumătate albă,/ din praf re-ntoarsă, ar vrea să fugă din poeziile/ mele, dar nu-i reuşeşte.// Văd pe fereastră pisica – acest murdărici în bârlog/ şi foarte dichisită actriţă în casă de boieri,/ destoinică şi fără de moarte ca formele platonice./ Cămăşile albe pe care soţia mea le-a spălat satisfac/ intenţiile tandre ale vântului.// Rămâne doar ceea ce nu pleacă, iar de la noi poate să plece/ numai ceea ce rămâne cu noi, veşnic – şi toate acestea le vezi/ Tu, cel mai mare, care eşti slugă şi care prin tăcerea ta/ deschizi abisul în care cad eu, care ştiu:/ să zbori e privilegiul celor ce s-au născut fără aripi”.
Puţini poeţi au şansa lui Dragan Jovanović Danilov.
_______
* Dragan Jovanović Danilov, Homer la periferie, Casa de Editură Max Blecher & Editura Ev, 2011, 134 p. Traducere de Ioan Radin Peianov, cu o postfaţă de Claudiu Komartin
***
Ştefan BORBÉLY
Scolopendra
Damian Bahnea, bărbat fără identitate profesională precisă, cu excepţia aceleia de „filosof” care i se atribuie în derâdere, este sechestrat în cămara casei proprii timp de aproape două săptămâni de către dominanta Despina (soţie) şi mototolul Anatol (presupus amant). Nu se ştiu motivele arestării insolite a acestui nou Gregor Samsa, cu excepţia câtorva indicaţii imprecise, furnizate de către „gardieni”, care ne duc cu gândul că Bahnea fusese, în libertate, un om niţel cam dificil, dar şi inert sexual, abuziva Despina vorbind, la un moment dat, de insatisfacţiile pe care i le „administrează” soţul de o bună bucată de vreme. Nehrănit, întreţinut doar cu suc, subnutritul evadează într-o bună zi (nu ştim cum), e oprit de către un „agent al ordinii”, cere să fie dus la secţia de Miliţie (deşi nu are buletin, deci nici identitate), apoi revine – sau este adus – în cămară, pentru a trece prin două crize thanatico-diabolice, „misionarul” simili-gnostic Drăgan Cenuşă, care i se alătură pentru a-l trece „în lumea albă”, invocând un mai vechi „legământ” (sau pact…) pe care acum a venit să-l onoreze. Ambiguitatea funerar-demonică a finalului – însuşi prenumele personajului, Damian, ne duce cu gândul la „daimon”, deci la o predeterminare aproape metafizică – e desăvârşit lucrată, ca de altfel textul pe ansamblul său; subit eliberat, de către – se presupune – „iluminatul” Anatol, care înţelege în sfârşit că ceea ce i se întâmplă încarceratului este doar o prefigurare a propriului său viitor, Bahnea decide, în mod aparent paradoxal, să renunţe la libertatea care i se oferă, întorcându-se benevol – şi se presupune că pentru totdeauna – în cămară.
Acesta e, pe scurt, subiectul nuvelei dialogale Scolopendra, pe care Ioan Radin-Peianov a lucrat-o la Tg. Mureş între anii 1980-81, pe când era corector la revista Vatra. Încercările de a scoate textul – considerat „subversiv”, „greşit ideologic” – la lumină, cu un referat favorabil întocmit de către Traian Ungureanu, s-au soldat, în repetate rânduri, cu tot atâtea eşecuri, o mică rază de speranţă conturându-se abia după Revoluţia din decembrie 1989 – autorul se întorsese deja în Timişoara natală, unde se îngrijea de biblioteca Uniunii Sârbilor şi a Caraşovenilor – , când textul e remodelat sub formă dramatică şi prezentat la un concurs de scenarii, fiind distins cu o „menţiune” de către Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România (în octombrie 1992).
Un detaliu esenţial privind „calvarul” dintre manuscris şi tipar al Scolopendrei – îi sunt dator văduvei autorului, arhitecta Rodica Peianov, pentru semnalarea lui – e adus, în mod surprinzător, de către Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969 – 1989), editată de către Mihai Pelin în 1996, unde se reproduce, la nr. 455, o „notă” de interior din data de 10 sept. 1988, menită să informeze ierarhic despre „activităţile specifice” pe care lucrătorii cu ochi albaştri le-au întreprins la Editura Cartea Românească din Bucureşti – condusă de către un George Bălăiţă considerat nevigilent şi apatic -, prevenind apariţia câtorva volume şi ajustându-le pe celelalte în vederea tiparului (ASRI, fond „D”; dosar nr. 10966 vol. 5f; pp. 243-245). Printre acestea din urmă se afla şi Schiţe de portret, de Ioan Radin (redactor: Gabriela Adameşteanu), compusă din trei nuvele care nu prea au motive să trezească entuziasmul ideologic al scotocitorilor. Ei propun, în consecinţă, „în urma lecturării finale de către conducerea redacţională”, eliminarea din sumar, ca „nepublicabilă”, a Scolopenderei, „total eronată ideologic, sub formă de dialog”, care „nu făcea decât să insiste asupra aspectelor derizorii din viaţa societăţii noastre, văzută ca lipsită de orizont”.
Dacă pretextul de pornire de tip kafkian al Scolopendrei e vădit, sechestrarea matinală absurdă a lui Damian Bahnea amintind de aceea a lui Gregor Samsa, din Metamorfoza, inclusiv prin câteva trimiteri explicit strecurate în text („eşti o gânganie”), nuvela are o arhitectură de semnificaţii şi simboluri concentrică, pe care vom încerca să le identificăm pe rând, aşa cum am proceda cu o ceapă, desfoliind progresiv straturile de suprafaţă pentru a-i descoperi în cele din urmă miezul. Inspirat, ca dialog conjugal abstruz, direct din teatrul absurdului (tehnica lui Ionesco îl obseda pe autor la vremea scrierii textului), prima ironie „subversivă” vizează însăşi „celula” încarceratului, cămara în care e închis personajul fiind goală şi lipsită de ferestre, ceea ce înseamnă că ea asigură toate condiţiile pentru o inaniţie sordidă. Sistemul „cămărilor goale” încă nu se generalizase la data scrierii textului, însă premoniţia disciplinării sociale prin înfometare – dusă la paroxism de către regimul ceauşist spre mijlocul şi sfârşitul deceniului 9 al secolului trecut – plutea deja în aer, simbolul ei coroborându-se şi cu un mecanism de repoziţionare socială înspre instinctual, care-l preocupase pe autor şi în alte proze.
Într-adevăr, deşi decretat ca fiind „filosof”, Damian Bahnea nu poartă cu gardienii săi nici o discuţie de tip elevat, totul consumându-se la nivelul gregar al instinctualităţii. Sugestia de regresie colectivă înspre primitivism şi înspre reflexul primar de supravieţuire e explicit introdusă în text, ca de pildă atunci când Anatol – presupusul amant – spune că „adevărul, băiatule, e o marfă care nu mai are căutare. Cartofi, gulii, castraveţi, varză – asta da!” Al doilea indiciu îl reprezintă violenţa, de asemenea primară, amorfă. Întreaga primă parte a nuvelei răsună, surd, de loviturile pe care Damian i le „administrează” uşii, cu speranţa că ea va ceda şi-l va face liber. Excedat de zgomot, Anatol „ariceşte” uşa înspre interior, bătând în ea, metodic, cuie lungi, ascuţite. Descrierea patologiei obsesive, decantate scrupulos, în metodă, l-a încântat de fiecare dată, ca prozator, pe Radin; îmi spunea, de pildă, că poţi face ca violenţa să „ţâşnească” dintr-un personaj, asemenea unui jet efemer de lavă, dar adevărata voluptate ţi-o dă doar sadismul metodic, matematic al „torţionarilor” autoritari, de care proza românească de după 1965 e arhiplină (v. doar Breban, de pildă), fenomen care indică, în subsidiar, şi o eroziune socială de ansamblu, „de sistem”.
Un alt exemplu al gregarităţii instinctuale, primare e Despina, abuziva soţie a lui Damian Bahnea, căreia, după toate indiciile, i se datorează şi sinistra idee a claustrării soţului devenit inutil în cămară. Femeie manipulatoare, dominantă, „modelatoare” de bărbaţi, Despina îi reproşează sarcastic soţului sexualitatea sa frustrată – nu vom şti niciodată cât de compensativ-priapică este aceea a lui Anatol -, dar mai relevantă decât trauma conjugală se dovedeşte a fi, în economia de funcţionare a Despinei, regresia ei într-un cocon de ură. Două lucruri i-au rămas femeii, în societatea inumană, abstruză şi alienantă în care ea trăieşte – sugerează textul -: fuga bezmetică după mijloace de subzistenţă, într-o lume în care acestea se împuţinează pe zi de trece, şi ura. Cât timp Despina iradiază ură, ea mai dispune de substanţă vitală; ca o consecinţă, triunghiul conjugal grotesc din Scolopendra sugerează, dacă-l împingem niţel pe Anatol în fundal, că Damian are şi funcţia actantului sacrificial din structura arhaică a ţapului ispăşitor. Despina resimte nevoia umilirii lui pentru a extrage, din voluptatea acesteia, seva de viaţă pe care celelalte laturi ale existenţei sale nu i-o mai oferă. Decizia lui Damian Bahnea de a se întoarce, la sfârşitul nuvelei, în cămară, deşi uşile ei fuseseră între timp larg deschise, se datorează şi acestei recunoaşteri (nu e singura!): el înţelege că, pentru a trăi, cei din jurul lui au nevoie de victime sacrificiale, ca garanţi ai unei vieţi instinctuale care nu se mai hrăneşte decât din sânge şi din dorinţa de a-i stâlci faţa celui de lângă tine în noroi sau dejecţie.
Un motiv mai complex al claustrării este furnizat de un palier mai profund al nuvelei, legat de problematica de ansamblu a identitarului. Epistema culturală în care Radin – ca mai noi toţi – s-a format vorbea, cu precădere, de alienare, robotizare şi absurd, ca fiind contrapuse eforturilor de individuaţie, specifice construcţiei ca atare a eului. Alienarea prin socialism, prin colectivism aglutinant, dezindividualizant era o temă „subversivă” predilectă a mai tuturor scriitorilor însemnaţi din vremea respectivă. Mici nuanţe de metafizică expresionistă se adăugau, insidios, acestui aliaj angoasant, peste care se suprapuneau influenţe sosite dinspre structuralism, care definea „semnificatul” prin opoziţia dintre „ceea ce este” şi „ceea ce nu este”. În logica acestei gândiri – care se dovedea a fi narcotică la vremea respectivă, fiindcă până şi Beckett uzitase de ea –, omul era considerat că „există” atâta timp cât avea un „nume”, aneantizarea sau moartea reprezentând, în contrapartidă, anonimizarea extremă a cuiva care se dovedea a fi „lipsit” – palpitant era: cum, în ce fel se întâmpla acest lucru – de o „identitate” unică, inconfundabilă.
Pentru a ieşi din zona absconsului generalizant, îngăduiţi-mi să furnizez un exemplu clasic de atunci, îndemnându-vă, totodată, să parcurgeţi întreaga sintaxă literară a fenomenului, de la Omul fără însuşiri al lui Musil la Străinul lui Camus sau Monsieur Teste, al lui Valéry. Exemplul pe care l-am ales e Kafka, unde protagoniştii din Procesul, respectiv Castelul „există” doar prin intermediul cabalelor care li se orchestrează. Aşa se explică faptul că ambii protagonişti – Josef K, respectiv agrimensorul – sunt „electrizaţi” de faptul că au fost „aleşi”, simţind, subit, o poftă de viaţă pe care nu o încercaseră înainte. Cel dintâi se prezintă, foarte ordonat, la toate chemările, deşi ele se dovedesc a fi absurde; al doilea pleacă atât de precipitat înspre Castel, atunci când e chemat, că-şi lasă în urmă, pentru asta, chiar şi familia. Ei „există” doar intrasistemic, sunt aduşi la viaţă de către sistem, deşi sistemul se dovedeşte a fi, în ambele situaţii, destul de ambiguu. Ca atare, dobândesc identitate („nume”) doar prin intermediul încercărilor la care sunt supuşi.
Scolopendra se înscrie, şi ea, în perimetrul acestor jocuri nominaliste cu neantul. La un moment dat, Despina şi cu Anatol vorbesc despre Damian (care îi ascultă de dincolo de uşă) ca şi cum nu ar mai exista, încarceratul reacţionând ca atare. Discuţia cu miliţianul, din partea a doua a nuvelei, e reprezentativă şi în acest sens. Prins cu o bucată de cârnaţi la el (îl furase din propriul frigider), dar fără un act de identitate, de către „agentul ordinii publice”, Bahnea se lansează cu el într-o discuţie subtil-alambicată despre ce înseamnă, de fapt, identitatea unui om (eu sunt eu, dacă eşti tu, nu poţi fi Damian Bahnea etc.), a cărei concluzie este că un om fără act de identitate nu poate fi decât „nimeni”, adică un „neom”. Ecuaţia e perfect compatibilă cu ceea ce i s-a întâmplat lui Bahnea acasă, cu prilejul încarcerării. Discuţia dinspre final cu Anatol, a cărui inimă se înmoaie ca om moale ce este, indică faptul că – lipsit de profesie (cuvântul „şomer” era prohibit în România ceauşistă…) -, Damian Bahnea nu avea „identitate” decât în perimetrul gospodăriei sale, de care se îngrijeşte atât de scrupulos (lucrează pământul, repară gardul care ar fi intrat în competenţa vecinului), încât ţine cu tot dinadinsul să-l ştie impecabil şi după ce el va fi „plecat”. Închiderea lui în cămară se petrece în momentul în care Despina decide că el nu mai trebuie să existe; că a devenit o non-identitate, care poate fi uitată. Nu avem nici un indiciu, în tot textul, că Damian ar fi fost „revendicat” de cineva, dacă ar fi dispărut cu totul; două pasaje indică, dimpotrivă, ipoteze de „volatilizare” totală în cămară – devorat complet de gângănii sau mâncat de… el însuşi, ca autofagie – , metafora aneantizării depline a unei persoane în contextul unui sistem autocratic căruia „supuşii” îi sunt total indiferenţi adăugând pasajelor o doză superioară de subversivitate insidioasă.
Ambiguitatea thanatico-diabolică a părţii secunde a Scolopendrei confirmă ipoteza aneantizării, Damian Bahnea rămânând cu el însuşi o bună parte din text, Despina şi Anatol ieşind din scenă. Un aliaj sofisticat de metafore gnostice, demonice şi thanatice ne duce cu gândul fie la agonie, fie la prefigurarea vieţii de apoi, în care protagonistul nu va avea mormânt, adică „nume” care să-l fixeze pentru totdeauna în cinematografia eternă a timpului. Acesta e momentul în care în viaţa lui Bahnea se întoarce misteriosul Drăgan Cenuşă, pe post de Charon, pregătit să-l treacă de pe un tărâm pe celălalt. Născut „din lemn de nuc” – referinţa thanatică trimite, probabil, înspre Nucul lui Odobac, nuvela lui Emil Gârleanu –, Drăgan Cenuşă are similitudini cu Diavolul, sau poate că chiar este El, prin sugestia de „legământ” (pact), a căruia scadenţă a venit acum s-o încaseze, însă o altă semnificaţie, de data aceasta gnostică, apare ca fiind la fel de plauzibilă printre cele furnizate de către autor, sosirea lui Cenuşă (nume predestinat!) în cămara – hruba?, mormântul? – în care se află încarceratul fiind explicată prin „datoria” lui de a-l trece pe Damian Bahnea din „lumea neagră” în care el trăieşte în „lumea albă” căreia, se pare, i-ar fi aparţinut cândva.
Acesta e momentul în care, în ultimele pasaje ale nuvelei dialogale, Damian Bahnea, „deranjat de lumină” prin punerea sa intempestivă în libertate, decide, spre stupoarea „gardienilor” săi (Despina şi Anatol), să se întoarcă la recluziunea întunecată din cămară, în ciuda faptului că nimeni nu-l mai obligă să facă acest lucru. Prima motivaţie, de context, e una care ţine de contrapunctarea ironică a raportului dintre libertate şi aservire dintr-un sistem dictatorial – ceauşismul, în cazul de faţă -, unde e recunoscută doar „existenţa” fiinţelor supuse, obediente. În mod complementar, decizia lui Bahnea e conformă cu traiectoria vieţii sale de până atunci. Nu există nici un indiciu în text că el „ar fi fluierat în biserică” pe vremea când a fost liber, că ar fi fost un opozant, protestatar, cârtitor incomod sau disident. Prin urmare, el se întoarce în cămară pentru a rămâne egal cu sine însuşi, regăsindu-se în singurul autenticism pe care-l cunoaşte, acela al paradoxului din care ipoteza neatârnării a fost eliminată.
Însă, refuzul deliberat al libertăţii şi opţiunea pentru încarcerare nu sunt singurele motive pentru care Bahnea se întoarce în cămară. Mai sunt şi altele, cel puţin două, una metaforică şi una logică. Interesat de gnoză – avea în bibliotecă volume din domeniu, aduse de la Belgrad, pe acelaşi raft pe care mai erau şi cărţi de filosofie -, Radin era un perfecţionist maniacal al logicii: i se pot găsi fisuri, dar nu la nivelul sintaxelor perfect matematice ale prozelor sale. Făcea totul logic, inclusiv cafeaua, fumatul sau pescuitul: dacă peştele nu cădea pradă unor „strategii” de învăluire perfect construite, care începeau cu proporţiile impecabile ale unei „muşte” la care migălea, ca un alchimist, ore în şir, el înceta să-l mai intereseze. Admira la Rodica, soţia lui, minuţia de arhitect şi la fiul său Boris impecabila disciplină cu care acesta îşi construia tablourile grafice. Nu veţi găsi nimic aproximat, intempestiv, sinestezic sau inefabil în prozele sale: doar scenarii limpide, perfect şlefuite, asemenea artei tăietorului de cristale.
Sfârşitul Scolopendrei e la fel. În complexele gnostice, „fiinţa de lumină” începe să „existe” doar din momentul în care ea părăseşte empireul să îşi găseşte un rost pe drumurile colbuite ale pământului (materiei). Amintiţi-vă în treacăt de Maestrul şi Margareta, al lui Bulgakov: există, spre finalul romanului, o întrevedere intermediată între Isus şi Diavol, în cursul căreia Maestrul este încredinţat post mortem Diavolului, pe motivul că a meritat „doar odihna, nu şi lumina”. În acord cu această logică, Damian Bahnea are identitate doar în lumea „neagră” a cămării sale, mutarea sa „în lumea albă” pe care i-o promite Drăgan Cenuşă nefiind altceva decât inconsistenţă, indiferent cât de strălucitoare şi de eternă ar putea fi ea.
Ultimul motiv de care aminteam e consonant cu matematica limpidă a întregului. Dacă Despina şi cu Anatol îl închid pe Damian Bahnea în cămară din dorinţa de a-l face uitat, de a-l scoate din rândul muritorilor prin aneantizare, eventuala „plecare” a acestuia în moarte n-ar face decât să confirme atrocitatea, consfinţind o dispariţie pe care, prin simpla sa prezenţă de dincolo de uşă, protagonistul o infirmă. Acesta e motivul pentru care Damian Bahnea are nevoie de „cămara” lui, tot aşa cum eroul lui Dostoievski are nevoie de „subterană”: cât timp stârneşte nelinişte, el există. Pactul cu cămara e pactul cu viaţa: e un paradox aici, dar substanţa vieţii e plină de paradoxuri. Mai ales dacă trăieşti în totalitarism…
[Vatra, nr. 9/2015]
KOCSIS Francisko – Octombrie 2014
bim-bam, bim-bam, nu mai tropoti, nu te mai agita ca o limbă de clopot, baţi numai pe dinăuntru, dureros, asurzitor, e ca şi cum ai bate fără rost, pe dos, nu rezolvi nimic făcând atâta tărăboi – îmi cert inima tot în minte, pentru că am meteahna omului civilizat, deşi ştiu că nu poate da ascultare raţiunii partea care doar simte, ea are un alt mod de a şti ce-i în preajmă şi mai departe, e asemeni pământului orb de sub asfalt care-şi mai aminteşte ce furnicături îi provoca mai demult cârtiţa săpând după râme,
bim-bam, bim-bam şi mai tare, răspunde cu-o mică supărare, descifrez de aici că socoteşte capriciul ca făcând parte dintre lucrurile pe care nu-i musai să le înţelegi cu prea multă deşteptăciune, e de-ajuns să ştii că logica nu are un cuvânt prea greu în chestiuni de simţire, aici se află zaua care rupe lanţul, ehei, treaba asta cu zaua e ceva mai complicată, ar putea fi cea care rupe o viaţă, dar ades e numai cea care desparte o banalitate de alta, dar când e prima
cu asta nu te joci, asta îţi reuşeşte
numai o singură dată – zaua slabă
închide ciclul care te-nglobează –;
ţesătura de toane se destramă doar pentru a se reface mai subtil în structura unei împletituri şi mai complicate, bim-bam, aud iar după o scurtă liniştire, dar parcă vine dintr-o cu totul altă parte, ca din altă poveste, pare ecou, dar e altă voce, vine poate din inima vreunei celule, bătaie amplificată până la urechea mea de-o arhitectură de spirale unite de inefabile reguli de sprijin şi alcătuire, bim-bam, bim-bam,
poţi transforma pământul de sub picioare
în al nouălea cer,
nu ai motive şi încă nu-i timpul împlinit
ca să disperi –;
ce octombrie văratic, ce dezorientată stă păpădia înflorită între spinii tufelor de porumbar, se uită împrejur cu un strop de rouă strânsă pe-o petală, nimeni din neamul ei nu-i face vreun semn, tot câmpul e gol, e orfană,
vălătuci de mătase se răsucesc la orizontul alburiu, din deşirarea lor se risipesc în aer funigei, adierea atârnă pe lăstari motocei şi-i balansează până se încurcă între ei, îi abandonează apoi plictisită;
mă cuprinde o covârşitoare împăcare, de parcă tot ce am simţit, gândit, imaginat ar fi dobândit o formă definitivă, de parcă-n preajma mea n-ar fi o mare singurătate, ci o solemnitate cu sacerdoţi înfăşuraţi în mii de stări de lumină,
bim-bam, bate cel puţin un clopot în fiecare celulă,
nu ştiu cum de le-aud, ştiu doar că-i bine, răsună.
[Vatra, nr. 9/2015]
Alexandru Vlad in memoriam (5) – EVOCĂRI, AMINTIRI, PORTRETE, MĂRTURII (2)
Ioan MILEA
Scrisoare
lui Virgil Podoabă
Dragă Virgil,
Cu Vlad am trăit clipe, nu ore sau zile. Îi spuneam Vlad, nu Sandu, ca atâția alții, dar pentru mine numele îi devenise prenume. Erau, pentru mine, clipe indefinite, de fraternitate tăcut-povestitoare, și pe care nu le pot trece decât la fel, indefinit, din memoria personală în cea colectivă. Așadar, mai bine versific:
Ce să îți scriu
de Vlad? Că odată
Bulevardul Brâncuși
l-am urcat pe zăpadă?
Că, tot cu Brâncuși,
sperarăm în parte
să facem poemele
să intre-ntr-o carte?
Că, pe un drum
de fier împreună,
a-nțeles, a-nțeles
ceva să îmi spună?
Că: „Nu are pe nimeni”
(ah, vorba, curata!),
că: „Nu pot să o las
nici pentru Vatra”?
Că în inima Clujului
stăm încă-n poza
cu Cis, împăcând
poezia cu proza?
Că veni vestea –
și nodul din gât
abia se dezleagă
acum în cuvânt?
Că, da, se răzbună
pe mine firea-mi
astăzi, când doare
neîntâlnirea?
Și totuși, că toate
acestea-s anume
de cum se preschimbă
un nume-n prenume?
***
KOCSIS Francisko
Un exemplar unicat
Există momente pe care le ţii minte fără să-ţi fi propus asta, fără să le fi notat undeva, pentru că se aşează direct în memoria afectivă, mai trainică decât oricare altă formă de ţinere de minte. Toţi avem astfel de amintiri şi cred că sunt cele pe care le luăm cu noi în orice stare, pentru că se impregnează în esenţa noastră. Un astfel de moment a fost întâlnirea cu Alexandru Vlad în anul 2012, în dimineaţa zilei de 29 mai, la Satu Mare, unde eram invitaţi la „Zilele revistei Poesis”. Cu Sandu m-am întâlnit în multe alte dăţi, la Cluj, la Alba Iulia, la Tg. Mureş, am schimbat zeci de mesaje, am vorbit despre te miri ce, am colaborat la facerea unor numere de revistă, am deci zeci de amintiri cu el, dar trebuie să apelez la memorie cu totul altfel, trebuie să scotocesc, să forţez, să pun neuronii la treabă ca să dezgroape din straturile deja profunde amănuntele, pentru că ele tind să se afunde în uitare, cuvintele par să se stingă, să fie acoperite de tăcere. Cu totul altfel stau lucrurile cu ziua aceea de mai.
Cu o seară înainte am fost la Medieşul Aurit, ca să vedem cuptoarele dacice de ars ceramică şi alambicurile domnului Zetea şi să petrecem câteva ore în salonul cu arome amestecate de ceapă roşie, slănină afumată şi ţuică discret colorată în butoaie de stejar, la lăudatul căreia s-au întrecut oameni care chiar se pricep la treaba asta. Nu-i vorbă, că nici la degustare nu s-au lăsat mai prejos decât se aşteptau gazdele.
A doua zi dimineaţă, la o oră la care numai câteva mierle considerau că ziua a început de mult, mult prea devreme şi pentru cele câteva terase din jurul parcului central, am ieşit din hotel şi am pornit spre Someş pentru a sta câteva momente pe malul apei tulburi, cu sclipiri argiloase, cum mi s-a părut cu o zi înainte, când am trecut peste pod, ca s-o pot evoca veridic într-un vers al unui scurt poem dedicat lui Dsida (din păcate, poezia aceea scrisă pe o filă de caiet am rătăcit-o undeva, poate e între filele vreunei cărţi). La întoarcere, am descoperit lângă un magazin un aparat, am luat o cafea care a aromat toată dimineaţa, toată aleea din aproprierea palatului administrativ, m-am aşezat pe o bancă şi am început să citesc. Cred că n-au trecut nici zece minute, când i-am zărit, coborau spre Someş ca două figuri hieratice, Vlad cu părul ciufulit, încâlcit parcă şi mai tare ca de obicei, Ion Mureşan cu taşca pe umăr şi pălăria adusă spre sprâncene. Se aflau la vreo patruzeci de paşi, Vlad spunea ceva, iar Muri părea că-l ascultă, făceau câţiva paşi şi se opreau ca unii care nu erau siguri că se îndreaptă în direcţia bună sau dacă au ceva de făcut acolo unde se duc. Au stat aşa, întorşi unul spre celălalt, câteva momente, Muri a făcut un semn spre direcţia din care au apărut şi s-au întors la fel de alene, ca într-o filmare cu încetinitorul.
Am continuat să citesc încă o vreme, ca să treacă timpul până se putea sta la o terasă (până la ora zece, când începea o conferinţă la care chiar voiam să particip). Când s-a făcut ora nouă, m-am ridicat şi am pornit să urc spre terasa pe care am ochit-o în parcul central. Acolo i-am găsit pe amândoi la o cafea, Vlad pufăia din pipă împrăştiind binecunoscuta aromă a tutunului său. M-am aşezat şi eu la masa lungă cu două bănci rustice, am aşteptat să intru pe unda lor, mai precis a lui Muri, care se afla în mijlocul unei relatări funambuleşti, însoţită de gesturi largi, de chicoteli şi tăceri sugestive. La câteva minute după mine a sosit şi Claudiu Komartin, morocănos, nedormit, a încercat să-l sâcâie pe Muri, zicea că sforăie atât de tare că s-a văzut nevoit să spună asta în poezia pe care a scris-o în noaptea aia, apoi i-a citit-o de pe laptop, pentru dimineaţa aceea încă netrezită de tot suna foarte frumos, nu reproşul, ci poezia. A venit şi Ţărmure, proaspăt, bine dispus, ca un fel de baron care are de dus o etichetă. Venirea lui a făcut loc unei pauze, când Vlad, într-un fel aproape conspirativ, zâmbind parcă jenat, cu ochi lucioşi de bucurie, copleşitor prin gesturi, emoţionat ca un debutant, toate acestea în acelaşi timp şi întrunite într-un fel pe care nici cel mai mare actor al lumii n-ar fi în stare nici măcar să le sugereze, ei bine, Alexandru Vlad a scos la lumină cartea ascunsă la spate şi mi-a întins-o ca pe un trofeu cum nimeni altcineva n-ar fi putut s-o facă, zicându-mi un cuvânt care cumula în sonoritatea lui tot ce se putea spune, tăcea, simţi sau imagina la ivirea cărţii: iat-o! Era romanul său proaspăt tipărit, Ploile amare, despre care toţi ziceau că e tot ce a dat mai bun Sandu, este romanul mare al unei epoci. L-am îmbrăţişat cu vorbele banale care se rostesc în asemenea momente, m-am uitat repede pe pagina de titlu şi am văzut că nu mi-a scris nimic, n-a pus nici măcar o semnătură, o dată, nedumerire pe care am exprimat-o contrariat, dar ochii lui de o veselie netulburată păreau să anunţe o mică farsă. „Ba cum să nu, dar nu aşa, o să te prinzi tu, că de-aia te pricepi la rebus, la parabole, la feluri ascunse de a lăsa mesaje”, şi mi-a spus să am răbdare şi să-l anunţ când îi descopăr ascunzătoarea. Ca unul care am făcut tot felul de gesturi singulare, de pildă de a semna la pagina cincizeci a cărţii o mică dedicaţie, alteori pe coperta a patra, pentru cei mai dragi, am periat repede ascunzătorile posibile şi mi-am dat seama că nu putea fi decât ori pe clapeta cărţii ori la finalul ei, cum făcusem eu cu el. Într-adevăr, era acolo, pe clapetă, cea mai simplă dedicaţie posibilă: „Lui Francisko”, şi o semnătură. Atât. Dar de-ajuns să devină un exemplar unicat.
*
Acuma mai e ceva de adăugat, o urmare. După dispariţia lui Sandu, Virgil Podoabă mi-a cerut cartea s-o citească, pentru că nu o făcuse până atunci. I-am adus-o la redacţie şi aveam de gând să-l avertizez să aibă grijă de ea tocmai pentru unicitatea ei, dar nu mai ştiu ce a intervenit, o discuţie care a deturnat atenţia şi nu i-am mai spus, am uitat. Când mi-a adus-o înapoi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe clapetă. Era alt exemplar. Când i-am spus că-mi vreau înapoi exemplarul, mi-a spus că a făcut însemnări pe el şi de aceea mi-a cumpărat un altul. I-am spus să-mi aducă măcar bucata de clapetă cu semnătura, o voi lipi în exemplarul cumpărat de el şi-l voi transforma astfel într-un al doilea unicat.
***
Daniel VIGHI
Cu Sandu – in absentia
Sandu se pricepea ca nimeni altul la cum stă treaba cu ciupercile prin pădure, dar pricepea şi cum stăm cu diferite buruienoace de pe marginea drumului, se întreţinea minunat de colocvial cu o păsăruică neagră şi gulerată care-i ţopăia prin curtea casei lui din pustietăţile unde a stat ani în şir. Eu casa aceea n-am văzut-o niciodată, mi-a plăcut să mi-o închipui cam cum era din povestirile scrise şi vorbite de proprietarul ei prin presa literară sau la un păhăruţ. Sandu mai stătea de vorbă pe uliţă cu vecinii din satul acela din ţinutul Finis Terrae (numele promontoriului la care ajungeau peregrinii în Evul Mediu după zdroaba de o lună de pe El Camino de la Santiago de Compostela).
Şi pentru că nu ştiu cum anume să mă potrivesc in absentia în vorbă cu Sandu, o să public nişte rânduri despre un moş care se pricepea la buruieni. Când am scris despre moşul acela, gândul mi-a stat la Sandu şi cum mergea el prin pădure, cum culegea ficţional bureţi de le spune pitoance, dar şi din aceia iuţi pe care familia mea din localitatea Radna le primea de la „Todoru’ nost’”, un ţigan de pe Valea Marea care căpăta plata pentru bureţi răchie rece din podrum, din butoiul cu doage de dud, şi lui „Todoru’ nost’” tare îi plăcea viaţa în acele momente. Cam aşa cum îmi plăcea mie când stăteam la trocerai cu Sandu despre orice, spre exemplu despre păsăruica gulerată din curtea lui din satul Finis Terrae. Sandu se află acum cu „Todoru’ nost’” dar şi cu moşul Coabi din copilăria mea, acar la chefere şi crâsnic duminica la biserica lui popa Lică Crişovan. Toţi sunt acum cu Sandu, oi veni şi eu când vine ceasu’, cum zicea moşu Coabi când intra la vremea de seară în soba dinainte la cel răposat, cu care era hoavăr şi ortac de beţie. Atâta zicea moşu Coabi: „i-o vinit ceasu”, aşa zicea, şi eu cu gândul la el şi la hoavărul meu Sandu, care ştia multe despre buruieni şi bureţii de pădure, închin un pean cu anii 50, cu securitatea şi cu diferitele buruieni neruşinate pe care le cunoştea aşa de bine Sandu.
*
„Se apropie de Troiţa Puşcată, şi kommunista bacsi se apleacă printre ierburile înalte de pe duleul drumului, ocoleşte rugul de mure, împinge bozul şi socul, trage după el un capăt cu floare galbenă de sulfină pe care o răsuceşte în podul palmei, ridică în lumina amiezii frunzele groase de pizda ţigăncii, adună în poală floricelele mov ale buruienii, se strâmbă în timp ce mestecă o frunză acrişoară de ştir, se freacă pe frunte cu lobodă, „pune-ţi pe cap flori de boz şi o să ne meargă bine la drum”, bolboroseşte moş Merişca, şi el asta face, se apleacă şi caută floricica mărunţică de rostopască, apoi îl aude pe Kommunista bacsi cum se închină nu departe de lemnul Troiţei Puşcate şi strigă către cerul Domnului: „Doamne, ai pus şi aici la troiţa Ta otrava asta din laptele câinelui, să fie ăsta semn de mare năcaz pe capul bieţilor oameni”, zice moşul, şi fratele informator Dubeşteanu transmite degrabă raportul să se spele ăia pe cap cu el, nu pricepe nimic din ce zice moş Kommunista bacsi, „ce e aia, dom’le, laptele câinelui?” „Ştim, ştim”, strigă băieţii de la decriptarea sensurilor oculte de la Centru, „ştim, ştim”, strigă fericiţi, şi spun numele ştiinţific al buruienii, o arată tovarăşului general: „asta e, are formă de brăduţ şi floricele galbene, tulpiniţa ei este goală pe dinăuntru ca aceea de păpădie, şi dacă o rupi curge un lichid alb de-i zice laptele câinelui şi, ne scuzaţi că suntem cam din topor, dar oamenii din clasa exploatată a ţărănimii spun că dacă te dai cu laptele ăsta alb pe pulă se umflă ca un cartaboş din Banat, ne iertaţi, nu este frumos să scriem asta în nota noastră informativă dar oamenii, tov. g’eal’, ei zic aşa, noi doar ne facem treaba cât mai bine”. „Lasă, mă”, zice domnul general, „nu faceţi voi pe fetele mari, că doar nu ne apucă ruşinea, nu ştiu dacă nu ar trebui chiar să verificăm ce spune înţelepciunea poporană, zic că un locotenent din ăsta de la departamentul sex şi amantlâcuri, care şi aşa nu fac mare lucru, fut la comandă diferite obiective stabilite de ăia de la Seducţii şi Şantaje Intime, puneţi aşadar pe un frumos de-ăsta futălău pe banii statului să-şi dea pe pulă cu laptele câinelui să vedem dacă are sau nu dreptate poporul în ceea ce zice”.
Nu mai ştie fratele Dubeşteanu ce s-a întâmplat mai apoi cu raportul său, a chicotit şi el pe ascuns ca mulţi dintre cei din reţea când au aflat cum a picat măgăreaţa pe sclifosiţii ăia, „lasă că aşa le trebuie”, îşi spun invidioşi, „îi îmbracă unităţile operative la fix, îi pomădează, primesc banii de cheltuit la munte şi la mare, prin hoteluri, lasă că nu le strică”, îşi zic, şi râd pe cinste.
***
Viorel MARINEASA
Infinitezimalul dintr-o preajmă care nu mai este
Pe vremea când aveam acces regulat la revista Vatra, primul text pe care-l citeam era editorialul lui Alexandru Vlad. Şi asta nu pentru că se afla în capul publicaţiei, ci pentru că, în concertul mediatic cacofonic al momentului, vocea lui se auzea limpede şi îţi desluşea, pe un fir ce se vădea, cel mai adesea, afin, în ce lume trăieşti. Sigur, canoanele speciei jurnalistice fuseseră, din fericire, încălcate. În locul discursului vituperând sau al dăscălitului desţelenind cu metodă te întâmpina o extinsă constatare de bun-simţ, o poveste spusă cu har într-o notă de eticism ardelean bine temperat, iar ingredientul ironic, deşi ponderat, era menit să cadă greu! Se vor găsi destui să spună că şi-a risipit timpul şi talentul în loc să ne dea toate capodoperele romaneşti care se aşteptau de la el. Sandu în persoană îşi punea problema atunci când apucase să-şi adune o parte dintre articolele pulverizate prin periodice mai mult sau mai puţin eroice (vezi Vara mai nepăsători ca iarna, Editura Tribuna, Cluj, 2005): „Poate a fost un dat al acelor ani să ne risipim energia şi textele într-un fel de euforie compensatorie pentru staza ultimilor ani de comunism.” Aşa că se întreabă dacă textele mai au însemnătate, răspunzându-şi, însă nu definitiv, că asta doar în măsura în care „depun oarecum mărturie în privinţa angajamentului civic” într-o perioadă când „n-aveam timp de prea multă stilistică”, mai mult, când „trebuia să ne descotorosim de o anumită retorică prevăzătoare şi marcată de cenzura interioară”; însă, ca un făcut (un pas înainte sau doi paşi înapoi?), „se naşte destul de repede o altă retorică naivă, un patetism puţin jenant la recitire, aşa cum jenante mi se par acum îngenuncherile noastre de-a lungul şi de-a latul străzii”. Şansa e ca, pierzându-şi actualitatea, articolele „să se transforme, cu puţin noroc, în literatură. Trimiterile devin metafore şi revolta devine o stilistică”. Într-un târziu, când s-a reapucat de proza îndelung aşteptată, a constatat că, „după câţiva ani de scris prin ziare, stilistica mea se schimbase” (într-un interviu dat lui Iulian Boldea). În bine, în rău? în pierdere, în câştig? nu ne mai spune, iar exegeţii, dacă veţi da o căutare pe net, veţi vedea cât de previzibil (se) postează. În ce mă priveşte, zic că bătăliile lui din presă n-au fost trudă risipită, într-o vreme în care mulţi intelectuali glorioşi ai Clujului o dădeau cotită şi-l priveau spăimoşi, ca pe o fatalitate necesară (dacă nu de-a dreptul cu admiraţie), pe primarul cu minte scundacă. Într-un almanah din 2003, Alexandru Vlad a scris rânduri de-un amar pe care doar o dezamăgire în dragoste poate să ţi le dicteze: „Clujul este, şi a fost probabil dintotdeauna, un oraş vulnerabil. Un oraş de negustori, fără nimic metropolitan, care nu şi-a depăşit condiţia. Nu prea a avut noroc de guvernatori luminaţi şi generoşi. Conducători aduşi din alte regiuni, ca nişte comisari de balcanizare, primari mediocri […]. Nu ştiu dacă actualul primar ar fi putut fi primar în Sânnicolau-Mare, localitatea lui de baştină, şi a lui Béla Bartók, pentru că veni vorba. Probabil că nu. La Cluj el pare să fi fost beneficiarul unei conjuncturi politice care s-a finalizat cu cea mai proastă dintre opţiuni. Ca orice oraş cu o cotă prea mare de intelectuali, probabil că şi oraşul acesta e de fapt vulnerabil la prostie,” Interesant de remarcat că şi Méliusz picta, în romanul Oraşul pierdut în ceaţă, Timişoara natală în termeni asemănători, iar încheierea a fost că s-a grăbit s-o părăsească pentru a-şi găsi un climat cultural propice la… Cluj.
Vrând-nevrând, literatura se întâlneşte cu gazetăria în romanul non-fictiv Curcubeul dublu. Am recunoscut, între textele de legătură, numeroase articole de opinie din periodice. Sau „poveşti în poveste” pe care le-a dezvoltat plecând de la nuclee publicistice. Nu mi se pare scandalos. Nu vreau să ştiu dacă aglutinarea s-a constituit în soluţie de avarie în lipsa unei idei solide, cum se zice, de construcţie a cărţii. Pasajul jurnalistic l-a îmbibat cu o realitate incomodă pe prozatorul Alexandru Vlad. Ne-a avertizat chiar el. Accentele cădeau altfel. Ce i se cerea la ziar trebuia să fie „relevant pentru perioada de tranziţie a României”. Greţoasă. Istovitoare. Fără final. Paradoxal, constată el, „aproape toate [articolele] sunt însă despre mine însumi”. Că scrii un roman din bucăţi lipite şi că în loc de pap pui articole de colo şi de dincolo – asta înseamnă că vrei să-ţi faci autoportretul (şi Sandu a recunoscut-o undeva), unul în tuşe când tari, când îmblânzite de melancolie, una ce vine de la vârsta care tot sporeşte, însă şi de la locul în care te-ai izolat, un sat care-ţi aminteşte de copilărie, dar la fel de tălâmb ca toată lumea valahă a tranziţiei. Sigur că doamna Exegeză nu va fi mulţumită; dacă tot ai recurs la interludii jurnalistice, trebuia să te porţi mai sofisticat, să faci arabescuri parşive precum Galip pe urma articolelor lui Celal, să configurezi o tramă poliţistă menită să taie respiraţia. În schimb, tu, Alexandru Vlad, ai rămas să fii egal cu tine însuţi, prea cinstit, prea discret, prea dedicat să prinzi infinitezimalul dintr-o preajmă care aproape că nu mai este.
***
Vasile George DÂNCU
Vlad. Sandu Vlad
Prima idee creaţă care mi-a venit în ceea ce priveşte anul 2015 a fost să sărbătoresc doi mari scriitori români contemporani din Cluj, cu care, de curând, am devenit vecin: Muri şi Sandu Vlad. Poetul şi Prozatorul. Voiam ca amîndoi să iasă din underground-ul, boema şi dandismul mioritico-ardelenesc şi să fie sărbătoriţi solemn, regal şi aristocratic în oraşul lor, în oraşul nostru.
Pentru Muri, Clujul era şi este oraşul de rezervă. Pentru Sandu Vlad, Clujul era oraşul… Erau cunoscuţi peste tot şi apreciaţi, iar în Cluj erau Scriitorii, însă fără laurii merituoși puși pe cap.
Prin urmare, am considerat mai mulți (Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan Marchiș și Ioan-Aurel Pop) că a venit Sărbătoarea lor: Muri la 60 de ani (09.01.2015) şi Sandu Vlad la 65 de ani (31.07.2015). Aşa că l-am sărbătorit, pentru început, pe Muri, la Auditorium Maximum (UBB) iar Clujul a fost la înălţimea poemelor sale.
La partea a doua a evenimentului, am băut un whisky bun cu Sandu Vlad (l-am pregătit special pentru el, ştiam că îi place) şi i-am spus: „Tu urmezi!” Mi-a spus: „E cam greu. Poezia lui Muri e atrăgătoare şi omul e spectaculos. Eu scriu o proză greu de mestecat şi sunt cam aricios.” Am repetat: „Tu urmezi!” Tocmai aveam în mână volumul Pahar al lui Muri, ediţie de lux, în cinci limbi, pe care l-am lansat atunci. I l-am arătat şi i-am spus: „Când vei împlini 65 de ani, o să-ţi public toată poezia ta, într-o ediţie bilingvă, tradusă în limba engleză de Virgil Stanciu, cu desenele lui Alexandru Păsat şi cu textele de critică, preţuire şi admiraţie ale lui Cis şi, evident, Muri.” Am văzut cum i se luminează faţa leonină, toată barbă, păr și sprâncene. A spus cu oftat și fericire: „De acord!” Era cazul să mai turnăm un pahar de whisky. „Să trăieşti, Sandule! i-am zis. L-am sărbătorit pe Muri numai ca să vezi cum vei fi tu sărbătorit!” Mi-a zis că este o glumă cam exagerată…
Ne-am mai văzut o dată să discutăm despre volumul său. Râdea că o să-l numească „Integrala poetică”. Tot căuta poemele risipite. Îmi spunea, la telefon, că are douăsprezece. Mă suna din nou că a mai găsit două, că vor fi paisprezece şi că mai avea câteva poeme într-o antologie şcolară, unul într-o carte şi altul pe care nu-l găseşte nicicum…
Împreună cu Muri, şi-a adunat poemele, apoi le-a trimis lui Cis, la Tîrgu Mureş. Tot cu ajutorul lui Muri, şi-a revăzut textul romanului inedit şi l-a trimis lui Ţărmure, la Bistriţa. Şi când şi-a terminat treaba, ca orice ardelean serios, s-a pus să se odihnească puţin, ca mujicul din Siberiada. Şi se odihneşte în continuare, departe de tumultul ciudat al tranziţiei româneşti de la nu ştiu ce înspre nu ştiu unde.
Până în data de 30 august, textele pentru volum erau adunate, dar parcă ne era greu să ne adunăm la un eveniment fără însuşi autorul. Aşa că toată lumea a amânat şi amână întâlnirea cu cartea.
Poemele lui Sandu Vlad vor apărea cât de curând în această carte promisă şi cu siguranţă vor constitui o revelaţie pentru literatura română contemporană, aşa cum este proza lui. Iar Prozatorul, devenit acum şi Poet, va zâmbi sonor şi impasibil de sub pălărie, în timp ce îşi va aprinde pipa şi se va retrage discret în alte zări, aşa cum a trăit şi a scris. Vor rămâne rotocoalele de fum, o poezie plină de înţelepciune şi o proză memorabilă.
***
M. B. IONESCU-LUPEANU
Altfel: Alexandru Vlad
La idele lui Marte, prozatorul Alexandru Vlad a plecat dintre cei vii, discret, aşa cum îi fusese întreaga viaţă. A plecat în aplauze… În cazul de faţă, aplauzele au fost picurii de cerneală ai presei care, în toată săptămâna ce a urmat, a scris despre cel dispărut. Poate s-a scris mai mult acum, la timpul trecut, decât s-a scris de-a lungul unei întregi cariere scriitoriceşti. Nu voi relua date bio-bibliografice, nu voi fi exeget al operei sale, nu…
O frază din articolul Alexandru Vlad şi întoarcerea la esenţial („Observatorul cultural”, serie nouă, nr. 506 ( 764 ), 19-25 martie 2015, p. 10, col. 2), semnat de Paul Cernat, nu-mi dă pace : „(…) A fost altfel, fără să-şi propună cu tot dinadinsul acest lucru”. Într-adevăr, Alexandru Vlad a fost altfel. Nu este nevoie de mărturia mea pentru a stabili asta în faţa tribunalului istoriei, dar, dacă n-ar fi fost altfel, probabil că nu l-aş fi cunoscut sau, dacă l-aş fi cunoscut, ar fi trecut imediat ce ne-am fi despărţit, în uitare, în marea de chipuri anonime ale celor cu care fiecare din noi, pe parcursul unei vieţi, ne-am intersectat destinul într-un mijloc de transport în comun şi, preţ de câteva ceasuri, am legat o conversaţie.
L-am cunoscut pe Alexandru Vlad întâmplător, acum trei-patru ani, într-un autocar ce leagă Clujul de Bucureşti. Când m-am urcat, în staţia Aiud, era acolo cu o carte într-o mână şi pipa în cealaltă. Nu putea trece neobservat. Ne despărţea intervalul dintre scaune. Mi-am scos din geantă cărţile şi m-am cufundat în lectură. Pe ruta Bucureşti-Aiud (tur-retur), drum pe care, pe atunci, îl străbăteam frecvent, aveam nevoie, pentru a trece mai uşor peste ordaliile celor şapte ceasuri de călătorie, de două cărţi potrivite ca grosime; fie terminam lectura până-n staţia de destinaţie, fie îmi mai rămâneau douăzeci-treizeci de pagini. Odată, lectura m-a absorbit în asemenea măsură încât autocarul era să părăsească Aiudul fără ca eu să fi coborât.
Alexandru Vlad m-a abordat. Era curios să afle titlul lucrării vădit captivante pentru mine. A fost începutul unui dialog ce s-a sfârşit dincolo de Piteşti. Prezentările le-am făcut abia pe la mijlocul drumului. Mi-a spus că este scriitor şi mi-a arătat, în dovedirea aserţiunii, Ploile amare. Dacă memoria nu mă înşeală, se îndrepta spre Bucureşti pentru Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România.
Subiectele discuţiei au fost variate, de la literatura americană contemporană la lumea satului în care se retrăsese. Ne-am despărţit, cu o strângere de mână, în Autogara Militari. Mi-am propus, după ce se topise în mulţime, să-l reîntâlnesc.
De câteva săptămâni, mă gândeam la Alexandru Vlad. Îi scriam o scrisoare. Cum nu aveam adresa sa, oscilam între a trimite corespondenţa, pe numele său, la sediul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, sau la sediul uneia dintre revistele cu care colabora. Acum e târziu, scrisoarea mea s-ar întoarce cu menţiunea dirigintelui poştei: destinatarul decedat.
În minte, vorbele prietenului meu, scriitorul Gabriel Cheroiu: cunosc deja mai mulţi oameni pe lumea cealaltă decât pe asta.
Dumnezeu să te odihnească în pace, frate Alexandru!
***
Radu NICIPORUC
Alaska mea de la ţară
Nu ştiu exact când au apărut în discuţiile noastre frigul şi ţinuturile lui, dar abia după ce începusem să observ că despre anumite subiecte prietenul meu vorbea mai puţin, iar când o făcea detaliile erau minime, strecurate cu gustul lui pentru penumbră şi obscur, mi-am dat seama că pasiunile sale supravieţuiseră bravurilor tinereţii şi că, după anumite intervale, marcate de obicei de sfârşitul călătoriilor mele pe mare, le găseam la locul lor, neclintite, poate doar însoţite de câteva nuanţe apărute între timp: mai multe fire argintii în barbă, tutun scandinav, sobru şi sec, în locul celui olandez, mai dulceag, iar pipele la început drepte, bune pentru citit, erau acum mai curbate şi apropiate cheilor de portativ.
Îmi amintesc însă cu ce tonus bun se întorcea din escapadele din Apuseni, cum îmi descria – cu formulele lui surprinzătoare, fixate şi ele pe un portativ muzical foarte personal – aerul de toamnă târzie al munţilor, verdele tot mai întunecat al acului de brad, sacul de dormit cu care înfrunta primele brume, personajele întâlnite şi notele din carneţelul cu pătrăţele pe care, „nu le-aş fi scris niciodată în oraş, bătrâne” Şi, bineînţeles, nelipsitul popas la Răchiţele, la prietenul său Teofil.
Sau cum mă cântăreau ochii săi mijiţi când îi povesteam despre iarna Aleutinelor, unde se nimerise să ajung odată pe un traseu mult arcuit spre nord, spre Alaska, până în punctul în care drumul cargoului meu se desprindea, pentru traversadă, spre Kurile.
Sau când îl încredinţam că nu văzusem „Strigătul pinguinilor”, doar pentru a mai auzi o dată, povestit de el, începutul acelui film care îi plăcea atât de mult.
Probabil că dincolo de experienţele sale directe, sau de cele livreşti, şi aceste amănunte au contribuit la uimirea cu care l-a încercat vestea că fiul său cel mare urma să plece la muncă tocmai în acele ţinuturi cărora Vlad, în stilul său tacticos şi cumulativ, le dădea încă târcoale înainte de a face din ele o pasiune. Una căreia abia după primele scrisori şi fotografii primite de la Sănduţu, i-am putut măsura vibraţia, când prietenul meu povestea cu amănunte atât de tangibile încât nu puteai să te îndoieşti că nu călcase doar cu o zi înainte pe o zăpadă sticlos-albăstruie, ce-i scrâşnise sub tălpi ca pietrişul, că nu-şi purtase podul palmei peste cilindrii groşi de gheaţă ce înveleau balustradele, sau că nu eviscerase cu mâna lui zeci se somoni răsturnaţi de conveioare într-un bazin imens.
Nu cred să fi pus vreodată Vlad mai multă fervoare în relatarea unor întâmplări precum cele ale fiului său, şi acest subtil transfer a făcut să mă bucur şi mai mult de mesajele în care îmi vorbea de proiectul unui voiaj în Alaska, ce părea să prindă contur la un moment dat în pofida a tot felul de dificultăţi administrative.
Apoi, când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că nu se gândea la acea călătorie ca la o simplă aventură montană, din şirul celor pe care le mai avusese, ci ca la o încercare existenţială profundă, ce s-ar fi regăsit cu siguranţă şi în următorul său roman.
Brusc însă totul a căzut în uitare şi din toată acea investiţie imaginativă n-a rămas decât o expresie pe care o folosea uneori, la întâlnire noastre de la „Klausenburg”, când, sastisit de oraş, mă anunţa că urma să plece la Alaska lui de la ţară.
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Colombo
Text :21.11.09
Asa, deci!
Am fost alaltaieri la Bistrita unde am conferentiat cu Ileana Malancioiu, cu care eu ma impac foarte bine, in ciuda reputatiei ei de fiinta dificila.
Astazi ma duc la mine la tzara sa caut ciuperci.
Marti am planificare la spital, unde voi intreba care sunt, din punctul lor de vedere, implicatiile si complicatiile unui an in Alaska.
Citesc carti despre colectivizare.
Mai vorbim.
Al. Vlad
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Alaska, mon amour
Text :
––––––––––––––––––
Ma bucur ca iti plac acele filme!
Pe aici a inceput un ger napraznic (de la -24 in Moldova la -14 la Cluj).
Eu incerc sa continui munca la roman, dar nimic nu se leaga. Stiu eu, am schimbat mediul, am schimbat singuratatea de la tara pe apartamentul acesta cu televizor?
Nu am facut demersuri pentru viza. Jason trebuie sa-mi trimita din Alaska o invitatie. Eu nu pot sta un an decat cu contract de munca. Asta probabil nu-l intereseaza, pentru ca ar fi preferat o intelegere intre noi fara sa mai plateasca taxele pt. mine catre statul american. Eram de acord cu asta, dar probabil americanii te intreaba de ce angajezi un om din strainatate si nu un american pentru slujba aceea.
Ar mai ramane viza turistica. Aceasta se da pe zece ani, dar nu poti sta in SUA mai mult de 6 luni, dupa care trebuie sa pleci si sa revii. O viza turistica ar fi OK, dar imi trebuie o scrisoare din partea lui ca-mi asigura casa si masa cel putzin catava vreme. Eu am bani de drum, dar nu si de hotel, circuite turistice etc. Ori ambasada mi-ar putea cere un plan turistic ca sa-mi dea o astfel de viza.
L-am rugat pe Marius sa se intereseze eu ce fel de formular completez ca sa am cele mai multe sanse, si mi-a promis ca va intreba pe cineva la ambasada.
Jason n-a mai ajuns in 15 ianuarie la Paris pentru ca a fost chemat in Cambodgia de constructorul hotelului sau de-acolo. Ma rog, cam asa stau lucrurile deocamdata.
Doar ca eu nu ma grabesc, nu-i o tragedie daca nu plec, nici nu vreau sa frec telefonul si sa sun la Anchorage. Eu am zis da, Jason a zis da, si acum astept.
Am vazut „Romania Literara” in noua formula.
Tu ce faci pe-acolo?
Al. Vlad.
-
A murit prietenul meu Augustin Fratila.
– On Sat, 1/23/10, Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com> wrote:
From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>
Subject: Alaska, mon amour
To: „Sandu Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>
Date: Saturday, January 23, 2010, 11:09 AM
Ma uit la filmele japoneze, in alb-negru, pe care mi le-ai dat, le opresc, le reiau a doua zi, imi prelungesc in acest fel placerea. Sunt formidabile!
Cum stai cu viza?
R
Date: Tuesday, February 9, 2010, 12:51 AM
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@035GAIRL (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Cifra rotunda
Text :
Ei,
Nu se aude nimic.
Jason e a doua oara in anul acesta in Cambodgia, unde se pare ca au inceput finisajele la hotelul lui.
Eu mai trag cate o tura la Alaska mea de la tara, incalzesc casa, fac mici expeditii in padure.
Ce-am avut si ce-am pierdut!
Uite, pentru tine: SCĂUNELUL.
From: al_vlad1@yahoo.com (alexandru vlad) {SMTP:al_vlad1@yahoo.com}
TO: RAN201@401KENDA (Niciporuc, Radu) {SMTP:RAN201@maerskcrew.com};
CC :
Subject :Re: Ce ti-au spus
doctorii cei vestiti? Poti merge in Alaska? R
Text :
Analizele au iesit destul de bune.
Glicemia relativ sub control cu insulina destul de mult (pana ma echilibrez, apoi scad), colesterol bun, trigliceride bune, valori cam mari la ficat dar acestea fluctueaza la mine.
Pot merge din punctul lor de vedere in Alaska, se vor stradui sa-mi dea medicamente mai multe la mine.
Dar Uniunea Scriitorilor nu-mi face rost de viza. Imi poate da o scrisoare ca sunt scriitor cu notorietate si 200 de euro.
Deci va trebui sa ma duc la Consulat, la interviu etc. Drumuri la Bucuresti pe care am incercat sa le evit. Voi vorbi cu Irina Horea. Dar vreau sa stiu de la Uniune cum trebuie sa sune invitatia pe care mi-o trimite Jason din Alaska.
In curand voi trece la actiune.
Tu ce faci, unde esti, cum merge?
Al. Vlad
From: Radu Niciporuc <RAN201@maerskcrew.com>
Subject: Ce ti-au spus [Our Ref:EXA03256]
To: „Vlad” <al_vlad1@yahoo.com>
Date: Sunday, November 29, 2009, 8:25 PM
***
Radu VANCU
Filă de jurnal
2 octombrie [2014]. La recepţia FILIT de la hotelul Ramada, poveşti cu Alexandru Vlad despre William Gaddis, apoi – aproape fără tranziţie – despre Joseph Conrad & Melville & marinărit. Omul ăsta e el însuşi o fregată doldora de obiecte pe care cei din generaţia mea nu ştim nici măcar să le numim. Nimeni de pe la noi n-a citit atâta proză americană postmodernă ca el; şi, cu toate astea, alege să-şi plaseze subiectele în ruralul transilvan cu cea mai sămănătoristă butaforie. La început asta mă uluia; acum găsesc în asta o inteligenţă estetică iubitoare, mai până peste marginile iertate, de contrapuncturi arhisubtile. Intră în discuţie, de la un punct încolo, şi Bogdan-Alexandru Stănescu – iar la finalul discuţiei Alexandru Vlad se trezeşte desemnat traducător pentru Polirom al prozei lui Delmore Schwartz.
Seara, la teatrul Vasile Alecsandri, întâlnire cu Guillermo Arriaga, celebrul prozator & scenarist mexican. Povesteşte, printre altele, o legendă africană – există un trib acolo care crede că există două suflete, unul uşor, celălalt greu. Sufletul uşor e cel mobil, iese frecvent din trup – când dormim, când leşinăm, când o luăm razna etc. Cel greu rămâne mereu în trup, pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Înainte de moarte, când cele două suflete ştiu că trebuie să părăsească trupul, cel greu e dezorientat – el nu ştie să meargă, nu cunoaşte dispoziţia spaţială a lumii, e cu totul neajutorat. Aşa că sufletul uşor iese din trup & rătăceşte, căutând abisul în care trebuie să se arunce. Când îl găseşte, se uită lung în el, pentru a verifica dacă e într-adevăr „abisul lor”; şi abia apoi se întoarce, îi spune sufletului greu: „am văzut abisul nostru, vino” – iar sufletele pleacă & corpul moare.
Cam aşa e şi cu scrisul despre sinucidere: laşi sufletul uşor să tot bată câmpii peste tot, pentru ca sufletul greu să rămână la locul lui, să menţină statu quo-ul. Să dea sufletul uşor prin toate gropile, pentru ca cel greu să rămână intact. Cu cât mai rătăcitor & morbid primul, cu atât mai burghez & vital al doilea. Nu mă sinucid tocmai pentru că scriu atât despre sinucidere. Iar când voi înceta s-o mai fac, abia atunci voi fi dat de dracu’.
***
Victor Eugen Mihai LUNGU
O poveste pentru Alexandru Vlad
O poveste pentru Alexandru Vlad: una cu el sau una despre el? Ce anume l-ar fixa mai bine în amintirea generațiilor care urmează să vie/fie, în așa fel încât să nu se termine cuvintele despre el și să nu fie uitat?
Că fiecare cuvânt spus în legătură cu un om, în favoarea sau defavoarea lui, îi prelungește existența. Omul există, rezistă și moare numai din cuvinte. De murit, moare definitiv când se termină cuvintele cu și despre el.
Ca om tehnic, știu că minima rezistență este calea cea mai bună de urmat în timp – de acolo pornesc toate calculele de rezistență. Mai știu că rezultatul prăbușirii unei structuri de rezistență este același și dacă sub-armezi, și dacă supra-armezi. Deci, și în cazul unui om, poți greși față de memoria sa spunând prea puține cuvinte, sau prea multe.
Dar cum ar fi să ai aroganța să încerci să spui un singur cuvânt?
Un cuvânt de la care să se lege toate cuvintele care ar mai putea fi spuse despre el? Spui cuvântul și-ți apare în față Alexandru Vlad. Și-apoi poți să stai de vorbă despre el. Să spui ce știi în așa fel încât să nu se termine povestea lui și să nu fie uitat.
După mine, Alexandru Vlad există și va exista mereu prin acest cuvânt: delicatețe.
Este felul său de a fi vegheat și sfătuit pe oricine trebuia supravegheat și sfătuit în jurul său.
Așa că putem să avem ce să povestim.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
Un traducător devotat
KOCSIS Francisko
Încă nu ne-a intrat în obicei să scriem despre cărţile care nu se pot pipăi, mirosi, răsfoi, deşi sunt la fel de reale şi chiar mai uşor accesibile uneori decât cele clasice, încă nu ne-am obişnuit să scriem despre cărţile digitale, deşi ar trebui s-o facem cât mai grabnic, pentru că deja ne aflăm în situaţia de a nu le mai găsi decât în aceste variante. La o astfel de carte vreau să mă refer în rândurile ce urmează, una de o importanţă covârşitoare din mai multe puncte de vedere, dar care a trecut totuşi aproape neobservată tocmai din motivele arătate mai sus. O carte deosebit de importantă pentru poezia românească, o continuare a antologiei lui Cseke Gábor, Kölcsönsorok (Împrumuturi), o întregire cu un al doilea volum, mult mai cuprinzător şi mai reprezentativ, rod al unei susţinute munci de traducere de ce se întinde pe mai mulţi ani. Să argumentez pe scurt de ce consider că antologia are o importanţă atât de mare pentru noi. Mai întâi pentru limba în care s-a tradus, cu care limba română a convieţuit un mileniu şi s-au influenţat reciproc (din păcate, împrumuturile reciproce tind să fie eliminate din ambele limbi de neologisme venite de pe meleaguri mai îndepărtate, dar împinse din spate de şuvoaie culturale unele, informaţionale altele, şarmul arhaismelor şi al regionalismelor nemaifiind gustat decât de un număr tot mai redus de cunoscători) într-atât încât şi-au transferat simboluri, structuri metrice, linii melodice, eposuri şi eresuri, de aceea limba maghiară este o gazdă binevoitoare şi poate deveni (şi chiar este!) o primă punte de ieşire în lume, căci trebuie să ţinem cont de faptul că cititorii care au acces la această limbă provin nu numai din arealul maghiar, ci într-un număr consistent şi din cel german şi anglo-american. În continuare, se perpetuează o veche tradiţie de traduceri reciproce, deschisă în 1831 cu poezia populară Brumărelul de către Ponori Thewrewk József, publicată în Felső-Magyarországi Minerva (Minerva din Ungaria de Sus) împreună cu transcrierea fonetică a variantei româneşti (conform informaţiei date de Domokos Sámuel, cel mai competent istoriograf al confluenţelor literare româno-maghiare), o tradiţie care a avut de suferit în ultimele trei decenii, dar şi în această perioadă avem exemple de traducători pe care nu i-a descurajat nimic, nici greutăţile materiale, nici exacerbarea vechilor şi noilor adversităţi, care au depus eforturi de-a dreptul titanice ca să nu se întrerupă comunicarea, să nu se lase tăcerea peste acest domeniu fragil de relaţii culturale, să nu se rupă legăturile şi să nu se instaleze indiferenţa, ostilitatea, respingerea. Un al treilea motiv pe care ţin să-l amintesc este al posibilităţii ce se deschide de a compara nivelul artistic al celor două literaturi, sfera tematică dominantă, orientarea şi influenţele asimilate, lucru care nu se poate face în lipsa traducerilor celor mai semnificative opere şi a autorilor cei mai remarcabili. În ultimul deceniu, aceste punţi au fost refăcute într-o oarecare măsură, s-au tradus opere de referinţă, dar încă suntem foarte departe de a fi fost transpuse măcar operele capitale ale celor două literaturi, cele care facilitează formarea unei imagini fidele asupra valorilor din culturile în discuţie (şi mai asistăm şi la un fenomen deloc agreabil, perturbator, cel al traducerilor comandate sau conjuncturale, care nu reflectă nici pe departe dezideratele enunţate). Şi în fine, e vorba de iubire, de admiraţie, de preţuire, e vorba de dragostea unui om de cultură, un mare prieten al poeziei româneşti, de efortul său cu totul remarcabil de a transpune cu pricepere, empatie şi sensibilitate poezia românească într-o limbă care a dat mari poeţi şi care a asimilat marea poezie a lumii prin dăruirea, hărnicia şi admiraţia traducătorilor care au făcut posibil accesul la ea. Îmi exprim încă o dată gratitudinea pentru Cseke Gábor, cel mai devotat şi dedicat traducător al liricii noastre moderne, şi o fac cu gândul că poezia românească nu este atât de tradusă în lume încât să nu ne pese cine o traduce, cum o traduce şi cum o diseminează, dacă prin gestul său transmite un mesaj social şi cultural bidirecţional şi ce ecou produce, când este receptat, în limba de adopţie.
Volumul al II-lea din masiva antologie Kölcsönsorok (Împrumuturi) are o structură diferită de primul, despre care am scris entuziasmat la vremea apariţiei sale. Acesta este construit pe principiul succesiunilor şi mizează foarte mult pe cultura şi gustul cititorului, pentru că de data aceasta traducătorul nu mai vine cu „jurnalul explicativ” al primului volum, nu oferă nici un fel de ierarhii, nici măcar contextuale, singurele informaţii fiind cele bio-bibliografice, succinte, seci, utile. Volumul se deschide cu un text jucăuş scris „la două limbi” (parafrază după domeniul muzical) împreună cu Dan Culcer, alternând versuri în maghiară şi română, în care ele devin ecou unele celorlalte, îşi răspund prin sonorităţi şi efecte semantice, sugerează „mixând lucid reale şi himere”, redau provocând şi provoacă redând, adică exact ce va urma de-a lungul celor patru sute de pagini, transpuneri pe care pe o scală a reuşitelor le-aş încadra de la foarte reuşite la cu totul remarcabile, având şi excepţii care se situează de-a dreptul în vecinătatea desăvârşitului, când tălmăcirea îl provoacă să-şi dovedească măiestria, creativitatea, cunoaşterea profundă, nuanţată a culturii din care traduce.
După acest text ludic, traducătorul aşează un interviu pe care mi l-a acordat la puţină vreme de la apariţia primului volum, când l-am chestionat exact pe marginea statutului şi rostului social al cărăuşului de cultură, interviu accesibil în numărul 11/2007 al revistei Vatra, care trădează chiar din titlu – Dialog despre statutul traducătorului – insistenţa cu care l-am descusut pentru a afla „ce-l mână în luptă”, ce resorturi se află în spatele neostoitei sale fervori. Am aflat atunci că multe dintre ideile şi principiile noastre se apropie, se identifică, ne definesc între aceleaşi coordonate existenţiale. Pasiunea noastră pentru alteritate, pentru cunoaşterea celuilalt şi încercarea de a-l apropia prin traducere de cei din cultura proprie ne-a călăuzit paşii şi ne-a modelat existenţa. După o viaţă petrecută pe punţile de trecere dintre limbi, afirm şi susţine şi Cseke Gábor că risipa de sine nu este zadarnică, nerăsplătită, dimpotrivă, e un adevărat eldorado primit în dar de la destin.
După acest interviu de mare întindere, traducătorul inserează o serie de microinterviuri realizate de el în primăvara anului 1989 cu o serie de personalităţi culturale, reputaţi traducători din limba română, fiecare dintre ei trecând un test al competenţei pe creaţii eminesciene. Iată ce spune antologatorul despre aceste dialoguri: „În 1989, într-un cadru binişor politizat, s-a sărbătorit la nivel naţional centenarul morţii lui Mihai Eminescu. În acele luni au apărut multe scrieri despre poet, dar şi mai multe despre ideologia epocii respective, despre meritele conducătorului care atunci încă părea de neclintit, imuabil. La această evocare cu aspect de campanie şi-a adus din plin contribuţia şi cotidianul Előre (Înainte), mai ales prin seria de interviuri propuse de mine, cu care redactorul-şef a fost de acord, prin care le solicitam traducătorilor poetului scurte evocări ale întâlnirii cu creaţia eminesciană. Seria realizată în primăvara anului 1989 a premers cu câteva luni volumul apărut în a doua parte a anului 1989 (Eminescu în literatura maghiară. Sub redacţia lui Mózes Huba. Ed. Kriterion – Eminescu a magyar irodalomban. Szerkesztette Mózes Huba.), care a prezentat pe larg, cuprinzător, aspectele interesului arătat de literatura maghiară pentru Eminescu. Nu pot decât să regret că intenţiile noastre nu s-au intersectat atunci şi seria de interviuri n-a îmbogăţit cuprinsul volumului de studii considerat de atunci de referinţă.
În limba maghiară, prima poezie a poetului a apărut în 1885 în Monitorul de Cluj, şi de-atunci cei mai buni poeţi, traducători maghiari s-au întrecut să traducă cât mai fidel şi mai impresionant poeziile acestui original geniu al romantismului românesc. Iată de ce se poate citi aproape fiecare poezie şi în limba maghiară, iar o parte a liricii sale se bucură de numeroase variante în literatura traducerilor maghiare”. În 1966, într-o ediţie bibliofilă, de lux, a văzut lumina tiparului un volum de dimensiuni nu prea mari, cu legătură elegantă din pânză de culoare maronie, intitulat Poeziile lui Eminescu. Redactorul cărţii a fost Kacsó Sándor, care vorbea în introducere despre efortul depus pentru realizarea integralei maghiare a liricii eminesciene, despre timpul necesar adunării la un loc a traducerilor, a confruntării cu originalul, a solicitării altor traduceri în cazurile când nu se găseau variante satisfăcătoare. S-a realizat astfel singura integrală a liricii eminesciene în altă limbă, la care au contribuit numeroşi traducători, adevărate somităţi ale echivalării, ale trecerii dintr-o sonoritate în alta. Exact despre aceste aspecte se confesează traducătorii pe care i-a intervievat Cseke.
După aceste pagini pregătitoare şi necesare, pentru a marca precis cadrul în care se desfăşoară munca traducătorului, exigenţele pe care şi le impune, urmează traducerile. Trebuie să mai spun numai că pe alocuri se simte afinitatea lui Cseke pentru poezia anumitor autori, fapt dovedit nu neapărat prin numărul de texte transpuse, ci mai ales prin migălirea textului, prin muzicalitate, prin găsirea unor echivalenţe frapante, prin expresivitatea conferită discursului liric, prin grija pentru nuanţa şi detaliile expresiei, căldura cuvântului, sugestivitatea semantică.
Prin cele două volume de traduceri (şi multe altele, ulterioare adunării în volume, risipite prin reviste şi pe blogurile sale, al căror număr ar umple, probabil, tot atâtea pagini câte are antologia despre care vorbim), Cseke Gábor se pune în fruntea listei celor mai devotaţi traducători din limba română. În finalul acestui articol să stea lista autorilor incluşi de împătimitul poet şi traducător în al doilea volum al antologiei sale: Secţiunea a II-a: AVP (Viorel Padina), Tudor Balteş (traducătorul celebrei antologii din 1979, Tineri poeţi maghiari din România. Generaţia Forrás), Ştefan Baştovoi, Horia Bădescu, Ilinca Bernea, Ana Blandiana, Teodor Borz, Emil Brumaru, Dorel Bucur, Maria Popescu-Butucea, Petru Cimpoeşu, George Chirilă, Şerban Codrin, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dan Culcer (şi cu un volum independent), Nichita Danilov, Dan Dănilă, Mircea Dinescu, Alexandru Dohi, Ion Dumbravă, Teodor Dună, Nicolae Esinencu, Andrei Fischof, Dinu Flămând, Teodora Gălăţean, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Marius Ianuş (eliminat ulterior, din câte ştiu, la cererea autorului, după ce şi-a renegat textele şi a devenit un autor religios), Florin Iaru, Letiţia Ilea, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Kocsis Francisko, Claudiu Komartin, Emilian Mirea, Anca Mizumschi, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Ioan Muşlea, Horia Roman-Patapievici, Adrian Păunescu, Mircea Petean, Daniel Silvian Petre, Ioan Es. Pop, Adela Popescu, Vasile Romanciuc, Grigore Scarlat, Octavian Soviany, Sorin Stoica, Mircea Florin Şandru, Robert Şerban, Costin Tănăsescu, Dorin Tudoran, Victor Ţarină, Ioan Vieru; Secţiunea a III-a (subintitulată „Unice”, cu autori incluşi cu câte un poem): Ioan Alexandru, Eugen Cioclea, Marius Conkan, Loredana Cristea, Traian Furnea, Ioana Ieronim, Negoiţă Irimie, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Alexandru Lungu, Ilarion Munteanu, Marta Petreu, Ioan Pleş, Radu Sergiu Ruba, Marin Sorescu, Iulian Tănase, Corina Ungureanu, Matei Vişniec; Secţiunea a IV-a (care include câteva proze): Ion Luca Caragiale, Dan Culcer, Emil Gârleanu, Ovidiu Genaru, Mircea Nedelciu, Constantin Noica, Tudor Octavian, Romulus Rusan, Marin Sorescu.
[Vatra, nr. 7-8/2015]
Poeme de KASSÁK Lajos în traducerea lui Kocsis Francisko
100
Stau în faţa porţii în amurg stau în faţa porţii casei uitate
iată-l pe copilul care a plecat din acest ţinut cu bocceaua în spinare
încă nu avea iubită că doar abia se vedea din pământ părinţii oameni nevolnici
se ofileau în umbra Dumnezeului Mare
încă îşi aminteşte de tatăl său cum stătea-n piaţă cu ţigara stinsă în colţul gurii
şi aştepta ca în zori clopotele Domnului să-l presare cu rouă
şi-şi aminteşte de mama care plângea lângă coveţile uriaşe în aburii grei
apăreau uneori îngerii
aduceau în cămăşuţele lor curate smochine curmale şi cireşe şi cu braţele grăsuţe
îi îndreptau şuviţele căzute peste ochi
copilul stă aici în faţa porţii şi-şi aminteşte totul
bărbaţii şi femeile animalele din faţa staulelor şi florile cum înfloresc şi cântă
şoptit în adiere
deja-i bărbat în toată firea stă acum aici ochii-i sunt obosiţi şi traista şi-a lepădat-o
plictisit
daţi-mi un pahar de apă spune îmbiaţi-mă cu o gură de pâine
îşi aude cuvintele aşteaptă şi vede că nimeni nu se trezeşte la glasul lui
apă şi pâine spune iar mi-e sete şi mi-e foame
simt că acum toţi se uită la mine
dar nimeni nu mă vede
asfinţeşte
pomii îşi scutură frunzele galbene.
Din 35 de poezii (35 vers, 1931)
Socoteală uşoară
(Könnyű számvetés)
Am trăit o viaţă ticăloasă, m-am beţivit,
apoi am devenit abstinent, dar umblam în acelaşi timp după fete,
în final m-am încuiat între patru pereţi ca să scriu romane cu intenţii educative.
Din când în când privesc pe fereastră şi constat că lumea e neschimbată.
Soarele străluceşte, femeile poartă salbe de mărgele la gât
şi văd casele cum aşteaptă, cu ochiuri luminate seara,
ca nişte animale blânde, binecuvântarea lui Dumnezeu.
O, depărtări pe care nu le voi cuprinde niciodată, o, rod fericit al pământului,
ce triste, ce triste-s toate acestea pe paginile cărţii mele.
De parcă aş sta în pustie în faţa unei fântâni secate,
zadarnic îmi rotesc oglinda ochilor pe osia vremii, strig în zadar.
Pe cine am aşteptat, cu ocol perfid a trecut mai departe şi de cine m-am temut îmi stă
pe cap şi stau şi eu nemişcat între cei patru pereţi
în timp ce simt cu chinuitoare durere
bunătatea lumii cu lumina bunătăţii se-ntrepătrund în inima mea.
Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)
Disperare molcomă
(Csöndes kétségbeesés)
Ce veste să-ţi trimit, prieten îndepărtat,
tovarăş drag lângă care mi-am irosit cea mai fastă parte a vieţii
ca un om bogat ce-a pierdut măsura la băutură şi femei
şi numai cu capul cărunt vede ce nefericit a fost toată viaţa.
În ce direcţie să-ţi trimit strigătul, ca să-i poţi răspunde naivei întrebări:
mai iubeşti dansul şi fetelor le mai place dacă
le loveşti cu mâna grea peste pulpele tinere?
Ascultă-mă, stau aici sub streaşina casei necunoscute
şi cânt despre visurile tinereţii dispărute.
E noapte, copacii îşi leapădă frunzele-n praf,
nici urmă de vreo pasăre, greierii bătuţi de ploaie plâng speriaţi
şi-o luntre fără stăpân se leagănă-n mijlocul lacului.
Hei, hai! Bătrânul meu tovarăş, ce veste bună aş putea să-ţi transmit acum?
Sunt singur, cu adevărat mizerabil de singur,
stau cu picioarele încrucişate şi mă uit cum se sting
deasupra capului meu întomnatele stele.
Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)
Lună plină
(Holdtölte)
Sunt un om de vârstă mijlocie,
de sex masculin, rezistent şi îndărătnic.
Nu l-am văzut pe îngerul care a trecut pe la noi în ceasul naşterii mele,
n-am avut dădacă plătită care să-mi fi povestit lucruri minunate.
Am fost ucenic, slugă, meseriaş, vagabond şi cerşetor,
prezentul îmi seamănă cu trecutul,
îmi întreţin prin forţe proprii viaţa
zămislită de un zilier şi o slujitoare.
Iubesc munca şi iubesc încercările.
Sunt frate al oamenilor fără ca acest lucru să se vadă în mod special.
Şi sunt frate şi al pietrelor cenuşii, al florilor înmiresmate şi al metalelor elastice.
Mi-e frate mai mare focul pâlpâitor şi soră mai mică apa răcoroasă, curată.
Aş putea vorbi şi despre iubita mea, dar ea a murit, abia ne-am întâlnit,
avea şaisprezece ani şi neatinsă de pornirile sălbatice.
Încă n-am tras niciodată cu arma, n-am crescut nici un copil.
Ce rost am deci? – mă întreb în nopţile de insomnie,
de ce-mi stau ochii deschişi şi nimeni nu intră la mine pe porţile larg deschise?
De ce-i una, de ce alta?
mă întreb fără încetare.
Dacă aş fi pasăre, acum aş zbura deasupra mării,
dacă n-aş trăi, poate aş putea fi fericit,
dar aşa numai trăiesc şi sunt neliniştit precum cel ce nu ştie ce să facă cu sine.
Avem şapte ghivece de muşcate în fereastră,
soţia le udă în fiecare zi
şi ele, recunoscătoare, îşi deschid florile dantelate.
În asemenea momente îmi imaginez că viaţa e frumoasă şi toate lucrurile există pentru noi,
timp în care stau singur culcat pe spate pe divanul lat,
e noapte.
Nu mă plâng.
Doar îmi povestesc viaţa
ca un copil naiv când i se dezleagă limba.
Din Pământul meu, floarea mea (Földem, virágom, 1935)
Antract
(Közjáték)
Mă predau. Priveşte-mă de sus şi judecă
dacă ai răgaz, preamărite Domn
care eşti slăvit în acest fel, trecând sub tăcere
coarnele ascunse cu care răneşti necontenit
până la sânge lumea în timp ce pari nemişcat
imuabil şi drept. Judecă deci după pofta inimii
şi cuvântă-n aşa fel încât să te-audă şi surzii.
Cu ce am păcătuit împotriva ta sau a lui, sărmanul meu frate
care rătăceşte singur în lume şi de cum a părăsit leagănul
pietre ascuţite îi tot zdrobesc picioarele
mâinile îi sunt însângerate de munca necurmată, căci chiar dacă
îl părăsesc toţi: ară, seamănă, geluieşte masa
forjează arme, de cele mai multe ori împotriva sa, care
este prezent peste tot şi e împotriva tuturor.
Cu ce am păcătuit împotriva ta, preamărite Domn, şi a sărmanului meu frate?
Mă întorc cu spatele la voi, ca să nu vă ruşinaţi la vederea
coroanei de trandafiri pe care am pregătit-o pentru lauda dreptăţii
şi la vederea celor doi ochi ai mei, care întreabă şi constată.
Mă predau, spun, şi într-adevăr stau aici precum cel ce nu se teme
de cuvintele absconse şi nu se teme nici de munca ce-l aşteaptă.
Sunt fratele fratelui meu şi sunt surd
şi sunt orb în faţa judecătorului şi sunt mai mut decât mutul.
Doar stau nemişcat, iar cei ce trec pe lângă mine văd
un salcâm uriaş ce stă pe marginea drumului
un copac minunat care înfloreşte şi-n iernile cumplite
şi la fel îşi presară petalele peste oameni, animale
peste bunii şi răii
care trec pe sub rămurişul des.
Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)
Lupta cu cuvintele
(Harc a szavakkal)
Vorbesc, vorbesc şi aud că vorbele mele n-au nici un sens.
Se înalţă ca în copilărie pietrele când le aruncam în sus
mişcate de legea forţei şi recad mai adânc decât au fost înainte de pornire.
Suferinţa nu are un cuvânt înţelept şi nu pot exprima nici bucuria, săracele.
Aţi auzit vreodată placa veche de gramofon care se învârteşte în curtea cazărmii
cu locuinţe de serviciu, roata-roata sub acul ascuţit? Râde şi nechează ca smintitul
când e rănit, atunci sună că-i în stare să însângereze urechea omului.
Şi l-aţi auzit pe omul care moţăie în faţa maşinii sale tunătoare
stă părăsit în fundul curţii, îşi întinde braţul şi spune uneori:
Daţi-i nefericitului ceva, oameni buni, daţi-i ceva!
Cine simte rănile sub zdrenţele cerşetorului şi cine pricepe implorarea muribundului?
Sunt poet, ştiţi, maestrul cuvintelor
şi ultimul dintre cei ce nu-şi pot folosi la nimic meseria.
Aud şi prin pereţii camerei melodiile gramofonului turbat
mă incită la dans ori îmi torturează inima.
Acum mă retrag în mine, dragă, şi scâncesc neputincios:
o, dacă aş putea exprima o dată cum te iubesc şi dacă o singură dată
tu mi-ai putea pricepe cuvintele.
Din Un dar pentru femeie (Ajándék az asszonynak, 1937)
Ispitirea naivilor
(Balgák megkísértése)
Astăzi m-am întâlnit cu un contemporan demn de stimă.
Poet. Se trăgea de undeva din ţinutul muntos din nord
şi-acum se plimba cu sacoul descheiat şi fericit prin
toamnă. Ce contează pentru el ceaţa, frunzele putrede şi vântul
care năvăleşte dinspre râu pe străzi? Poet, mă gândesc,
şi-n mine mi-e aproape milă de el. Îl compătimesc un pic,
ca pe rudele care îmi seamănă.
Încă merge în faţa mea, încă-i aud bocănitul paşilor
şi poate că-n clipa următoare îşi desface aripile
şi se înalţă în văzduh. Cum i se vor scurge zilele
în aerul albastru? Cine-i va aşterne patul? Cine-i va sfărâma chifle în cafea?
Toţi poeţii sunt oameni săraci şi cu ceva gărgăuni.
Iubesc singurătatea, dar dacă nimeni nu-i vede, se întreţin
cu peştii şi cu păsările. Săracii. Îi urmăresc dacă am norocul
să-i întâlnesc uneori. Ştiu, mania aceasta a mea e arma
care mă omoară, însă îi urmăresc numai şi le preiau
crucea grea.
Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)
Mică baladă şoptită
(Halk kis ballada)
Femeia frumoasă de-altădată, cea pe care am slăvit-o în poezie,
a murit, vă spun, zău că deja-i moartă biata de ea.
Ca o orfană, plângea întruna
tristă şi prostuţă.
Necontenit plângea şi-ntr-o după-amiază
de sărbătoare a cotit-o pe veci de pe drumul pământesc.
A fost a mea, pe mine mă purta în inimă ca pe-un trandafir
şi ea însăşi, sărăcuţa, o roză era.
Cine să-i înţeleagă tristeţea grea?
Într-un amurg de vară, a adunat flori pe lunci,
apoi a plâns şi s-a omorât.
Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)
Poetul se ciondăneşte cu sine
(A költő önmagával felesel)
He-hei, Kassák Lajos, voinice Kassák Lajos,
cât de mulţi îţi poartă sâmbetele, îşi scrâşnesc dinţii şi-şi ascut cuţitele.
De ce spui că-n scumpa şi darnica ta patrie nu există nimic
în faţa căruia să merite să-ţi scoţi cu smerenie pălăria,
cu tâmpă figură să faci plecăciuni în dreapta, în stânga
în numele recunoştinţei şi al gratitudinii.
Ehei, odată şi-odată vor găsi ac şi de cojocul tău.
În loc să te orientezi la bursă, să fii intermediar sau să faci comerţ,
mâzgăleşti poezii, profanând materia şi forma,
toţi te dispreţuiesc pentru asta cu fărâma lor de minte
şi se cred îndreptăţiţi să se jeneze când vine vorba de tine.
Eşti un musafir nepoftit printre noi şi-i regretabil
că nu nimereşti uşa de ieşire pe care de atâtea ori ţi-au deschis-o în faţă.
Du-te, ţi se spune, nu suportăm privirea ta înţepătoare,
de poemele tale greoaie, zgrunţuroase nici dracu n-are nevoie,
cu râsul şi denegarea ta încăpăţânată
nu ne mai răni, căci şi aşa suntem aşa de hemofili.
– La ce-i bun duiumul de sentinţe, căci iată,
sunt cum sunt, unicul fiu al Tatălui, simultan
comod ori pus necontenit pe fugă, îndărătnic ori conciliant,
teleleu printre muncitori, demolator de norme în faţa poeţilor
a căror invidie o suport cu greu şi mi-e milă de ei
că s-au născut moşnegi şi aşteaptă osteniţi
în preajma stupilor goi.
– Şi tu eşti deja bătrân, albinele tale îşi consumă propria miere
şi de-aceea ţi-e privirea furioasă şi gura amară.
– Va veni o vremea când vă veţi aşeza la masa mea
să mâncaţi miere şi veţi admira roiurile desprinse din stup
cântând melodiile mele
pe deasupra luncilor în floare şi oglindindu-se
în argintul pâraielor clipocitoare.
Din Poetul se ciondăneşte cu sine (A költő önmagával felesel, 1945)
Cum îi apără Maria pe bărbaţii afurisiţi
(Mária így szól a gonosz férfiakért)
Staţi de vorbă cu ei, căci ei sunt tare nevolnici. Nu-i bai că vă amintiţi: zac beţi pe stradă. De atunci şi-au ispăşit păcatele; şi dacă iar se-mbată, se duc iarăşi la biserică şi udă cu lacrimile lor pardoseala rece de piatră din faţa altarului Mariei. Fecioara îi priveşte şi surâde. De fiecare dată când i se-nfăţişează un bărbat îngenuncheat, i se face poftă să râdă răsunător. Cunoaşte bine soiul acesta. Peste puţin se ridică în picioare, se uită aroganţi împrejur şi-apoi, pe drum spre casă, tropotesc grosolan cu încălţările pe pietrele drumului. Maria îi cunoaşte bine pe tipii de acest fel şi-i iartă şi pentru faptul că se poartă brutal cu femeile, care sunt nevolnicele ei surori. Şi-ar putea întoarce supărată faţa, i-ar putea trata cu vorbe aspre, şi-n momentele acelea ea e şi mai frumoasă şi are privirea mai luminoasă ca oricând. Consideră că pe asemenea oameni nu-i îndreaptă ameninţarea, ci răbdătoarea bunătate. E plină de compasiune pentru suratele ei, însă le îndeamnă să se comporte tot aşa. Ne rănesc, spune, dar tot noi suntem mai puternice. Fumează, tot timpul li-e sete de alcool şi-s nesătui de dragoste – nu-i de-ajuns cât de bătuţi sunt de dumnezeu? Mie mi-e milă de ei şi intervin în favoarea lor, dacă mă roagă de ajutor.
Staţi de vorbă cu ei, surioarelor, spune, nu-s nişte ticăloşi înrăiţi. Doar nişte stângaci demni de milă. Ce s-ar alege de ei, Doamne, dacă nu i-am sluji răbdătoare şi nu i-am proteja ocrotitoare?
Poezii noi (Új versek, 1947)
Adiere deasupra luncii înflorite
(Szellő a virágzó rét felett)
Cu cleşti înroşiţi şi vergele plumbuite te constrâng să cânţi. Poet sărman, te-au gonit mai crunt decât iepurii la vânătoare, decât pe criminal în timpul raziei de noapte. O, tu, condamnat la veşnic chin, cum dispari în umbră. Vezi, din nimic, marea se năpusteşte brusc să-ţi spele de sub picioare pământul pe care l-au ţesut cele mai frumoase fete din firele negre şi roşii ale amărăciunii şi iubirii. O pasăre te-a prevenit, zadarnic însă.
Rătăceşti printre cioburi colorate de ceramică şi ici-colo apare câte un mac şi luceşte violent, poate de stropii sângelui tău colorat. Şi pe drum te-ntâlneşti cu un măgar ce se deşiră sub greutatea crucii. Dacă v-ar vedea un străin, abia dacă ar putea să facă deosebirea dintre tine şi nefericitul dobitoc. Alteori apari pe poteca vreunei grădini fermecate, frunzele copacilor îţi trimit şoapte, iar florile îngenunchează în faţa ta. Astfel te salută, atât de primitor şi de la sine înţeles, de parcă toate ţi-ar fi surori. Şi iarăşi o altă urmă de roată îţi conduce paşii mai departe şi-apoi îţi cresc aripi şi ştii să zbori. Pluteşti între extreme, tot mai greu de recunoscut.
Degeaba plângi, degeaba îţi ciupeşti tot mai răsunător lăuta.
Cineva apare pe prispa intrării presărate cu stele şi-ţi închide poarta în faţă.
Din Trandafirii sărmanilor (Szegények rózsái, 1949)
Traducere de KOCSIS Francisko
[Vatra, nr. 6-7/2014]
revistavatra.org 