Sumar: Citește în continuare →
Etichetă / Mai 68
Ce mai rămâne din Mai ’68? (anexe)
Hans-Jürgen KRAHL
Contradicţia politică a teoriei critice adorniene1
Biografia intelectuală a lui Adorno e caracterizată de la început şi până până în abstracţiunile ei estetice de experienţa fascismului. Modul de reflectare al acestei experienţe, care citeşte în formele artei raportul indisolubil dintre critică şi suferinţă, dă intransigenţa exigenţelor negaţiei şi îi indică şi limitele. În reflecţia asupra violenţei fasciste care se iveşte din catastrofele economice naturale producției capitaliste, „viaţa mutilată” află că nu se poate sustrage prinderii ei în contradicţiile ideologice ale individualităţii burgheze, a cărei dezintegrare irevocabilă a recunoscut-o. Teroarea fascistă nu produce doar intuiţia caracterului coercitiv ermetic a societăţilor de clasă înalt industrializate, ea răneşte şi subiectivitatea teoreticianului şi rigidizează bariera de clasă a capacităţii sale de cunoaştere. Adorno exprimă conştientizarea acestui lucru în introducere la Minima moralia: »Forța care m-a izgonit mi-a retras totodată cunoașterea ei. Încă nu îmi admisesem partea de culpă, în capcana căreia cade din capul locului cel care vorbește despre Individual în privința Informulabilului ce s-a petrecut colectiv.«
Ce mai rămâne din Mai ’68? (12/12)
Victor Morozov
No Intenso Agora și moștenirea cinematografică a lui Mai 68
No Intenso Agora (Într-un prezent intens), al brazilianului João Moreira Salles, s-a putut vedea pe ecran mare în România la festivalul One World Romania. E un film care apare la zece ani după ultimul documentar al lui Salles – dovadă a îndelungului proces de maturare pe care l-a presupus – și la (aproape) cincizeci după Mai 68 – dovadă a necesității unui alt document cinematografic care să abordeze, lucid și fără exces, acea salbă de evenimente care au reconfigurat datele de bază ale societății. Două axe suscită interes în filmul documentar al lui Salles: felul în care racordează istoria personală, intimă, a home movies-urilor la istoria cu I mare, și aplicația constantă a regizorului către muncă didactică; Salles face în No Intenso Agora educație prin imagine. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (11/12)
Anca Bucur
Moștenirea lui Mai ’68 (?): eșec, tehno-capitalism și subiectul mașinic
All of you! Brothers of immense history!
You look at our failure and you say:
what are you giving up there?
Didn’t our failure extend beyond death itself?
Didn’t we fail interminably?
(Alain Badiou, The Red Scarf)
Mișcarea Mai 1968 marchează, pe lângă o turnură politică erijată pe schimbări sociale, economice și culturale, și o deplasare a modalităților de formulare și producere a subiectivității și a subiectului. Căci, dincolo de cauzele, scopurile și interesele comune care traversează structura subterană a mișcării și care împreună lucrează în direcția suspendării semnificanților dominanți, Mai 1968, ca moment revoluționar, angrenează în primul rând organizarea și mobilizarea unor noi tipuri de subiectivitate și ale unor noi forme de expresie prin articularea relației dintre producție și subiectivare. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai 68? (10/12)
Alex Ciorogar
Protestele subiectivității
Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (9/12)
Alexandru Matei
Mai 1968 românesc pentru nuli
Din principiu, nu o să aleg să scriu, eu, de aici (Constanța, lângă plajă, dar în camera de cămin), despre mai 1968 la Paris sau aiurea în Occident, și nici despre mai 1968 în China, acolo unde profii și-au luat-o rău, dar cu ordin de sus (acest sus încercând să se pretindă jos, cu ura celui care știe că dușmanul tocmai a pierdut partida și așteaptă cuminte să fie schingiuit cât mai puțin insuportabil). Nu voi scrie despre interpretările Ross versus Aron, sau stânga militantă (s-a luptat de fapt pentru egalitate și emancipare) versus liberalii (gen Lipovetsky, al cărui mai 1968 e nedureros și hiper-deschis) versus neoconii (n-a fost nimic, adică a fost o prostie). Pentru că mai 1968 nu s-a terminat încă, pentru că a fost toate astea, adică de la Revoluție la nimic, și devine foarte aiurea să scriu așa ceva, banal și inutil. În plus, vuiește literalmente Occidentul de conferințe despre Mai 1968, la ce bun aș mai scrie eu în general despre asta? O să mă reorientez și o să încep cu această întrebare. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (8/12)
Lucian Butaru
Restructurarea sistemului capitalist din a doua jumătate a secolului al XX-lea
Reproșul recurent adus „Noii Stângi” născută după 1968 este că și-a diluat mesajul prin schimbarea accentului dinspre lupta de clasă spre o paletă întreagă de bătălii identitare purtate în numele egalității. Înlocuind o categorie precum clasa, care unifică grosul electoratului, cu categorii identitare care îl divid (ex.: gen, rasă, orientare sexuală etc.), stânga a renunțat la un model care și-a dovedit succesul în multiple rânduri și în numeroase locuri. Dincolo de acest real-politik al luptei electorale, mutarea accentului a produs o abordare mai prietenoasă cu sistemul capitalist, deoarece lupta împotriva inegalităților bazate pe elemente produse socio-cultural nu destabilizează sistemul capitalist în aceeași măsură precum lupta împotriva inegalitatății de clasă, produsă socio-economic. Ca urmare, întregul spectru politic pare să se fi deplasat mai la dreapta, acceptând într-o formă sau alta neoliberalismul ca bază de plecare pentru orice discuție. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (7/12)
Cristian Nichitean
Despre turnura melancolică a filosofiei
-
Nu există o istorie imanentă a filosofiei, desprinsă de contextul social și politic, și nici măcar o rezoluție imanentă a conflictelor de idei. La apogeul războiului rece, cei mai importanți dialecticieni în viață au fost prinși într-o dispută virulentă, marcată de atacuri directe și sentințe inapelabile. De la Frankfurt, Theodor Adorno denunța alinierea lui Georg Lukács la ideologia oficială a marxismului sovietic. Aflat în spatele cortinei, la Budapesta, acesta din urmă replica cu prilejul reeditării unei lucrări mai vechi, Teoria romanului: „o parte considerabilă a intelighenției germane, inclusiv Adorno, s-a instalat în Grand Hotel Abis… un frumos hotel, dotat cu toate facilitățile, pe marginea unui abis, a neantului, a absurdității. Iar contemplarea cotidiană a abisului, între rafinamente culinare sau producții artistice excelente, poate doar să sporească satisfacția pentru deliciile oferite”. Pe scurt, o metaforă a reinstalării filosofiei în atitudinea contemplativă pe care o părăsise, nu fără ezitări, într-un secol plin de turbulențe sociale și politice.
Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (6/12)
Claudiu Gaiu
Deschiderea pieței dorinței
(Lecturi Clouscard 1)
O polemică
Spre sfârșitul anilor 90, apele se despărțiseră. Cele două văluri, cel al conflictului între două sisteme opuse și cel al triumfalismul căderii autocrațiilor răsăritene, se risipiseră. Acum se vedea bine. Spiritul contestatar din mai 68 nu fusese altceva decât semnul unei contrarevoluții, desigur libertare în moravuri, pentru a camufla mai bine asaltul asupra societății. Însă chiar la începutul acestei perioade de umbre și miraje, găsim un op vizionar semnat de Michel Clouscard. În 1973, el scrie pamfletul „Neofascismul și ideologia dorinței”. E prima sa lucrare de după o monumentală istorie a claselor sociale în Franța, „Ființa și codul” (1972), o decriptare marxistă a apariției și evoluției nobilimii și burgheziei. În ciuda caracterului său punctual, broșura anunță începutul unor analize asupra structurărilor societății contemporane, din care cea mai populară va fi „Capitalismul seducției” (1981). Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68? (5/12)
Ciprian Bogdan
„Dacă Adorno e lăsat în pace, capitalismul nu va înceta!” Despre teorie şi practică în „minunata lume nouă”
revistavatra.org 