Ce mai rămâne din Mai ’68? (4/12)

1968-scuola

Giordano Altarozzi

De la inocență la violență. Mișcarea protestatară din 1968 în Italia

Anul 1968 a fost un adevărat annus mirabilis pentru istoria recentă a unei lumi care, tocmai atunci, începe un proces inexorabil de globalizare și mondializare. Este anul în care tensiunile produse de procesele de modernizare izbucnesc în mișcări protestatare care străbat întregul Pământ, depășind granițele impuse de reorganizarea lumii de după cel de-al doilea război mondial. Motivele revoltelor, precum modul lor de manifestare, prezintă diferențe uneori deloc neglijabile, răspunzând unor nevoi politice, economice, culturale, sociale diferite, fiind însă acomunate de o aspirație generală la schimbarea radicală a structurilor existente. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (3/12)

May_1968_800_543_80

Christian Moraru

Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică

 

Majoritatea întrebărilor formulate de revista Vatra în chestionarul ce aniversează cei 50 de ani de la momentul 1968 ar putea fi reduse la următoarea „Ur-interogație” formulată de Bruno Latour în titlul unui articol influent publicat în 2004 în Critical Inquiry: „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”. În cele ce urmează, nu o să acord prea multă atenție nici prezumțiozității implicate în prima parte a titlului lui Latour și nici detaliilor alambicate ale argumentului lui. Aș vrea să observ, în schimb, că eseul – care a marcat o turnură epistemologică largă si extrem de mediatizată – a fost receptat drept o mișcare de întoarcere la problematicile realismului, o schimbare împărtășită în Italia de derriderieni precum Gianni Vattimo și Maurizio Ferraris, o cotitură aprobată de Quentin Meillasoux și alții în Franța (numele lui Slavoj Žižek merită și el reținut aici, chiar dacă intervențiile sale trădează obsesia de a se afla mereu în centrul atenției) și reprodusă, dincolo de Ocean, de „noii materialiști” precum Ian Bogost sau Graham Harman. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (2/12)

may68

Vladimir Borțun

Revoluția pierdută: greva generală din Mai ‘68

Mai ‘68 francez e cunoscut posterității în special pentru protestele studențești și tumultul intelectual din jurul lor, și mai puțin pentru greva generală din aceeași lună. A fost cea mai mare grevă din istorie la data respectivă și a oferit aproape toate elementele unei situații revoluționare. Care au fost condițiile care au facilitat o grevă de peste 10 milioane de oameni și ce a lipsit pentru ca acea revoluție incipientă să fie dusă la bun sfârșit? Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68? (1/12)

mai 68 1

Bogdan Ghiu

Mai, Mai, Mai! Epoca „Mai 68”

Mai 68, devenit „Mai 68” (simbol), a fost, dar nimeni nu știe ce a fost – și, mai ales, ce devine, ce poate (amenință, riscă, promite) să devină: revoltă, revoluție, revoluție politică, revoluție politică progresistă, revoluție politică conservatoare, revoluție culturală, precedent periculos, mișcare anti-capitalistă sau intra-capitalistă? N-a existat, nu există și nu va exista consens sau măcar convergență în această privință. Din ce în ce mai puțin. Pentru că la început, imediat după Mai 68, acesta a însemnat, politic antagonic, speranță sau spaimă. Unii au vrut să-l continue, alții, să-l facă uitat. La fel ca în cazul Revoluției Franceze, dar radical altfel. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)

52aa0f78a11d57cd8f29c4b283bf669fc1ced8d9

Argument

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

  1. ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;

  2. în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.

Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →

Gilles Deleuze, Félix Guattari – Mai 68 n-a avut loc

deleuze-and-guattari

În fenomenele istorice ca Revoluţia din 1789, Comuna sau Revoluţia din 1917 există întotdeauna o parte de eveniment ireductibil la determinismele sociale şi la seriile cauzale. Istoricii nu prea iubesc acest aspect: ca atare, ei restaurează cauzalităţi post festum. Dar evenimentul, în ce-l priveşte, se află în decroşaj sau în ruptură faţă de cauzalităţi: e o bifurcare, o deviere în raport cu legile, o stare instabilă care deschide un nou câmp de posibilităţi. Prigojin a vorbit despre aceste stări în care, chiar şi în fizică, micile diferenţe se propagă în loc să se anuleze şi în care nişte fenomene absolut independente intră în rezonanţă, în conjuncţie. În acest sens, un eveniment poate fi contrazis, reprimat, recuperat, trădat – asta nu înseamnă că el nu comportă ceva indepasabil. Renegaţii sunt cei care spun: e depăşit. Dar evenimentul însuşi poate fi foarte bine vechi, şi tot nu se lasă depăşit: el este deschidere a posibilului. El traversează totodată interiorul indivizilor şi densitatea societăţii.

Citește în continuare →

Theodor Adorno, Herbert Marcuse – Corespondență pe marginea mișcării studențești germane

  adorno marcuse

Citind printre rânduri

Pe 31 iulie, Marcuse a răspuns telegramei și unei alte scrisori de la Adorno. Scrisoarea era ilizibilă, scrisul fiind prea mic. Marcuse l-a implorat pe Adorno să fie bătută la mașină, pentru că rândurile ei erau atât de importante pentru el. I-a atras, de asemenea, atenția lui Adorno că într-un interviu, publicat în Spiegel pe 28 iulie, a evitat orice trimitere la remarca lui Horkheimer. Și a încheiat scurta notă cu o întrebare: „Dacă citarea din Spiegel era atât de greșită, de ce n-a corectat-o Max [Horkheimer]?”. În aceeași zi, Marcuse i-a scris lui Rudi Dutschke mulțumindu-i pentru scrisoarea deschisă în apărarea sa trimisă la Spiegel și semnată de un număr de militanți din noua stângă. Scrisoarea condamna vânătoarea de vrăjitoare lansată împotriva lui Marcuse și strategia cu iz stalinist montată de reacționari de toate felurile. Citește în continuare →

Despre mizeria din mediul studenţesc [Strasbourg, 1966]

misereetudiant

Considerată sub aspectele ei economice, politice, psihologice, sexuale şi mai ales intelectuale şi despre câteva mijloace pentru a o remedia

[Union Nationale des Étudiants de France, Strasbourg, 1966]

Să facem ruşinea încă şi mai ruşinoasă dând-o publicităţii 

Putem afirma, fără un prea mare risc de a ne înşela, că studentul în Franţa este, după poliţist şi preot, fiinţa cea mai universal dispreţuită. Dacă motivele pentru care el este dispreţuit cel mai adesea sunt false motive care ţin de ideologia dominantă, motivele pentru care el este cu adevărat de dispreţuit şi trebuie desconsiderat din punctul de vedere al criticii revoluţionare sunt refulate şi nemărturisite. Susţinătorii falsei contestări ştiu totuşi să le recunoască şi să se recunoască în ele. Ei răstoarnă acest adevărat dispreţ într-o admiraţie complezentă. Astfel, neputincioasa intelighenţie de stânga (de la Les temps modernes la L’Express) leşină în faţa pretinsei „ridicări a studenţilor”, iar organizaţiile birocratice efectiv declinante (de la partidul zis comunist la UNEF) îşi dispută geloase sprijinul ei „moral” şi „material”. Vom arăta raţiunile acestui interes pentru studenţi şi modul în care participă pozitiv la realitatea dominantă a capitalismului supradezvoltat, şi vom folosi această broşură pentru a le denunţa una câte una: dezalienarea nu are la dispoziţie altă cale decât cea a alienării. Citește în continuare →

Alex Cistelecan – Lungul an ’68. Cazul italian

mai 68 10

Văzut sub lupa receptării şi interpretării sale, „mai 68”-ul reprezintă ceea ce s-ar putea numi, paradoxal, un consens în dezacord (sau invers). Pe de o parte, puţine evenimente istorice au reuşit să împartă atât de tranşant opinia publică în două blocuri aflate încă la cuţite, chiar şi la patruzeci de ani de la consumarea faptelor. Pe de altă parte, rareori s-a mai întâmplat ca atât criticii, cât şi apologeţii unui eveniment să-şi legitimeze lectura faptelor şi, implicit, poziţia antagonistă prin exact acelaşi argument ca şi adversarii. Pentru criticii 68-ului, mişcările de protest care au zguduit acea perioadă au fost un fel de inexplicabilă infantilizare generală, o neruşinată răbufnire de tupeu la nivel planetar, o momentary lapse of reason a spiritului – altfel înţelept – al istoriei. Pentru nostalgici, 68-ul a fost structurat pe modelul unui vânt de primăvară, reprezentând o victorie – inevitabil trecătoare – a imaginaţiei şi creativităţii asupra organizării ierarhice, birourilor cenuşii şi fatalei zile de luni[i]. De unde rezultă că, în ambele interpretări, mai 68-ul a fost un fel de chef. Cu asta par să fie de acord ambele echipe de interpreţi. Atâta doar că unii arată cu degetul mustrător sticlele sparte, în vreme ce ceilalţi insistă asupra faptului că măcar s-a băut. Citește în continuare →