care nu va fi scris niciodată, pentru că nu merită efortul. Toată lumea scrie și nimeni nu mai citește. Îți storci creierii de pomană. Subtitlu: Transmisiune directă din viitor. Ipoteza simulării a lui Nick Bostrom susține că nu suntem decât un joc pe computer. Realitatea augmentată a unui copil autist din viitor, lăsat singur acasă. Aluzie fină la ministrul ăla care zicea că ne tragem nu din maimuță, ci din viitor. Hurduc?
Citește în continuare →
Îți dai seama în ce emoții am trăit în zilele următoare?! Răspundeam cu inima strânsă la telefon, deschideam cu precauție ușa când suna cineva, de teamă să nu dăm nas în nas cu milițienii veniți să-l ridice pe Andu. Dacă m-ar fi luat și pe mine la anchetă, ce s-ar fi întâmplat cu copiii?
Ca și când asta n-ar fi fost suficient, la vreo săptămână după ce-am internat-o pe mama, investigațiile au scos la iveală o formă de cancer foarte agresiv: mai avea doar două-trei luni de trăit. Mi-a căzut dintr-odată cerul în cap! Doar o operație foarte dificilă îi mai dădea șanse, nu mai stau acum să-ți explic ce și cum trebuia făcut, dar speranțele erau puține de tot. M-am rugat cu cerul și cu pământul de doctorul Simici, în final a acceptat a contre coeur, s-o facă, privindu-mă cu scârbă: doctoriță și copil de doctor să aduc bolnava atât de târziu?!
Citește în continuare →De fapt, nu-mi mai amintesc dacă atunci, pe loc, n-am comentat moartea neașteptată a lui Gigi Trif fiindcă ni s-a părut, la amândoi, că e ceva necurat cu ea, ori chiar Dorin Tatarcan ne-a sugerat-o fiindcă a rostit „accident de mașină!” cu o intonație ciudată.
Eu bâiguisem, totuși, șoptit, ceva de genul „cum așa, când?” și o fi simțit nevoia să adauge „curând după ce ați plecat voi… pe drumul de la Constanța la București.. nenorocirea aia de drum!” ca să nu-l mai sâcâim cu alte întrebări.
Citește în continuare →Mă cam arsesem în primele zile, cu pielea albă pe care doar eu, din toată familia, am moștenit-o de la bunica Monique. Fratele meu, Alex, a fost negricios: nu semănam deloc, am fost gemeni dizigoți, gemeni fraterni. Când, la vârstele mici, ne băteam între noi, dădea în mine cu pumnii,cu o furie venită de departe. Nici mai târziu n-am avut momente de complicitate, dar, după ce-a plecat, mi-am dat seama că eram de legată de el. Mă întrebi dacă și el? Pentru mine a fost opac, n-am știut niciodată ce gândea. Să recunosc că atât cât a fost acasă, nici nu m-a interesat.
Citește în continuare →
În urmă cu niște ani, la puțină vreme după ce România fusese primită în Uniunea Europeană. E bine să ne amintim din când în când. România nu a aderat la Uniunea Europeană, ci a fost primită, cam în silă. Cum ai primi în vizită niște rude venite de la țară, ca să facă duș în vila ta de pe bulevardul Dacia, fiindcă la ei în sat nu au apă caldă. Și în niște condiții despre care e mai bine să nu ne amintim. Petrom, BCR, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Citește în continuare →
Sunt ani de zile de când îmi propun, fără să reușesc, să ajung la colocviile de la Putna. Faptul că se desfășurau întotdeauna în august, și că luna august era singura noastră lună de liniște și scris,a fost un motiv suficient să îndepărteze ispita.
Nu însă și în acest an.
Citește în continuare →Nici măcar nu-s convinsă că-n seara aia mi-am dat seama care dintre cei trei de la masă era Nicu, fiindcă l-am zărit doar prin fereastra restaurantului. Mai bine l-a văzut Andu, care își făcuse drum pe terasă, chipurile căutând toaleta. I s-a părut cunoscută tipa care era cu ei, dar n-a știut de unde s-o ia.
„Poate să fi fost Nadia…”, i-a spus doctorului Tatarcan, când ăsta a apărut peste vreo două zile.
Nu știu dacă ți-am spus că Tatarcan dăduse o raită prin Deltă cu ai lui. Cel puțin așa ne-a zis când s-a-ntors, și poate să fi fost adevărat, fiindcă ne-a făcut cinste cu un sturion delicios, dinafara meniului, adus, spunea el, în gheață de la Murighiol.
Andu, însă, cu scenariile lui, susținea că Tatarcan fusesesfătuit să facă o excursie, tocmai atunci, ca nu cumva să se întindă la băutură cu Nicu, în hotelul plin de străini. Poate și de jurnaliști răuvoitori, obsesia Lor.
Citește în continuare →
Suntem o lume obosită. Totuși, hai să vă spun. La firma privată la care lucrez, femeia de serviciu îl ura pe patron, pe motivul că ăla nu voia să-i mărească salariul. Dar nici ea nu făcea mare lucru. Doar dădea cu mopul sau cu aspiratorul, în funcție de context. Mai întâi, s-a gândit să-i scrie direct prim-ministrului și să-i prezinte situația. După aceea, a aflat dintr-o emisiune la televizor că prim-ministrul e ocupat cu alegerile din interiorul propriului partid și n-are timp de căcaturile ei. Dacă prin asta înțelegem trei copii cu vârste între opt și treisprezece ani cărora trebuie să le dai de mâncare. Alegerile liberalilor vor fi tocmai la toamnă, iar până atunci?… (puncte, puncte). Așa că s-a hotărât să-și asume riscuri.
Citește în continuare →Nu doar doctorul Tatarcan dispărea din când în când, ci și Trif, șeful de sală. Când Ceaușescu se afla la Vila din Neptun, era dus să servească la mesele Lui: la doi pași de hotelul nostru, era ca și când ar fi plecat pe lună.
Mai ții minte că pe vremea aceea, la București n-aveai cum să intri în zona din Primăverii? Închideau încă din capătul Aviatorilor, înainte de Piața Charles de Gaulle de azi. Ei, fix la fel era și cu Vila de la Neptun.
Normal că am fi fost curioși s-o vedem. Dar, de la mare distanță, de pe trotuarul celălalt, pe unde ne era permis să trecem, arătând, când eram întrebați, hârtia cu cazarea în Olimp, nu zăream decât copacii cu coroane stufoase din spatele gardului păzit, în plin soare, de uniforme nemișcate.
Citește în continuare →
Cluj, 1 II 75
Dragul meu Jean,
Îţi mulţumesc pentru scrisoarea din 21 I a.c., pe care am găsit-o întorcându-mă din Bucureşti alaltăieri. Am fost la o comisie de validare la Uniune, mai mult ca să ies din inerţia nacopeană (!) şi să încerc a vedea Danton-ul lui Camil-Horea Popescu, dar cum spectacolul era chiar în seara şedinţei, evident, n-am putut pleca de la comisie şi am amânat pe altă dată teatrul. Am asistat în schimb la veşnica comedie a lui Fănuş Neagu, dezlănţuit în trivialitatea lui habituală şi de data asta, agăţându-se de Croh şi de mine, fiind noi singurii critici de faţă şi luaţi drept tête de turc1. În rest, cu toții erau porniți să-și bată joc de conuʼ Virgil2 , care pare și mai Trahanache decât era înainte de avansare. Tristă priveliște să-l vezi pe fotoliul unde înainte găseam statuia de împărat roman (fie şi de decadenţă) a lui Zaharia3, care măcar avea o masivitate şi o demnitate şi o privire umană.
Citește în continuare →
revistavatra.org 