Mihaela VANCEA – Poezia pasiv-agresivă

ovio olaru_proximab

Odată cu proxima B, Ovio Olaru* își păstrează stigmatul de „băiat rău” pe care i-l atribuie Claudiu Komartin în analiza volumului său de debut din 2014. De data aceasta, poetul vine cu noi experimente în sfera propriei poetici. Niciun poem nu este scris fără a releva un conținut interior sub asediu. Resursele lingvistice pe care Ovio Olaru le folosește provin în special din mediul astrofizicii și al tehnologiei. Cu ajutorul lor creează un limbaj comun, o punte de legătură între științele raționale și sentiment.

De altfel, miza lui este aceea de a deschide mai multe uși deodată pentru a lucra simultan cu informația pe care o preia din fiecare sferă: „caut un punct de convergență, ceva să unifice/ informațiile disparate care mă bombardează”. Matricea în care Ovio Olaru își creează poemele surprinde un schimb constant între materia externă și cea internă, o continuă cauzalitate între acestea. În poemele sale experiențele individuale fuzionează cu cele la scară largă, cele din realitatea concomitentă, dar îndepărtată: „oamenii au ajuns pe lună și eu n-am ajuns decât la baie/ îngrețoșat și extraterestru, singur ca tine, singur ca mama,/ singur ca ecoul împușcăturii tăind fiordul în două”. Citește în continuare →

Ovio OLARU – Cyborg brahman

andrei-dobos-spiro

Editura Charmides dublează din 2016 mizele. Un număr sporit de debuturi, unele din ele valoroase, altele riscante, și o serie de poeți deja consacrați sporesc în acești doi ani rafturile de poezie cu noi titluri. Volume precum Cerul senin, Tișița, Daddy issues, Disco 2000, Oana Văsieș – mi se vor ierta scăpările – precum și vizibilitatea sporită a editurii, care de câteva luni și-a deschis și o pagină proprie de facebook, dovedesc că planul editorial al editurii nu duce lipsă de poezie, și că o sincopă nu e previzibilă în viitorul proxim. Amintesc de editura Charmides în contextul în care, împreună cu Cartea Românească, ea pare a fi editura cea mai frecventabilă pentru poezie. Alex Văsieș, publicând anul acesta Instalația la Cartea Românească după o pauză de patru ani, a ales pentru al doilea proiect al său, Oana Văsieș, tocmai Charmides. Același lucru l-a făcut și Andrei Doboș, cu al său volum Spiro. Citește în continuare →

Ovio OLARU – Blocaj biografic

hutopila-tisita

În cazul celui de-al patrulea volum al lui Matei Hutopila, Tișița*, scenariul e unul tipic: unui debut puternic în formulă, în orice caz promițător sau notabil ca valoare literară indiferent de speranța unor volume viitoare, îi urmează ceva intermediar, menit să stabilizeze stilul și, eventual, să dea adevărata valoare a poetului. Dacă privim neoruralismul ca o formă radicalizată a douămiismului, mutând focarul de interes într-o zonă (și mai) marginală, e clar că volumul de debut al lui Matei Hutopila, copci (Casa de editură Max Blecher), cu amestecul lui de candoare și violență, nimerește drept la țintă. Tișița, însă, poate fi luat drept exemplu pentru cum unui debut aplaudat îi urmează ori o maturizare – înceată, dar sigură, uneori (Dósa), sau imediat evidentă (cazul Alex Văsieș) –, ori o retragere definitivă (SGB, Novac). Menționez că Hutopila e la al patrulea volum, deși singurele cu adevărat relevante pentru parcursul lui poetic sunt primul și cel mai recent apărut, având în vedere că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de hârtie, 2013) și Bukowina ueber alles (aceeași editură, 2014), apărute în tiraje derizorii și de găsit acum doar în bibliotecile cunoscuților, nu s-au bucurat de recunoaștere critică consistentă.

Citește în continuare →

Ovio OLARU – 2005 revisited

khasis

Se spune că discuția despre douămiism în peisajul poetic actual e una cu rezonanță din ce în ce mai scăzută. Douămiismul în formula lui neoexpresionistă, viscerală, mizerabilistă, radicală, scabroasă etc și-a epuizat valoarea de șoc și-a devenit pentru mulți o emblemă a veleitarismului. Contextul social al perioadei de tranziție a dispărut, iar nucleul revoltat se păstrează din inerție. Sunt numeroși cei care consideră că douămiismul poetic nu presupune nimic mai mult decât banalitatea faptului cotidian, derapajul biografic și marketingul propriei ratări. Un melanj, așadar, ușor de falsificat, ceea ce face ca ducerea mai departe, chiar și în cheie potolită, a proiectului poetic milenarist să fie privită cu suspiciune.

Citește în continuare →

Țintă fixă: Robert G. Elekes

Nicoleta CLIVEȚ

 

Poezia endodontică

 

Construit temeinic, saxon, volumul de debut al lui Robert G. Elekes – aici îmi iau dinții-n spinare și adio (Tracus Arte, 2015) – pare ieșit din condeiul unui regizor-scenarist, care nu se sfiește să-și distribuie și vreo două-trei roluri (adică aproape toate) într-o reprezentație care cel mai succint ar putea fi descrisă ca o scanare high definition a morții. Procedural, scanarea pornește dinspre o corporalitate (uneori, chiar strictă fiziologie) fragilizată, deci vulnerabilă, și se adâncește într-o arheologie a ființei ce se simte deopotrivă amenințată de viață și hăituită de moarte. Simptomatologia fizică, stomatologică mai exact, deschide canalul de comunicare maladiei sufletești: „Unul dintre laitmotivele incontestabile ale vieții lui Patrocle este abcesul dentar”(Endodonție I). Cum un alt „laitmotiv incontestabil”, dar nu tocmai explicit, al vieții lui Patrocle (una dintre măștile poetice, alături de Gabriela – alter ego-ul feminin – sau de dr. Sorin Cocoradă) este îndeletnicirea, pe-ascuns, cu poezia, se întâmplă ca din alăturarea celor două laitmotive să rezulte o stranie poezie endodontică (tratamentul endodontic din stomatologie este cunoscut sub denumirea populară de „omorârea nervului”), a cărei miză este, dacă nu „omorârea”, măcar numirea și, astfel, luarea în posesie a negurei sufletești. În timp ce în copilărie abcesele „tindeau spre exterior, spre lume”, la douăzeci și nouă de ani ele se reorientează spre interior, așa încât „puroiul” devine izomorf cu neliniștea, cu angoasa cutreierând în voie subteranele ființei: „Acum simte puroiul săpând spre adâncimile trupului său. Simte cum îi mănâncă oasele, cum îi roade carnea și gândurile. Acum se uită în oglindă și simte durerea cum curge prin toate circuitele trupului său, ca un fel de energie întunecată care-i încarcă, încetul cu încetul, creierul cu moarte, deși pe fața lui nu vede nici o umflătură, nici o grimasă, nici o urmă. Doar aceeași față jerpelită pe care o poartă în fiecare zi.” (Endodonție I) Odată codificată poetic, maladia simbolică va guverna toate decolările imaginației spre obsesional, rezultatul fiind un spectacol al imploziilor controlate, derulate cu încetinitorul și exploatate maximal în potențialul lor teatral. Pornind de la acest modus operandi, poemul Biofilm atinge excelența: o primăvară de vibrație bacoviană nu face decât să reînnoiască moartea, s-o recicleze și s-o exporte în toate ungherele viului; unda ei contaminantă ajunge pretutindeni, expunerea este totală, deci n-ai unde să te ascunzi; pe scurt, circuitul morții în natură devine evidență, certitudine: „e primăvară și pretutindeni/ morții încolțesc și înfloresc./ oamenii își părăsesc blocurile,/ se plimbă mână-n mână printre ei,/ se așază în parc la soare/ și-și lasă zăpada/ care li s-a depus între urechi/ să se topească în timp/ ce albinele zboară de la mort la mort,/ le sug nectarul,/ se scaldă în ei/ și îi împrăștie în zbor prin lume./ de la atâta moarte în aer/ cetățenii hipersensibili/ se strănută violent pe asfaltul orașului.// (…) e primăvară și-n cimitirul din bartolomeu/ tatăl meu încolțește și înflorește/ așteptând, ca-n fiecare an,/ să încolțesc și să înfloresc împreună cu el” (Biofilm). De altfel, nu doar acest poem, ci întregul volum pulsează bacovian, prin imaginarul obsesional (cu țâșniri din subconștient lesne psihanalizabile), prin hibridul viață-moarte captat în texte cu o regie repetitivă, prin gesticulația neputincioasă, cabotină pe marginea nimicului (aici, specialistul este dr. Sorin Cocoradă, cel mereu gata „să se muleze după orice și oricine” – Proteus vulgaris), prin încercarea de a rezista imploziei apelând la tot felul de automatisme vag securizante.

Prima secțiune a volumului (Simptome), încheiată cu poemul Cum se cade, oferă deja o imagine totalizantă a poeziei lui Robert Elekes; într-un lift ce urcă spre etajul 21 al unei clădiri corporatiste, Patrocle derulează interior un film invers, spre origini, uzând frecvent de acel „instinct de stand-up comedian” care, până la un punct, face lucrurile suportabile. Anamneza merge până spre cele mai vechi și mai adânci traume și spaime ale făpturii sale fragile, senzitive, dependente: „Deși liftul continua să urce cu aceeași nesimțire, lui Patrocle i se păru că se află în plină cădere.” Scormonitul în biografia esențială ajunge, finalmente, și la punctul-critic al deplinei înstrăinări de sine: „Patrocle se simți acum complet înstrăinat de liftul care îl purtase zi de zi și zi după zi în sine, înspre orele cele mai reale și îmbibate cu sens pe care mai era în stare să le trăiască. I se păru că era pe punctul de a-și pierde priza asupra lumii, se simțea prizonier într-o scenă de film sau, mai rău, că-și ducea viața pe înregistrarea unei camere de supraveghere. Realul era pe fugă, și el rămăsese în urmă”. Condus de „dinamica disperării”, Patrocle vede eliberarea ca pe un plonjeu într-o moarte ce pare să fuzioneze,  din nou, cu viața: „în timp ce se prăbușea prin geam spre banalitatea urbană a unei zile de luni îl străpunse o senzație de Zhora din Blade Runner. Parcă toată viața lui ar fi căzut numai prin sticlă fără să-și dea seama// parter// iar în cădere simți cum plouă din pământ spre cer, și cum ploaia îi rupea încetișor, strop după strop, viața din carne.”

Dacă în prima secțiune a volumului intensitatea poemelor este constant ridicată, în celelalte trei aceasta cunoaște variații și, implicit, căderi. Scăldate în aceleași ape vineții ale morții, scenariile poetice devin mai imaginative, mai fantasmatice, uneori până la evadarea în formula suprarealistă. Textele sunt centrifuge, teatrale, dar chiar și în acest spațiu al himericului regula este făcută de aceleași obsesii, însă cu o forță de aglutinare diminuată. Din fericire, existența unei viziuni proprii face să se estompeze dificultatea ajungerii și la o sintaxă proprie. Provocarea, pentru Robert Elekes, este tocmai depășirea acestei combinații hibride, supuse diverselor presiuni și influențe, și găsirea unei dicții poetice pe măsura viziunilor sale.

 

***

 

Ovio OLARU

 

Dumbrava minunată

 

După decernarea premiului Mihai Eminescu din 2015 și accidentul Gabriel Chifu, există în lumea literară românească un consens cu privire la invaliditatea criteriilor de selectare a câștigătorilor. Dacă un nume precum Mircea Cărtărescu a pierdut în detrimentul lui Chifu, împins de la spate de Nicolae Manolescu – devenit între timp un Corleone senil al peisajului cultural –, e clar pentru toți că premiul și-a pierdut orice urmă de credibilitate. Dar dacă în 2015 toată polemica s-a purtat pe marginea secțiunii Opera Omnia, nemulțumiții preferând să-i ignore pe debutanți, iată că în 2016 chiar și Opera Prima a fost atinsă de lipsa de transparență a criteriilor de selectare. Fără a le reclama absența totală, simpla lectură a volumului de debut al lui Robert Elekes* ne va face să le punem serios la îndoială.

            În tradiția școlii brașovene și preluând caracterul ludic al poeziei lui Alexandru Mușina, volumul reactualizează ironia livrescă și gluma absurdă, fără să le atingă, însă, fondul tragic. Fals detașat și cu pretenții de trickster, Elekes își construiește personajul oglindă, Patrocle Truță, trădând o tehnică poetică de manual. Imitând cu minime variații structura formală a mentorului, poetul tinde spre un proiect cu mize opace. Cine este Patrocle Truță și de ce prezintă persoana lui interes – sunt întrebări la care nu primim răspuns. Categoric, o trăsătură light a postmodernismului e autoironia, dar dacă la Mușina ea e folosită instrumental, supraconstrucția fiind însă tragică, poezia lui Elekes e curățată de orice rest profund. Aluzia fină este pentru autor gheață subțire: necesitând niște subtilități tehnice, nu se hazardează să o pună în scenă. Ironic până la suprasaturație, Elekes îl prezintă pe Patrocle Truță ca pe ultima achiziție a unui circ de provincie, îndemnându-și publicul să râdă la glume răsuflate și caraghioslâcuri ieftine. Dar culisele sunt transparente, construcția e defectuoasă, iar înscenarea biografiilor apare în lumina ei reală, jenantă și forțată. La fel cum, după rostirea unui banc prost, vorbitorul râde singur, Elekes atribuie publicului lector un hohot inexistent: „publicul din oglinda bine luminată se cocoșează de râs”. Dacă e să facem o paralelă, Berryman a construit unul dintre cele mai convingătoare alter-ego-uri poetice. Figură a rateului la foc automat, închegată solid și de-un patetism asumat, Henry duce kitschul până la artă. Patrocle, însă, erou al tragi-comediei balcanice, anxios în fața dentistului și dragostei, e luat în colimator de vocea auctorială cu o asemenea violență, încât deconstrucția lui figurativă ia forma unui bâlci de prost gust.

            Dacă Cristian Popescu reușește să creeze o mitologie poetică familială folosindu-se de proză, depășindu-i totuși limitările – făcând, așadar, proză lirică–, Elekes rămâne la narativitatea sterilă: trecerea de la proză la poezie se află doar în stadiul de intenție. Evident, proza transpusă în versuri nu e poezie, la fel cum proza lirică nu va putea fi niciodată narațiune. În textele volumului e de remarcat, însă, o mare nehotărâre: chiar transpuse prozaic, multe din pretinsele poeme ale volumului nu depășesc faza de anecdotă. Exemplele sunt numeroase: „Patrocle este o ființă cumsecade. Dincolo de această sentință cât se poate de facilă, în sferele mai alambicate sau poate, cine știe, chiar mai tenebroase ale lui Patrocle, nu era nimeni interesat să se aventureze, cu atât mai puțin Patrocle însuși” sau „își ridică încet capul și văzu, în locul acelei ferestre luminate de răsărit care îl întâmpina în fiecare dimineață muncitoare, o siluetă neagră cu mâna dreaptă încleștată în jurul unei serviete și cea stângă adâncită cu o naturalețe violentă în buzunarul de la pantaloni”. Dacă mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană, Elekes face din poeme sketchuri comice. Forțându-se să relateze în loc să poetizeze, el alunecă într-o zonă excesiv prozaică, punctată sporadic de metafore. Această contextualizare este, însă, în defavoarea lor: dacă la douămiiști exista un echilibru bine calculat între platitudine și stilizare, la Elekes elementul prozaic nu transmite nimic, iar cel poetic nu reușește să suspende linearitatea. După cum e de așteptat, nu poți împăca și capra, și varza: melanj prozo-poetic, textele nu sunt revendicate de niciunul din aceste două genuri. Raportate la propria încadrare, își ratează irevocabil vocația.

            Ducând discuția până pe planul limbajului poetic – fapt derizoriu la o cronică dedicată unui volum premiat cu Eminescu –, trebuie să remarcăm crasa deficiență stilistică a volumului. Dincolo de puseurile suprarealiste de calitate îndoielnică („patrocle își ia în mână gâtul ca o ață/ și își lasă capul prin de aer cald să plutească/ pe deasupra lumii ca un balon,//trece pe lângă oameni/ și ei cred că e cu nasul pe sus,/ dar el știe că e doar cu capul în nori”) sau instanțele neoexpresioniste („e primăvară și pretutindeni/ morții încolțesc și înfloresc.“ – Teo Dună, is that you?), metaforele lui Elekes sunt pur și simplu nefericite. Uneori de-o prețiozitate desuetă („fecale memorabile”, „scrupulos împodobit cu fecale proaspete de adolescent”), alteori alcătuind niște asocieri de-a dreptul ridicole („când ți-a căzut fața-n supă și încercai cu urechea bunicii tale în loc de lingură să ți-o recuperezi din zeamă” sau „știu că dinții de lapte sunt dulciurile tale preferate”), Elekes dă dovada faptului că nu își poate asuma limbajul imaginarului cotidian din care se revendică. Reproșurile posibile sunt numeroase: de la personificări școlărești la comparații care pun la grea încercare capacitatea asociativă a lectorului, neajunsurile cărții trădează mai degrabă lipsa simțului elementar al limbii. Fapt parțial de înțeles, având în vedere background-ul autorului, dar totuși problematic: putem vorbi, oare, de un premiu Mihai Eminescu atins de microbul corectitudinii politice? Întrebarea rămâne deschisă.

            Dacă aruncăm o privire la ultimele volume publicate în spațiul autohton, e de remarcat tendința de a scoate poezie din piatră seacă. Dincolo de faptul că unele formule se repetă inerțial (un bun exemplu sunt ultimele spasme neoexpresioniste, lipsite de forța unei traume originare – Obiecte umane sau Dezmembrați) sau că faptul cotidian ia proporții exagerate (poezia de sufragerie a la Alexandra Turcu), tentativa de a căuta subiecte poetice în zone cât mai nefrecventate e clară. Ștefan Manasia explora prin Bonobo tematica postumană, Gabriela Eftimie trata în Nordul e o stare de spirit spațiul scandinav, iar în 2015, iată, Ionelia Cristea oferă un insight în sistemul medical. Acestea sunt exemplele fericite. Însă urmărirea insolitului ia, uneori, forme rizibile. Dacă T. O. Bobe dedica un volum meseriei de frizer, meseria fetișizată de Elekes e cea de stomatolog. E discutabil dacă anumite subiecte sunt sau nu tratabile poetic, dar chiar și plecând de la presupoziția riscantă că poezia se poate, într-adevăr, scoate din piatră seacă, riscul de a cădea în patetic e considerabil. În Îmi iau dinții-n spinare și adio, discursul despre stomatologie și dentiști e cel dominant. Bineînțeles, acest fapt nu este, în sine, imputabil. Problema este că, în ciuda titlului, pornind de la acest element nu se construiește nicio metaforă centrală. Stomatologia nu joacă niciun rol în aria de semnificanți a cărții: reprezintă doar linia de continuitate.

            Textualist à la Mușina și pastișând Howl, apoi suprarealist, scriind proză cu pretenții de poezie și poezie prozaică, alintat și totodată exagerat de sarcastic, introducând în discurs laitmotivul oral, fără a-i atribui vreo funcție în economia volumului, vocea din spatele textelor e inconsecventă până la capăt. Debutului lui Robert Elekes i se pot reproșa multe lucruri, și nu numai pe un singur palier al scriiturii, dar un fapt e sigur: nu doar inabilitatea tehnică face din el un eșec, ci faptul că autorul pur și simplu nu știe ce vrea de la propria carte.

____________

* Robert Elekes, Aici îmi iau dinții-n spinare și adio, Tracus Arte, București, 2015

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]

Ovio OLARU – Măcelul găinilor

 

ovio olaru

E cumva previzibil ca un poet care se erijează treptat în lider de generaţie, implicat în proiecte ambiţioase de popularizare a poeziei şi traduceri din poeţi de rang internaţional, să devieze de la propriile proiecte poetice. Când însă cariera de PR al poeziei se dovedeşte una de succes, când se reuşeşte publicarea unor debuturi bune şi evitarea compromisurilor evidente, declinul calitativ al propriilor texte pare scuzabil.

Promiţător la început, devenit apoi emblemă a milenariştilor şi trăind din capitalul de imagine al debutului, Claudiu Komartin a ajuns un promotor neobosit al poeziei româneşti, atât prin Casa de Editură Max Blecher, Tramvai 26, Institutul Max Blecher, cât şi prin colaborarea, împreună cu Radu Vancu, la Cele mai frumoase poeme din 2010. Nu este cazul să-i enumăr aici toate meritele de organizator/ mentor/ manager şi deschizător de drumuri referitor la felul în care poezia e receptată şi discutată la noi.

Este însă cazul să mă opresc asupra unuia dintre ultimele volume scoase de Casa de Editură Max Blecher, semnat de Komartin în calitate de traducător, şi anume Dezmembraţi, de Adriana Carrasco*. Orice discuţie am dori să provocăm, pornind de la acest volum, rămâne în paranteză. Orice critică, inutilă, în contextul în care poeta, mexicană fiind, lipseşte din ecuaţie. E redundantă remarca conform căreia cronica de literatură străină nu a avut niciodată la noi – şi probabil nu o să o aibă vreodată – aceeaşi autoritate ca cea românească. Cu atât mai puţin dacă vorbim de poezie.

E foarte dificil să polemizezi pe marginea unui volum de poezie care se pretinde a fi o traducere şi care în mod atât de evident e scrisă sub pseudonim de însuşi traducătorul poemelor. Trebuie însă să deconstruim convenţia lecturii şi să operăm pornind de la prezumţia că presupusa autoare e doar o jucărie literară: o simplă căutare pe Google confirmă că Adriana Carrasco nu posedă o biografie, nu e de găsit nicăieri, pe scurt, nu există.

Ne oprim puţin asupra acestui aspect, şi anume: de ce şi-ar scrie un poet cunoscut al cincilea volum sub pseudonim? Concluzia imediată ar fi dedublarea pessoană şi exerciţiul ludic al identităţilor: asumându-şi o biografie şi-un imaginar străine, poetul face dovada abilităţilor tehnice. E de notat. Însă nu e de ignorat tocmai faptul explicat anterior, anume că un volum de poezie străină apărut în traducere e practic intangibil. Singura linie de abordare ar reprezenta-o calitatea traducerii, care în lipsa textului original nu poate fi nici demonstrată, nici demontată. Astfel încât, în faţa acestei convenţii, critica nu are nimic de comentat. E o strategie excelentă de evitare a responsabilităţii pentru propriile texte; atribuite unui poet îndepărtat, cu o biografie nebuloasă şi imposibil de contactat, textele, chiar dacă nu se sustrag criteriului calitativ, scot autorul de sub focurile criticii, pot fi puse în paranteză şi repede uitate ca o apariţie întâmplătoare.

Întregul volum e străbătut de sentimentul unei ratări fabuloase, romanţate forţat, patetice prin pozele voit antipatetice, sau mai degrabă de-un patetism cool şi asumat, la fel de inconsistent.

Schema martirajului şi a autoflagelării este, aici ca şi în Cobalt, o obsesie la care se face apel constant: „eu sunt copilul cutremurului/ cea expulzată direct dintre dărâmături“, „am fost programată de la naştere/ să fiu victimă”. Autocompătimirea, violenţa gratuită, pozele à la Bolaño construiesc un imaginar deşertic, astfel încât singura care se transmite e o suferinţă epurată, artificială până la capăt, lucru evident din însuşi proiectul de depersonalizare al volumului. Mutaţia de la poezia autobiografică şi înlocuirea eului imediat cu o instanţă străină şi exotică, o poetă mexicană, eşuează tocmai în măsura în care nu aduce o schimbare de stil, viziune sau imaginar faţă de volumele anterioare ale presupusului traducător. E ca şi cum Claudiu Komartin, schimbându-şi numele în Adriana Carrasco şi adresându-se congenerilor pe nume inventate, ar rescrie Cobalt cu aceeaşi înverşunare monocordă şi egocentristă. Cu toate că proiectul cărţii se lasă văzut încă din primul text, şi anume schiţarea trăsăturilor unei întregi generaţii, a dezmembraţilor: „arunc înapoi/ către lume flaconul ăsta cu acid/ care-a desfigurat o generaţie întreagă”, atitudinea generală este aceeaşi: martirajul şi contemplarea sterilă a propriei condiţii sunt singurele care contează.

La nivel de limbaj poetic, primează metaforele carnale, ostentative prin cinismul jucat cu care sunt aruncate în text: „o tăietură frumoasă un balet sadic încerc/ de câteva zile să opresc sângerarea un şerveţel două/ trei o rolă întreagă ca pentru orice-nceput“, „foie gras din ficat de om/ dezmembrat”, dublate de-o autoreferenţialitate exasperată, un discurs în gol despre marii poeţi necunoscuţi ai Mexicului, „poeţii descreieraţi pe care-i/ iubesc” – din rândul cărora, se înţelege, şi Adriana Carrasco face parte –, o schemă epuizată deja de Roberto Bolaño în proză:

Doar pentru a duce mai departe intertextul, în Nazi Literature in the Americas, volumul dedicat unei generaţii de poeţi sud-americani ficţionali, Bolaño relatează cazul Irmei Carrasco, o poetă mexicană născută în 1910 care prezintă multe similarităţi cu Adriana. Însă discuţia despre influenţe intertextuale îşi pierde orice relevanţă în faţa convenţiei auctoriale: dacă Adriana Carrasco ar exista într-adevăr, nu ar putea fi alter-egoul Irmei. Astfel încât toată construcţia volumului capătă coerenţă numai dacă se admite farsa originară.

Manifest şi testament deopotrivă, volumul îşi epuizează mizele pe repede-înainte: totul e „mort”, „scârbos”, „uleios”, „disperat”, „murdar” sau „incurabil”, fiecare vers anunţă o apocalipsă, psihoza e servită grosier şi previzibil: „nici soarele de tablă zimţată, ruda făţarnică/ cu gândul doar la banii de-nmormântare/ nici fruntea izbită de mese când/ în subsoluri întâlneşti oameni înjosiţi şi distruşi/ carne macră pentru imbecilii de la butoane/ nici carotida secţionată împroşcând/ confetti sub mâinile unui dirijor cu porniri sadice”, „cu minţile rătăcite, cu maţele frecate […] maţele se scot şi/ se pun în lighean”, iar agenţii dezastrului sunt împinşi într-o zonă vagă, inaccesibilă, ca şi cum trauma originară ar lipsi cu desăvârşire. Vorbim, practic, de un măcel al găinilor: sânge peste tot, dar nicio tragedie.

Când nu e declamată patetic, suferinţa e transfigurată în spectacol. Prezentată ca fapt divers, moartea nu e scutită de blood & gore: „încă un om s-a aruncat azi sub roţile metroului/ simplu ca şi cum şi-ar fi tras o pereche de palme/ am văzut sângele scurs printre şine coborând/ prin conductele ruginite ale unui oraş ruginit“. Total de acord că, în dozaj optim, aceste trăsături alcătuiesc formula clasică a douămiiştilor. Însă nici cei mai buni din ei nu sângerau în fiecare text: derapajul corporalităţii, dublat de daltonismul privind propria scriitură fac ca textele să fie irespirabile. Obsesia mexicanei pentru neoexpresionismul autohton este una patologică.

Deşi joaca cu identitatea auctorială face din carte un exerciţiu interesant şi lăudabil, el trebuie să se reflecte, dacă nu la nivelul imaginarului, cel puţin la nivelul instrumentarului poetic. Iar el nu produce nicio mutaţie în peisajul poetic actual, astfel încât Dezmembraţi rămâne, în definitiv, un eşec.

_________

* Adriana Carrasco, Dezmembraţi, traducere în limba română de Claudiu Komartin, Editura Casa Max Blecher, Bucureşti, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

Nostalgii planetare

Andreea POP

 

 

sivas

În ce au ele mai bun, poemele lui Ştefan Ivas din mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014) desfăşoară scenariul retrospectiv al unor geografii intime. Grila de redare a filmelor personale uzează de imagini încărcate de fascicule diafano-bucolice, derulate de o sensibilitate gravă. Gesticulaţia lirică cea mai frecventă ia forma nostalgiei solemne.

Din această pricină, „bucăţile” de viaţă proiectate de poet vor iriza în mici implozii voalate, cu accente discrete de odă, confesiuni încordate care pulverizează materialul liric sub forma unor reverii vetuste. Măsurată în inflexiuni bine stăpânite, însă, tulburarea interioară se va citi cu precădere în subtext: „cuvintele nu veneau uşor atunci/ când eram treziţi cu noaptea-n cap să plecăm cu oile/ câte una mai beteagă rămânea tot timpul în urmă/ şi pe ea ne răzbunam pentru somnul furat/ & îndărătnicia celorlalte/ îmi plăcea chopin mai ales toamna/ când culegeam seara bostanii de pe bucata/ curăţită de păpuşoi în timpul zilei/ […] cu acordurile din casablanca în cap/ alergam după şoarecii care ieşeau/ din popuri la desfăcat/ la scosul sfeclei eram omul tristeţilor constante/ în chiciura din noiembrie cu nailoane pe cap/ aşteptam trenul de şapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă şi plină de glod în căruţă/ şi plecam acasă”, Tracklist. Majoritatea poemelor lui Ştefan Ivas funcţionează într-un astfel de registru al vaselor comunicante, alimentate de un freamăt subteran comun, indiferent de proiecţiile convulsiei lăuntrice. Topite într-un discurs distilat de orice efuziune patetică, tonul rece, detaliul înfrigurat şi notaţia cerebrală traduc sondajul interior în succesiunea unor basoreliefuri sacramentale.

Poeme ca bucătăria de vară, carnicul, VCR ori secvenţele din ultima parte a volumului dovedesc o astfel de mimică încremenită într-o „statornicie granitică”, prinsă uneori în descrieri grave şi copilăroase, în acelaşi timp, care dau versurilor un farmec atemporal, mistic aproape: „în după-amiezele însorite/ cu sapele sprijinite de gard/ sub coroana unui nuc bătrân/ te alungeai peste insulele întunecate/ care-ţi străpungeau pielea/ ieşind la suprafaţă/ pe piept şi pe burtă// cu mâinile sub cap/ îţi admirai/ pielea de ghepard”, #. Dispoziţiile predilecte vizează tipologii umane (decupate nu doar din biografia personală imediată, ci recuperate şi dintr-un soi de memorie ancestrală – unchiul „înstrăinat” de peste ocean, figuri grave şi pitoreşti din istoria colectivă a satului natal, portretul ironico-însufleţit al Laurei etc.), gesturi încărcate de o duioşie imponderabilă (mângâierea aspră şi apăsată a mâinilor bătrâne, care lasă „dâre roşii pe obraz”), glisări sacadate de perspectivă („fotoliul ros de şoareci/ cu ţoale prăfuite”, „o după-amiază// cu pături pe iarbă// cu bronzul oamenilor care/ nu merg vara la mare”), ori simple ritualuri funciare, reiterate ca refrene obsedante. Efectul va fi adesea cinematografic: „la capăt ca un balon legat de-o aţă/ o amintire, o gaură în/ preaplinul clipelor de-atunci/ cu spartul râsetelor în tavan/ şi clinchetul de pahare./ opunând abraziv rezistenţă,/ ca-ntr-un ecou invers/ cu resturi de pâine, şerveţele/ mototolite şi pahare băute pe jumătate,/ mesele păreau deja goale,/ scaunele la fel/ & aerul rămas în urmă –/ cald încă.”, #. Un mare poem psalmodico-pastoral îmbracă extremităţile volumului, irigat de o ironie amară rarefiată.

Ceva mai relaxată ca emisie lirică pare poezia lui Ştefan Ivas în „Timp liber”, secţiune de mijloc în care bilanţul retroactiv este sacrificat în favoarea descrierii monotone a cotidianului. Tăietura versurilor păstrează inflexiunea tensionată, dar o camuflează subtil în reportajul conjugal, lăsând la vedere, din când în când, mecanismele construcţiei savante. Profesată cu luciditate, poezia povestită din mila schimbă gustul cărnii face din modulaţiile unei memorii hipertrofiate piese dintr-un muzeul al inocenţei.

_______

* Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de Editura Max Blecher, Bistriţa, 2014

*

iserbu

O poezie care nu lasă loc de prea multă îngăduinţă scrie Ioan Şerbu în Lego (Tracus Arte, 2014), într-un registru liric ce alternează de la angoasă clocotită, la detaliul malign din „misivele” cotidiene şi la episoadele violente ce traduc fondul convulsiv al imaginarului. Construcţia lucidă, de croială minimalistă, a versurilor, face din notaţia încrâncenată cea mai autentică reprezentare a ţinutei lirice fundamentale a volumului.

Tradusă în exerciţiu confesiv, ea face, în poemul sibiu, unul dintre momentele poetice cu cea mai grea încărcătură, mărturisire de maximă sinceritate care dezvăluie spasmul interior: „într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ […] eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine// […] i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”. Aceeaşi impresie de „hemoragie” internă, dar cu o temperatură ceva mai ridicată, o degajă poemele de orientare livrescă, indiferent de forma pe care o îmbracă, în care cerebralitatea abuzivă consumă pe un fitil comun problema identitară personală şi cea scriptică. Ar merita citate aici ca „mostre” măcar poemele adevăr 2 şi adevăr 5, ori vizualul ploieşti vest, care problematizează sursa poeziei, pentru a demonstra că poetul are vocaţia dirijării biografiei imediate în direcţia reflecţiei culturale ironice; „travaliul” livresc din dinţi falşi dovedeşte, însă, cel mai hotărât, resorturile atent calculate şi limitele autoimpuse ale poeziei din Lego: „la masa ovală de care mă sprijin/ rar se întâmplă ceva/ multe pete pe ochi în momentele-n care-ar fi bine să văd/ mai bine începe altfel// cum e să ai răul în tine/ şi pe o muzică oribil de frumoasă/ să ştergi visele uşurele care ţi-ar putea face/ o dimineaţă cu totul şi cu totul albastră?/ cum e ca dinţii impecabil de albi să fie îndreptaţi în altă direcţie? cum e să te minţi pentru că nu ai curaj să te întrebi/ de 18 ori la rând cine eşti?/ când al 19-lea şobolan ronţăie la stomacul tău/ trăieşti fiindcă nu mai ai altceva de făcut/ sentimental. mai bine zi din viaţa ta// […] întunericul se crapă şi în curând/ va continua să nu se întâmple nimic/ încă nu am putut decide dacă eu/ în totalitate/ sunt de faţadă/ mai bine termină”. Personalitatea lirică puternică a lui Ioan Şerbu nu va ocoli reportajul brutal, dicteul soldăţesc înălţat pe marginea unei imagerii agresive.

De la o astfel de fundaţie se revendică o bună parte din materialul liric al volumului, prin apelul la o terminologie militaro-viscerală care amplifică incandescenţa psihotică. Poeme ca şefu’ ori liceu („obiceiul maiorilor e să stea camuflaţi printre păpuşi/ de unde-ţi strigă răspicat o propoziţie/ până-ţi dă sângele printre dinţi”) aduc, pe alocuri, cu tematica din Oraşul şi câinii, al lui Llosa. Împreună cu descrierile din Bria, accident şi, mai ales, artificiul imaginativ din judith beheading holofernes, ele vor marca nota distinctivă a unei sensibilităţi lirice uşor nevrotice. Derularea în crescendo a „filmului de acţiune” din gaddafi, critica socială („manechinele/ frumoasele chele”), a cutumelor prost încetăţenite şi imaginarul corporate din wc sau manager, ori discursul hiper tehnologizat, care surprinde „habitatul” natural al „oamenilor lego”, rotunjesc tabloul disfuncţional.

Adăpostite în chip de „oază exotică” în mijlocul episoadelor de mai sus, poemele vizuale din ciclul „somnifere”, jonglări imaginative ingenioase, dovedesc, dacă nu dispoziţia pentru căutarea unor formule noi, măcar un discurs prezent plurivalent.

_______

* Ioan Şerbu, Lego, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

*

ovio

Tonalitatea lirică din Pilotul (Charmides, 2014) lui Ovio Olaru surprinde, în detalii efervescente, radiografia cotidiană transcrisă prin montaj convulsiv, depresia postmodernă cu toate clişeele şi războaiele de uzură pe care le întreţine. Poemele traduc exaltări confesive într-un registru alert şi incisiv, prelucrat sub forma unor epistolare cerebrale sfârşite, ce derulează pelicule decadente post-umane.

Toată această desfăşurare „seismică” a materialului poetic poate fi revendicată de la secvenţa de final („câmpurile de gheaţă”), spre care converg mai toate obsesiile futuriste ale poetului, întrevăzute anterior sub forma unor notaţii expeditive. Cântec de lebădă şi nod semnificativ, simultan, scenariul compus de cele două poeme conclusive transpuse în film de „ştiinţă-ficţiune” concentrează atitudinea lirică fundamentală a volumului. Dacă în anatomia e o ştiinţă superioară „procesul” vidului uman ia forma documentarului postapocaliptic de tip Discovery, ultima poezie strânge ca într-un buchet o suită întreagă de „sentinţe” incriminatorii: „sateliţii s-au prăbuşit, sunt tot ce-a mai rămas din voi/ aşa am descoperit internetul/ sutele de milioane de feţe, le ştim pe toate/ ce citeaţi, sunetele pe care le numeaţi muzică,/ cum vă organizaţi viaţa/ capitalismul, revoluţiile, religia/ reperele culturii voastre minore/ artiştii, îndrăgostiţii, clişeele. totul e indexat// […] aţi industrializat planeta/ aţi proiectat calculatoare şi monoliţi/ rachete nucleare şi superviruşi/ care v-au decimat./ v-aţi hrănit cu petrol paranoia şi libidoul/ şi când totul s-a dus dracului/ aţi viermuit scurt în bunkăre subterane/ înainte să vă mâncaţi între voi.// cerul e şi el un perete de plexiglas/ şi pământul o navetă sferică, părăsită.”, uite, asta e prietena ta. Sacerdotal şi incandescent, discursul Pilotului amplifică grandios spectacolul declinului, maşinizarea în fază de climax. Inflexiunile sibilice prind ceva din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Strauss. Revendicate de la acest nucleu central, toate celelalte preocupări esenţiale ale poeziei lui Ovio Olaru ating o coardă tensionată. O dovedesc poemele ce abundă în imagini ale alienării umane („nu prietenii sau suflete pereche/ mai degrabă colegi de perfuzie”), ale reprezentării oraşului ca topos de criză („toate stau cuminţi, în faţa noastră/ construite de noi, depăşindu-ne”) sau, mult mai bine reprezentate sub raport cantitativ, exerciţiile de exhibiţionism senzual.

Articulate într-o regie lirică spasmodică, poemele erotice iau o înfăţişare agonică. Versurile aduc aici a ţipăt revoltat, mai ales atunci când „pozele” de cuplu prind accente grotesc-violente şi reclamă avataruri carcerale: „tumora”, „închisoarea”, „locomotiva” etc. În cele mai multe cazuri, epurate de artificiile licenţioase, ele vor decanta cronica unor automatisme: „de la camera supraîncălzită/ căldură de corp obosit/ şi mirosul ăla/ parfum, transpiraţie şi pizza/ când stăteam în pat/ ca într-un film prost regizat şi ştiam/ că n-o să scăpăm/ de plictiseala corpurilor care după ce lumina se stinge/ se recunosc şi se îmbrăţişează.”, nu ştim ce vrem. Prin geometria lor existenţialistă – mărturisită direct în (ghete de piele vara) –, astfel de radiograme disfuncţionale întregesc paleta unei poezii care stă sub stigmatul (subtil) al unor nostalgii refulate.

_________

* Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, Bistriţa, 2014

 

[Vatra, nr. 5/2015]